Cronicile din Târgu Jiu

Eu am murit…

și iată, parcă m-am născut din nou.

Îmi las trecutul să moară.

Tot ceea ce am făcut în trecut nu mai este viața mea.

Nu mai vreau să fiu omul care am fost.

Am lăsat în urmă greșelile, rănile și toate lucrurile care m-au îndepărtat de Dumnezeu.

Nu le mai port ca pe o condamnare, ci le las în mâinile Lui.

Am căzut.

Am plâns.

M-am pierdut.

Dar Hristos m-a găsit.

Când eu nu mai vedeam nicio cale,

El mi-a întins mâna.

Când sufletul meu era în întuneric,

El mi-a arătat din nou lumina.

Și atunci am înțeles:

Am murit față de trecutul meu

și am înviat prin Hristos.

Nu prin puterea mea,

ci prin harul Lui.

Nu spun că n-am greșit.

Spun că am fost iertat.

Nu spun că trecutul meu n-a existat.

Spun că nu mă mai definește.

Astăzi începe o viață nouă.

Dacă ieri eram pierdut,

astăzi sunt găsit.

Dacă ieri eram în întuneric,

astăzi merg spre lumină.

Dacă ieri eram mort în suflet,

astăzi trăiesc.

Eu am murit…

și iată, m-am născut din nou.

Trecutul meu rămâne în urmă.

Viața mea este înainte.

Și înaintea mea este Hristos.

Am înviat din nou prin Hristos.

Iar acum vreau să trăiesc pentru El.                                                             


[De Cristian Diaconița]

PROLOG

✥ CLOPOTUL DIN MIEZUL NOPȚII ✥

Cu mult timp în urmă, într-un ținut ascuns între munți, păduri și râuri repezi, exista un sat numit Valea Crucii.

Nu era un sat mare.

Avea câteva zeci de case, o moară veche, un han, o fântână în mijlocul uliței și o biserică ridicată pe un deal.

Biserica era cea mai veche clădire din sat.

Zidurile ei albe păstrau urmele vremurilor trecute. Pe bolta altarului era pictat Hristos Pantocrator, iar în pronaos străjuiau icoanele sfinților.

Înaintea icoanei Mântuitorului ardea neîncetat o candelă.

Oamenii spuneau că acea candelă nu se stinsese niciodată.

Nici în războaie.

Nici în foamete.

Nici în iernile cumplite.

Nici atunci când satul fusese aproape părăsit.

În acel sat trăia un copil pe nume Constantin.

Avea doisprezece ani.

Era curios, curajos și uneori încăpățânat.

Dar, mai presus de toate, Îl iubea pe Dumnezeu.

În fiecare dimineață intra în biserică.

Își făcea semnul Sfintei Cruci, se apropia de icoana lui Hristos și șoptea:

— Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine!

Apoi ieșea și își începea ziua.

Uneori se ruga pentru mama lui.

Alteori pentru tatăl său.

În alte zile se ruga pentru vreun vecin bolnav.

Uneori se ruga chiar pentru oameni pe care nu-i cunoștea.

Într-o seară, bunica îl întrebă:

— Constantine, de ce vorbești atât de mult cu Dumnezeu?

Copilul ridică ochii.

— Pentru că El este singurul care mă ascultă chiar și atunci când eu nu știu ce să spun.

Bunica zâmbi.

— Atunci să nu încetezi niciodată să te rogi.

În acea noapte, Constantin adormi.

Dar, la miezul nopții, se auzi clopotul.

DONG!

Constantin deschise ochii.

DONG!

Se ridică din pat.

DONG!

Al treilea sunet făcu ferestrele să tremure.

Copilul privi spre deal.

Biserica era luminată.

Dar satul dormea.

Constantin se îmbrăcă și ieși.

Când ajunse la biserică, ușa era deschisă.

Intră.

Nu era nimeni.

Doar candela.

Și o carte așezată pe analog.

Era mare, veche și legată în piele.

Pe copertă era o cruce aurită.

Sub cruce erau scrise cu litere vechi:

HRONICA ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII

Constantin întinse mâna.

Când atinse cartea, candela se aprinse brusc.

O lumină aurie umplu biserica.

Cartea se deschise singură.

Pe prima pagină apăru un rând:

„Cel ce dorește să găsească Lumina trebuie să învețe să treacă prin întuneric.”

Constantin înghiți în sec.

— Doamne?

O voce blândă se auzi în biserică:

— Constantine!

Copilul îngenunche.

— Cine ești?

— Nu te teme.

— Ce trebuie să fac?

— Să pornești.

— Unde?

Cartea începu să-și întoarcă singură paginile.

Pe ultima dintre ele apăru o hartă.

Era desenată cu aur.

Pe hartă se vedeau munți, râuri, cetăți și o cruce mare în partea de răsărit.

Sub ea era scris:

„Împărăția Luminii.”

Constantin strânse cartea la piept.

— Doamne, dacă aceasta este calea pe care mi-o dai, voi merge.

Candela se stinse.

Și aventura începu.

---

CARTEA I

✥ CETATEA FLORILOR ȘI CUNUNA NUNȚII ✥

Dimineața, satul era în sărbătoare.

Maria și Andrei urmau să se căsătorească.

Femeile coceau pâini.

Bărbații împodobeau porțile.

Copiii alergau pe ulițe.

Casele erau pline de flori.

În curtea miresei se auzeau cântece.

Constantin privea bucuria oamenilor.

Își amintea de ceea ce îi spusese bunica:

— O nuntă adevărată nu este doar despre haine frumoase și cântece. Este despre două suflete care își făgăduiesc să meargă împreună înaintea lui Dumnezeu.

Seara, biserica era plină.

Preotul ridică Evanghelia.

— Iubirea este un dar, dar și o răspundere.

Constantin privi icoana Mântuitorului.

Pentru o clipă i se păru că lumina din icoană se mișcă.

În acea lumină văzu un înger.

Îngerul îi șopti:

— Prima lecție: iubirea nu este doar bucurie. Iubirea este și jertfă.

Apoi dispăru.

Constantin înțelese.

Și, în noaptea aceea, porni la drum.

---

CARTEA II

✥ CÂNTAREA PĂMÂNTULUI ȘI LACRIMA PLUGARULUI ✥

Constantin ajunse într-o vale întinsă.

Acolo trăiau sute de oameni.

Munceau pământul de dimineața până seara.

Dar erau săraci.

Un om bogat luase aproape toate ogoarele.

Țăranii munceau din greu și abia aveau pâine pentru copii.

Un bătrân pe nume Ilie îl întâmpină.

— Cine ești?

— Sunt Constantin.

— Și unde mergi?

— Caut Împărăția Luminii.

Bătrânul zâmbi trist.

— Atunci ai venit într-un loc întunecat.

Constantin privi câmpurile.

— De ce?

— Pentru că oamenii au uitat că pământul trebuie lucrat cu dreptate.

În aceeași zi, omul bogat veni.

— Plecați de aici! strigă el.

Oamenii tăcură.

Constantin se ridică.

— De ce le iei pământul?

— Pentru că pot.

— Și dacă poți, înseamnă că este și drept?

Bogatul îl privi furios.

— Cine te-a învățat să vorbești așa?

— Dumnezeu.

Bogatul izbucni în râs.

— Dumnezeu?

— Da.

În acea noapte, bogatul avu un vis.

Se afla singur într-un câmp.

Avea aur.

Avea case.

Avea ogoare.

Dar nu era nimeni lângă el.

Nici soție.

Nici copii.

Nici prieteni.

Doar pământ.

O voce îi spuse:

„Ai câștigat pământul și ai pierdut oamenii.”

Bogatul se trezi speriat.

Dimineața îi chemă pe țărani.

Le înapoie ogoarele.

Bătrânul Ilie își făcu semnul Crucii.

— Dumnezeu să-ți schimbe inima!

Constantin plecă mai departe.

---

CARTEA III

✥ BALADA CALULUI ALB ȘI MĂNĂSTIREA DIN NORI ✥

La marginea unei păduri, Constantin găsi un cal alb.

Animalul era rănit.

Constantin îi dădu apă.

Îi curăță rana.

Calul îl privi îndelung.

Apoi porni spre munte.

Constantin îl urmă.

Drumul deveni din ce în ce mai greu.

Ajunse la o mănăstire construită pe stâncă.

Acolo trăia un călugăr foarte bătrân.

— Te așteptam, Constantin.

— De unde mă cunoașteți?

— Cartea te-a trimis.

Constantin scoase Hronica.

Călugărul o privi.

— Aceasta nu este o carte obișnuită.

— Ce este?

— Este o oglindă.

— A cui?

— A inimii.

Călugărul îi puse o întrebare:

— Ce cauți?

Constantin răspunse:

— Adevărul.

— Și ce vei face când îl vei găsi?

Constantin se gândi.

— Nu știu.

Bătrânul zâmbi.

— Atunci mai ai multe de învățat.

---

CARTEA IV

✥ FLORILE DIN TEMNIȚA NEAGRĂ ✥

Constantin coborî muntele și ajunse într-o cetate.

Acolo exista o temniță.

Înăuntru erau oameni care făcuseră multe rele.

Constantin intră.

Un deținut îi strigă:

— Pleacă!

— De ce?

— Pentru că sunt rău.

Constantin îl privi.

— Și?

— Nu mai există iertare pentru mine.

Constantin tăcu.

Apoi spuse:

— Dacă nu ar exista iertare, nimeni dintre noi nu ar mai avea speranță.

Omul începu să plângă.

— Crezi că Dumnezeu mă mai poate primi?

— Da.

— Chiar și pe mine?

— Dacă te pocăiești cu adevărat.

În noaptea aceea, omul se rugă pentru prima dată după mulți ani.

Dimineața, între două pietre din curtea temniței crescuse o floare albă.

Paznicul o văzu.

Constantin zâmbi.

— Dumnezeu ne arată uneori cele mai frumoase lucruri în cele mai neașteptate locuri.

---

CARTEA V

✥ PSALMUL COPILULUI ÎN MUNTE ✥

Constantin urcă pe un munte.

Era singur.

Privi cerul.

— Doamne, unde ești?

Niciun răspuns.

— Mă auzi?

Tăcere.

Constantin începu să plângă.

— Mi-e teamă.

Vântul bătea.

— Nu știu dacă fac bine.

Tăcere.

— Dar nu voi înceta să Te caut.

Atunci norii se despărțiră.

O rază de lumină coborî peste munte.

Constantin nu văzu chipul lui Dumnezeu.

Dar simți pace.

Și înțelese:

Uneori, Dumnezeu nu răspunde prin cuvinte. Răspunde prin pacea pe care o pune în inimă.

---

CARTEA VI

✥ CÂNTAREA MAMEI SUB CRUCE ✥

Drumul îl duse într-un sat lovit de război.

Acolo întâlni o femeie.

Avea trei fii.

Toți plecaseră la luptă.

Niciunul nu se întorsese.

Mama stătea la poartă.

În fiecare seară privea drumul.

Constantin se apropie.

— Pe cine aștepți?

— Pe fiii mei.

— Vor veni?

Femeia tăcu.

Apoi începu să plângă.

Constantin nu știa ce să spună.

A îngenuncheat.

— Mă rog pentru ei.

Femeia se așeză lângă el.

— Și eu.

Au stat acolo până dimineața.

Constantin învățase o nouă lecție:

Există dureri pe care nu le poți vindeca prin cuvinte. Uneori poți doar să stai lângă cel care suferă și să te rogi.

---

CARTEA VII

✥ CETATEA FĂRĂ ICOANE ✥

După multe zile, Constantin ajunse într-o cetate uriașă.

Era plină de aur.

Palate.

Piețe.

Turnuri.

Dar nu exista nicio biserică.

Nicio cruce.

Nicio icoană.

Nimeni nu se ruga.

Împăratul îl primi.

— Cine ești?

— Constantin.

— Ce cauți?

— Împărăția Luminii.

Împăratul râse.

— Eu am construit cea mai mare cetate din lume.

Constantin îl privi.

— Ești fericit?

Împăratul tăcu.

— Ai aur.

— Da.

— Ai putere.

— Da.

— Ai tot ce îți dorești.

— Da.

Constantin întrebă:

— Atunci de ce ești singur?

Împăratul se ridică.

— Ieși!

Constantin plecă.

În acea noapte, împăratul privi luna de la fereastră.

Pentru prima dată se întrebă:

„Poate că am totul, dar nu am pace.”

---

CARTEA VIII

✥ ISPITA CELOR TREI COROANE ✥

Într-o pădure, Constantin întâlni trei oameni.

Primul purta o coroană de aur.

— Vrei bogăție?

— Nu.

Al doilea purta o coroană de argint.

— Vrei putere?

— Nu.

Al treilea purta o coroană împodobită cu pietre prețioase.

— Vrei să fii vestit?

Constantin răspunse:

— Nu.

— Atunci ce vrei?

Constantin își făcu semnul Crucii.

— Vreau să rămân cu Dumnezeu.

Cei trei oameni dispărură.

Erau umbre.

Ispitele îl urmăreau.

Dar Constantin începuse să înțeleagă că cea mai mare victorie nu este să cucerești un dușman.

Este să-ți păstrezi inima curată.

---

CARTEA IX

✥ GRĂDINA LUI ADAM ȘI A EVEI ✥

Într-o noapte, Constantin visă.

Se afla într-o grădină.

Totul era perfect.

Florile.

Copacii.

Apa.

Lumina.

Acolo îi văzu pe Adam și Eva.

Apoi văzu căderea.

Văzu rușinea.

Văzu frica.

— De ce se ascund? întrebă Constantin.

Un înger răspunse:

— Pentru că păcatul îl face pe om să fugă de Dumnezeu.

— Dumnezeu îi va abandona?

— Nu.

— Atunci ce va face?

Îngerul privi spre depărtare.

Constantin văzu o Cruce.

— Va veni după ei.

Constantin începu să plângă.

Acum înțelegea ceva ce nu înțelesese înainte:

Dumnezeu nu a încetat niciodată să-l caute pe om.

---

CARTEA X

✥ CUVÂNTUL ȘI PIATRA VIE ✥

Constantin găsi o peșteră.

Pe o piatră erau scrise cuvintele:

„Cuvântul poate răni.”

Pe o altă piatră:

„Cuvântul poate vindeca.”

Un bătrân îi explică:

— Cu aceeași gură poți binecuvânta și poți blestema.

— Cum trebuie să vorbesc?

— Ca și cum fiecare cuvânt ar trebui să treacă mai întâi prin inima ta.

Constantin luă pana.

Scrise:

„Doamne, pune strajă gurii mele și lumină în inima mea.”

Apoi continuă drumul.

---

CARTEA XI

✥ CÂINELE DE LA POARTA ÎMPĂRĂȚIEI ✥

La marginea unui sat, Constantin găsi un câine bătrân.

Era murdar și slăbit.

Dar nu pleca de la poarta unei case.

— De ce stai aici?

Câinele îl privi.

Casa era pustie.

Stăpânul murise cu ani în urmă.

Dar câinele rămăsese.

Constantin îi dădu pâine.

Animalul își puse capul pe mâna lui.

Constantin zâmbi.

— Tu ai învățat ceva ce oamenii uită.

Credincioșia.

Și plecă mai departe.

---

CARTEA XII

✥ MAREA FURTUNĂ ✥

Într-o zi, Constantin ajunse la mare.

Trebuia să treacă pe celălalt țărm.

Se urcă într-o corabie.

La început, apa era liniștită.

Apoi cerul se întunecă.

Vântul începu să urle.

Valurile se ridicară.

Oamenii strigau:

— Vom muri!

Constantin tremura.

Dar își făcu semnul Crucii.

— Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne!

Un om strigă:

— Roagă-te mai tare!

Constantin începu să se roage.

Și ceilalți i se alăturară.

Furtuna nu dispăru imediat.

Dar frica lor începu să scadă.

După multe ore, marea se liniști.

Căpitanul spuse:

— Nu știu dacă rugăciunea a oprit furtuna.

Constantin privi cerul.

— Poate că uneori Dumnezeu nu oprește furtuna.

— Atunci ce face?

— Ne învață să trecem prin ea.

---

CARTEA XIII

✥ CEI DOISPREZECE PESCARI AI LUMINII ✥

Pe celălalt țărm, Constantin întâlni doisprezece pescari.

Fiecare era diferit.

Unul era curajos.

Altul era înțelept.

Unul era tăcut.

Altul vorbea mult.

Unul se temea.

Altul nu se temea de nimic.

Constantin îi întrebă:

— De ce sunteți împreună?

Cel mai bătrân răspunse:

— Pentru că singuri suntem slabi.

— Și împreună?

— Împreună putem purta greutățile unii altora.

Constantin înțelese:

Credința nu este doar un drum pe care îl parcurgi singur. Este și o comunitate.

---

CARTEA XIV

✥ RĂZBOIUL CEL MARE ✥

În depărtare se auzeau trâmbițe.

Un război se apropia.

Două armate veneau una împotriva celeilalte.

Constantin ajunse între ele.

Un general îi spuse:

— Pleacă!

— De ce?

— Aici nu este loc pentru copii.

Constantin privi soldații.

— Și pentru oameni este?

Generalul tăcu.

Constantin ridică o cruce.

— Dacă trebuie să luptăm, să nu ne transformăm în monștri.

— Ce vrei să spui?

— Că și dușmanul are suflet.

Generalul îl privi lung.

În noaptea aceea, soldații din ambele tabere încetară focul pentru câteva ore.

Au îngropat morții.

Au dat apă răniților.

Unii au plâns.

Războiul nu s-a terminat atunci.

Dar oamenii și-au amintit că, înainte de a fi soldați, erau oameni.

---

CARTEA XV

✥ ÎMPĂRATUL ÎNTUNERICULUI ✥

Constantin ajunse, în cele din urmă, la hotarul Împărăției Luminii.

Dar acolo îl aștepta întunericul.

O creatură uriașă se ridică înaintea lui.

— Eu sunt Împăratul Întunericului!

Constantin tremura.

— Ce vrei?

— Să te fac să uiți.

— Ce?

— Să uiți de Dumnezeu.

Întunericul îi arătă toate greutățile lumii.

Moartea.

Războiul.

Sărăcia.

Suferința.

Singurătatea.

— Privește lumea! strigă creatura. Unde este Dumnezeul tău?

Constantin începu să plângă.

Pentru prima dată nu găsea răspuns.

Se așeză în genunchi.

— Doamne...

Întunericul râse.

— Vezi? Nu răspunde!

Constantin închise ochii.

— Chiar dacă nu Te aud...

Se ridică.

— ...tot Te voi căuta.

Întunericul se opri.

— Chiar dacă mi-e frică...

Constantin strânse crucea.

— ...nu Te voi părăsi.

O lumină mică apăru în mâna lui.

Împăratul Întunericului se retrase.

— Nu!

Lumina crescu.

— Nu!

Constantin ridică crucea.

— Hristos este Lumina lumii!

Întunericul se sfărâmă.

Nu într-o explozie, ci asemenea nopții care dispare atunci când răsare soarele.

---

CARTEA XVI

✥ PORȚILE ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII ✥

În fața lui Constantin apăru o cetate.

Avea ziduri albe.

Porți aurite.

Turnuri înalte.

Deasupra porții era o cruce.

Un înger stătea înaintea ei.

— Ai ajuns.

Constantin întrebă:

— Aici este Împărăția?

Îngerul răspunse:

— Ai crezut că Împărăția este un loc.

— Nu este?

— Este mai mult decât un loc.

— Atunci ce este?

Îngerul puse mâna pe inima lui Constantin.

— Este Dumnezeu primit în inimă.

Porțile se deschiseră.

Constantin văzu o lumină pe care nu o mai văzuse niciodată.

Dar nu intră.

Se întoarse.

— Nu pot rămâne.

— De ce?

— Mai sunt oameni care nu au găsit Lumina.

Îngerul zâmbi.

— Acum ai înțeles.

---

CARTEA XVII

✥ ÎNTOARCEREA LUI CONSTANTIN ✥

Constantin se trezi în biserica din Valea Crucii.

Era dimineață.

Preotul stătea lângă el.

— Unde ai fost?

Constantin privi în jur.

— Nu știu dacă a fost vis sau călătorie.

— Și ce ai învățat?

Constantin deschise Hronica.

Toate paginile erau pline.

Apoi observă ceva.

Ultima pagină era goală.

— De ce?

Preotul zâmbi.

— Pentru că povestea nu s-a terminat.

Constantin luă pana.

— Cine trebuie să scrie mai departe?

Preotul îi răspunse:

— Tu.

---

CARTEA XVIII

✥ SATUL CARE A ÎNVĂȚAT SĂ SE ROAGE ✥

Constantin se întoarse printre oameni.

Nu le povesti despre toate minunile.

Nu le spuse despre îngeri.

Nu le povesti despre Împăratul Întunericului.

Le spuse ceva mai simplu:

— Rugați-vă!

— Pentru ce?

— Pentru familie.

— Pentru ce altceva?

— Pentru dușmani.

— Pentru dușmani?!

— Da.

— De ce?

— Pentru că, dacă ne rugăm doar pentru cei pe care îi iubim, încă nu am învățat iubirea deplină.

Oamenii au început să se roage.

Bătrânii.

Copiii.

Țăranii.

Mamele.

Bolnavii.

Și, încet, satul s-a schimbat.

Nu pentru că oamenii nu mai aveau probleme.

Ci pentru că nu mai erau singuri în ele.

---

CARTEA XIX

✥ ULTIMA NOAPTE A BĂTRÂNULUI CONSTANTIN ✥

Anii trecură.

Constantin îmbătrâni.

Părul îi deveni alb.

Mâinile îi tremurau.

Dar, în fiecare dimineață, mergea la biserică.

Se ruga.

Ajuta oamenii.

Îi învăța pe copii.

Și scria.

Într-o seară, se așeză înaintea icoanei.

— Doamne...

Privi candela.

— Am mers mult.

În liniște, închise ochii.

— Uneori am fost curajos.

— Alteori mi-a fost frică.

— Uneori am avut credință.

— Alteori m-am îndoit.

— Dar Te-am căutat.

O lacrimă îi coborî pe obraz.

— Dacă am greșit, iartă-mă.

Candela ardea.

Constantin zâmbi.

— Acum înțeleg.

În fața lui apăru aceeași lumină pe care o văzuse în copilărie.

Și o voce blândă:

— Nu ai fost niciodată singur.

Constantin deschise ochii.

Înaintea lui era Hristos.

Nu ca o imagine îndepărtată, ci ca Lumina însăși.

Constantin îngenunche.

— Doamne...

Și nu mai putu spune nimic.

---

EPILOG

✥ ULTIMA PECETE — LUMINA CARE TRECE DIN INIMĂ ÎN INIMĂ ✥

A doua zi, oamenii îl găsiră pe Constantin adormit înaintea icoanei.

Lângă el era Hronica.

Cartea era deschisă.

Ultima pagină, care fusese goală, avea acum câteva cuvinte:

„Povestea nu se sfârșește aici.”

Sub ele era desenată o cruce.

Iar dedesubt:

„Lumina trece din inimă în inimă.”

Copiii satului se apropiară.

Unul dintre ei întrebă:

— Cine a scris cartea?

Preotul răspunse:

— Constantin.

— Și ce scrie în ea?

Preotul privi cartea.

— Despre un copil care a plecat să-L caute pe Dumnezeu.

— Și L-a găsit?

Preotul zâmbi.

— Nu acolo unde se aștepta.

— Unde?

— În fiecare om pe care l-a ajutat.

În fiecare rugăciune.

În fiecare iertare.

În fiecare faptă bună.

În fiecare lacrimă.

În fiecare om care s-a ridicat după ce a căzut.

Și mai ales în Hristos.

Clopotul începu să bată.

DONG!

Satul se trezi.

DONG!

Oamenii ieșiră din case.

DONG!

Soarele răsări peste deal.

Razele sale atinseseră crucea bisericii.

Crucea străluci.

Și, pentru o clipă, întregul sat păru scăldat într-o lumină aurie.

Copilul care ținea cartea în mâini se uită spre cer.

— Doamne, ce trebuie să fac acum?

Vântul mișcă ușor paginile.

Pe ultima pagină apăru un singur cuvânt:

„CONTINUĂ.”

Copilul luă pana.

Și începu să scrie.

---

✝️ SFÂRȘITUL PRIMEI HRONICI

DAR NU ȘI SFÂRȘITUL LUMINII

„Lumina luminează în întuneric, iar întunericul n-a biruit-o.”

HRONICA ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII

THE CHRONICLES OF TÂRGU JIU

The story takes place at the beginning of the 16th century in a fictional kingdom known as the Kingdom of Northern Oltenia, whose capital is Târgu Jiu. The kingdom is ruled by King Constantin, a just, courageous, and God-fearing ruler, and Queen Liliana, renowned for her kindness and compassion toward the poor, the sick, and orphans. In the year 1509, their son Nicolae, the heir to the throne, is born.

Nicolae grows up in a family that teaches him faith, justice, and love for others. His father tells him that a true king must always be ready to give his life for his people, while his mother reads the Holy Scriptures to him and teaches him humility, mercy, and forgiveness. At the same time, the high nobleman Vlad secretly prepares a conspiracy to overthrow the royal family.

Facing the growing threat of the Ottoman Empire and the unrest spreading across Europe, King Constantin strengthens alliances with neighboring states and prepares the army to defend the kingdom. In 1516, he personally leads his forces in the Battle of the Jiu River, achieving a great victory. However, on his return, he is treacherously assassinated in an attack orchestrated by the conspirators.

The entire kingdom falls into mourning. Shortly afterward, Queen Liliana is poisoned by Vlad's followers. Before her death, she blesses her son and urges him to love God, to be just, to forgive whenever possible, and to protect the innocent. Left an orphan at only six years old, Nicolae is secretly taken out of the royal fortress by the elderly servant Maria and the loyal soldiers Radu and Vladimir.

Hidden in the Parâng Mountains, Nicolae spends his childhood and adolescence far from the throne. Maria teaches him to read and write, while Radu and Vladimir train him in the arts of warfare and kingship. Every day Nicolae reads the Holy Bible, strengthening his faith. At the age of seventeen, he receives his father's sword and swears to reclaim his kingdom—not out of a desire for revenge, but to restore justice.

Former soldiers of King Constantin and many faithful people join his cause. Together they march toward Târgu Jiu. Many of the defenders of the capital recognize the rightful heir and side with him. Vlad is captured and brought to trial. Nicolae is crowned King Nicolae I of the Kingdom of Northern Oltenia. He reduces taxes, rebuilds the fortresses, reopens schools and hospitals, helps the needy, and rules with justice, earning the love and respect of his people.

Five years of peace and prosperity follow. Yet the kingdom's success awakens the envy of its enemies. A new conspiracy arises, and a coup d'état forces Nicolae to abandon the throne. To spare the capital from destruction and save his people from needless bloodshed, he escapes through a secret passage together with Radu and Vladimir, promising that one day he will return.

The three men arrive in the Grand Duchy of Moscow, where Nicolae's grandfather, Ieremia, resides. The old man welcomes him with great affection and, before his death, leaves him a letter. In it, he advises Nicolae to travel to the distant Kingdom of Joseon, whose king had once been his close friend and would surely receive him with kindness.

After his grandfather's funeral, Nicolae, Radu, and Vladimir begin a long journey eastward. Thirty-one days later, they arrive in Joseon. The king receives them with great honor in memory of his friendship with Ieremia and welcomes Nicolae into the royal palace.

Nicolae learns the language and customs of the land without ever abandoning his Christian faith. Every morning he reads the Holy Scriptures and prays. The King of Joseon is deeply impressed by Nicolae's wisdom, humility, and noble character. The two engage in many conversations about God, justice, leadership, and forgiveness. Nicolae demonstrates that true wisdom comes from God and that a ruler should govern through justice and love rather than fear.

During the meetings of the Great Council of Joseon, Nicolae respectfully speaks about his faith without forcing it upon others. The ministers and scholars admire his character, and the king appoints him as one of his closest advisors.

For two years, Nicolae helps the King of Joseon govern the kingdom wisely. Later, at the king's encouragement, he meets the noblewoman Eun-hee, a young woman admired for her kindness and wisdom. They marry, and God blesses them with children. Nicolae finds a new family and a new home, yet he never forgets his homeland.

Every day he continues to pray for the Kingdom of Northern Oltenia and keeps alive the hope that one day he will return to see his people and his native land once again.

The central message of The Chronicles of Târgu Jiu is that true power is not found in a crown, a sword, or worldly riches, but in faith in God, justice, love for others, the courage to do what is right, and the hope that endures even through life's greatest trials. Nicolae is a ruler who loses his throne and his homeland, but never loses his faith. That faith guides his entire life and prepares him for the challenges that still lie ahead.[Cristian Diaconița]

1.

Astăzi se-adună-n lumină curată,

Toți Sfinții cerești în slavă bogată.

Rugă și cânt răsună în noi,

Doamne, spre Tine ne-ntoarcem cu noi.

2.

Prin jertfa lor sfântă, prin lacrimi și dor,

Au scris pe pământ iubirea în zbor.

Cu sânge și har au sfințit căi grele,

Purtând crucea vieții cu inimă aleasă.

3.

Departe-n lumină, acum se-ncunună,

Îngeri și Sfinți în cânt se adună.

Ei strălucesc ca stelele clare,

Purtându-ne-n taină prin vremi trecătoare.

4.

În lupte aprinse, în chin și durere,

Au stat mărturie la sfânta putere.

Și-n slava cea veșnică, Sfinții veghează,

Cu milă divină pe toți ne-nconjoară.

5.

Din câmpuri de sânge, din temniți pustii,

Au răsărit flori de sfințenie vii.

În numele Crucii au mers până-n sfârșit,

Cununa vieții primind în zenit.

6.

O, Doamne, prin Sfinți ne-ntărește cărarea,

În inimă pune lumina, răbdarea.

Prin ei să cunoaștem al Tău chip curat,

Izvor nesecat de har minunat.

7.

O, Sfinților, frați din Împărăție,

Aduceți pe lume a voastră solie:

De pace, de dragoste, de dăruire,

De jertfă curată și de mântuire.

8.

În noaptea cea grea când sufletu-i slab,

Voi, Sfinți, ne purtați pe drumul cu har.

Ne sunteți pildă și sprijin mereu,

Slujind în credință pe Bunul Dumnezeu.

9.

Cu inimă vie, cu glas rugător,

Cinstim azi pe Sfinți în cânt înălțător.

Ei sunt comoara Bisericii sfinte,

Ce strălucește prin veacuri înainte.

10.

Slăvit fie Domnul ce Sfinți a chemat,

Și-n slava Sa mare pe toți i-a așezat.

Prin ei să trăim în credință și dor,

Spre veșnica pace din sfântul Tău cort.

Amin.

351. Rugăciunea inimii

Doamne Iisuse, Fiul Sfânt,

Miluiește sufletul meu,

Când mă clatin pe cărare

Și mă îndepărtez de Dumnezeu.

Ține-mi mintea în rugăciune,

Inima în pace și har,

Și ajută-mă să rămân

Lângă Tine iar și iar.

Cristian Diaconița

352. Doamne, miluiește

Doamne, miluiește-mă,

Când păcatul mă apasă,

Când puterea mă părăsește

Și tristețea mă cuprinde.

Mila Ta este mai mare

Decât toate greșelile mele,

De aceea vin înaintea Ta

Cu nădejde și cu smerenie.

Cristian Diaconița

353. Mâna lui Dumnezeu

Când nu mai pot să merg singur

Și drumul devine greu,

Simt că mă ridică o mână:

Este mâna lui Dumnezeu.

El mă sprijină în taină,

Când nimeni nu știe de mine,

Și îmi dă putere să merg

Pe cărarea către bine.

Cristian Diaconița

354. Ocrotirea

Sub acoperământul Tău, Doamne,

Găsesc pace și adăpost,

Când lumea mă înconjoară

Cu teamă și cu zgomot.

Păzește-mi sufletul, Iisuse,

De tot răul ce mă-nconjoară,

Și fii cu mine zi și noapte,

În fiecare clipă a vieții.

Cristian Diaconița

355. Numele lui Iisus

Când rostesc numele Tău,

Iisuse, cu inimă smerită,

Sufletul meu găsește pace

Și inima se simte întărită.

Numele Tău este nădejde,

Este lumină și iubire,

Este chemarea către cer

Și către sfânta mântuire.

Cristian Diaconița

356. Hristos în casa mea

Doamne, intră în casa mea

Și rămâi cu noi mereu,

Păzește-ne de ceartă și răutate

Și apropie-ne de Dumnezeu.

Fă masa noastră loc de pace,

Cuvântul nostru să fie bun,

Iar fiecare zi din casă

Să fie trăită cu Tine.

Cristian Diaconița

357. Casa binecuvântată

O casă nu este bogată

Doar prin aur și avere,

Ci prin oameni care se iubesc

Și se roagă cu putere.

Doamne, binecuvântează casa

În care ne-ai așezat,

Și fă din ea un loc de pace

Și de iubire neîncetat.

Cristian Diaconița

358. Masa familiei

La masa familiei ne-adunăm

Și mulțumim lui Dumnezeu,

Pentru pâinea de pe masă

Și pentru tot ce avem.

Să nu uităm de cel flămând,

De omul care nu are,

Ci să împărțim cu bucurie

Din darurile primite.

Cristian Diaconița

359. Pâinea împărțită

Când pâinea este împărțită

Cu cel ce nu are deloc,

O faptă simplă devine

Un mare semn de iubire.

Doamne, învață-mă să dau

Fără să cer răsplată,

Ca binele făcut în taină

Să fie primit de Tine.

Cristian Diaconița

360. Milostivirea

Fii milostiv, suflete al meu,

Cu omul care suferă,

Nu-l lăsa singur în durere

Și nu-i întoarce spatele.

Căci Dumnezeu ne cere nouă

Să fim milostivi și buni,

Să ridicăm pe cel ce cade

Și să vindecăm prin iubire.

Cristian Diaconița

361. Samarineanul milostiv

Un om căzut lângă drum

A fost văzut de un samarinean,

Iar acesta s-a oprit

Și l-a ajutat fără să ceară nimic.

Doamne, fă-mi inima asemenea

Celui care vede și ajută,

Ca atunci când aproapele cade

Să nu trec nepăsător.

Cristian Diaconița

362. Oaia pierdută

O oaie s-a pierdut de turmă,

Iar păstorul a plecat s-o caute,

Căci fiecare suflet contează

Înaintea lui Dumnezeu.

Când eu mă rătăcesc, Doamne,

Vino și caută-mă iar,

Și întoarce-mă la turma Ta

Cu iubire și cu har.

Cristian Diaconița

363. Fiul risipitor

Fiul risipitor s-a întors

La tatăl său cu pocăință,

Iar tatăl l-a primit cu dragoste

Și cu mare bucurie.

Doamne, când mă îndepărtez,

Ajută-mă să mă întorc,

Căci știu că mila Ta este

Mai mare decât păcatul meu.

Cristian Diaconița

364. Tatăl iubitor

Tatăl și-a primit copilul

Fără să-i închidă ușa,

Ci a alergat spre el

Și l-a strâns cu dragoste.

Așa este mila Ta, Doamne,

Pentru omul care se întoarce,

Căci Tu nu disprețuiești

Inima care se pocăiește.

Cristian Diaconița

365. Talantul

Fiecăruia i s-a încredințat

Un dar pe care să-l lucreze,

Nu să-l ascundă în pământ,

Ci să-l folosească spre bine.

Doamne, arată-mi darul meu

Și învață-mă să-l folosesc

Pentru aproapele meu

Și pentru slava Ta.

Cristian Diaconița

366. Sămânța

Semănătorul a ieșit

Să arunce sămânța în pământ,

Iar unele semințe au rodit

Și altele s-au pierdut.

Doamne, fă inima mea

Pământ bun pentru Cuvânt,

Ca să rodească-n viața mea

Credința și iubirea Ta.

Cristian Diaconița

367. Lumina sub obroc

Lumina nu trebuie ascunsă

Sub un vas sau sub obroc,

Ci trebuie să lumineze

Pentru cei aflați în întuneric.

Doamne, nu lăsa credința mea

Să rămână ascunsă în mine,

Ci fă-o lumină pentru alții

Prin fapte bune și iubire.

Cristian Diaconița

368. Casa zidită pe stâncă

Casa zidită pe stâncă

Nu cade când vine furtuna,

Căci temelia ei este tare

Și nu se clatină ușor.

Doamne, zidește viața mea

Pe credința în Hristos,

Ca atunci când vin încercările

Să rămân neclintit.

Cristian Diaconița

369. Furtuna

Când furtuna s-a ridicat

Pe mare și valurile au crescut,

Ucenicii s-au temut,

Dar Hristos era cu ei.

Doamne, când furtuna vieții

Vine peste sufletul meu,

Amintește-mi că nu sunt singur,

Căci Tu ești cu mine.

Cristian Diaconița

370. Potolirea furtunii

Hristos a certat vântul

Și marea s-a liniștit,

Iar ucenicii au văzut

Puterea Celui ce-i iubea.

Doamne, potolește și furtuna

Din inima mea tulburată,

Și dă-mi pacea Ta cea sfântă

În fiecare zi din viață.

Cristian Diaconița

371. Vindecarea orbului

Un orb a strigat către Domnul

Și I-a cerut milă și vedere,

Iar Hristos i-a dat lumină

Și bucurie în suflet.

Doamne, vindecă și ochii mei

Ca să văd binele din lume,

Și mai ales deschide-mi ochii

Să Te cunosc pe Tine.

Cristian Diaconița

372. Lazăr

Lazăr a fost chemat din mormânt

De glasul puternic al lui Hristos,

Iar moartea nu a putut opri

Puterea Celui ce este Viața.

Doamne, când sufletul meu este rece,

Cheamă-mă iar la viață,

Ridică-mă din păcat

Și apropie-mă de Tine.

Cristian Diaconița

373. Vindecarea leprosului

Un om bolnav de lepră

A venit la Hristos cu credință,

Iar Domnul l-a curățit

Și i-a redat viața.

Doamne, curăță-mi sufletul

De tot ceea ce mă murdărește,

Și ajută-mă să trăiesc

Cu inimă curată.

Cristian Diaconița

374. Fiica lui Iair

O copilă era în pragul morții,

Dar Hristos a venit la ea

Și a ridicat-o cu putere,

Redând bucuria familiei.

Doamne, adu speranță

În casele unde este durere,

Și întărește-i pe cei care

Plâng după cei dragi.

Cristian Diaconița

375. Femeia cu scurgerea de sânge

O femeie bolnavă de mulți ani

S-a apropiat cu credință

Și s-a atins de haina Domnului,

Iar puterea ei a fost vindecată.

Doamne, dă-mi și mie credință

Când trec prin încercări,

Să nu renunț la rugăciune

Și să Te caut mereu.

Cristian Diaconița

376. Bartimeu

Bartimeu striga către Iisus:

„Fiul lui David, miluiește-mă!”

Și Domnul i-a ascultat glasul

Și i-a dăruit vedere.

Când strig către Tine, Doamne,

Nu mă lăsa fără răspuns,

Ci luminează-mi sufletul

Și întărește-mi credința.

Cristian Diaconița

377. Zaheu

Zaheu s-a urcat într-un copac

Ca să-L poată vedea pe Iisus,

Iar Domnul l-a chemat la Sine

Și i-a schimbat inima.

Doamne, schimbă și în mine

Tot ce trebuie îndreptat,

Ca viața mea să fie

Un răspuns la chemarea Ta.

Cristian Diaconița

378. Vameșul și fariseul

Unul se lăuda înaintea Domnului,

Altul spunea: „Dumnezeule, milostiv fii mie!”

Iar smerenia vameșului

A fost mai plăcută lui Dumnezeu.

Doamne, păzește-mă de mândrie

Și învață-mă smerenia,

Ca rugăciunea mea să vină

Dintr-o inimă sinceră.

Cristian Diaconița

379. Fariseul

Nu vreau să fiu asemenea

Celui care se laudă mereu,

Uitând că tot ce are

Este primit de la Dumnezeu.

Doamne, păzește-mi inima

De slavă deșartă și mândrie,

Și fă-mă să caut mai întâi

Împărăția Ta.

Cristian Diaconița

380. Vameșul

„Dumnezeule, milostiv fii mie!”

A fost rugăciunea lui smerită,

Și plecând capul către pământ

A cerut iertare.

Doamne, învață-mă și pe mine

Să mă rog cu inimă smerită,

Și să nu mă cred mai bun

Decât cei din jurul meu.

Cristian Diaconița

381. Fericirile

Fericiți sunt cei smeriți,

Cei blânzi și cei milostivi,

Cei care caută dreptatea

Și cei cu inima curată.

Doamne, ajută-mă să trăiesc

După cuvintele Fericirilor,

Ca viața mea să fie luminată

De învățătura lui Hristos.

Cristian Diaconița

382. Fericiți cei curați

Fericiți cei curați cu inima,

Căci ei vor vedea pe Dumnezeu,

Spune Hristos în Evanghelie,

Chemându-ne la curăție.

Doamne, curăță-mi inima

De ură, invidie și păcat,

Ca să pot vedea lumina Ta

Cu suflet adevărat.

Cristian Diaconița

383. Fericiți cei milostivi

Fericiți cei milostivi,

Căci și ei vor primi milă,

Ne spune Domnul tuturor

Și ne cheamă la iubire.

Să nu trec pe lângă omul

Care are nevoie de mine,

Ci să-l ajut după putere

Și să fac binele.

Cristian Diaconița

384. Fericiți făcătorii de pace

Fericiți făcătorii de pace,

Căci fii ai lui Dumnezeu se vor chema,

Și această sfântă chemare

Ne învață să iertăm.

Doamne, fă-mă făcător de pace

În familia mea și între oameni,

Să sting mânia și cearta

Prin iubire și răbdare.

Cristian Diaconița

385. Iubirea vrăjmașilor

Hristos ne-a chemat să iubim

Chiar și pe cei ce ne rănesc,

Să ne rugăm pentru ei

Și să nu răspundem cu rău.

Doamne, aceasta este greu,

Dar Tu poți schimba inima mea,

Ca în locul urii să pun

Iertare și iubire.

Cristian Diaconița

386. Rugăciunea pentru vrăjmași

Doamne, binecuvântează-i

Pe cei care m-au supărat,

Și dacă am greșit față de ei,

Ajută-mă să-mi cer iertare.

Nu vreau să port în suflet

Povara urii și a mâniei,

Ci vreau să las totul în mâna Ta

Și să aleg pacea.

Cristian Diaconița

387. Postul

Postul nu este doar lipsa hranei,

Ci și curățirea inimii,

Înfrânarea de la răutate

Și apropierea de Dumnezeu.

Doamne, ajută-mă să postesc

Cu înțelepciune și smerenie,

Și să transform postul meu

În iubire și rugăciune.

Cristian Diaconița

388. Rugăciunea

Rugăciunea este respirația

Unui suflet care Te caută,

Este glasul inimii smerite

Care spre Tine se ridică.

Doamne, nu mă lăsa să uit

Să mă rog în fiecare zi,

Ci păstrează-mi inima aproape

De Tine, Dumnezeule viu.

Cristian Diaconița

389. Tăcerea rugăciunii

În liniștea bisericii

Îmi plec genunchii înaintea Ta,

Și fără multe cuvinte

Îți spun tot ce am în inimă.

Tu cunoști fiecare durere,

Fiecare teamă și dor,

De aceea stau înaintea Ta

Cu sufletul smerit.

Cristian Diaconița

390. Genunchii plecați

Când îmi plec genunchii

Înaintea Ta, Doamne,

Nu este rușine, ci iubire

Și recunoașterea măreției Tale.

Învață-mă smerenia

Și păstrează-mi sufletul treaz,

Ca rugăciunea mea să fie

Curată înaintea Ta.

Cristian Diaconița

391. Lacrimile

Uneori rugăciunea mea

Este doar o lacrimă,

Dar Tu cunoști și lacrima

Pe care nimeni nu o vede.

Primește, Doamne, plânsul meu

Și transformă-l în nădejde,

Ca după fiecare durere

Să răsară iar lumina.

Cristian Diaconița

392. Bucuria creștinului

Creștinul poate plânge astăzi,

Dar mâine poate zâmbi,

Căci nădejdea lui este Hristos

Și viața cea veșnică.

Bucuria nu înseamnă

Că nu există încercare,

Ci că în mijlocul ei

Nu suntem singuri.

Cristian Diaconița

393. Nu te teme

Nu te teme, suflete,

Când valurile se ridică,

Căci Hristos este cu tine

Și mâna Lui te sprijină.

Nu te teme de ziua de mâine,

Ci roagă-te și mergi înainte,

Cu credință în Dumnezeu

Și cu nădejde în inimă.

Cristian Diaconița

394. Dumnezeu nu mă părăsește

Chiar dacă toți m-ar părăsi

Și drumul ar deveni pustiu,

Știu că Dumnezeu rămâne

Cu mine până la sfârșit.

El este Tatăl meu ceresc,

El îmi cunoaște fiecare pas,

Și în mâna Lui îmi pun

Viața și sufletul meu.

Cristian Diaconița

395. Când cad

Când cad și mă rănesc

Pe drumul vieții mele,

Nu vreau să rămân la pământ,

Ci să mă ridic prin credință.

Doamne, întinde-mi mâna Ta

Și ridică-mă din cădere,

Ca să pot merge iar înainte

Pe calea mântuirii.

Cristian Diaconița

396. Ridică-te

Ridică-te, suflete,

Și nu rămâne în păcat,

Căci Dumnezeu îți dă putere

Să începi din nou.

Chiar dacă ai greșit mult,

Nu pierde nădejdea în Domnul,

Ci vino cu pocăință

Și cere-I mila Sa.

Cristian Diaconița

397. Început nou

Fiecare dimineață poate fi

Un început nou în Dumnezeu,

O șansă să repari greșeala

Și să alegi un drum mai bun.

Doamne, ajută-mă să nu trăiesc

Prins mereu în trecut,

Ci să merg înainte cu Tine

Spre lumina cea veșnică.

Cristian Diaconița

398. Calea îngustă

Calea spre viață este îngustă

Și nu este întotdeauna ușoară,

Dar Hristos ne cheamă pe ea

Cu iubire și răbdare.

Ajută-mă să nu aleg

Drumul larg al păcatului,

Ci să merg pe calea Ta

Chiar dacă este greu.

Cristian Diaconița

399. Calea vieții

Sunt multe drumuri în lume,

Dar numai unul duce la viață:

Drumul credinței în Hristos

Și al iubirii adevărate.

Doamne, fii Călăuza mea

În fiecare zi și ceas,

Ca pașii mei să nu se piardă

Și sufletul meu să nu cadă.

Cristian Diaconița

400. Până la sfârșit

Vreau să merg cu Tine, Doamne,

Până la sfârșitul vieții mele,

Să nu mă lepăd de credință

În zile bune sau în zile grele.

Iar când călătoria se va sfârși,

Să-mi găsești sufletul în credință,

Cu nădejde în mila Ta

Și cu iubire pentru Tine.

Cristian Diaconița.                                                                                          500 DE POEZII CREȘTINE

de Cristian Diaconița

Poeziile 401–450

401. Sfântul Nicolae

Sfântul Nicolae, bun și blând,

A rămas în lume cunoscut

Pentru milă și iubire,

Pentru binele făcut.

Doamne, pune și în mine

O inimă darnică mereu,

Să ajut pe cel în nevoie

Și să fac voia Ta.

Cristian Diaconița

402. Sfântul Gheorghe

Sfântul Gheorghe a stat cu tărie

În credința lui Hristos,

Nu s-a lepădat de Domnul

Nici în ceasul cel mai greu.

Dă-mi, Doamne, aceeași putere

Să rămân statornic în credință,

Să nu mă clatin înaintea lumii

Și să aleg adevărul.

Cristian Diaconița

403. Sfântul Ioan Botezătorul

Ioan a fost glas în pustie,

Chemând oamenii la pocăință,

Pregătind calea Domnului

Cu smerenie și credință.

Învață-mă și pe mine,

Sfinte Ioane, să mă pocăiesc,

Să-mi îndrept viața înaintea Domnului

Și să iubesc adevărul.

Cristian Diaconița

404. Sfântul Apostol Petru

Petru L-a urmat pe Hristos

Și a vestit Evanghelia,

Iar după căderea lui

S-a întors prin pocăință.

Doamne, când voi cădea și eu,

Nu mă lăsa să deznădăjduiesc,

Ci ridică-mă prin mila Ta

Și ajută-mă să mă îndrept.

Cristian Diaconița

405. Sfântul Apostol Pavel

Pavel a fost prigonitor,

Dar Hristos l-a chemat,

Și dintr-un om al prigoanei

A devenit mare Apostol.

Doamne, schimbă și viața mea

Când greșesc și mă rătăcesc,

Ca prin harul Tău cel sfânt

Să pot începe din nou.

Cristian Diaconița

406. Sfinții Apostoli

Doisprezece au plecat în lume

Cu Evanghelia lui Hristos,

Și au vestit tuturor oamenilor

Că Domnul este Mântuitor.

Au trecut prin multe încercări,

Dar n-au renunțat la credință,

Ci au păstrat până la sfârșit

Numele lui Hristos în inimă.

Cristian Diaconița

407. Sfinții Mucenici

Mucenicii au mărturisit

Pe Hristos până la moarte,

Nu pentru faimă sau avere,

Ci pentru credința cea adevărată.

Doamne, dă-mi și mie curaj

Să apăr credința cu iubire,

Fără ură și fără mândrie,

Ci cu pace și smerenie.

Cristian Diaconița

408. Sfinții

Sfinții sunt oameni care

Au ales calea către Dumnezeu,

Și prin viața lor ne arată

Cum să luptăm cu răul.

Roagă-te pentru noi, sfinților,

Când suntem slabi și încercați,

Ca prin rugăciunile voastre

Să rămânem lângă Hristos.

Cristian Diaconița

409. Calea sfinților

Sfinții au mers prin lume

Cu inimile către cer,

Lăsând în urmă păcatul

Și alegând iubirea.

Doamne, ajută-mă să urmez

Exemplul lor cel luminos,

Și să caut în fiecare zi

Apropierea de Hristos.

Cristian Diaconița

410. Mucenicia

Mucenicul nu s-a lepădat

De Hristos în fața durerii,

Ci a rămas credincios

Până la capătul vieții.

Doamne, dacă vin încercări,

Dă-mi răbdare și credință,

Ca să nu-mi pierd nădejdea

Și să rămân lângă Tine.

Cristian Diaconița

411. Sfântul Dimitrie

Sfântul Dimitrie a rămas

Un exemplu de credință,

Iar Biserica îl cinstește

Pentru viața lui curată.

Doamne, ajută-mă și pe mine

Să iubesc sfințenia,

Și să păstrez în suflet

Credința și nădejdea.

Cristian Diaconița

412. Sfântul Mina

Sfinte Mina, rugătorule,

Roagă-te pentru cei nedreptățiți,

Pentru cei care au pierdut

Și caută ajutor.

Doamne, dă-ne tuturor

Dreptate și inimă curată,

Ca să nu înșelăm pe nimeni

Și să trăim în adevăr.

Cristian Diaconița

413. Sfântul Spiridon

Sfântul Spiridon a fost

Om simplu și plin de credință,

Dar prin viața sa smerită

A devenit lumină pentru mulți.

Doamne, învață-mă simplitatea

Și păzește-mă de mândrie,

Ca să caut mai mult iubirea

Decât slava lumii.

Cristian Diaconița

414. Sfântul Ioan Gură de Aur

Sfântul Ioan a propovăduit

Cuvântul cu multă putere,

Chemând oamenii la pocăință

Și la iubirea aproapelui.

Dă-mi, Doamne, înțelepciune

Să iubesc cuvântul adevărat,

Și să-l împlinesc prin fapte

În viața mea de zi cu zi.

Cristian Diaconița

415. Sfântul Vasile cel Mare

Sfântul Vasile cel Mare

A fost păstor și apărător,

Iubind pe cei săraci

Și slujind lui Dumnezeu.

Doamne, dă-mi o inimă

Care vede omul în nevoie,

Și mâini care să ajute

Fără să aștepte răsplată.

Cristian Diaconița

416. Sfântul Grigorie

Sfântul Grigorie ne învață

Credința și înțelepciunea,

Să păstrăm adevărul

Și să iubim rugăciunea.

Doamne, luminează-mi mintea

Ca să înțeleg credința,

Și păzește-mi inima

De mândrie și de rătăcire.

Cristian Diaconița

417. Sfântul Nectarie

Sfinte Nectarie, rugătorule,

Roagă-te pentru cei în suferință,

Pentru cei care caută

Mângâiere și nădejde.

Doamne, întărește-i pe toți

Cei care trec prin încercări,

Și dă-le răbdare și pace

În fiecare zi.

Cristian Diaconița

418. Sfântul Efrem

Sfinte Efrem, om al rugăciunii,

Învață-ne smerenia,

Să nu ne lăudăm cu noi

Și să ne apropiem de Domnul.

Doamne, curăță-mi sufletul

De mândrie și de slavă,

Și fă-mă să caut mereu

Voia Ta cea bună.

Cristian Diaconița

419. Sfinții Doctori fără de arginți

Sfinții Doctori fără de arginți

Au ajutat fără plată,

Punând iubirea înaintea

Câștigului din această lume.

Doamne, învață-mă și pe mine

Să ajut fără interes,

Și să fac binele din iubire

Pentru aproapele meu.

Cristian Diaconița

420. Cuvioșii

Cuvioșii au ales liniștea,

Postul și rugăciunea,

Lăsând zgomotul lumii

Pentru apropierea de Dumnezeu.

Doamne, dă-mi și mie

Un colț de liniște în inimă,

Unde să Te pot căuta

Fără să fiu tulburat.

Cristian Diaconița

421. Pustnicul

În pustie, un cuvios

Se ruga în tăcere,

Departe de zgomotul lumii,

Dar aproape de Dumnezeu.

Doamne, învață-mă să găsesc

Și în mijlocul lumii tăcerea,

Ca să-mi pot ridica mintea

Către Tine.

Cristian Diaconița

422. Mănăstirea

Mănăstirea stă în liniște

Sub cerul plin de stele,

Iar clopotul cheamă suflete

La rugăciune și priveghere.

Acolo omul caută

Mai mult decât lumea poate da:

Pacea inimii și apropierea

De Dumnezeu.

Cristian Diaconița

423. Călugărul

Călugărul își lasă lumea

Și alege viața de rugăciune,

Cu post, ascultare și smerenie

Și cu inimă către Dumnezeu.

Doamne, chiar dacă eu rămân

În mijlocul lumii acesteia,

Învață-mă să am în inimă

Duhul rugăciunii.

Cristian Diaconița

424. Ascultarea

Ascultarea este grea uneori,

Dar poate naște smerenie,

Când omul nu caută mereu

Să facă numai voia lui.

Doamne, învață-mă să ascult

De ceea ce este bun și drept,

Și să aleg voia Ta

În locul mândriei mele.

Cristian Diaconița

425. Smerenia

Smerenia nu înseamnă

Să te urăști sau să te micșorezi,

Ci să recunoști cu sinceritate

Cine ești înaintea lui Dumnezeu.

Doamne, păzește-mă de mândrie

Și fă-mi inima blândă,

Ca să nu caut slava oamenilor,

Ci binecuvântarea Ta.

Cristian Diaconița

426. Răbdarea

Răbdarea este o virtute

Ce se naște în încercare,

Când omul așteaptă cu credință

Ajutorul lui Dumnezeu.

Doamne, când lucrurile sunt grele,

Dă-mi putere să aștept,

Fără să mă răzvrătesc,

Fără să-mi pierd nădejdea.

Cristian Diaconița

427. Iertarea

Iertarea eliberează sufletul

De povara răutății,

Și deschide o ușă

Către pacea inimii.

Doamne, ajută-mă să iert

Așa cum și Tu ne ierți,

Și să nu păstrez în mine

Răul care mă rănește.

Cristian Diaconița

428. Pocăința

Pocăința este întoarcerea

Din întuneric spre lumină,

Din păcat către Dumnezeu,

Din moarte către viață.

Doamne, primește întoarcerea mea

Și nu mă lăsa să cad iar,

Ci întărește-mi pașii

Pe calea Ta.

Cristian Diaconița

429. Spovedania

Înaintea duhovnicului

Îmi deschid inima smerit,

Mărturisind greșelile mele

Și cerând iertare.

Doamne, dă-mi sinceritate

Să nu ascund păcatul,

Ci să-l recunosc și să mă îndrept

Cu ajutorul harului Tău.

Cristian Diaconița

430. Duhovnicul

Duhovnicul este păstor

Pentru sufletul celui credincios,

Îndemnându-l spre pocăință

Și spre apropierea de Hristos.

Doamne, binecuvântează-i pe cei

Care slujesc Bisericii Tale,

Dă-le înțelepciune și răbdare

Și inimă plină de iubire.

Cristian Diaconița

431. Sfânta Împărtășanie

Cu frică și cu credință

Mă apropii de Sfântul Potir,

Cerând lui Dumnezeu curățire

Și mântuire pentru suflet.

Doamne, ajută-mă să mă apropii

Cu pregătire și smerenie,

Cu pocăință și credință

Și cu inimă curată.

Cristian Diaconița

432. Sfântul Potir

În Sfântul Potir se află

Taina iubirii lui Hristos,

Iar credinciosul se apropie

Cu suflet smerit și cu nădejde.

Doamne, fă-mă vrednic

Să mă apropii de Tine,

Cu frică sfântă și iubire

Și cu inimă curată.

Cristian Diaconița

433. Sfântul Altar

Dincolo de catapeteasmă

Se află Sfântul Altar,

Loc de taină și rugăciune,

Unde se slujește lui Dumnezeu.

Când privesc spre el, Doamne,

Ridică-mi mintea către cer

Și amintește-mi că viața

Nu se termină aici.

Cristian Diaconița

434. Preotul

Preotul stă înaintea altarului

Și se roagă pentru popor,

Cerând de la Dumnezeu

Pace, milă și ajutor.

Doamne, întărește preoții

În slujirea lor cea sfântă,

Și dă-le putere și iubire

Pentru turma Ta.

Cristian Diaconița

435. Evanghelia

Când Evanghelia se citește

În biserica luminată,

Cuvântul lui Hristos răsună

În inima adunată.

Doamne, fă să nu ascult

Doar cu urechile mele,

Ci să pătrundă Cuvântul Tău

Adânc în suflet.

Cristian Diaconița

436. Sfânta Scriptură

Sfânta Scriptură este

O comoară pentru creștin,

Căci în paginile ei găsim

Cuvântul lui Dumnezeu.

Ajută-mă să o citesc

Cu răbdare și credință,

Și să transform ceea ce citesc

În faptă și în viață.

Cristian Diaconița

437. Psalmii

Psalmii sunt cântări

De durere și bucurie,

De pocăință și nădejde,

De iubire către Dumnezeu.

Când sufletul meu este greu,

Să deschid cartea Psalmilor,

Și să-mi găsesc acolo

Rugăciunea inimii.

Cristian Diaconița

438. Psalmul meu

Doamne, Tu ești Păstorul meu,

Și nimic nu-mi va lipsi

Cât timp merg pe calea Ta

Cu inimă și credință.

Chiar dacă trec prin vale,

Nu vreau să mă tem de rău,

Căci știu că Tu ești cu mine

Și mă sprijini mereu.

Cristian Diaconița

439. David

David a fost împărat,

Dar a fost și om încercat,

A căzut, s-a pocăit

Și spre Dumnezeu s-a întors.

Doamne, învață-mă și pe mine

Să-mi recunosc greșeala,

Să nu mă ascund de Tine

Și să caut pocăința.

Cristian Diaconița

440. Psalmul 50

„Miluiește-mă, Dumnezeule!”

Este strigătul celui pocăit,

Care vine înaintea Domnului

Cu sufletul zdrobit.

Doamne, curăță-mi inima,

Înnoiește duhul meu,

Și nu mă lăsa departe

De fața Ta, Dumnezeule.

Cristian Diaconița

441. Psalmul 22

Domnul este Păstorul meu,

De aceea nu mă tem,

El mă conduce spre izvoare

Și îmi dă pace în suflet.

Când trec prin valea întunecată,

Nu mă voi teme de rău,

Căci Tu ești cu mine, Doamne,

Și mă păzești mereu.

Cristian Diaconița

442. Psalmul 150

Lăudați pe Domnul în ceruri,

Lăudați-L în locașul Său,

Lăudați-L pentru puterea

Și pentru măreția Sa.

Tot ce are suflare

Să-L laude pe Dumnezeu!

Iar sufletul meu să cânte

Slavă Domnului mereu!

Cristian Diaconița

443. Cântarea

Când cântarea se ridică

În biserica lui Hristos,

Inima mea se umple

De pace și de bucurie.

Doamne, primește cântarea

Chiar dacă glasul meu e slab,

Căci o cânt din toată inima

Și Ție vreau să o dau.

Cristian Diaconița

444. Amin

Când spun „Amin” la rugăciune,

Îmi pun nădejdea în Dumnezeu,

Și spun cu sufletul întreg:

„Facă-se voia Ta!”

Nu vreau doar să rostesc cuvinte,

Ci să cred ceea ce spun,

Și să trăiesc cu nădejde

În fiecare zi.

Cristian Diaconița

445. Aleluia

Aleluia, slavă Ție,

Dumnezeule Preasfânt!

Cerul și pământul cântă

Numele Tău cel minunat.

Aleluia pentru viață,

Pentru har și mântuire,

Pentru Hristos, Mântuitorul,

Și pentru veșnica iubire.

Cristian Diaconița

446. Slavă lui Dumnezeu

Slavă Ție, Dumnezeule,

Pentru ziua ce-ai lăsat,

Pentru pâinea de pe masă

Și pentru tot ce am primit.

Slavă pentru bucurie,

Slavă chiar și pentru greu,

Căci în toate pot găsi

O chemare către Dumnezeu.

Cristian Diaconița

447. Mulțumirea

Îți mulțumesc, Doamne Sfinte,

Pentru tot ce mi-ai dăruit,

Pentru oamenii din viața mea

Și pentru fiecare răsărit.

Învață-mă recunoștința,

Să nu cer mereu mai mult,

Ci să văd binecuvântarea

În ceea ce deja am primit.

Cristian Diaconița

448. Nădejdea

Când toate par pierdute

Și sufletul este obosit,

Nădejdea în Dumnezeu

Mă ține neclintit.

Căci Hristos nu părăsește

Pe cel care Îl cheamă,

Ci îi dă putere să meargă

Și lumină în întuneric.

Cristian Diaconița

449. Credința

Credința este o lumină

Pe care o păstrăm în suflet,

Chiar când ochii nu pot vedea

Drumul care vine înainte.

Doamne, întărește-mi credința

Când lumea mă încearcă greu,

Ca să rămân mereu aproape

De Tine, Dumnezeul meu.

Cristian Diaconița

450. Dragostea

Dragostea este porunca

Pe care Hristos ne-a lăsat-o,

Să ne iubim unii pe alții

Așa cum El ne-a iubit.

Doamne, fă iubirea mea

Curată, răbdătoare și blândă,

Ca prin ea să mă apropii

De Împărăția Ta cea sfântă.

Dumnezeu este bun și milostiv. El este cu noi mereu. El are un plan pentru noi. Nu te mai plânge că ești singur, că ești în depresie și toate acele lucruri. Tu ai nevoie de Dumnezeu în viața ta. Roagă-te pentru acele persoane care suferă, roagă-te pentru acele persoane care îți vorbesc urât. Nu mai sta jos. Ridică-te. Chiar și un drept se ridică de 7 ori. Ridică-te în continuare. Nu renunța. Ridică-te, nu mai sta. Chiar dacă ți-ai rupe gleznele de la picioarele tale, chiar dacă ți-ai rupe oasele. Rămâi credincios lui Dumnezeu.

Viața niciodată nu a fost ușoară. A fost mereu grea. Și ce dacă viața este grea? Simți că nu mai poți, simți că nu mai vrei să mai continui. Încetează. Nu mai poți da înapoi. Lasă-ți trecutul să moară ca să devii o persoană mai bună, cum ești în acest moment. Fii credincios. Roagă-te la Dumnezeu în fiecare zi, căci nu se știe când vine. O să vină, crede-mă. Și toate acele lucruri pe care le-ai făcut, toți le vor vedea, chiar și cele mai mici. De aceea trebuie să vă rugați la Dumnezeu, de aceea trebuie să vă pocăiți, ca să vi se ierte greșelile voastre, păcatele voastre. Și să fiți mai buni cum ați fost atunci. Dumnezeu are un plan pentru tine. Nu te îngrijora pentru ziua de mâine. El are grijă de tine. Roagă-te la Dumnezeu neîncetat. Ridică-te. Să nu îndrăznești să cazi. Asta vrea Satana, să cazi. Dumnezeu vrea ca tu să-ți iei crucea și să-L urmezi. Ai încredere în Domnul Dumnezeul tău. Numai prin Iisus Hristos ești iertat. Iartă-i și pe cei care au făcut rău. Ridică-te. Continuă drumul pe care Dumnezeu ți-l alege. Pacea și dragostea, liniștea și speranța se găsesc prin Iisus Hristos. El este Dumnezeu. Preamărit și binecuvântat este Domnul Dumnezeul nostru, Împăratul lumii. Amin.


de Cristian Diaconița

De ceva timp, cam din ziua în care Cecilia și-a obținut permisul pentru categoria A, viața ei a luat o întorsătură interesantă. Avea și pentru categoriile B și C, dar pentru A, chiar este o experiență inedită pentru ea. A fost stresant examenul, mai ales cel pe traseu, dar efortul depus a fost răsplătit cu libertatea de a se fâțâi pe oriunde ar vrea ea, oricând, la orice oră din zi și din noapte. Singura piedică în calea libertății ei este faptul că motocicleta nu are ataș. De ce i-ar trebui Ceciliei ataș? Bună întrebare... păi, nu știu, poate pentru a-și transporta cumpărăturile de la piață, pentru a-l plimba pe fiul ei pe câmpii să privească în zare, să se bucure de tabloul pajiștilor presărate cu păpădii și de multe alte peisaje bucolice, pentru a-și lua saltea de la Jysk și pentru a o pune (o parte din ea în ataș). Nu o înțelegeți greșit, Cecilia este o fire practică, vede atașul ca fiind o prelungire a motocicletei, ca și când ar conduce mașina și ar exista bancheta din spate, că în momentul de față se simte ca într-o mașină cu doar două locuri. Cecilia, văzând lucrurile în perspectivă, se duce cu motocicleta la cel mai apropiat service auto. Vorbește ea cu experții de acolo, ei îi prezintă opțiunile, prețul pentru fiecare model de ataș. Cecilia stă și analizează lista de modele de ataș. Cântărind din priviri toate prețurile, alege atașul care i se părea ei cel mai ieftin. Bărbatul o întreabă dacă este sigură că pe acela și-l dorește că mai mulți clienți s-au plâns după ce l-au achiziționat, că a trebuit desprins cu totul de motocicletă, că nu se puteau baza pe el că va transporta persoane, obiecte, că doar producea multă scârțâială (deci mult zgomot pentru nimic), că au regretat achiziționare acestuia, că au fost nevoiți să meargă de mai multe ori la service, ca în mod normal și așa mai departe. Cecilia, ferm convinsă că pe acela și-l dorea, spuse că s-a hotărât și nimeni și nimic nu îi mai poate schimba preferința. Proprietarul serviciului auto s-a înțeles cu ea și a dat comandă de un model asemănător de ataș, dar care era de calitate superioară. Trebuia să mai aștepte până a fi al ei, pentru că venea tocmai din Olanda. Cecilia nu se grăbea, era oricum super entuziasmată că motocicleta ei va avea ataș. De fericire, era foarte energică, nu îi mai trebuiau vitamine, nu dormea nici noaptea, de prea mult extaz că poate o va suna proprietarul serviciului auto să vină să își ia atașul. 

Peste o lună, primește ea notificare pe mail, din partea service-ului auto cum că piesa este gata și poate veni cu motocicleta să și-o fixeze de părțile laterale. A ajuns Cecilia cu niște cearcăne, de prea mult ce a tot sperat să fie gata în cel mai scurt timp. Era să intre de trei ori în lanul de porumb. Dar nu-i nimic, nu a pățit nimic, a ajuns teafără la service-ul auto. Bărbații de acolo i l-au montat, stătea bine, nu se zgâlțâia, nu era nimic ce ar fi putut da de bănuit. Cel puțin, Cecilia așa considera la prima vedere. Însă nici nu a mers cu motocicletă cu ataș să vadă cum se simte experiența în sine. A pornit motocicleta să plece acasă. În drum spre casă, a simțit ea că atașul este cam greu de dus, că motocicleta devine mai greu de manevrat din cauza lui, mai ales când trebuie să vireze, la stânga, la dreapta, pe unde ar avea nevoie. Totuși, nu lăsă acest lucru să o descurajeze, merge tot timpul cu ataș, până când o întâmplare cam tragică o face să se răzgândească. 

Într-o seară caniculară de august s-a dus la cumpărături pe la hipermarket-ul din zonă. După ce a luat tot ce îi trebuia pentru a face lasagna, a pus sacoșa cu produsele cumpărate în ataș. A părăsit parcarea magazinului, cum mergea ea pe un drum plin numai de denivelări, pentru că stă la periferie și așa sunt drumurile, la un moment dat, a simțit ceva ciudat, ca și când extensia pe care o transporta s-ar fi desprins. Nu s-a înșelat deloc. Atașul a ajuns în lanul de porumb, toate produsele ei erau pe câmpie. Cum să mai prepare ea lasagna de la Dr. Oetker în condițiile acestea? Cecilia era mută de uimire, se gândi că în locul sacoșei ar fi putut la fel de bine să fi fost o persoană. Nu i-au plăcut urmările dorinței ei nechibzuite, așa că a dat anunț în presa locală, a vândut atașul la un preț exorbitant și din banii obținuți a luat o lasagna gata preparată.

Motorcykeltur

Den dag då Cecilia fick sin A-licens har hennes liv tagit en intressant vändning. Hon hade det också för kategorierna B och C, men för A är det verkligen en ny upplevelse för henne. Provet var påfrestande, särskilt den på rutten, men ansträngningen belönades med friheten att fisa var hon ville, när som helst, när som helst på dygnet. Det enda hindret för hennes frihet är det faktum att motorcykeln inte har något krok. Varför skulle Cecilia behöva en anknytning? Bra fråga...tja, jag vet inte, kanske att bära henne shopping från marknaden, att gå sin son på fälten för att titta på fälten, för att njuta av bilden av ängarna prickade med maskrosor och många andra idylliska landskap , för att hämta sin madrass från Jysk och lägga den (en del av den i bilagan). Missförstå henne inte, Cecilia är en praktisk person, hon ser fästet som en förlängning av motorcykeln, som om hon körde bilen och det fanns ett baksäte, att det för tillfället känns som en bil med bara två. Cecilia ser saker i perspektiv och åker motorcykel till närmaste bilservice.

Hon pratar med experterna där, de visar henne alternativen, priset för varje fästmodell. Cecilia sitter och tittar över listan med fästmodeller. Med en viktning av alla priser väljer hon det fäste som tycktes henne vara billigast. Mannen frågar henne om hon är säker på att det är den hon vill ha, att flera kunder klagade efter att ha köpt den, att den måste lossas helt från motorcykeln, att de inte kunde lita på att den skulle bära människor, föremål, att det bara var bråkade mycket (så mycket om ingenting), att de ångrade att de köpte det, att de var tvungna att gå till tjänsten flera gånger, som vanligt, och så vidare. Cecilia, fast övertygad om att det var den hon ville ha, sa att hon hade bestämt sig och ingenting och ingen kunde ändra hennes preferens. Ägaren till bilservicen höll med henne och beställde en modell som liknade fästet, men som var av högre kvalitet. Den fick vänta tills den var hennes, för den kom från Holland. Cecilia hade ingen brådska, hon var superglad över att hennes motorcykel skulle ha ett fäste ändå. Som tur var var hon väldigt pigg, hon behövde inga fler vitaminer, hon sov inte på nätterna heller, av för mycket extas att kanske biltjänstens ägare ringer henne för att komma och hämta sin attaché.

En månad senare får hon ett mejl från biltjänsten om att delen är klar och kan följa med motorcykeln för att fixa den i sidorna. Cecilia kom med några mörka ringar, för länge hade hon hoppats på att vara redo på kortast möjliga tid. Han skulle gå in på majsfältet tre gånger. Men det är okej, han led ingenting, han kom säkert till biltjänsten. Männen där passade den åt honom, den passade bra, den vinglade inte, det fanns inget att misstänka. Åtminstone trodde Cecilia det vid första anblicken. Men han åkte inte ens motorcykel med fäste för att se hur själva upplevelsen känns. Han startade motorcykeln för att åka hem. På vägen hem kände hon att fästet var lite svårt att bära, att motorcykeln blev svårare att hantera på grund av det, speciellt när hon skulle svänga, vänster, höger, var hon behövde. Hon låter dock inte detta avskräcka henne, hon går hela tiden med attachén, tills en ganska tragisk händelse får henne att ändra uppfattning.

En varm augustikväll gick han och handlade på stormarknaden i området. Efter att ha fått allt han behövde för att göra lasagnen lade han påsen med de köpta produkterna i bilagan. Hon lämnade butiksparkeringen, när hon gick på en gropig väg, eftersom hon bor i utkanten och det är så vägarna är, vid ett tillfälle kände hon något konstigt, som om förlängningen hon bar hade lossnat. Han hade inte alls fel. Attachén anlände till majsfältet, alla hennes produkter fanns på slätten. Hur kan hon fortfarande förbereda Dr. Oetkers lasagne under dessa förhållanden? Cecilia blev förstummad, hon tänkte att det i stället för väskan lika gärna kunde ha varit en person. Hon gillade inte konsekvenserna av sin hänsynslösa lust, så hon annonserade i lokalpressen, sålde attachén till ett orimligt pris och köpte en färdig lasagne för pengarna.

        -Nici  mie nu-um place ce se întâmplă azi în cluburi. Am apucat și eu perioada când se

mergea în discoteci , la  baluri ,unde tineretul se distra , de obicei sâmbăta seara .Astea a ră-

mas doar amintiri.Tehnologia a făcut salturi uriașe , parcă iadul și-a deschis porțile și toate re-

lele  au zburat în lume.Poate că pământul nu era pregătit să suporte atâta  omenire ?...

        Se fac războaie ,se pierd vieți,se moare de foame pe glob,dar numărul locuitorilor explo-

dează .Poate de aceia mai apare câte un COVIT -19.Oare cum va arăta lumea peste o  100 de

ani ?...Dar peste o 1000?...

        -Eu sunt mulțumită cu epoca în care am trăit, spune mama.Evenimentele  importante  petre-

cute în lume nu mi-a afectat viața.Am prins o perioadă de liniște și pace, țara s-a dezvoltat,iar con-

dițile de viață s-au îmbnătățit mult pentru oamenii amărâți .Dezvoltarea indrustiei a făcut ca țăranul

să devină muncitor  la oraș.S-au ridicat cartiere de locuințe ca ciupercile,iar ,școlile cu internat  gra-

tuit au pregătit cadrele necesare  pentru indrustia ce înflorea.Salariații nu mai locuiau în case cu

chirii insalubre; aveau apartamente noi,cu bucătării,băi și apă caldă cum nu mai văzuse niciodată.

Găseai  înțelegere și rezolvarea tuturor  problemelor ce se iviau. Dreptatea era literă de lege.

        -Sună bine,dar nu era greu?...

        -A fost o perioadă grea de refacere a țării,care rămăsese cu răni adânci după război.Se muncea

cu entuziasm și dăruire ,mai ales tineretul pleca pe șantiere făcând muncă voluntară a fi muncitor aclo

era o mândrie .Muncind pe șantiere au învățat o meserie ,o calificare care  i-a folosit apoi în viață.

Se uitase de cuvinte ca:slugă, argat, sclav, rob, cerșetor,  excroc , hoț și altele.Cum atunci s a putut  și

acum ,românii noștri, mai ales tineretul ,sunt sclavi în țări străine.....Au rămas satele goale,copii au rămas

ai nimănui iar toate relele ,sunt luate de bune

        -Ce vrei să spui ,mama?

        -Sunt multe de spus,dar n-ai cui!...Tinerii de azi nu au nici un viitor.Le plâng de milă....se pierd mulți

pe drum...Sunt atâtea tentații nesănătoase,locuri de muncă prost plătite,condiții de muncă neadecvate

Pleacă și ei peste hotare,fac cele mai grele munci și capătă vicii noi,dintre care cea mai distrugătoare este

consumul de droguri ,pentru care nu este tratament.Fetele tinere  trăiesc cea mai întunecată perioadă din

viața lor: pornografia și prostituția aduc venituri  imense celor ce patronează astfel de afaceri.

Haide, Timpule, nu-mi fi străin și ajută-mă să smulg dintre umbrele uitării și să ridic către lumină mozaicul colorat al acelei veri. Derulează-mi imaginile care încă mai stăruie în mintea și în sufletul meu, așa, cu încetinitorul, cu grijă, căci pelicula aceasta de celuloid este fragilă, se poate topi și se poate risipi pentru totdeauna, în orișice clipă...

Chiar pot spune că unele aspecte dintre verile copilăriei mele au fost bune, iar altele, rele: așa îi este dat omului să trăiască. Iar peste ani, mai degrabă prefer să-mi aduc aminte de zile cu soare arzător și cer limpede și senin, decât de furtuni cu tunete, vânt și ploi... Căci sufletul meu nu-i construit altfel decât sunt altele durate: uităm greutățile și tristețile ca să ne putem împlini în bucuriile vieții, care uneori pot fi atât de rare, încât sufletele ne respiră ușurate, eliberate de încordarea cotidiană...

Abia așteptam vacanța de vară. Fiindcă doream să vină cât mai repede, o trăiam cu și mai multă intensitate. Nu-mi păsa prea mult de medii, de premii, de serbarea de la final de an școlar - eu voiam să fiu liber. Să gust libertatea dormind până spre după-amiază, să ies în natură, să observ lumile care treceau prin mine, să mă "văd" pe mine cum îmi las umbra la apus pe nisipul argintiu al mării, cum filtrez din pumn nisipul, presărându-l peste trupul meu bronzat, ca parfumul proaspăt al brizei și al mării să-mi intre în piele și să rămână acolo pentru multă vreme...

Pe litoral mă întâlneam cu prietenii mei "de-o vară": brunețelul cârlionțat cu ochi albaștri Oti, de la Atilla și fratele lui mai mare, Feri - de la Francisc, care avea ochii verzi și calmi ca marea după furtună. Ne regăseam în fiecare an în camping, fiindcă stăteam la cort cam în aceeași perioadă de început de vară. Vagabonțeam împreună prin toată stațiunea și, desigur, ne bălăceam în apă cât era ziulica de lungă, exersând înotul pe sub apă al "Omului din Atlantis", încercând să intrăm în grația fetelor de vârsta noastră, care ori nu erau interesate de noi, ori erau - în ochii noștri de atunci - complet lipsite de orice sentiment…

Și dacă nu ne reușea schema - o, sfântă naivitate! - speram mereu să ne luăm revanșa la discoteca de seară amenajată pentru puștime în camping. Pentru acel eveniment ne pregăteam minuțios: părul dat cu gel și pieptănat cu grijă, cu cărare pe-o parte; maieu alb cu "Miami Vice", care strălucea în lumina ultravioletă a discotecii ca să "sărim" în ochii fetelor; și neapărat ochelari de soare întunecați, ca să nu ni se ghicească disperarea după ele. Căci fiecare aveam pe cineva care ne plăcea - niciodată aceeași - dar, Doamne!, cât ne ustura sufletul pe vremea aceea de indiferența fetelor de vârstă preadolescentă!

Apoi, după cele două săptămâni petrecute pe litoral, urmau vreo trei de plictis la țară, la bunici, iar după aceea alte două săptămâni în tabără la munte, la Borsec! Eram cam vreo două clase adunate de prin toată școala, fete și băieți supravegheați de Diriga - profa noastră de geografie, o doamnă micuță și iute, genul "general de oști", de profa de istorie, îmbrăcată mereu într-un taior kaki, genul Che Guevara, și de profa de chimie, o doamnă grăsuță cu ochi albaștri, reci și inexpresivi, care visa neîncetat la Mendeleev, idolul și etalonul ei de viață…

Desigur, aici, alți prieteni și colegi, alte fete care trebuiau cucerite, la fel de indiferente ca niște cetăți inexpugnabile, dar cu o mică mare diferență: se putea întâmpla ca o fată să ne placă la mai mulți și de aici rivalitatea, care mai întotdeauna se lăsa ori cu nasul spart, ori cu un "țambal" la miez de noapte (rivalul era întors pe dos cu tot cu salteaua pe care dormea dus!), ori cu cremă de ghete în pasta de dinți!

Stăteam câte șase băieți într-o cameră de cabană veche din lemn care mirosea a rânced și a mucegai, dar care își răsuna ecoul de râsetele noastre prohibite după miezul nopții, și care își scârțâia desconspirativ podelele de lemn sub pașii noștri, atunci când ne strecuram afară în timpul celor două ore de somn obligatoriu de după-amiază - diriga era obsedată de chestiunea aceasta - încât ajunsesem să o tulim pe geam, fiindcă stăteam la parter, dar numai după ce l-am "aruncat" pe geam pe nepotul dirigii, ca să culce frumos tufele de urzici care creșteau generos sub geamul de la camera noastră, tufe ce constituiau o piedică usturătoare împotriva libertății noastre...

Cum altfel am fi putut "evada" în oraș ca să vedem la cinematograf, a milioana oară, seria celor trei filme cu Superman? Evadarea a avut însă prețul ei: câteva scâncete ale nepotului dirigii - pe care, fie vorba între noi, nu-l prea agream fiindcă îl consideram spionul ei - dar măcar grăsuțul s-a ales cu bilete gratis la film pentru toată perioada taberei. Și parcă o aud pe dirigă spunându-i grăsuțului:

-Da' ce-ai mâncat, dragă, de ești plin de urticarie? Nu-ți priește ceaiul? Sau poate-o fi de la margarină!, în timp de noi râdeam pe înfundate...

Apoi s-a întâmplat că de la atâta zbenguială și aer rece de munte, am răcit cu toții și-am dat în tuse măgărească, de sărea acoperișul de șindrilă al cabanei când ne lua tusea pe toți odată! Diriga, femeie miloasă, a luat carafa de sticlă de la noi din cameră să ne facă ceai la fierbător, dar noi am refuzat să bem, inventând diverse scuze, fiindcă realitatea era cu totul alta: fiecare ne-am ușurat pe rând în timpul nopții în cana de sticlă, evitând astfel baia, că era mai simplu să arunci "conținutul" pe fereastră. Doar grăsuțul n-a scăpat de ceai, vomând instantaneu după prima înghițitură:

-E clar! Nu mai pui gura pe margarina de dimineață și nici pe brânza topită! Sigur de aici ți se trage urticaria, iar acum te-ai deranjat și la stomac!, comentează diriga în timp ce noi eram pe jos de râs!!! Iar, voi, de ce râdeți ca nesimțiții? Ce-i de râs?

Dacă ar fi știut ea săraca că și-a spurcat fierbătorul în cana noastră de sticlă!, cred că ne-ar fi linșat pe toți în grup! În orice caz, în tot restul sezonului, am evitat să mai beau ceai ca să nu cad și eu pradă "stomacului sensibil"!

Și-apoi, din nou, fetele! Tânjeam să ajungem în grațiile "drăguțelor" noastre, dar nici prea multă imaginație n-aveam! Eram întocmai ca berbecii care forțau blocada greu de străpuns, fiindcă fetele umblau mai tot timpul în stol greu de risipit, așa că rămași cu buza umflată ne-am plănuit răzbunarea: să le furăm ursuleții de pluș cu care "grațiile" dormeau noaptea-n pat! Cam dificilă misiune, mai ales că fetele aveau camerele la etaj, iar profele stăteau cu ochii pe ele mai ceva ca vulturii pe șoareci, iară noi nu puteam mișca frontul decât forțând intrarea pe geam cățărați ca liliecii de streașină, era să ne rupem gâtlejurile de vreo două ori, dar ce mai conta: răzbunarea trebuia să fie a noastră!

Zis și făcut! Am așteptat răbdători seria a doua pentru masa de seară, mimând că suntem politicoși și le lasăm pe fete în prima serie, iar ele ne-au privit cu mirare, fiindcă nu ne stătea în fire: de obicei haleam din prima serie, întrucât noi eram în creștere, iar aerul de munte combinat cu nesfârșitele scări de la cabană către restaurantul hotelului "Rază de Soare", nu ne lăsa de ales...

În timp ce fetele serveau masa, noi am șutit ursuleții și iepurașii de pluș din camerele lor urcând pe streașină și i-am ascuns sub grămada de lemne din spatele cabanei. Apoi am intrat la masă, fiind curat nevinovați, ca și cum nimic nu s-a întâmplat, ba chiar am băgat iarăși o tură pe la slot-machine, unde speram să luăm jack-pot-ul și să ne îmbogățim subit, fiindcă ne băgasem acolo toți banii de buzunar jucând mai în fiecare seară!

În timp ce mâncam celebrele macaroane cu brânză supravegheați cu indiferență de profa de chimie, deodată auzim urletele de disperare ale fetelor de ziceai că or să cadă zidurile Ierihonului: fuseseră prădate de bunurile lor cele mai de preț!, iar noi rânjeam în tăcere satisfăcuți de isprava noastră.

Diriga intră în noi ca o cloșcă-n pui:

-Nesimțiților! Să spuneți imediat cine a furat jucăriile fetelor, că altfel nu știu ce vă fac!

Noi, suavi și gingași:

-Nu știm nimic! Noi eram la masă, la sloturi! Doamna de chimie poate să confirme!

Și chiar în acel moment ne îngheță sufletele-n noi la auzul asurzitor făcut de zgomotul monedelor care se revărsau din sloturi: grăsuțul - care nu jucase niciodată fiindcă nu-l lăsa diriga - a tras potul cel mare, de alerga bune-sa cu sacoșa de un leu larg desfăcută, ca să strângă comoara la care jinduisem cu toții, toată tabăra, să nu care cumva să dea pe dinafară, de crăpam de ciudă, uitând toată lumea, cu totul, de tragedia în desfășurare a fetelor!!!

Evident că-i pusesem gând rău și grăsuțului fiindcă ne jecmănise de toți bănișorii noștrii băgați cu trudă la sloturi, cornucopia noastră pierdută pe veci în adâncurile hulpave ale genții dirigii! Ei, acu' să te ții, că plănuiam să ne recuperăm cumva banii, și-l înghesuisem pe grăsuț la baie:

-Bă! Să ne dai banii că dacă nu..., ne holbam noi amenințători!

A doua zi, în toată tabăra era jale: noi fără cornucopia, fetele fără plușuri, singurul vesel și lipsit de griji era grăsuțul fiindcă avea "imunitate" de la bune-sa, amenințările noastre fiind mai mult de formă, iar el știa asta, fir-ar să fie de mucos norocos!

Așa că diriga ne ia în drumeție la izvoarele cu Borviz, fiind convinsă că o cură cu apele minerale ale stațiunii avea să ne readucă veselia-n obraji, ba chiar ne-a cărat și pe la o peșteră așa zisă a "liliecilor" - în fapt o văgăună dubioasă și urât mirositoare care ne-a întors la toți mațele pe dos...

Acolo ne ofilea cu stalactitele și stalagmitele, măcar că nu vedeam nici unele în văgăună aia, încercând să ne explice diferențele dintre ele - nici în ziua de astăzi nu știu care-i diferența - iar noi am ieșit la lumină stupindu-ne sufletele afară și galbeni la față:

-Gata! Așa nu se mai poate! Mâine mă duc la administrator! Să scoată dom'le ceaiul și margarina din meniul de dimineață până nu bagă toată tabăra-n spital!

Încet, încet, ne-am revenit în simțiri, zâmbind slab, aducându-ne aminte de celebra cană de sticlă, iar unuia dintre noi îi vine ideea salvatoare să "descoperim" din întâmplare unde fuseseră dosite plușurile fetelor, devenind astfel și brusc, eroi în ochii fetelor, iată, zidurile au căzut, iar noi ne bucuram acum de favorurile lor:

-Vă invităm în camera noastră la ceai! Nu ne puteți refuza! 

Noi, suavi și gingași și galbeni la față, cu rânjetele împietrite:

-...

Și în ziua de astăzi când savurez un ceai bun și mă gândesc la isprăvile noastre, - Doamne, ce nebuni mai eram! -, verific în treacăt gustul dulce-acrișor al fructelor uscate de pădure, să nu care cumva să fie dat de vreun fierbător, știți voi de care, dintre-acelea portabile, de camping, de tabără... de la munte...

Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space. 

Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.

Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.

Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".

Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."

Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"

Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare. 

Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."

Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."

Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice. 

Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.

Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.

Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.

Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.

Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase. 

Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."

Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.

Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".

Byggprojekt plus en del dumheter

Cecilia och hennes man planerar att flytta till ett nytt hus. De fortsatte att söka på Internet efter annonser från fastighetsbyråer. I princip är det inte krångligt vad de vill ha, en lägenhet med tre rum, två badrum, ett vardagsrum, två balkonger, från de upptäckta, som inte har några väggar eller fönster (eftersom Cecilia gillar att sitta i solen, att sola) , ett kök, men även ett förvaringsutrymme för skokartonger. De flesta argumenten utgår från detta förvaringsutrymme, Cecilias man håller inte med. Han tror att platsen för de där lådorna kan vara precis på balkongen. Dessutom skulle lagringsutrymme inte låta honom utöka sitt badrum med en hängmatta. Människan vill praktiskt taget ha ett öppet badrum.

De ser sig omkring, letar efter erbjudanden, de märker en ganska fördelaktig sådan, en trerumslägenhet som de ville, men inte i det centrala området av staden, utan någonstans i utkanten, nordväst om staden. Läget kommer inte riktigt att tillfredsställa Cecilias behov av sol och värme, men vad kan vi göra, vi kan inte ha alla, vi måste ändå avstå från en del av de urvalskriterier de skulle ha velat ha till sitt framtida Hus.

De kommer runt kl 9 på onsdagen för att prata med byggarna. Men precis från entrén har Cecilia en konstig känsla. Mannen frågar henne varför det inte skulle vara bra att stanna där. Hon börjar med en rad anledningar: att det är långt från pojkens dagis, från hans pianolektioner, från stadshuset, från skönhetssalongen han besöker, från någon butik där han kunde handla.

Till allt detta ger maken ett väldigt "intelligent" svar:,, det finns kollektivtrafik". Cecilia nervös:,, Så du tänker inte hjälpa mig att flytta från en plats till en annan?".

Cecilias man har återigen en replik som får oss att undra hur trogen och hängiven han är som make: ”Du har tillstånd för alla kategorier, du vill verkligen inte ens åka skoter, det finns taxibilar som du kan ringa till vilken som helst tid på dygnet och från natten." Cecilia är ännu hårdare:,, Du vet något, jag fick mina körkort för mig själv, för att visa mig själv att jag kan, vad är mitt fel att jag i trafiken har haft alla möjliga konstigheter, som du, vem vill verkligen krascha in i mig? Jag är rädd för så många trafikdeltagare." Maken säger till henne med blyg röst: "Okej, jag ska hjälpa dig med resorna."

Saker och ting lugnar ner sig för stunden, de två går för att prata med byggarna. De ger dem en plan över lägenheten, så att de kan se alla arkitektoniska detaljer mer i detalj. Maken ser det mindre badrummet, som han vill göra till ett öppet utrymme. Cecilia börjar, med en kritisk och moraliserande röst: "Jag förstår inte varför du behöver ett öppet badrum?" Var har du sett den här badrumsmodellen förut? På krogen?!"

Mannen säger att han vill ha henne för att han har innovativa idéer, inte konservativa, att se saker ensidigt som Cecilia, att ha alla väggar snyggt ordnade, en att inte komma lutad i 95 grader och att Cecilias behov av perfektion tränger på honom, blockerar , känns som att allt står stilla på grund av hennes typiska preferenser.

Cecilia rodnar, är tyst, men märker saker. Cecilia säger:,, Och det verkar för mig att det saknas så mycket saker, jag skulle inte stanna här, det är ett tomt utrymme."

Byggarna säger till honom: "Det är tomt nu, för det finns inga föremål, vi lyckades knappt bygga väggarna, när du flyttar hit kommer du att se att huset börjar ta form, du kommer att dekorera det som du vill, anpassa , och allt det där."

Cecilia pratar med sin man, hon vill övertyga honom om att skjuta upp flytten tills hennes son slutar dagis eftersom han är en väldigt känslosam pojke och varje större förändring kan ha en obehaglig inverkan på hans akademiska prestationer.

Maken håller inte med, avslår Cecilias förslag och lovar byggherrarna att han ska flytta in så fort lägenheten är byggd, möblerad, putsad. Han accepterar dock att förvaringsutrymmet för skokartongerna finns i det öppna badrummet.

Cecilia ger sig, hon ser att hon ändå inte har någon att prata med, hon har en sista förfrågan innan hon flyttar från morföräldrarnas lägenhet, nämligen: att vara försiktig med alla 20 tavlor från sina morföräldrar, att inte tappa bort dem, att dona 't chip deras ram när han tar ut dem ur bilen och bär dem till lägenheten. Han lovar att han ska vara försiktig, att han inte ska tappa dem, repa dem, röra vid räcket och så vidare.

Dagen för flytten kommer, på en fredag, han har inte ens hämtat pojken från dagis, han har ingen kompass i väskan, inga kartor och inte heller "Maps"-applikationen installerad på sin telefon, han måste gissa var det nya hemmet är. Om han lyckas hemma bra, om inte, så sover han på gatan.

Cecilias tavlor, de stackars, sitter i bagageutrymmet bredvid två Aqua Carpatica vattenflaskor, en påse full med lådor Cremșnit, en annan påse med åtta paket mjöl, ett akvarium, jag vet inte hur många lådor med servetter, trasor och allt det där.

När han bär dem är han försiktig för varje steg han trampar på, men eftersom han har fem i ena handen och fem i den andra, skrapar han ramen på en tavla han håller i höger hand. Cecilia misstänker inte vad som har hänt förrän hennes man klämmer fast honom i en vägg. Cecilia med sin smidiga syn, örnöga som märker även den minsta defekten vid +1,75 dioptri, ser repan. Han säger till mannen:,, Imorgon vill jag att du går till den kinesiska butiken på den lilla marknaden och köper en ny men fortfarande guldram som den här. Jag kan inte titta på den här tavlan, du har förstört den med din slarv!" Och verkligen, vilken förmögenhet var det? Det var bara en målning av lurviga katter.

Maken frågar henne:,, Men går det inte att laga med lim?" Cecilia irriterad över oduglighet,, Nej, det går inte att laga med lim. Det är repat, inte en bit av ramen saknas... "

Maken frågar henne:,, Men går det inte att laga med lim?" Cecilia irriterad över sådan oduglighet,, Nej, det går inte att laga med lim. Det är repat, inte en bit av ramen saknas... "

Maken reflekterar utanför Cecilias ord:,, En kvinna som inte heller vet vad hon vill, vill inte ha lim, jag ger henne skäl att vilja ha lim." Och han går vidare till ännu modigare handlingar, slår sönder akvariet i stammen Cecilia ser allt från balkongen, skickar ett meddelande till henne i telefonen för att också köpa ett nytt akvarium från den kinesiska butiken och eventuellt nya fiskar från djuraffären, medan hon kämpar för att återuppliva alla som var i det akvariet, sätta dem på kranen, under vattenstrålen och i en vas med blommor.

Vad ska man göra? Cecilias man borde ha vetat att "bråttom förstör jobbet".

Cea mai mare parte a vieții o petrecem la muncă :fie în spitale ,în școli

în fabrici și uzine ,pentrcă toți muncim ,din asta trăim.Cât timp ne rămâne

să-l petrecem în natură? Doar cei ce trăiesc în ea .Ceilalții în concedii ,în

zile libere .Așa mi s-a întâmplat și mie .Abia când am ieșit la pensie  m-am

împrietenit cu natura și am văzut cât de frumoasă și minunată poate fi .

      Am o căsuță la țară unde fug de câte ori am timp .E mult de lucru ,

dar și bucuriile sunt pe măsură .După ce termin treaba ,vorba vine ,treaba

nu se termină niciodată , dar iau un respiro să văd ce mai am de făcut .Așa

mi s-a întâmplat și în dimineața asta .Puțin obosit după șutul de dimineață

mi-am făcut o cafea mare și am ieșit pe balansoarul de pe terasă îmbrăcat

în flori și verdeață și admir ce văd :natura în toată splendoarea ei .Nici nu știu

încotro să-mi arunc ochii .La capătul grădinii mă așteaptă o barcă pregătită să 

ies pe lacul plin de nuferi ,împrejmuit de stuf și papură,în care soarele se oglindește 

păsările se gospodăresc în felul lor și broscuțele dau concerte răsunătoare .

Rămâi fermecat și uiți de tine .De aici de pe terasă ,dacă mă uit dreapta ,văd 

rânduri de vie, tocmai înflorită ,ce se leagănă în vânt .Tot în vale am însămânțat

tot ce-mi trebuie .Au început să răsară ,dornice de viață .În partea stângă e livada

care arată de nota zece .Pomii tualetați ,cu trunchiurle albe ,văruite ,solul răscolit ,

roiuri de albine colindă florile încărcate cu polen .Unde să te uiți ?Cum să nu te bucuri

când vezi în jur atâta viață?

     Totuși se întâmplă ceva ciudat .Un cârd mic de rândunele s-au oprit pe ramurile

smochinilor de lângă mine și-mi vorbesc pe limba lor .Minunea e că rândunelele nu

au mai venit pe aici ,să tot fie cam cinci ani .Le-am simțit lipsa .Cuiburile lor sunt

întregi .De mi-ar putea spune ce s-a întâmplat ?O pereche s-a așezat pe masa mea

ciripind .Cred că ele mă cunosc ,sunt stăpânele cuibului .Au plecat urmărite de mine ,

după ce au inspectat tot Am rămas amărât ,gâdindu-mă ce nu le-a plăcut .

Dar nu după mult timp s-au întors ,au dat câteva rotocoale deasupra mea și s-au

apucat să reparații la cuib ,poate să-și schimbe mobila ...Întâmplarea m-a bucurat

tare mult .Acum am cu cine vorbi...Poate le voi invita la cafea...

Gabriel închise caietul. În următoarele pagini obținute prin procedeul de lipire a cuvintelor a dat peste un text fără niciun înțeles. Trebuia să se mulțumească cu atât. Se simțea om deasupra oamenilor. Oare îl așezase pe el Dumnezeu la răscruci de vieți pentru a descifra soarta semenilor săi, pentru a aduce lumină acolo unde era întuneric? Era doar o întâmplare că ochii lui au văzut ceea ce prin voința divină a fost un secret pentru alți ochi? Adânc cuprins de emoția lecturii amintirilor Iuliei, nu se simțea în stare să pătrundă mai departe în gândurile lui în ceea ce o privește. Așa că închise ochii și căută în subconștientul lui o portiță spre o altă întâmplare din multele care i se deschiseseră de către creator. Copii, femei, bărbați încercau să-i acapareze atenția izvorând dintr-o memorie vizuală pe care și-o exersase încă de când privea picăturile de ploaie care cădeau din streașină și le individualiza după formă și mărime. Printre chipurile care defilau prin fața ochilor minții își făcu brusc apariția un mic clovn de lemn îmbrăcat într-o bluză albastră încheiată cu nasturi mari, albi. Se ridică brusc și începu să se plimbe agitat prin cameră. Vorbea singur căutând un eveniment din trecutul timpului.

— Doamna! Asistenta șefă! Clovnul din fotografie. Dar unde încă? Unde?

Acea imagine nu apăruse pentru prima dată în fața lui doar în biroul asistentei șefe. Ea doar se revigorase în memoria lui peste o imagine existentă a cărei origine îi scăpase atunci și pe care încerca acum să o lege de o altă persoană. Brusc lucrurile se legară. Era o singură diferență. În urmă cu șase ani văzuse acel clovn din poza Doamnei. Doar că nu avea pe cap conul roșu. Să fie oare conul lipsă chiar conul aflat pe biroul asistentei șefe? Să fie oare acea studentă din Emirate care îi spusese că s-a născut în România, dar nu ştia româneşte, chiar fata Doamnei? Făcuseră schimb de adrese, deci nu trebuia decât să-i scrie și să aștepte. Era cea mai bună cale de a se desprinde pentru moment de impresiile puternice generate de amintirile Iuliei, ajutând mintea să aștepte sedimentarea acestora pentru a putea fi ulterior exploatate corespunzător în beneficiul tratamentului pacientei.

Începuse să scrie febril. Puse apoi scrisoarea în plic și se pregăti să-l închidă. În ultima clipă i se păru că amintirile fetei despre copilăria din România puteau fi umbrite de timp și poate ar fi necesar un impuls vizual pentru reîmprospătarea memoriei. Se hotărâ pe loc să trimită și fotografia. Va fi doar un împrumut. Adăugă la sfârșitul scrisorii:

Îți trimit și o fotografie pentru a te ajuta. Dacă nu te recunoști în ea te rog să o trimiți înapoi. Asistenta șefă nu mă va ierta dacă nu i-o înapoiez.

Se întoarse la spital și își continuă munca de detectiv sub acoperire subtilizând fotografia din cabinetul asistentei șefe.

A doua zi, tot spitalul fierbea. La raportul de gardă, asistenta șefă era răvășită. Abia șoptit, reuși să îndruge câteva cuvinte.

— Aveam pe birou o fotografie cu fiica mea. Dimineață nu mai era la locul ei. Vă rog, dacă știți ceva, să-mi spuneți. O vreau înapoi. Nu este o glumă bună.

După un moment de tăcere în care medicii se priveau unii pe alții mirați, doctorul Gabriel rupse tăcerea:

— Poate când s-a făcut curățenia, a căzut și a ajuns la gunoi. Sunt convins că o să fie găsită și vă veţi recupera fotografia.

Apoi adăugă mai încet:

— Poate și fiica.

Doctorița Zamfirescu îl urmărise cu atenție. Învățase în cele câteva luni de când doctorul Gabriel venise la spital că nimic din ce era legat de persoana lui nu părea a fi întâmplător. În plus intuise foarte bine că doctorul mai adăugase ceva la ceea ce spuse doar pentru urechile lui.

— Doctore Gabriel, vă rog să veniți câteva clipe în biroul meu.

O urmă pe doctorița Zamfirescu. Rămase în picioare. Parcă mai ieri intrase pentru prima oară în acest birou.

— Așezați-vă, doctore!

— Mulțumesc.

— Aștept.

— Nu înțeleg.

— Cred că înțelegeți foarte bine. În ce v-ați mai băgat?

— Eu? În nimic. Continui să caut contextul în care boala Iuliei a apărut și s-a agravat. Am reușit să descifrez o parte din scrierile ei din acel caiet.

— Mă bucur. Așteptăm să aflăm și noi care sunt cauzele și să putem, în sfârșit, stabili o conduită în tratamentul ei.

Gabriel dădu înapoi. Nu ar fi vrut să dezvăluie tuturor amintirile Iuliei înainte de a putea singur să-și facă o părere. Simțea că acele pagini rămase încă nedescifrate sunt esențiale. Scrierea amintirilor după pierderea părinților era o dovadă că mentalul ei era suficient de puternic pentru a nu fi cedat în fața germenilor moșteniți pe filiera maternă. Și apoi mai erau și relatările asistentei. Încă nu era sigur că cele două Iulii din spital erau surorile despărțite de tragicul accident.

— Nu știu. Scrierile se referă la perioada copilăriei. Nu cred că sunt relevante. Povestește cum și-a pierdut mama, în condițiile unui tată inexistent. Cel puțin în acte.

— Parcă spuneați ceva despre metoda de investigare pe care ați abordat-o în acest caz. O abordare psihodinamică bazată pe conceptul de psihiatrie biopsihosocială. Toată întâmplările din viața Iuliei pot fi germeni ai stării ei mentale.

— Da, așa este, aveți dreptare. Ar mai fi unele aspecte pe care vreau să le aflu pentru a avea întregul. Mă refer la semnul de pe mână. Acea cruce care sunt convins că nu a fost arsă voluntar pe braț.

— Ați avut și aveți în continuare sprijinul meu pentru investigarea acestui caz. Dar nu despre Iulia era vorba acum. V-am chemat să-mi explicați de ce ați luat fotografia asistentei șefe.

Doctorul Gabriel știa că nu va ieși din acest birou până nu va mărturisi totul. În plus, era un secret pe care dorea să-l împartă cu cineva. Și o persoană mai potrivită decât doctorița Zamfirescu nu ar fi putut găsi în spital. Era încrezător în demersul său, dar era și speriat de gândul că ar putea sădi o speranță care apoi să ducă la cea mai cumplită dezamăgire.

— În urmă cu câțiva ani am participat la un stadiu de practică în Anglia. Acolo am întâlnit o studentă din Emirate. Auzind că sunt din România, a venit și mi-a pus tot felul de întrebări. Spunea că s-a născut în România dar că nu-și mai amintește prea multe despre copilărie. Am întrebat-o dacă mai are rude aici. Spunea că mama ei a murit. Că a fost arestată pentru că a colaborat cu un spion și, la scurt timp după eliberare, a murit. Când am văzut acea fotografie pe birou și am aflat povestea Doamnei, am avut vaga impresie că acel clovn îmi era cunoscut. Sigur putea fi o jucărie văzută într-o vitrină. Dar aseară, mi-am adus aminte că ce văzusem eu la studenta din Emirate era un clovn asemenea celui din fotografie dar căruia îi lipsea ceva.

— Ce anume?

— Acel con roșu care se găsește pe biroul Doamnei.

— Și ce ați făcut?

— Am scris colegei mele și am împrumutat fotografia. Am pus-o în scrisoare. O să o înapoiez imediat ce voi primi un răspuns. Am și speranțe, dar și îndoieli.

— Metodele dumneavoastră nu sunt deloc ortodoxe. O să așteptăm împreună răspunsul. Sper să vină cât mai repede.