Iubită țară
Un dor de casă mă apasă,
peste casa strămoșească.
Un suflet trist profund vibrează,
ca Duhul Sfânt ce-i pasă,
de țara noastră românească.
Ce-ai pățit tu scumpă țară,
că te văd atât de amară.
Oare poporul e de vină
că te privește fără milă.
Nu fii tristă țara mea,
eu sunt cu tine și voi lupta,
pentru glorie îmi voi da,
toată puterea mea.
Acum să privim cu bucurie,
cu toții către tine,
către patria noastră măreață,
iubită țară românească.
Nu există mai sfânt pe lume,
decât CREDINȚĂ și PATRIE,
pentru a noastră eternitate.
(Prof. Andrei GUȚU)
Categoria: Poezii patriotice
Toate poeziile autorului: Andrei Guțu
Data postării: 10 noiembrie 2023
Adăugat la favorite: 1
Vizualizări: 2096
Poezii din aceiaşi categorie
Procesul Ceauşeştilor
Şi în ziua de Crăciun,
cînd tot omul e mai bun,
Oameni cu suflet de cîine,
ei au vrut să se răzbune.
Şi atunci ei s-au gîndit,
că timpul a şi venit,
Să-i judece la urgenţă
şi să-i execute în beznă.
Iliescu ca o fiară,
a dat ordin să dispară,
Cei doi trebuie judecaţi
şi urgent executaţi.
Completul de judecată,
ei l-au stabilit în dată,
Popa era preşedinte,
Nistor vice preşedinte.
Ceauşescu acuzat,
de Voinea că a trădat,
Şi că genocidu îi mare
şi că populaţia moare.
Ceauşescu disperat,
să se apere a încercat,
Însă nu a avut izbîndă,
completu aştepta la pîndă.
Erau într-o garnizoană,
la Tîrgovişte îi alarmă.
Ceauşeştii să dispară,
că haos mare e în ţară,
Procesu în grabă a început,
dar el nu a ţinut mult,
Într-o oră s-a încheiat
şi sentinţa li s-a dat.
Sentinţa lor a fost dură,
le-a fost peste a lor măsură,
Să afle că îs condamnaţi
şi la moarte executaţi.
Ei nu au crezut nici odată,
că vor avea asta soartă,
Şi vor muri împuşcaţi,
de Crăciun executaţi.
Aşteptau să îl execute,
fără ca să mai discute,
La recurs şansă să-i dea,
pentru a se apăra.
După ce sentinţa au dat,
completu a deliberat,
Ambii trebuie legaţi
şi la zid executaţi.
Lîngă corpul cel de gardă,
cei doi au fost scoşi sub pază,
Acolo au fost dezlegaţi,
de pluton executaţi.
Nu cumva să fi scăpat,
multe gloanţe în ei s-au tras,
Şi au murit ca nişte cîini,
Ucişi de oameni haini.
Tu Căpitane...
Unde ești tu Căpitane?
Pentru ce ne-ai părăsit?
S-a dus România Mare,
Ca soarele-n asfințit.
Neamul nostru brav și tare,
Zace veșnic adormit,
Unde ești tu Căpitane,
Făt-Frumos și crai iubit?
Vântul îți poartă suspinul,
Noaptea ne alină dorul,
Cât de sumbru e destinul,
Căt de jalnic e viitorul!
Camarazii se adună,
Pe la tristul tău mormânt,
Să-ți aducă o cunună,
Căpitane căci ești Sfânt!
Ne-adunăm toți împreună,
Împărțind același gând,
Că și-n moarte și-n furtună,
Vom rămâne dârzi luptând.
Cerul azuriu
Oh cer de vară al moților;
Îmi amintesc când mă-întindeam,
În iarbă înalta, câmp pustiu,
De sub Fântâna Sălciilor.
Oh cer de vară azuriu;
Pasări treceau slozuri în zbor
Se-opreau se-înghesuiau sa se-odihnească,
Pe-un nor hoinar suriu.
Oh cer de vară al moților;
Fugeam de muncă și de cald,
În iarba înaltă c-un vin alb
De sub fântâna salciilor;
Oh cer de vară azuriu;
Nu e cuvânt, tablou, statuie sau miros,
De câmpuri verzi și galben aluniu,
De asta sunt un hoț.
Oh cer de vară azuriu;
Tu ști Luceafarul!
Pe restul toate el ne-arata;
Ai fost plecat destul.
Oh cer de vară al moților,
Noaptea citesc pe nume în poieni;
Tu-mi desenezi drumuri pe cer,
Esti car cu cai troieni.
Oh cer de vară azuriu,
În suflet sună-alarma,
Si eu de dor scriu și iți plâng,
A mea singură Alma.
Oh cer de vară azuriu,
De-ar fi la tine sa revin,
Deși de-atunci a trecut timp,
Sa nu ma lași pustiu.
Bun e vinul ghiurghiuliu de Maria Tănase în engleză
Bun e vinul Ghiurghiuliu,
Cules toamna pe târziu,
Mai pe brumă, mai pe-omăt,
Mult mai beu şi nu mă-mbăt.
M-am jurat că n-oi mai be,
Dar eu nu mă pot ţine,
Bun îi vinul, bine-mi place,
Nu ştiu viei ce i-oi face.
Vinişor de poamă rară
Se suie-n cap făr' de scară,
Vinişor de boghi verzi
Face pe om de nu-l vezi.
Bun e vinul şi gustos,
Când îl bei cu om frumos.
Dar de-l bei cu om urât,
Se opreşte vinu-n gât.
Great is the rose red wine
Great is the rose red wine
Harvested in a late autumn
Some on hoar, some on snow
So much I drink and I don't get drunk.
I swore not to drink again
But I can not stop myself
Great is the wine, and well I like it
Nagging up the vineyard, I might
Sweet wine of rare fruit
Gets to your head without a ladder
Sweet wine of green grapes
Makes the man hazy
Great is the wine, and tasty
When you drink it with good people
But if you drink it with bad people
The wine will stuck down your throat.
Crezul meu
În van se zbate marea
oricât ar fi de-adâncă,
n-o reuși surparea
cât țărmul e de stâncă.
Căci stânca poate să înfrunte
și grozăviile din munte,
iar munții nu s-or nărui
atât cât stânca va trăi.
Și nici pădurea n-o pieri,
căci omul o va ocroti.
Toate ființele din fire
aspiră la nemurire,
căci pentru ele trăiesc Zei,
iar pentru oameni Dumnezei.
Și știu că ființa românească
a-nvins dușmani ca să trăiască.
Ea niciodată n-o pieri,
dacă un monolit va fi!
Strop de lacrimi peste țară...
Astăzi casele la țară
multe-s în ruine.
De vine iarnă sau vară
la ele nimeni nu mai revine.
Au plecat foștii stăpâni
care grijă mai aveau
de ogradă, de grădină și de câini
ce prin curte atunci lătrau.
Acum pe la uși, la poartă
lacăte zac mute…
prin grădini nimeni nu se aude
iar culoare de pe casa e decolorată.
Si cărarea de la poartă
toată este în buruiană
și doar, câțiva pași trec...câteodată
doar o dată într-un singur an.
Scaunele pe la porți
ușor putrezesc…
uitate sunt de nepoți
ei pe ele nu mai zabovesc.
De prin curți florile toate
sau uscat de timp uitate
hățișul, cornuții au invadat
locul care cândva de flori era scăldat
Geamurile pusteite
trist privesc spre drum
Multe vise neîmplinite
acum au devenit un scrum.
Ici colo prin sat,
mai găsești pe la vreo poartă
câte un bătrân care așteaptă
copiii care l-au uitat.
Undeva prin sate…
casele sunt în ruine, pustii …
tinerii au plecat departe
și au uitat de termenul ” revii ”.
Procesul Ceauşeştilor
Şi în ziua de Crăciun,
cînd tot omul e mai bun,
Oameni cu suflet de cîine,
ei au vrut să se răzbune.
Şi atunci ei s-au gîndit,
că timpul a şi venit,
Să-i judece la urgenţă
şi să-i execute în beznă.
Iliescu ca o fiară,
a dat ordin să dispară,
Cei doi trebuie judecaţi
şi urgent executaţi.
Completul de judecată,
ei l-au stabilit în dată,
Popa era preşedinte,
Nistor vice preşedinte.
Ceauşescu acuzat,
de Voinea că a trădat,
Şi că genocidu îi mare
şi că populaţia moare.
Ceauşescu disperat,
să se apere a încercat,
Însă nu a avut izbîndă,
completu aştepta la pîndă.
Erau într-o garnizoană,
la Tîrgovişte îi alarmă.
Ceauşeştii să dispară,
că haos mare e în ţară,
Procesu în grabă a început,
dar el nu a ţinut mult,
Într-o oră s-a încheiat
şi sentinţa li s-a dat.
Sentinţa lor a fost dură,
le-a fost peste a lor măsură,
Să afle că îs condamnaţi
şi la moarte executaţi.
Ei nu au crezut nici odată,
că vor avea asta soartă,
Şi vor muri împuşcaţi,
de Crăciun executaţi.
Aşteptau să îl execute,
fără ca să mai discute,
La recurs şansă să-i dea,
pentru a se apăra.
După ce sentinţa au dat,
completu a deliberat,
Ambii trebuie legaţi
şi la zid executaţi.
Lîngă corpul cel de gardă,
cei doi au fost scoşi sub pază,
Acolo au fost dezlegaţi,
de pluton executaţi.
Nu cumva să fi scăpat,
multe gloanţe în ei s-au tras,
Şi au murit ca nişte cîini,
Ucişi de oameni haini.
Tu Căpitane...
Unde ești tu Căpitane?
Pentru ce ne-ai părăsit?
S-a dus România Mare,
Ca soarele-n asfințit.
Neamul nostru brav și tare,
Zace veșnic adormit,
Unde ești tu Căpitane,
Făt-Frumos și crai iubit?
Vântul îți poartă suspinul,
Noaptea ne alină dorul,
Cât de sumbru e destinul,
Căt de jalnic e viitorul!
Camarazii se adună,
Pe la tristul tău mormânt,
Să-ți aducă o cunună,
Căpitane căci ești Sfânt!
Ne-adunăm toți împreună,
Împărțind același gând,
Că și-n moarte și-n furtună,
Vom rămâne dârzi luptând.
Cerul azuriu
Oh cer de vară al moților;
Îmi amintesc când mă-întindeam,
În iarbă înalta, câmp pustiu,
De sub Fântâna Sălciilor.
Oh cer de vară azuriu;
Pasări treceau slozuri în zbor
Se-opreau se-înghesuiau sa se-odihnească,
Pe-un nor hoinar suriu.
Oh cer de vară al moților;
Fugeam de muncă și de cald,
În iarba înaltă c-un vin alb
De sub fântâna salciilor;
Oh cer de vară azuriu;
Nu e cuvânt, tablou, statuie sau miros,
De câmpuri verzi și galben aluniu,
De asta sunt un hoț.
Oh cer de vară azuriu;
Tu ști Luceafarul!
Pe restul toate el ne-arata;
Ai fost plecat destul.
Oh cer de vară al moților,
Noaptea citesc pe nume în poieni;
Tu-mi desenezi drumuri pe cer,
Esti car cu cai troieni.
Oh cer de vară azuriu,
În suflet sună-alarma,
Si eu de dor scriu și iți plâng,
A mea singură Alma.
Oh cer de vară azuriu,
De-ar fi la tine sa revin,
Deși de-atunci a trecut timp,
Sa nu ma lași pustiu.
Bun e vinul ghiurghiuliu de Maria Tănase în engleză
Bun e vinul Ghiurghiuliu,
Cules toamna pe târziu,
Mai pe brumă, mai pe-omăt,
Mult mai beu şi nu mă-mbăt.
M-am jurat că n-oi mai be,
Dar eu nu mă pot ţine,
Bun îi vinul, bine-mi place,
Nu ştiu viei ce i-oi face.
Vinişor de poamă rară
Se suie-n cap făr' de scară,
Vinişor de boghi verzi
Face pe om de nu-l vezi.
Bun e vinul şi gustos,
Când îl bei cu om frumos.
Dar de-l bei cu om urât,
Se opreşte vinu-n gât.
Great is the rose red wine
Great is the rose red wine
Harvested in a late autumn
Some on hoar, some on snow
So much I drink and I don't get drunk.
I swore not to drink again
But I can not stop myself
Great is the wine, and well I like it
Nagging up the vineyard, I might
Sweet wine of rare fruit
Gets to your head without a ladder
Sweet wine of green grapes
Makes the man hazy
Great is the wine, and tasty
When you drink it with good people
But if you drink it with bad people
The wine will stuck down your throat.
Crezul meu
În van se zbate marea
oricât ar fi de-adâncă,
n-o reuși surparea
cât țărmul e de stâncă.
Căci stânca poate să înfrunte
și grozăviile din munte,
iar munții nu s-or nărui
atât cât stânca va trăi.
Și nici pădurea n-o pieri,
căci omul o va ocroti.
Toate ființele din fire
aspiră la nemurire,
căci pentru ele trăiesc Zei,
iar pentru oameni Dumnezei.
Și știu că ființa românească
a-nvins dușmani ca să trăiască.
Ea niciodată n-o pieri,
dacă un monolit va fi!
Strop de lacrimi peste țară...
Astăzi casele la țară
multe-s în ruine.
De vine iarnă sau vară
la ele nimeni nu mai revine.
Au plecat foștii stăpâni
care grijă mai aveau
de ogradă, de grădină și de câini
ce prin curte atunci lătrau.
Acum pe la uși, la poartă
lacăte zac mute…
prin grădini nimeni nu se aude
iar culoare de pe casa e decolorată.
Si cărarea de la poartă
toată este în buruiană
și doar, câțiva pași trec...câteodată
doar o dată într-un singur an.
Scaunele pe la porți
ușor putrezesc…
uitate sunt de nepoți
ei pe ele nu mai zabovesc.
De prin curți florile toate
sau uscat de timp uitate
hățișul, cornuții au invadat
locul care cândva de flori era scăldat
Geamurile pusteite
trist privesc spre drum
Multe vise neîmplinite
acum au devenit un scrum.
Ici colo prin sat,
mai găsești pe la vreo poartă
câte un bătrân care așteaptă
copiii care l-au uitat.
Undeva prin sate…
casele sunt în ruine, pustii …
tinerii au plecat departe
și au uitat de termenul ” revii ”.
Alte poezii ale autorului
Iartă necondiționat
Când primăvara își varsă lumina,
Și florile răsar pe sub razele calde,
Un vânt de durere ți-a atins inima,
Și în suflet te doare, simți un abis adânc.
Cineva te-a rănit, ți-a smuls din viață,
A luat ce-i mai frumos, te-a lăsat în negru,
Și-n gândurile tale s-a strecurat ură,
Razbunarea te roade, te înghite în întuneric.
Dar primăvara, în toată splendoarea ei,
Te cheamă să ierți, să nu te pierzi în focul răzbunării.
Iubește ca și Isus, cu inima curată,
Căci doar prin iertare se naște o lume nouă.
Iar dacă îl urăști, dacă vrei să-l distrugi,
Ți-ai pierdut singur drumul, ai pierdut lumina.
Iertarea e cheia, iubirea este dar,
Prin tine poate înflori, ca o floare-n grădină.
Nu lăsa răul să-ți fure zâmbetul,
Căci doar iubirea te poate ridica,
Iartă cu credință, cu lacrimi și zâmbet,
Și lasă primăvara să aducă renașterea.
Nu-i uita pe cei care te-au rănit,
În loc să-i urăști, ajută-i să crească,
Pentru că prin iertarea ta, omul se schimbă,
Iar în loc de frunze uscate, vor înflori flori de pace.
Așadar, iartă necondiționat,
Căci doar așa vei găsi adevărata libertate,
Și primăvara va fi pentru tine un miracol,
În care tu și ceilalți veți înflori cu adevărat.
În chip smerit
În umbra serii, intru liniștit în casă,
o casă pustie, cu mult fungus în colțuri,
în față se vede portretul măicuței mele frumoase.
Un chip blând, smerit, de parcă-ar fi venit din cer,
Mângâind cu lumina sa orice colț de dor și fier,
Și-aducând alinare ca un vechi și sfânt mister.
Privirea ei pătrunsă de lumină,
Părea dintr-o poveste fără vină.
În lumea ei, e farmec pe-alese,
Oamenii-s blânzi, iar grijile-s șterse.
Fericirea zâmbește, mereu dăinuind,
Într-un colț de paradis strălucind.
O călătorie de primăvară în trecutul Unirii
Într-o dimineață de primăvară, cu soarele mângâind ușor florile abia înflorite, am închis ochii și m-am lăsat purtat de imaginație. Așa a început o călătorie prin timp, o plimbare sufletească în trecutul plin de curaj al poporului nostru. Mă aflam într-o Românie de demult, o țară care se căuta pe sine și își aduna, pas cu pas, toate bucățile inimii.
Primul popas a fost în anul 1859, la București. Acolo, printre oameni emoționați, am simțit tensiunea și speranța care pluteau în aer. Se vorbea despre Unirea Moldovei cu Țara Românească, iar visul unei țări unite începea să prindă contur. Parcă toți trăiau primăvara nu doar în natură, ci și în suflet.
Apoi am ajuns în 1918, în luna martie, în Chișinău. Era tot primăvară. În acea zi istorică de 27 martie, Basarabia se unea cu România. Mi-am imaginat cum oamenii își îmbrățișau frații, cum steagul tricolor flutura în bătaia vântului cald de primăvară și cum inimile băteau la unison. Era o revenire acasă, după multă durere și dor.
Ultima oprire a fost la Alba Iulia, în decembrie 1918. Deși era iarnă, în acea zi am simțit o căldură aparte – căldura unui vis împlinit. România Mare se năștea, iar eu, în acea călătorie imaginară, înțelegeam mai bine ce înseamnă cuvintele „unitate”, „jertfă” și „iubire de țară”.
Această călătorie prin trecut, în plină primăvară, mi-a arătat că unirea nu e doar un moment istoric, ci o emoție care continuă să înflorească în noi, din generație în generație. Așa cum primăvara aduce viață peste tot, la fel și unirea a adus speranță și lumină în inimile românilor.
Isus și primăvara
Pe-un colț de cer, cu soare lin,
Isus coboară-n dar divin,
Iar primăvara înflorește,
Când dragostea Lui ne-ncălzește.
Copacii cântă în tăcere,
Iar florile, cu gingășie,
Se leagănă ușor în vânt,
Vestind iubire pe pământ.
Sub cerul nou, curat și clar,
El vine blând, mângâietor har,
Și fiecare fir de floare
Îi cântă slavă-n sărbătoare.
Cu fruntea sus
N-am avut mult.
Doar o cameră mică, cu pereții crăpați,
Și o pâine împărțită la doi.
Dar din fereastră vedeam câmpul
Și-un cer care nu m-a trădat niciodată.
Am muncit cu mâinile, cu spatele, cu tăceri,
Am cărat zile grele în spinare
Și n-am întrebat: „De ce eu?”
Pentru că eu am rămas.
Când alții au plecat, eu am rămas.
Am visat puțin.
N-am vrut palate, nici haine scumpe.
Am vrut doar să pot să nu-mi plec fruntea,
Să mor cu fruntea sus,
În limba mea, pe pământul meu.
Poate n-o să scrie nimeni despre mine.
Dar voi adormi într-un loc
Unde iarba-mi cunoaște pașii,
Unde vântul îmi știe numele.
Și acolo, sărac, dar neînfrânt,
O să fiu acasă.
Un trecut efervescent
În zori de primăvară, renaște o lume adormită,
pe cărări de doruri vechi, sub umbra vremurilor grele,
fiecare floare ce înmugurește e o speranță reînviată,
întregind cu înțelepciune trecutul, în culori de zile noi.
Din amintiri cu margini aspre și nopți pline de plâns,
s-au țesut fire de curaj, ascunse în inimi ce nu renunță,
cu fiecare bătaie, înfruntând furtunile ce s-au abătut,
a răsărit o lumină ce desenează promisiuni de viitor.
Sub cerul senin al unei primăveri târzii, se-mpletesc visele,
fiecare rază de soare alină cicatricile unei iubiri stricate,
din cenușă, renaște un spirit născut din foc și dorință,
îndemnând pașii obosiți să meargă spre un zbor de libertate.
Cu glas de vânt, se-aud șoapte ce își spun poveștile,
despre clipe grele ce-au fost sculptate în fragmente de amintire,
acum se împletesc într-o simfonie de speranță și înțelepciune,
chemându-ne să privim în față, cu inimi pline de curaj.
E un trecut efervescent, scris pe pagini de viață,
o lecție ne-nvăluită în roua primăverii ce învie,
împreună înălțăm privirea spre un orizont curat și luminos,
unde fiecare clipă de dorință se transformă-ntr-un nou început.
Să-ți fie sufletul o pânză, pictată de culori de speranță,
de prunci de soare ce se nasc dincolo de furtuni aprinse,
și să știi că, deși drumul a fost greu, viitorul e plin de farmec,
o chemare de a merge înainte, din trecut spre un etern îmbrățișare.
Iartă necondiționat
Când primăvara își varsă lumina,
Și florile răsar pe sub razele calde,
Un vânt de durere ți-a atins inima,
Și în suflet te doare, simți un abis adânc.
Cineva te-a rănit, ți-a smuls din viață,
A luat ce-i mai frumos, te-a lăsat în negru,
Și-n gândurile tale s-a strecurat ură,
Razbunarea te roade, te înghite în întuneric.
Dar primăvara, în toată splendoarea ei,
Te cheamă să ierți, să nu te pierzi în focul răzbunării.
Iubește ca și Isus, cu inima curată,
Căci doar prin iertare se naște o lume nouă.
Iar dacă îl urăști, dacă vrei să-l distrugi,
Ți-ai pierdut singur drumul, ai pierdut lumina.
Iertarea e cheia, iubirea este dar,
Prin tine poate înflori, ca o floare-n grădină.
Nu lăsa răul să-ți fure zâmbetul,
Căci doar iubirea te poate ridica,
Iartă cu credință, cu lacrimi și zâmbet,
Și lasă primăvara să aducă renașterea.
Nu-i uita pe cei care te-au rănit,
În loc să-i urăști, ajută-i să crească,
Pentru că prin iertarea ta, omul se schimbă,
Iar în loc de frunze uscate, vor înflori flori de pace.
Așadar, iartă necondiționat,
Căci doar așa vei găsi adevărata libertate,
Și primăvara va fi pentru tine un miracol,
În care tu și ceilalți veți înflori cu adevărat.
În chip smerit
În umbra serii, intru liniștit în casă,
o casă pustie, cu mult fungus în colțuri,
în față se vede portretul măicuței mele frumoase.
Un chip blând, smerit, de parcă-ar fi venit din cer,
Mângâind cu lumina sa orice colț de dor și fier,
Și-aducând alinare ca un vechi și sfânt mister.
Privirea ei pătrunsă de lumină,
Părea dintr-o poveste fără vină.
În lumea ei, e farmec pe-alese,
Oamenii-s blânzi, iar grijile-s șterse.
Fericirea zâmbește, mereu dăinuind,
Într-un colț de paradis strălucind.
O călătorie de primăvară în trecutul Unirii
Într-o dimineață de primăvară, cu soarele mângâind ușor florile abia înflorite, am închis ochii și m-am lăsat purtat de imaginație. Așa a început o călătorie prin timp, o plimbare sufletească în trecutul plin de curaj al poporului nostru. Mă aflam într-o Românie de demult, o țară care se căuta pe sine și își aduna, pas cu pas, toate bucățile inimii.
Primul popas a fost în anul 1859, la București. Acolo, printre oameni emoționați, am simțit tensiunea și speranța care pluteau în aer. Se vorbea despre Unirea Moldovei cu Țara Românească, iar visul unei țări unite începea să prindă contur. Parcă toți trăiau primăvara nu doar în natură, ci și în suflet.
Apoi am ajuns în 1918, în luna martie, în Chișinău. Era tot primăvară. În acea zi istorică de 27 martie, Basarabia se unea cu România. Mi-am imaginat cum oamenii își îmbrățișau frații, cum steagul tricolor flutura în bătaia vântului cald de primăvară și cum inimile băteau la unison. Era o revenire acasă, după multă durere și dor.
Ultima oprire a fost la Alba Iulia, în decembrie 1918. Deși era iarnă, în acea zi am simțit o căldură aparte – căldura unui vis împlinit. România Mare se năștea, iar eu, în acea călătorie imaginară, înțelegeam mai bine ce înseamnă cuvintele „unitate”, „jertfă” și „iubire de țară”.
Această călătorie prin trecut, în plină primăvară, mi-a arătat că unirea nu e doar un moment istoric, ci o emoție care continuă să înflorească în noi, din generație în generație. Așa cum primăvara aduce viață peste tot, la fel și unirea a adus speranță și lumină în inimile românilor.
Isus și primăvara
Pe-un colț de cer, cu soare lin,
Isus coboară-n dar divin,
Iar primăvara înflorește,
Când dragostea Lui ne-ncălzește.
Copacii cântă în tăcere,
Iar florile, cu gingășie,
Se leagănă ușor în vânt,
Vestind iubire pe pământ.
Sub cerul nou, curat și clar,
El vine blând, mângâietor har,
Și fiecare fir de floare
Îi cântă slavă-n sărbătoare.
Cu fruntea sus
N-am avut mult.
Doar o cameră mică, cu pereții crăpați,
Și o pâine împărțită la doi.
Dar din fereastră vedeam câmpul
Și-un cer care nu m-a trădat niciodată.
Am muncit cu mâinile, cu spatele, cu tăceri,
Am cărat zile grele în spinare
Și n-am întrebat: „De ce eu?”
Pentru că eu am rămas.
Când alții au plecat, eu am rămas.
Am visat puțin.
N-am vrut palate, nici haine scumpe.
Am vrut doar să pot să nu-mi plec fruntea,
Să mor cu fruntea sus,
În limba mea, pe pământul meu.
Poate n-o să scrie nimeni despre mine.
Dar voi adormi într-un loc
Unde iarba-mi cunoaște pașii,
Unde vântul îmi știe numele.
Și acolo, sărac, dar neînfrânt,
O să fiu acasă.
Un trecut efervescent
În zori de primăvară, renaște o lume adormită,
pe cărări de doruri vechi, sub umbra vremurilor grele,
fiecare floare ce înmugurește e o speranță reînviată,
întregind cu înțelepciune trecutul, în culori de zile noi.
Din amintiri cu margini aspre și nopți pline de plâns,
s-au țesut fire de curaj, ascunse în inimi ce nu renunță,
cu fiecare bătaie, înfruntând furtunile ce s-au abătut,
a răsărit o lumină ce desenează promisiuni de viitor.
Sub cerul senin al unei primăveri târzii, se-mpletesc visele,
fiecare rază de soare alină cicatricile unei iubiri stricate,
din cenușă, renaște un spirit născut din foc și dorință,
îndemnând pașii obosiți să meargă spre un zbor de libertate.
Cu glas de vânt, se-aud șoapte ce își spun poveștile,
despre clipe grele ce-au fost sculptate în fragmente de amintire,
acum se împletesc într-o simfonie de speranță și înțelepciune,
chemându-ne să privim în față, cu inimi pline de curaj.
E un trecut efervescent, scris pe pagini de viață,
o lecție ne-nvăluită în roua primăverii ce învie,
împreună înălțăm privirea spre un orizont curat și luminos,
unde fiecare clipă de dorință se transformă-ntr-un nou început.
Să-ți fie sufletul o pânză, pictată de culori de speranță,
de prunci de soare ce se nasc dincolo de furtuni aprinse,
și să știi că, deși drumul a fost greu, viitorul e plin de farmec,
o chemare de a merge înainte, din trecut spre un etern îmbrățișare.