Iubită țară
Un dor de casă mă apasă,
peste casa strămoșească.
Un suflet trist profund vibrează,
ca Duhul Sfânt ce-i pasă,
de țara noastră românească.
Ce-ai pățit tu scumpă țară,
că te văd atât de amară.
Oare poporul e de vină
că te privește fără milă.
Nu fii tristă țara mea,
eu sunt cu tine și voi lupta,
pentru glorie îmi voi da,
toată puterea mea.
Acum să privim cu bucurie,
cu toții către tine,
către patria noastră măreață,
iubită țară românească.
Nu există mai sfânt pe lume,
decât CREDINȚĂ și PATRIE,
pentru a noastră eternitate.
(Prof. Andrei GUȚU)
Categoria: Poezii patriotice
Toate poeziile autorului: Andrei Guțu
Data postării: 10 noiembrie 2023
Adăugat la favorite: 1
Vizualizări: 2084
Poezii din aceiaşi categorie
Pace
Depuneți armele vă rog,
Să fie pace peste tot în lume!
Mai bine să purtăm un dialog,
Doar asta să ne zbuciume!
Depuneți armele vă rog,
Vreau să rămânem la prolog
Și chiar de am avea noroi,
Să nu știm de război!
Vreau să avem cerul liniștit,
Doar de porumbei albi iubit,
În cioc cu ramuri de măslin,
Să îți fie frate un străin .
Și de-o să vină numai ploi,
Eu totuși nu mai vreau război!
Că și așa ne războim între noi
Și toate le prefacem în gunoi.
Suntem aproape toți de granițe,
Dați-vă flori sau măcar iconițe,
Acum un gând nu îmi da pace,
Vreau ca nimic să nu ne mai provoace!
Și tot mă rog în monolog,
Depuneți armele va rog!
Cât contează limba ta...
Limba ta e prețioasă, este tot ce ai mai scump
Limba nu-i doar ajutorul ce te ajută să grăieşti.
Unii acceptă, alții neagă
Însă rădăcinile spun clar
Că fac parte din poporul de atâta vreme amar.
Unii vor, alții refuză
Să fie catalogați români,
Însă acest lucru se vede
Atunci când limba vorbeşte.
Unii simt ceva în suflet
Atunci când imnul se cântă,
Alții doar aud un sunet
Ce nu pare să îi mişte.
Totuşi, la finalul zilei,
Când tu stai şi te gândeşti,
Îți dai seama că acasă
Te aşteaptă tot ce eşti şi ce iubeşti.
Strop de lacrimi peste țară...
Astăzi casele la țară
multe-s în ruine.
De vine iarnă sau vară
la ele nimeni nu mai revine.
Au plecat foștii stăpâni
care grijă mai aveau
de ogradă, de grădină și de câini
ce prin curte atunci lătrau.
Acum pe la uși, la poartă
lacăte zac mute…
prin grădini nimeni nu se aude
iar culoare de pe casa e decolorată.
Si cărarea de la poartă
toată este în buruiană
și doar, câțiva pași trec...câteodată
doar o dată într-un singur an.
Scaunele pe la porți
ușor putrezesc…
uitate sunt de nepoți
ei pe ele nu mai zabovesc.
De prin curți florile toate
sau uscat de timp uitate
hățișul, cornuții au invadat
locul care cândva de flori era scăldat
Geamurile pusteite
trist privesc spre drum
Multe vise neîmplinite
acum au devenit un scrum.
Ici colo prin sat,
mai găsești pe la vreo poartă
câte un bătrân care așteaptă
copiii care l-au uitat.
Undeva prin sate…
casele sunt în ruine, pustii …
tinerii au plecat departe
și au uitat de termenul ” revii ”.
Bun e vinul ghiurghiuliu de Maria Tănase în germană
Bun e vinul ghiurghiuliu,
Cules toamna pe târziu,
Mai pe brumă, mai pe-omăt,
Mult mai beu şi nu mă-mbăt.
M-am jurat că n-oi mai be,
Dar eu nu mă pot ţine,
Bun îi vinul, bine-mi place,
Nu ştiu viei ce i-oi face.
Vinişor de poamă rară
Se suie-n cap făr' de scară,
Vinişor de boghi verzi
Face pe om de nu-l vezi.
Bun e vinul şi gustos,
Când îl bei cu om frumos.
Dar de-l bei cu om urât,
Se opreşte vinu-n gât.
Heller Rotwein ist gut
Heller Rotwein ist gut,
Im Spätherbst geerntet,
Mehr über den Frost, mehr über den Mann,
Ich trinke viel mehr und betrinke mich nicht.
Ich habe geschworen, nie wieder zu trinken
Aber ich kann mich nicht zurückhalten
Guter Wein, gut, ich mag ihn,
Ich weiß nicht, was sie mit ihm machen werden.
Seltener Apfelwein
Er klettert ohne Leiter in seinen Kopf,
Weinrebe aus grünen Drehgestellen
Machen Sie den Mann unsichtbar.
Der Wein ist gut und lecker,
Wenn man es mit einem gutaussehenden Mann trinkt.
Aber wenn du es mit einem hässlichen Mann trinkst,
Der Wein bleibt im Hals stehen.
Divizia 21, vânătorii.
Plouă suflete peste pământul mamei,
Plouă sângele peste pământul tatei.
Din cer, greoi, se scurg,
Lacrimile unui Demiurg.
Pentru pământul patriei românii mor,
Gloanțele curg ca un izvor.
Căpitanii urlă continuu surzilor:
"Nici pe aici nu se trece,
Nici dacă intrăm în pământ rece!"
Sub comanda căpitanului Ignat,
Mitraliere scuipă foc și jar.
Nemții mor, iar și iar,
Însă până și vânătorii devin vânat.
Doi câte doi, eroii tot mor,
Sub umbra schijelor ce zbor,
Strigând surzilor prin șuiere de tun,
Murind, ca tot ce-i bun.
Dar sub dealul lui Ignat,
Nemții covor de sânge tot se fac.
Mitralierele tot scuipă jar,
Din eroi a rămas doar un deget,
Înțepenit pe trăgaci, pictând hotar.
Căpitanul Ignat strigând în toată zarea:
"Morții în poziție de tragere! Executarea!"
Bun e vinul ghiurghiuliu de Maria Tănase în daneză
Bun e vinul ghiurghiuliu,
Cules toamna pe târziu,
Mai pe brumă, mai pe-omăt,
Mult mai beu şi nu mă-mbăt.
M-am jurat că n-oi mai be,
Dar eu nu mă pot ţine,
Bun îi vinul, bine-mi place,
Nu ştiu viei ce i-oi face.
Vinişor de poamă rară
Se suie-n cap făr' de scară,
Vinişor de boghi verzi
Face pe om de nu-l vezi.
Bun e vinul şi gustos,
Când îl bei cu om frumos.
Dar de-l bei cu om urât,
Se opreşte vinu-n gât.
Let rødvin er godt,
Let rødvin er godt,
Høstet i det sene efterår,
Mere om frosten, mere om manden,
Jeg drikker meget mere, og jeg bliver ikke fuld.
Jeg svor, at jeg aldrig ville drikke igen
Men jeg kan ikke holde mig
God vin, god jeg kan lide det,
Jeg ved ikke, hvad de vil gøre ved ham.
Sjælden æblevin
Han klatrer ind i hovedet uden en stige,
Vinesor af grønne bogier
Gør manden usynlig.
Vinen er godt og velsmagende,
Når du drikker det med en smuk mand.
Men hvis du drikker det med en grim mand,
Vinen stopper i halsen.
Pace
Depuneți armele vă rog,
Să fie pace peste tot în lume!
Mai bine să purtăm un dialog,
Doar asta să ne zbuciume!
Depuneți armele vă rog,
Vreau să rămânem la prolog
Și chiar de am avea noroi,
Să nu știm de război!
Vreau să avem cerul liniștit,
Doar de porumbei albi iubit,
În cioc cu ramuri de măslin,
Să îți fie frate un străin .
Și de-o să vină numai ploi,
Eu totuși nu mai vreau război!
Că și așa ne războim între noi
Și toate le prefacem în gunoi.
Suntem aproape toți de granițe,
Dați-vă flori sau măcar iconițe,
Acum un gând nu îmi da pace,
Vreau ca nimic să nu ne mai provoace!
Și tot mă rog în monolog,
Depuneți armele va rog!
Cât contează limba ta...
Limba ta e prețioasă, este tot ce ai mai scump
Limba nu-i doar ajutorul ce te ajută să grăieşti.
Unii acceptă, alții neagă
Însă rădăcinile spun clar
Că fac parte din poporul de atâta vreme amar.
Unii vor, alții refuză
Să fie catalogați români,
Însă acest lucru se vede
Atunci când limba vorbeşte.
Unii simt ceva în suflet
Atunci când imnul se cântă,
Alții doar aud un sunet
Ce nu pare să îi mişte.
Totuşi, la finalul zilei,
Când tu stai şi te gândeşti,
Îți dai seama că acasă
Te aşteaptă tot ce eşti şi ce iubeşti.
Strop de lacrimi peste țară...
Astăzi casele la țară
multe-s în ruine.
De vine iarnă sau vară
la ele nimeni nu mai revine.
Au plecat foștii stăpâni
care grijă mai aveau
de ogradă, de grădină și de câini
ce prin curte atunci lătrau.
Acum pe la uși, la poartă
lacăte zac mute…
prin grădini nimeni nu se aude
iar culoare de pe casa e decolorată.
Si cărarea de la poartă
toată este în buruiană
și doar, câțiva pași trec...câteodată
doar o dată într-un singur an.
Scaunele pe la porți
ușor putrezesc…
uitate sunt de nepoți
ei pe ele nu mai zabovesc.
De prin curți florile toate
sau uscat de timp uitate
hățișul, cornuții au invadat
locul care cândva de flori era scăldat
Geamurile pusteite
trist privesc spre drum
Multe vise neîmplinite
acum au devenit un scrum.
Ici colo prin sat,
mai găsești pe la vreo poartă
câte un bătrân care așteaptă
copiii care l-au uitat.
Undeva prin sate…
casele sunt în ruine, pustii …
tinerii au plecat departe
și au uitat de termenul ” revii ”.
Bun e vinul ghiurghiuliu de Maria Tănase în germană
Bun e vinul ghiurghiuliu,
Cules toamna pe târziu,
Mai pe brumă, mai pe-omăt,
Mult mai beu şi nu mă-mbăt.
M-am jurat că n-oi mai be,
Dar eu nu mă pot ţine,
Bun îi vinul, bine-mi place,
Nu ştiu viei ce i-oi face.
Vinişor de poamă rară
Se suie-n cap făr' de scară,
Vinişor de boghi verzi
Face pe om de nu-l vezi.
Bun e vinul şi gustos,
Când îl bei cu om frumos.
Dar de-l bei cu om urât,
Se opreşte vinu-n gât.
Heller Rotwein ist gut
Heller Rotwein ist gut,
Im Spätherbst geerntet,
Mehr über den Frost, mehr über den Mann,
Ich trinke viel mehr und betrinke mich nicht.
Ich habe geschworen, nie wieder zu trinken
Aber ich kann mich nicht zurückhalten
Guter Wein, gut, ich mag ihn,
Ich weiß nicht, was sie mit ihm machen werden.
Seltener Apfelwein
Er klettert ohne Leiter in seinen Kopf,
Weinrebe aus grünen Drehgestellen
Machen Sie den Mann unsichtbar.
Der Wein ist gut und lecker,
Wenn man es mit einem gutaussehenden Mann trinkt.
Aber wenn du es mit einem hässlichen Mann trinkst,
Der Wein bleibt im Hals stehen.
Divizia 21, vânătorii.
Plouă suflete peste pământul mamei,
Plouă sângele peste pământul tatei.
Din cer, greoi, se scurg,
Lacrimile unui Demiurg.
Pentru pământul patriei românii mor,
Gloanțele curg ca un izvor.
Căpitanii urlă continuu surzilor:
"Nici pe aici nu se trece,
Nici dacă intrăm în pământ rece!"
Sub comanda căpitanului Ignat,
Mitraliere scuipă foc și jar.
Nemții mor, iar și iar,
Însă până și vânătorii devin vânat.
Doi câte doi, eroii tot mor,
Sub umbra schijelor ce zbor,
Strigând surzilor prin șuiere de tun,
Murind, ca tot ce-i bun.
Dar sub dealul lui Ignat,
Nemții covor de sânge tot se fac.
Mitralierele tot scuipă jar,
Din eroi a rămas doar un deget,
Înțepenit pe trăgaci, pictând hotar.
Căpitanul Ignat strigând în toată zarea:
"Morții în poziție de tragere! Executarea!"
Bun e vinul ghiurghiuliu de Maria Tănase în daneză
Bun e vinul ghiurghiuliu,
Cules toamna pe târziu,
Mai pe brumă, mai pe-omăt,
Mult mai beu şi nu mă-mbăt.
M-am jurat că n-oi mai be,
Dar eu nu mă pot ţine,
Bun îi vinul, bine-mi place,
Nu ştiu viei ce i-oi face.
Vinişor de poamă rară
Se suie-n cap făr' de scară,
Vinişor de boghi verzi
Face pe om de nu-l vezi.
Bun e vinul şi gustos,
Când îl bei cu om frumos.
Dar de-l bei cu om urât,
Se opreşte vinu-n gât.
Let rødvin er godt,
Let rødvin er godt,
Høstet i det sene efterår,
Mere om frosten, mere om manden,
Jeg drikker meget mere, og jeg bliver ikke fuld.
Jeg svor, at jeg aldrig ville drikke igen
Men jeg kan ikke holde mig
God vin, god jeg kan lide det,
Jeg ved ikke, hvad de vil gøre ved ham.
Sjælden æblevin
Han klatrer ind i hovedet uden en stige,
Vinesor af grønne bogier
Gør manden usynlig.
Vinen er godt og velsmagende,
Når du drikker det med en smuk mand.
Men hvis du drikker det med en grim mand,
Vinen stopper i halsen.
Alte poezii ale autorului
Anna
Se stinge cerul, dar rămâi lumină,
În pașii mei, o mână nevăzută,
Tu, mama, veșnică rădăcină,
Cu voce caldă, blândă și tăcută.
Te-ai dus în zori, când stelele vegheau,
Dar numele tău curge ca o rugă.
Anna — și florile șoptesc când plouă,
Și-n vântul serii, când inima îți strigă.
Mi-ai pus în palme dragoste curată,
Cu ochii tăi mi-ai învățat seninul,
Și deși dorul îmi apasă piatra,
Îți simt iubirea cum îmi ține spinul.
Mamă, nu plâng — te scriu în poezie,
În fiecare vers ești lângă mine,
Când lumea cade, tu-mi rămâi tărie,
O rugă vie-n sângele din vine.
Așa învăț că dragostea de mamă
Nu moare, nu se pierde printre ani
E cerul ce mă cheamă pe a mea ramă,
E zâmbetul păstrat printre oameni.
Și tuturor ce-și uită rădăcina,
Le spun: iubiți, că timpul nu așteaptă.
O mamă e o viață, nu doar vina
Că uneori tăcem cu inima prea dreaptă.
Iar tu, mama, tu, Anna,
Rămâi cu mine-n vis, în rugă, în zare
O flacără ce nu o stinge toamna,
O mângâiere fără de hotare.
Poezia este dedicată mamei mele, Anna Guțu, decedată în primăvara anului 2010, la doar 49 de ani. Dumnezeu să o odihnească în pace!
Iartă necondiționat
Când primăvara își varsă lumina,
Și florile răsar pe sub razele calde,
Un vânt de durere ți-a atins inima,
Și în suflet te doare, simți un abis adânc.
Cineva te-a rănit, ți-a smuls din viață,
A luat ce-i mai frumos, te-a lăsat în negru,
Și-n gândurile tale s-a strecurat ură,
Razbunarea te roade, te înghite în întuneric.
Dar primăvara, în toată splendoarea ei,
Te cheamă să ierți, să nu te pierzi în focul răzbunării.
Iubește ca și Isus, cu inima curată,
Căci doar prin iertare se naște o lume nouă.
Iar dacă îl urăști, dacă vrei să-l distrugi,
Ți-ai pierdut singur drumul, ai pierdut lumina.
Iertarea e cheia, iubirea este dar,
Prin tine poate înflori, ca o floare-n grădină.
Nu lăsa răul să-ți fure zâmbetul,
Căci doar iubirea te poate ridica,
Iartă cu credință, cu lacrimi și zâmbet,
Și lasă primăvara să aducă renașterea.
Nu-i uita pe cei care te-au rănit,
În loc să-i urăști, ajută-i să crească,
Pentru că prin iertarea ta, omul se schimbă,
Iar în loc de frunze uscate, vor înflori flori de pace.
Așadar, iartă necondiționat,
Căci doar așa vei găsi adevărata libertate,
Și primăvara va fi pentru tine un miracol,
În care tu și ceilalți veți înflori cu adevărat.
Acasă, la Chișinău
Chișinăul meu, oraș al dorului,
Te port în piept, cu pași ușori și tăcuți,
Sub cerul tău, mă pierd în amintiri,
Pe străzile tale, timpul e mai blând.
Te-am văzut în fiecare dimineață,
Cu colțuri vechi, ce spun povești,
Fiecare piatră ascunde o taină,
Iar fiecare vânt îți adie speranțe.
Bulevardul Ștefan, te-am simțit mereu aproape,
Cu arbori bătrâni, ce țin la umbra lor
Mă ascund în tine, îți cunosc mirosul,
Al toamnei, al primăverii, al zăpezii, al dorului.
Chișinăul meu, cu suflet de pământ,
Îți simt bătaia în fiecare colț,
În piețele tale, în parcuri și cafenele,
Sub luminile serii, unde visele se topesc.
Pe malul Bâcului, unduirea apei
Îmi aduce liniște, îmi dă răgaz,
Și-n fiecare clădire veche,
Se ascund povești de altă viață, alte vremuri.
Chiar și în fața zilelor gri,
Tu rămâi orașul meu iubit,
Împărtășind cu mine fiecare clipă,
Chişinău, orașul meu, în inima ta mă regăsesc.
Cu fruntea sus
N-am avut mult.
Doar o cameră mică, cu pereții crăpați,
Și o pâine împărțită la doi.
Dar din fereastră vedeam câmpul
Și-un cer care nu m-a trădat niciodată.
Am muncit cu mâinile, cu spatele, cu tăceri,
Am cărat zile grele în spinare
Și n-am întrebat: „De ce eu?”
Pentru că eu am rămas.
Când alții au plecat, eu am rămas.
Am visat puțin.
N-am vrut palate, nici haine scumpe.
Am vrut doar să pot să nu-mi plec fruntea,
Să mor cu fruntea sus,
În limba mea, pe pământul meu.
Poate n-o să scrie nimeni despre mine.
Dar voi adormi într-un loc
Unde iarba-mi cunoaște pașii,
Unde vântul îmi știe numele.
Și acolo, sărac, dar neînfrânt,
O să fiu acasă.
O călătorie de primăvară în trecutul Unirii
Într-o dimineață de primăvară, cu soarele mângâind ușor florile abia înflorite, am închis ochii și m-am lăsat purtat de imaginație. Așa a început o călătorie prin timp, o plimbare sufletească în trecutul plin de curaj al poporului nostru. Mă aflam într-o Românie de demult, o țară care se căuta pe sine și își aduna, pas cu pas, toate bucățile inimii.
Primul popas a fost în anul 1859, la București. Acolo, printre oameni emoționați, am simțit tensiunea și speranța care pluteau în aer. Se vorbea despre Unirea Moldovei cu Țara Românească, iar visul unei țări unite începea să prindă contur. Parcă toți trăiau primăvara nu doar în natură, ci și în suflet.
Apoi am ajuns în 1918, în luna martie, în Chișinău. Era tot primăvară. În acea zi istorică de 27 martie, Basarabia se unea cu România. Mi-am imaginat cum oamenii își îmbrățișau frații, cum steagul tricolor flutura în bătaia vântului cald de primăvară și cum inimile băteau la unison. Era o revenire acasă, după multă durere și dor.
Ultima oprire a fost la Alba Iulia, în decembrie 1918. Deși era iarnă, în acea zi am simțit o căldură aparte – căldura unui vis împlinit. România Mare se năștea, iar eu, în acea călătorie imaginară, înțelegeam mai bine ce înseamnă cuvintele „unitate”, „jertfă” și „iubire de țară”.
Această călătorie prin trecut, în plină primăvară, mi-a arătat că unirea nu e doar un moment istoric, ci o emoție care continuă să înflorească în noi, din generație în generație. Așa cum primăvara aduce viață peste tot, la fel și unirea a adus speranță și lumină în inimile românilor.
În chip smerit
În umbra serii, intru liniștit în casă,
o casă pustie, cu mult fungus în colțuri,
în față se vede portretul măicuței mele frumoase.
Un chip blând, smerit, de parcă-ar fi venit din cer,
Mângâind cu lumina sa orice colț de dor și fier,
Și-aducând alinare ca un vechi și sfânt mister.
Privirea ei pătrunsă de lumină,
Părea dintr-o poveste fără vină.
În lumea ei, e farmec pe-alese,
Oamenii-s blânzi, iar grijile-s șterse.
Fericirea zâmbește, mereu dăinuind,
Într-un colț de paradis strălucind.
Anna
Se stinge cerul, dar rămâi lumină,
În pașii mei, o mână nevăzută,
Tu, mama, veșnică rădăcină,
Cu voce caldă, blândă și tăcută.
Te-ai dus în zori, când stelele vegheau,
Dar numele tău curge ca o rugă.
Anna — și florile șoptesc când plouă,
Și-n vântul serii, când inima îți strigă.
Mi-ai pus în palme dragoste curată,
Cu ochii tăi mi-ai învățat seninul,
Și deși dorul îmi apasă piatra,
Îți simt iubirea cum îmi ține spinul.
Mamă, nu plâng — te scriu în poezie,
În fiecare vers ești lângă mine,
Când lumea cade, tu-mi rămâi tărie,
O rugă vie-n sângele din vine.
Așa învăț că dragostea de mamă
Nu moare, nu se pierde printre ani
E cerul ce mă cheamă pe a mea ramă,
E zâmbetul păstrat printre oameni.
Și tuturor ce-și uită rădăcina,
Le spun: iubiți, că timpul nu așteaptă.
O mamă e o viață, nu doar vina
Că uneori tăcem cu inima prea dreaptă.
Iar tu, mama, tu, Anna,
Rămâi cu mine-n vis, în rugă, în zare
O flacără ce nu o stinge toamna,
O mângâiere fără de hotare.
Poezia este dedicată mamei mele, Anna Guțu, decedată în primăvara anului 2010, la doar 49 de ani. Dumnezeu să o odihnească în pace!
Iartă necondiționat
Când primăvara își varsă lumina,
Și florile răsar pe sub razele calde,
Un vânt de durere ți-a atins inima,
Și în suflet te doare, simți un abis adânc.
Cineva te-a rănit, ți-a smuls din viață,
A luat ce-i mai frumos, te-a lăsat în negru,
Și-n gândurile tale s-a strecurat ură,
Razbunarea te roade, te înghite în întuneric.
Dar primăvara, în toată splendoarea ei,
Te cheamă să ierți, să nu te pierzi în focul răzbunării.
Iubește ca și Isus, cu inima curată,
Căci doar prin iertare se naște o lume nouă.
Iar dacă îl urăști, dacă vrei să-l distrugi,
Ți-ai pierdut singur drumul, ai pierdut lumina.
Iertarea e cheia, iubirea este dar,
Prin tine poate înflori, ca o floare-n grădină.
Nu lăsa răul să-ți fure zâmbetul,
Căci doar iubirea te poate ridica,
Iartă cu credință, cu lacrimi și zâmbet,
Și lasă primăvara să aducă renașterea.
Nu-i uita pe cei care te-au rănit,
În loc să-i urăști, ajută-i să crească,
Pentru că prin iertarea ta, omul se schimbă,
Iar în loc de frunze uscate, vor înflori flori de pace.
Așadar, iartă necondiționat,
Căci doar așa vei găsi adevărata libertate,
Și primăvara va fi pentru tine un miracol,
În care tu și ceilalți veți înflori cu adevărat.
Acasă, la Chișinău
Chișinăul meu, oraș al dorului,
Te port în piept, cu pași ușori și tăcuți,
Sub cerul tău, mă pierd în amintiri,
Pe străzile tale, timpul e mai blând.
Te-am văzut în fiecare dimineață,
Cu colțuri vechi, ce spun povești,
Fiecare piatră ascunde o taină,
Iar fiecare vânt îți adie speranțe.
Bulevardul Ștefan, te-am simțit mereu aproape,
Cu arbori bătrâni, ce țin la umbra lor
Mă ascund în tine, îți cunosc mirosul,
Al toamnei, al primăverii, al zăpezii, al dorului.
Chișinăul meu, cu suflet de pământ,
Îți simt bătaia în fiecare colț,
În piețele tale, în parcuri și cafenele,
Sub luminile serii, unde visele se topesc.
Pe malul Bâcului, unduirea apei
Îmi aduce liniște, îmi dă răgaz,
Și-n fiecare clădire veche,
Se ascund povești de altă viață, alte vremuri.
Chiar și în fața zilelor gri,
Tu rămâi orașul meu iubit,
Împărtășind cu mine fiecare clipă,
Chişinău, orașul meu, în inima ta mă regăsesc.
Cu fruntea sus
N-am avut mult.
Doar o cameră mică, cu pereții crăpați,
Și o pâine împărțită la doi.
Dar din fereastră vedeam câmpul
Și-un cer care nu m-a trădat niciodată.
Am muncit cu mâinile, cu spatele, cu tăceri,
Am cărat zile grele în spinare
Și n-am întrebat: „De ce eu?”
Pentru că eu am rămas.
Când alții au plecat, eu am rămas.
Am visat puțin.
N-am vrut palate, nici haine scumpe.
Am vrut doar să pot să nu-mi plec fruntea,
Să mor cu fruntea sus,
În limba mea, pe pământul meu.
Poate n-o să scrie nimeni despre mine.
Dar voi adormi într-un loc
Unde iarba-mi cunoaște pașii,
Unde vântul îmi știe numele.
Și acolo, sărac, dar neînfrânt,
O să fiu acasă.
O călătorie de primăvară în trecutul Unirii
Într-o dimineață de primăvară, cu soarele mângâind ușor florile abia înflorite, am închis ochii și m-am lăsat purtat de imaginație. Așa a început o călătorie prin timp, o plimbare sufletească în trecutul plin de curaj al poporului nostru. Mă aflam într-o Românie de demult, o țară care se căuta pe sine și își aduna, pas cu pas, toate bucățile inimii.
Primul popas a fost în anul 1859, la București. Acolo, printre oameni emoționați, am simțit tensiunea și speranța care pluteau în aer. Se vorbea despre Unirea Moldovei cu Țara Românească, iar visul unei țări unite începea să prindă contur. Parcă toți trăiau primăvara nu doar în natură, ci și în suflet.
Apoi am ajuns în 1918, în luna martie, în Chișinău. Era tot primăvară. În acea zi istorică de 27 martie, Basarabia se unea cu România. Mi-am imaginat cum oamenii își îmbrățișau frații, cum steagul tricolor flutura în bătaia vântului cald de primăvară și cum inimile băteau la unison. Era o revenire acasă, după multă durere și dor.
Ultima oprire a fost la Alba Iulia, în decembrie 1918. Deși era iarnă, în acea zi am simțit o căldură aparte – căldura unui vis împlinit. România Mare se năștea, iar eu, în acea călătorie imaginară, înțelegeam mai bine ce înseamnă cuvintele „unitate”, „jertfă” și „iubire de țară”.
Această călătorie prin trecut, în plină primăvară, mi-a arătat că unirea nu e doar un moment istoric, ci o emoție care continuă să înflorească în noi, din generație în generație. Așa cum primăvara aduce viață peste tot, la fel și unirea a adus speranță și lumină în inimile românilor.
În chip smerit
În umbra serii, intru liniștit în casă,
o casă pustie, cu mult fungus în colțuri,
în față se vede portretul măicuței mele frumoase.
Un chip blând, smerit, de parcă-ar fi venit din cer,
Mângâind cu lumina sa orice colț de dor și fier,
Și-aducând alinare ca un vechi și sfânt mister.
Privirea ei pătrunsă de lumină,
Părea dintr-o poveste fără vină.
În lumea ei, e farmec pe-alese,
Oamenii-s blânzi, iar grijile-s șterse.
Fericirea zâmbește, mereu dăinuind,
Într-un colț de paradis strălucind.