Cronicile din Târgu Jiu

PROLOG

 

Umbra unui nume vechi

 

Înainte ca oamenii să fi învățat să-și scrie istoria în cărți, o scriau cu sângele, cu lacrimile și cu faptele lor.

 

Veacurile au trecut peste oameni asemenea unui râu care nu se întoarce niciodată la izvor. Cetăți puternice au devenit ruine, împărați au murit, steagurile lor au fost coborâte de pe ziduri, iar numele celor care odinioară porunceau unor ținuturi întregi s-au pierdut în tăcerea timpului.

 

Dar unele nume au rămas.

 

Unul dintre acestea era Spartacus.

 

Se povestea despre el că fusese un om care nu se plecase cu ușurință în fața puterii și care dorise libertatea. Viața lui fusese zbuciumată, plină de primejdii și lupte. Însă, odată cu trecerea generațiilor, povestea lui căpătase alte înțelesuri.

 

Într-o ramură îndepărtată a neamului său, numele fusese transmis din tată în fiu, până când, după multe veacuri, ajunse într-un ținut românesc ascuns între munți.

 

Acolo, într-o casă veche de lemn, lângă o biserică zidită în piatră, se născu un copil.

 

Era anul 18—.

 

În noaptea nașterii sale, peste sat căzuse o ninsoare mare. Vântul izbea ferestrele, iar crengile brazilor se plecau sub greutatea zăpezii.

 

În bisericuța satului ardea o singură candelă.

 

Preotul satului, părintele Nicolae, stătea înaintea icoanei Maicii Domnului și se ruga.

 

La casa de la marginea satului, copilul plângea.

 

Bunicul său îl privi îndelung.

 

— Cum îl veți numi?

 

Tatăl copilului tăcu.

 

Mama îl ținea la piept.

 

Bătrânul se apropie de leagăn și făcu semnul crucii.

 

— Cristianus, spuse el.

 

— Cristianus?

 

— Da. Pentru că numele acesta să-i amintească mereu că este creștin.

 

Apoi se opri.

 

— Iar dacă va avea nevoie de tărie, să-și amintească de strămoșul nostru.

 

Tatăl îl privi.

 

— Spartacus?

 

Bătrânul încuviință.

 

— Dar copilul acesta să nu moștenească doar sabia lui. Să moștenească și dorința de dreptate.

 

Afară, vântul urla.

 

În biserică, candela continua să ardă.

 

Copilul încetă să plângă.

 

Și nimeni nu știa atunci că, peste ani, numele lui avea să fie rostit prin munți:

 

Cristianus Ferox.

 

---

 

CAPITOLUL I

 

Copilul din satul dintre munți

 

Satul se numea Valea Luminii.

 

Nu era mare. Avea case răspândite de-a lungul unui râu limpede, iar deasupra lui se ridicau munții, acoperiți cu păduri dese.

 

Primăvara, livezile se umpleau de flori.

 

Vara, pășunile erau verzi.

 

Toamna, munții se îmbrăcau în aramă.

 

Iarna, satul devenea aproape nevăzut sub zăpadă.

 

În centrul lui se afla biserica.

 

Era veche, dar frumoasă. Zidurile ei albe erau împodobite cu picturi în stil bizantin. Deasupra intrării se afla o cruce de piatră.

 

Cristianus crescuse privind-o.

 

De mic copil era diferit de ceilalți.

 

Nu pentru că ar fi fost mai puternic.

 

Nu pentru că ar fi fost mai înțelept.

 

Ci pentru că întreba mereu.

 

— De ce?

 

De ce răsare soarele?

 

De ce oamenii se ceartă?

 

De ce există războaie?

 

De ce unii oameni sunt bogați, iar alții săraci?

 

De ce trebuie omul să ierte?

 

Bunicul său, bătrânul Andrei, îi răspundea răbdător.

 

Într-o seară, când Cristianus avea aproape șaisprezece ani, cei doi stăteau lângă sobă.

 

Bunicul ținea în mână o carte veche.

 

— Bunicule, este adevărat ce se spune despre Spartacus?

 

Bătrânul ridică privirea.

 

— Unele lucruri sunt adevărate. Altele au fost schimbate de oameni.

 

— Și ce a fost cu adevărat?

 

Bunicul închise cartea.

 

— A fost un om care a vrut să fie liber.

 

Cristianus tăcu.

 

— Dar libertatea nu este numai să nu ai lanțuri, continuă bătrânul. Poți să fii liber în trup și rob în suflet.

 

— Cum?

 

— Prin ură. Prin lăcomie. Prin răzbunare. Prin mândrie.

 

Cristianus privi focul.

 

— Atunci care este adevărata libertate?

 

Bătrânul făcu semnul crucii.

 

— Să poți face binele chiar atunci când ai puterea să faci răul.

 

Cuvintele acestea aveau să rămână în mintea tânărului pentru tot restul vieții.

 

---

 

CAPITOLUL II

 

Strămoșul și sabia

 

Într-o noapte, Cristianus intră în podul casei.

 

Căuta o lampă veche.

 

Într-un colț, sub câteva pături, descoperi un cufăr.

 

Era acoperit de praf.

 

Pe capac era sculptată o cruce.

 

Cristianus îl chemă pe bunicul său.

 

Bătrânul veni încet.

 

Când văzu cufărul, chipul i se schimbă.

 

— Unde l-ai găsit?

 

— Aici.

 

Bătrânul rămase nemișcat.

 

— Nu trebuia să-l vezi încă.

 

— De ce?

 

După câteva clipe, bătrânul deschise cufărul.

 

Înăuntru se afla o mantie veche, câteva manuscrise și o sabie.

 

Nu era împodobită cu aur.

 

Era simplă.

 

Lama purta urmele timpului.

 

Cristianus o privi.

 

— A cui este?

 

— A fost transmisă din generație în generație.

 

— A lui Spartacus?

 

Bătrânul clătină din cap.

 

— Nu pot spune că aceasta a fost sabia lui. Adevărul este mai complicat. Este o sabie păstrată de urmașii săi.

 

Cristianus întinse mâna.

 

— Pot s-o ating?

 

Bunicul încuviință.

 

Tânărul luă sabia.

 

Era grea.

 

— Nu o purta pentru mândrie, îi spuse bătrânul. Și nici pentru răzbunare.

 

— Atunci pentru ce?

 

— Pentru apărarea celor care nu se pot apăra singuri.

 

Cristianus privi crucea sculptată pe mâner.

 

— Și dacă trebuie să aleg între sabie și cruce?

 

Bătrânul zâmbi trist.

 

— Atunci să alegi crucea.

 

---

 

CAPITOLUL III

 

Străinul

 

Într-o dimineață de toamnă, un călăreț apăru la marginea satului.

 

Calul era obosit.

 

Haina călătorului era ruptă.

 

La brâu purta un mic medalion.

 

Cristianus îl întâlni lângă fântână.

 

— Ești străin?

 

— Da.

 

— De unde vii?

 

Omul îl privi atent.

 

— Dinspre răsărit.

 

— Și unde mergi?

 

— Spre mănăstirea Sfântului Ioan.

 

Cristianus se încruntă.

 

— Mănăstirea aceea este părăsită.

 

Străinul zâmbi.

 

— Așa spun oamenii.

 

— Și nu este adevărat?

 

— Uneori, Cristianus, oamenii văd doar ceea ce vor să vadă.

 

Tânărul tresări.

 

— De unde îmi știi numele?

 

Străinul nu răspunse.

 

Se urcă pe cal.

 

Înainte să plece, aruncă spre Cristianus o mică bucată de pergament.

 

Tânărul o prinse.

 

Pe ea era desenată o cruce.

 

Sub cruce se afla o inscripție:

 

„Caută lumina acolo unde întunericul este mai adânc.”

 

Cristianus privi în urma călărețului.

 

Atunci înțelese că ceva se schimbase.

 

---

 

CAPITOLUL IV

 

Chemarea

 

În aceeași seară, Cristianus merse la biserică.

 

Părintele Nicolae îl găsi în fața icoanei Mântuitorului.

 

— Ce ai?

 

Tânărul îi povesti tot.

 

Preotul ascultă fără să-l întrerupă.

 

Apoi merse la un dulap vechi și scoase un manuscris.

 

— Mă temeam că ziua aceasta va veni.

 

— Ce este?

 

— O hartă.

 

Cristianus deschise manuscrisul.

 

Era desenată o parte din munți.

 

Pe hartă apărea o cetate.

 

Deasupra ei era scris:

 

CETATEA SFINTEI LUMINI.

 

— Există?

 

— Odinioară a existat.

 

— Și acum?

 

Părintele Nicolae îl privi.

 

— Poate că există încă.

 

— Trebuie să merg acolo.

 

— Nu trebuie să pleci doar pentru că te cheamă aventura.

 

— Atunci de ce?

 

Preotul îi răspunse:

 

— Pentru că uneori Dumnezeu ne pune înainte un drum, dar nu ne obligă să-l urmăm. Alegerea rămâne a noastră.

 

Cristianus își plecă privirea.

 

— Voi pleca.

 

Părintele Nicolae îi puse mâna pe umăr.

 

— Atunci pleacă în pace. Dar amintește-ți: cea mai grea călătorie nu este prin munți.

 

— Ci prin suflet?

 

Preotul zâmbi.

 

— Ai început să înțelegi.

 

---

 

CAPITOLUL V

 

Călătoria

 

A doua zi, Cristianus părăsi satul.

 

Purta o mantie simplă, o traistă, manuscrisul și crucea primită de la bunicul său.

 

Sabia rămăsese acasă.

 

Nu pentru că se temea de ea.

 

Ci pentru că încă nu înțelegea de ce fusese păstrată.

 

Mergea de ore întregi când auzi un glas.

 

— Așteaptă!

 

Se întoarse.

 

Era un tânăr de aceeași vârstă.

 

Avea părul negru și purta un toiag.

 

— Cine ești?

 

— Matei.

 

— Unde mergi?

 

— Oriunde mă duce drumul.

 

Cristianus zâmbi.

 

— Nu este un răspuns.

 

— Nici întrebarea ta nu a fost prea bună.

 

Cei doi râseră.

 

Din acel moment, drumurile lor se uniră.

 

Mai târziu aveau să li se alăture și alții.

 

Un călugăr bătrân, pe nume Ilarion.

 

O fată curajoasă numită Ana.

 

Și un fost soldat, Damian, care purta în suflet amintirea unor vremuri grele.

 

Împreună aveau să formeze un grup pe care oamenii îl vor numi mai târziu:

 

Călătorii Luminii.

 

---

 

CAPITOLUL VI

 

Pădurea fără ecou

 

După trei zile, ajunseră într-o pădure despre care oamenii spuneau că nu are ecou.

 

— De ce? întrebă Ana.

 

Călugărul Ilarion răspunse:

 

— Pentru că pădurea aceasta ascunde multe taine.

 

— Pădurile nu ascund taine, spuse Matei.

 

— Oamenii le ascund.

 

În aceeași noapte, auziră pași.

 

Cristianus se ridică.

 

— Cine este acolo?

 

Nimeni nu răspunse.

 

Se auziră din nou pașii.

 

Apoi o voce:

 

— Întoarceți-vă!

 

Damian puse mâna pe arma sa.

 

Cristianus ridică mâna.

 

— Nu.

 

— De ce?

 

— Pentru că nu știm cine este.

 

Din întuneric apăru un bătrân.

 

— Căutați cetatea.

 

Nu era o întrebare.

 

— Da, răspunse Cristianus.

 

Bătrânul îi privi.

 

— Atunci trebuie să treceți prin vale.

 

— Ce se află acolo?

 

— Frica voastră.

 

Apoi dispăru între copaci.

 

---

 

CAPITOLUL VII

 

Valea fricii

 

Valea era acoperită de ceață.

 

Fiecare dintre ei începu să vadă lucruri diferite.

 

Matei își văzu casa arzând.

 

Ana își văzu familia plecând.

 

Damian își văzu trecutul.

 

Cristianus îl văzu pe bunicul său.

 

— Cristianus!

 

Tânărul se apropie.

 

— Bunicule?

 

Chipul bătrânului era trist.

 

— Întoarce-te.

 

— De ce?

 

— Pentru că vei pierde tot.

 

Cristianus făcu un pas.

 

Apoi se opri.

 

Își aminti cuvintele părintelui Nicolae.

 

„Cea mai grea călătorie este prin suflet.”

 

Cristianus își făcu semnul crucii.

 

— Nu te voi urma.

 

Imaginea dispăru.

 

Ceața începu să se ridice.

 

În fața lor apăru drumul.

 

Ilarion zâmbi.

 

— Frica poate fi puternică.

 

Cristianus răspunse:

 

— Dar nu trebuie să ne conducă.

 

---

 

CAPITOLUL VIII

 

Cetatea Sfântă

 

După multe zile de mers, ajunseră la o stâncă uriașă.

 

În spatele ei se ridicau ziduri.

 

Cetatea exista.

 

Era magnifică.

 

Turnurile erau acoperite cu piatră albă.

 

Pe ziduri se vedeau cruci.

 

În centru se ridica o biserică mare, cu cupole asemenea celor din vechile cetăți bizantine.

 

Deasupra porții era scris:

 

„Adevărul este lumină.”

 

Poarta se deschise.

 

Un călugăr îi întâmpină.

 

— Cristianus Ferox.

 

Tânărul rămase nemișcat.

 

— Mă cunoașteți?

 

— Te așteptam.

 

— De când?

 

— De mulți ani.

 

— Dar eu m-am născut acum șaisprezece ani.

 

Călugărul zâmbi.

 

— Nu pe tine te așteptam.

 

Cristianus nu înțelese.

 

— Ci pe alegerea pe care o vei face.

 

---

 

CAPITOLUL IX

 

Manuscrisul

 

În adâncul cetății se afla o bibliotecă.

 

Pereții erau plini de manuscrise.

 

Acolo, Cristianus găsi o carte despre neamul său.

 

Citi despre Spartacus.

 

Despre generațiile care au urmat.

 

Despre oameni care au fugit din calea războaielor.

 

Despre oameni care au ajuns în ținuturile de la Dunăre.

 

Și, la sfârșit, găsi numele său.

 

Cristianus Ferox.

 

— Cum este posibil?

 

Călugărul Ilarion răspunse:

 

— Nu este scris destinul tău.

 

— Atunci ce este?

 

— O avertizare.

 

În manuscris era scris:

 

„Va veni un om care va avea puterea de a alege între răzbunare și iertare, între mândrie și smerenie, între întuneric și lumină.”

 

Cristianus închise cartea.

 

— Și ce trebuie să fac?

 

Călugărul răspunse:

 

— Asta numai tu poți hotărî.

 

---

 

CAPITOLUL X

 

Întoarcerea umbrei

 

În aceeași noapte, clopotele cetății începură să bată.

 

Nu era sărbătoare.

 

Era primejdie.

 

Pe dealurile din depărtare apăruseră torțe.

 

Un grup de oameni se apropia.

 

Damian privi zidurile.

 

— Sunt mulți.

 

Cristianus întrebă:

 

— Cine sunt?

 

Un călugăr răspunse:

 

— Oameni care caută manuscrisul.

 

— De ce?

 

— Pentru puterea lui.

 

Cristianus strânse crucea în palmă.

 

— O carte nu dă putere.

 

Ilarion îl privi.

 

— Uneori oamenii cred că puterea se află în ceea ce pot controla.

 

Cristianus răspunse:

 

— Atunci trebuie să-i oprim fără să devenim asemenea lor.

 

---

 

CAPITOLUL XI

 

Noaptea cetății

 

Noaptea fu lungă.

 

Oamenii cetății se adunară împreună.

 

Nu pentru cucerire.

 

Nu pentru răzbunare.

 

Ci pentru apărare.

 

Cristianus își aminti de sabia din casa bunicului.

 

Pentru prima dată înțelese de ce fusese păstrată.

 

Nu ca simbol al urii.

 

Ci ca simbol al responsabilității.

 

Când zorii apărură, primejdia trecuse.

 

Cetatea rămăsese în picioare.

 

Dar Cristianus știa că aventura sa abia începea.

 

---

 

CAPITOLUL XII

 

Drumul spre casă

 

După ce află adevărul despre manuscris, Cristianus hotărî să se întoarcă.

 

— De ce pleci? îl întrebă călugărul.

 

— Pentru că lumina nu trebuie ascunsă într-o cetate.

 

— Unde trebuie dusă?

 

Cristianus privi spre munți.

 

— Acolo unde oamenii au nevoie de ea.

 

Și astfel începu drumul spre casă.

 

Dar nu mai era copilul care plecase.

 

Se întorcea un tânăr care învățase că adevăratul curaj nu înseamnă să nu-ți fie frică.

 

Înseamnă să faci ceea ce este drept chiar și atunci când ți-e frică.

 

---

 

EPILOG

 

Numele care a rămas

 

Anii trecură.

 

Cristianus Ferox deveni cunoscut în multe sate.

 

Dar nu ca un cuceritor.

 

Oamenii îl numeau:

 

„Purtătorul Luminii.”

 

A construit școli.

 

A ajutat biserici.

 

A ridicat case pentru cei săraci.

 

A apărat oamenii atunci când au fost nedreptățiți.

 

Iar sabia strămoșilor săi nu a fost folosită pentru răzbunare.

 

A fost așezată într-o biserică, lângă o cruce.

 

Sub ea a fost scris:

 

„Puterea fără iubire naște frică.

Curajul fără înțelepciune naște pierzare.

Dar curajul unit cu credința poate aprinde o lumină în cele mai întunecate vremuri.”

 

Și astfel, povestea lui Spartacus nu se sfârși cu Spartacus.

 

Ea continuă peste veacuri.

 

Nu prin sânge.

 

Nu prin război.

 

Ci prin memoria unui neam și prin alegerile oamenilor care vin după el.

 

Iar într-o seară, când Cristianus era deja bătrân, stătea în fața bisericii din Valea Luminii.

 

Un copil îl întrebă:

 

— Bunicule Cristianus, ai fost vreodată speriat?

 

Bătrânul zâmbi.

 

— De multe ori.

 

— Și atunci cum ai fost curajos?

 

Cristianus privi spre crucea de deasupra bisericii.

 

— Curajul nu înseamnă să nu te temi.

 

— Atunci ce înseamnă?

 

Bătrânul răspunse:

 

— Să nu lași frica să hotărască în locul tău.

 

Clopotul începu să bată.

 

Soarele cobora după munți.

 

Lumina aurie se așeză peste sat, peste case, peste păduri și peste vechea biserică.

 

Cristianus își făcu semnul crucii.

 

Și pentru o clipă i se păru că vede, undeva departe, pe creasta muntelui, umbra unui călător.

 

Un om dintr-un alt veac.

 

Un om care purtase cândva numele Spartacus.

 

Cristianus zâmbi.

 

Apoi șopti:

 

— Odihnește-te, strămoșule. Drumul merge mai departe.

 

Iar clopotul bătu din nou.

 

Sfârșit.

1

Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,

Primește cântarea mea smerită,

Că Tu ești Lumina lumii,

Și Viața cea nemărginită.

 

2

Pe Cruce Te-ai răstignit,

Pentru a noastră mântuire,

Iar moartea ai biruit-o,

Prin slăvita Ta Înviere.

 

3

Din mormânt ai înviat,

Cu puterea dumnezeiască,

Și ai deschis oamenilor

Calea spre viața cerească.

 

4

Apostolii Tăi au plecat,

Evanghelia propovăduind,

Și Numele Tău cel sfânt

Pretutindeni mărturisind.

 

5

Petru, Apostolul Tău,

Te-a mărturisit cu credință,

Iar după a sa lepădare

S-a întărit prin pocăință.

 

6

Pavel, chemat de Tine, Doamne,

Din prigonitor, Apostol s-a făcut,

Și Evanghelia cu râvnă

Până la marginile lumii a vestit.

 

7

Andrei, Apostolul cel sfânt,

A venit și-n țara noastră,

Vestind pe Hristos oamenilor

Și lumina Evangheliei cerești.

 

8

Ioan, Apostolul iubirii,

Pe Hristos L-a mărturisit,

Și prin cuvântul său cel sfânt

Pe credincioși i-a întărit.

 

9

Iacov, Apostolul Domnului,

A primit cununa mucenicească,

Pentru Numele lui Hristos

Și pentru credința apostolească.

 

10

Filip, Apostolul cel sfânt,

Evanghelia a vestit,

Și prin credință și răbdare

Pe Hristos L-a mărturisit.

 

11

Bartolomeu, Apostol ales,

Cu râvnă Domnului I-a slujit,

Și până la sfârșitul vieții

Credința și-a mărturisit.

 

12

Toma, după Învierea Ta,

Cu uimire Te-a privit,

Și, văzându-Te, a strigat:

„Domnul meu și Dumnezeul meu!”

 

13

Matei, vameșul chemat,

A lăsat cele pământești,

Și, urmând chemarea Ta,

A vestit tainele cerești.

 

14

Iacov, fiul lui Alfeu,

A rămas Apostol credincios,

Și a vestit cu smerenie

Evanghelia lui Hristos.

 

15

Simon, numit și Zelotul,

A urmat pe Domnul său,

Și cu râvnă a mărturisit

Credința în Dumnezeu.

 

16

Iuda, Apostolul Domnului,

A propovăduit cuvântul sfânt,

Și a întărit pe cei credincioși

În adevărul lui Hristos.

 

17

Matia, ales Apostol,

În ceata celor doisprezece,

A vestit pe Hristos cu râvnă

Și credința nu și-a pierdut.

 

18

O, Sfinți Apostoli ai Domnului,

Rugați-vă lui Dumnezeu,

Ca să păstrăm dreapta credință

Și iubirea în suflet mereu.

 

19

Ștefane, întâiul Mucenic,

Cu fața către cer priveai,

Și în ceasul pătimirii tale

Pe Hristos Îl mărturiseai.

 

20

Sub pietre ai rămas statornic,

Fără să te lepezi de Domnul,

Și te-ai rugat pentru cei

Care te loveau fără milă.

 

21

Cu ochii ridicați spre cer,

Ai văzut slava lui Dumnezeu,

Iar sufletul tău, plin de credință,

S-a încredințat Domnului său.

 

22

Sfinți Mucenici ai lui Hristos,

Cu sângele vostru ați mărturisit

Că nimic nu poate despărți

Pe cel ce-L iubește pe Domnul.

 

23

Nici focul, nici sabia,

Nici lanțurile cele grele

Nu v-au făcut să vă lepădați

De credința voastră în Hristos.

 

24

În temnițe ați stat rugându-vă,

În lanțuri ați slăvit pe Dumnezeu,

Și ați păstrat în inimă

Numele lui Hristos mereu.

 

25

Ați primit cununa vieții,

Ca dar de la Dumnezeu,

Pentru credința mărturisită

Și pentru dragostea către El.

 

26

Sfinți Mărturisitori ai credinței,

Care adevărul l-ați păzit,

Rugați-vă pentru Biserică

Și pentru omul rătăcit.

 

27

Cuvioșii din pustie

În post și rugăciune au stat,

Și prin viața lor ascetică

Pe Dumnezeu L-au preamărit.

 

28

Au fugit de slava lumii,

De bogăție și deșertăciune,

Și au ales în locul lor

Rugăciunea și pocăința.

 

29

În liniștea pustiei sfinte

Au căutat pe Dumnezeu,

Curățindu-și inima

Prin nevoință și rugăciune.

 

30

O, Sfinți ai tuturor veacurilor,

Luminători ai Bisericii,

Rugați-vă pentru noi,

Pe calea sfintei credințe.

 

31

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,

Maica Domnului Iisus Hristos,

Roagă-te Fiului tău pentru noi,

Cu suflet smerit și luminos.

 

32

Prin ascultarea ta smerită

Ai primit voia lui Dumnezeu,

Și ai născut după trup pe Fiul,

Pe Mântuitorul lumii.

 

33

O, Preasfântă Născătoare,

Roagă-te Fiului tău,

Să ne dăruiască pocăință

Și milă de la Dumnezeu.

 

34

Îngerii în ceruri cântă

Slavă Dumnezeului Sfânt,

Iar împreună cu Sfinții

Îl laudă neîncetat.

 

35

Biserica de pe pământ

Cu Biserica din cer se unește

Într-o singură laudă sfântă

Adusă Dumnezeului celui veșnic.

 

36

Sfinții nu iau locul Domnului,

Ci ne îndreaptă către El,

Prin viața lor cea luminată

Ne cheamă spre Dumnezeu.

 

37

Îi cinstim cu bucurie

Pentru credința lor curată,

Și-I mulțumim lui Dumnezeu

Pentru viețile lor sfinte.

 

38

Harul lui Dumnezeu i-a întărit

În necazuri și-n încercare,

Și prin puterea Lui au rămas

Credincioși până la moarte.

 

39

Când prigoana s-a ridicat,

Ei n-au părăsit adevărul,

Ci au rămas lângă Hristos

Cu nădejde și răbdare.

 

40

Au suferit pentru credință,

Dar sufletul nu și l-au vândut,

Ci au rămas lângă Hristos

Până la sfârșitul vieții.

 

41

O, Mucenici cu suflet tare,

Rugați-vă pentru cei slabi,

Ca Dumnezeu să ne întărească

În ceasurile cele grele.

 

42

Când ispita ne cuprinde,

Să nu cădem în deznădejde,

Ci să privim spre Crucea sfântă

Și să păstrăm a noastră credință.

 

43

Crucea lui Hristos ne este

Semnul jertfei Sale sfinte,

Prin ea vedem iubirea Domnului

Și puterea mântuitoare.

 

44

Învierea Ta, Hristoase,

Este nădejdea tuturor,

Căci Tu ai biruit moartea

Și ești al nostru Mântuitor.

 

45

Sfinții au mărturisit aceasta

Prin viața lor cea luminată,

Privind spre Împărăția Ta

Cu nădejde adevărată.

 

46

Nu s-au temut de moarte,

Căci Te-au iubit pe Tine,

Și au nădăjduit în viața

Cea veșnică împreună cu Tine.

 

47

O, Doamne, dă-ne și nouă

O inimă curată și smerită,

Ca să urmăm Evanghelia Ta

Și calea Ta cea sfântă.

 

48

Să iubim pe aproapele nostru,

Să iertăm din inimă mereu,

Să facem bine celui în nevoie

După porunca Ta, Doamne.

 

49

Să nu răspundem răului cu rău,

Ci binele să-l săvârșim,

Și prin iubire și răbdare

Pe Tine să Te mărturisim.

 

50

Să fim milostivi cu toții,

Să nu uităm pe cel sărac,

Căci iubirea față de aproapele

Este porunca Ta, Hristoase.

 

51

Sfinții ne-au arătat prin viață

Că drumul nu este ușor,

Dar cel ce rămâne cu Hristos

Primește harul ajutător.

 

52

În suferință au avut răbdare,

În lipsuri nu s-au lepădat,

În singurătate și durere

Pe Dumnezeu L-au chemat.

 

53

În noaptea cea întunecată

Credința le-a fost făclie,

Iar rugăciunea către Domnul

Le-a fost putere și tărie.

 

54

Sfinții sunt pilde pentru noi

Ale vieții în Dumnezeu,

Nu pentru slava lor omenească,

Ci spre slava Domnului.

 

55

Prin ei vedem lucrarea harului

În oameni slabi și încercați,

Căci Dumnezeu îi întărește

Pe cei ce rămân credincioși.

 

56

O, Hristoase, Păstorul nostru,

Păzește turma Ta cea sfântă,

Și fă ca inimile noastre

Spre Tine pururea să cânte.

 

57

Dă-ne credință în încercare,

Nădejde când suntem căzuți,

Iubire când suntem răniți

Și pace când suntem temători.

 

58

Să nu iubim deșertăciunea,

Nici slava lumii trecătoare,

Ci să căutăm Împărăția

Și voia Ta cea mântuitoare.

 

59

Că viața noastră este floare

Care se veștejește curând,

Dar Cuvântul Tău rămâne

În veacul veacului.

 

60

Sfinții au înțeles aceasta

Și au ales ceea ce este sfânt,

Punând iubirea pentru Tine

Mai presus de cele pământești.

 

61

Fericiți cei ce plâng acum,

Căci vor primi mângâiere,

Fericiți cei blânzi și smeriți,

Căci Împărăția Ta este a lor.

 

62

Fericiți cei ce iubesc pacea

Și dreptatea o doresc,

Fericiți cei prigoniți pentru Tine,

Căci Împărăția Ta o moștenesc.

 

63

Așa ai spus în Evanghelie,

Iar Sfinții Tăi au ascultat,

Punând în lucrare Cuvântul

Pe care Tu ni l-ai lăsat.

 

64

Evanghelia este lumină

Pentru sufletul omenesc,

Ea ne arată calea dreaptă

Și drumul către Dumnezeu.

 

65

Prin Apostoli ai vestit-o,

Prin Mucenici ai mărturisit-o,

Prin Sfinții Părinți ai apărat-o,

Iar Bisericii ne-ai încredințat-o.

 

66

O, Sfinți ai lui Hristos,

Voi care ați rămas credincioși,

Învățați-ne și pe noi

Să fim smeriți și curajoși.

 

67

Să nu ne temem de oameni

Când trebuie adevărul spus,

Ci să rămânem cu credință

În Domnul nostru Iisus.

 

68

Dar să vorbim întotdeauna

Cu dragoste și bunătate,

Căci adevărul se vestește

Cu blândețe și dreptate.

 

69

Sfinții au avut milă

Chiar și față de vrăjmași,

Și s-au rugat lui Dumnezeu

Pentru cei ce-i prigoneau.

 

70

Aceasta este biruința

Pe care Domnul ne-a lăsat-o:

Să răspundem urii cu iubire

Și răului cu bunătate.

 

71

O, Mucenici ai lui Hristos,

Ce-ați primit cununa sfântă,

Rugați-vă pentru Biserică,

Ca în adevăr să rămână.

 

72

Pentru păstori și pentru popor,

Pentru copii și pentru bătrâni,

Pentru cei ce caută credința

Și pentru cei ce sunt străini.

 

73

Pentru cei ce plâng în taină,

Pentru cei singuri și săraci,

Pentru cei bolnavi și încercați,

Rugați-vă, Sfinților ai lui Hristos.

 

74

Pentru cei care s-au rătăcit

Și nu mai știu drumul spre casă,

Ca Dumnezeu să-i lumineze

Și să le dea inimă curată.

 

75

Pentru cei ce se pocăiesc

Cu lacrimi și cu smerenie,

Ca Domnul să le dăruiască

Iertare și îndreptare.

 

76

O, Sfinților, rugați-vă

Înaintea lui Dumnezeu pentru noi,

Cei slabi și păcătoși,

În toate zilele vieții noastre.

 

77

Dar noi să nu uităm nicicând

Că Domnul este Mântuitorul,

Și numai El dăruiește

Iertarea și mântuirea.

 

78

Cinstim pe Sfinți cu bucurie

Și pe Dumnezeu Îl preamărim,

Căci toate darurile sfinte

De la El le primim.

 

79

Slavă Tatălui din ceruri,

Slavă Fiului preaiubit,

Slavă Duhului Sfânt,

Treimii celei de o ființă.

 

80

Treimea cea Sfântă și veșnică

O lăudăm cu glas smerit,

Pe Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt,

Un singur Dumnezeu preamărit.

 

81

Sfinții din toate popoarele

Au mărturisit același Domn,

Pe Iisus Hristos, Mântuitorul,

Și au urmat al Său cuvânt.

 

82

Unii în pustie s-au nevoit,

Alții în lume au slujit,

Dar toți pe Dumnezeu cel Sfânt

Cu inimă L-au preamărit.

 

83

Unii au fost împărați și regi,

Dar au rămas smeriți înaintea Ta,

Alții au fost oameni simpli,

Dar bogați în credință.

 

84

Unii au fost păstori de turme,

Alții au fost învățători,

Dar toți au devenit lumină

Prin harul Domnului Hristos.

 

85

Unele Sfinte au fost mame,

Altele fecioare curate,

Și toate au slujit lui Dumnezeu

Cu dragoste și credință.

 

86

Mucenițe și Cuvioase,

Femei cu suflet luminat,

Au rămas în credință tare

Și pe Hristos L-au mărturisit.

 

87

Sfinte femei, mame și fecioare,

Care pe Domnul L-ați iubit,

Rugați-vă pentru familii

Și pentru omul rătăcit.

 

88

Sfinții Părinți și Dascăli,

Credința ne-ați păstrat-o curată,

Prin cuvânt și prin viață sfântă

Ați apărat dreapta învățătură.

 

89

Sfinții Ierarhi ai Bisericii,

Păstori ai turmei lui Hristos,

Ați învățat poporul credința

Și drumul cel luminos.

 

90

Cu dragoste ați slujit Bisericii,

Cu rugăciune și smerenie,

Păstrând învățătura cea dreaptă

În adevăr și iubire.

 

91

Sfinte Nicolae, Părinte,

Pildă de milă ai fost,

Prin iubirea față de aproapele

Ai slujit lui Iisus Hristos.

 

92

Sfinte Gheorghe, Purtătorule de biruință,

Cu credință ai mărturisit,

Și pentru Numele lui Hristos

Până la moarte ai pătimit.

 

93

Sfinte Dimitrie, Mucenice,

Cu tărie ai mărturisit

Pe Hristos, Mântuitorul,

Și credința ți-ai păzit.

 

94

Sfinte Mina, Mucenice,

Cu inimă neînfricată,

Ai mărturisit pe Hristos

În lumea cea tulburată.

 

95

Sfinte Pantelimon, doctor fără de arginți,

Ai slujit celor bolnavi,

Iar pentru credința în Hristos

Ai răbdat chinuri și ocări.

 

96

Sfinte Ioane Botezătorule,

Prooroc și Înaintemergător,

Ai pregătit calea Domnului

Și ai fost mare mărturisitor.

 

97

Ai chemat lumea la pocăință,

La întoarcerea către Dumnezeu,

Și ai arătat spre Hristos,

Mielul lui Dumnezeu.

 

98

Sfinții Prooroci ai Domnului

Au vestit voia lui Dumnezeu

Și au chemat poporul mereu

La pocăință și credință.

 

99

Prin glasul lor Dumnezeu

A chemat oamenii la dreptate,

La credință și ascultare,

La întoarcerea din păcate.

 

100

O, Sfinți ai Vechiului Legământ,

Care pe Domnul L-ați slujit,

Rămâneți pentru noi pilde

Ale credinței fără sfârșit.

 

101

Avraam a crezut în Dumnezeu

Și a mers pe calea credinței,

Punându-și nădejdea în Domnul

În toate zilele vieții.

 

102

Moise a primit Legea sfântă

Și poporul l-a călăuzit,

Prin pustiu și încercări,

Spre pământul făgăduit.

 

103

Ilie, Proorocul cel sfânt,

Cu râvnă pe Domnul L-a slujit

Și împotriva idolatriei

Cu tărie s-a împotrivit.

 

104

Daniel în groapa leilor

Nu și-a pierdut credința sa,

Ci s-a rugat lui Dumnezeu

Și Domnul l-a păzit.

 

105

Tinerii cei trei în cuptor

Au rămas credincioși lui Dumnezeu,

Nu s-au închinat idolului,

Ci au nădăjduit în Domnul.

 

106

O, Sfinți din vremurile vechi,

Păstrători ai credinței sfinte,

Învățați-ne să fim statornici

În al Domnului cuvânt.

 

107

Când lumea ne îndeamnă la rău,

Să alegem calea cea dreaptă

Și să păstrăm în inima noastră

Credința curată și înțeleaptă.

 

108

Să nu ne închinăm idolilor,

Nici lucrurilor trecătoare,

Ci numai lui Dumnezeu cel Sfânt,

Creatorul tuturor.

 

109

Să nu schimbăm adevărul

Pentru plăceri și slavă deșartă,

Ci să păstrăm Evanghelia

Ca pe o comoară neprețuită.

 

110

Sfinții au păzit credința

În vremuri bune și în rele

Și au rămas cu Dumnezeu

Prin toate încercările grele.

 

111

O, Doamne, dă-ne înțelepciune

Să deosebim binele de rău

Și să urmăm Cuvântul Tău

În fiecare zi a vieții.

 

112

Dă-ne inimă iubitoare

Și minte luminată,

Să nu judecăm pe aproapele,

Ci să-l ajutăm cu bunătate.

 

113

Să ne rugăm pentru vrăjmași,

Așa cum Tu ne-ai învățat,

Și să iertăm din inimă

Pe cel ce ne-a supărat.

 

114

Sfinții au iertat adesea

Pe cei ce i-au prigonit,

Căci iubirea lui Hristos

În inimile lor a locuit.

 

115

Aceasta este calea sfântă

A iubirii adevărate:

Să biruim ura și mânia

Prin pace și bunătate.

 

116

Când suntem loviți de necazuri,

Să nu cădem în deznădejde,

Ci să cerem ajutor Domnului

Cu credință și cu nădejde.

 

117

Când sufletul este întristat

Și ochii varsă lacrimi grele,

Hristos rămâne lângă noi

În toate clipele acelea.

 

118

Sfinții au trecut prin durere,

Dar nu au fost părăsiți,

Căci Dumnezeu i-a întărit

Și i-a păzit până la sfârșit.

 

119

O, Doamne, fii cu noi mereu

În bucurie și-n necaz

Și luminează-ne cărarea

În fiecare nou popas.

 

120

Să mergem după Tine, Doamne,

Pe calea Crucii Tale sfinte

Și să păstrăm în suflet

Al Tău dumnezeiesc Cuvânt.

 

121

Când dimineața se arată,

Să-Ți mulțumim pentru lumină,

Iar când se lasă seara,

Să ne rugăm cu inimă senină.

 

122

Pentru pâinea de fiecare zi

Îți mulțumim, Dumnezeule,

Pentru familie și prieteni,

Pentru toate darurile Tale.

 

123

Pentru cei care ne iubesc

Și pentru cei care ne rănesc,

Îți cerem pace și iertare

Și puterea de a-i iubi.

 

124

Sfinții ne învață rugăciunea

Ca pe un drum către Dumnezeu

Și ne îndeamnă la smerenie

În fiecare ceas.

 

125

Rugăciunea este ridicarea

Inimii către Dumnezeu,

Cu credință și smerenie,

Cu nădejde în mila Sa.

 

126

Când ne rugăm în taină,

Domnul vede inima noastră

Și ne cheamă la pocăință

Pe calea cea luminoasă.

 

127

O, Sfinți ai rugăciunii,

Voi care ați privegheat,

Învățați-ne să-L căutăm

Pe Domnul cel adevărat.

 

128

Să nu căutăm semne deșarte

Nici slava lumii trecătoare,

Ci să avem credință vie

Și dragoste lucrătoare.

 

129

Hristos este Calea noastră,

Adevărul și Viața Sa;

În El găsim nădejdea

Și pacea inimii noastre.

 

130

Așa au trăit și Sfinții

În credință și iubire

Și-au mers către Împărăție

Prin rugăciune și smerenie.

 

131

Sfinților Apostoli, rugați-vă

Pentru cei ce cred în Hristos,

Ca Evanghelia să rămână

În sufletele noastre roditoare.

 

132

Sfinților Mucenici, rugați-vă

Pentru cei aflați în încercare,

Ca Domnul să le dea putere

Și pace în orice stare.

 

133

Sfinților Cuvioși, rugați-vă

Pentru cei ce se nevoiesc,

Ca Dumnezeu să le dăruiască

Putere spre pocăință.

 

134

Sfinților Ierarhi, rugați-vă

Pentru Biserica lui Hristos,

Ca să păstreze adevărul

Și să-l vestească luminos.

 

135

Sfinților Prooroci, rugați-vă

Pentru cei care caută lumină,

Ca Domnul să le arate calea

Și să-i călăuzească spre credință.

 

136

Sfinților Mărturisitori,

Voi care adevărul ați păstrat,

Ajutați-ne prin rugăciune

Să fim statornici în credință.

 

137

Sfinților Drepți și Patriarhi,

Care în Domnul ați nădăjduit,

Rugați-vă pentru noi

Ca să rămânem neclintiți.

 

138

Sfinților din toate țările,

Din neamuri și din veacuri multe,

O singură credință ați mărturisit:

Pe Hristos, Domnul cel veșnic.

 

139

Din Răsărit și din Apus,

Din miazănoapte și miazăzi,

Toți Sfinții lui Dumnezeu

Pe Hristos Îl laudă.

 

140

În cer nu este dezbinare,

Ci laudă și pace sfântă,

Iar ceata Sfinților cu îngerii

Lui Dumnezeu Îi cântă.

 

141

O, Doamne, unește inimile

Celora ce Te mărturisesc,

Ca ura să se stingă din lume

Și oamenii să se iubească.

 

142

Să fie pace între popoare

Și milă între oameni,

Să înceteze ura și războiul

Și să domnească pacea.

 

143

Pentru cei ce suferă în lume

Ridicăm rugăciune către Tine:

Dă-le putere și mângâiere

Și zile mai senine.

 

144

Pentru copii ne rugăm

Să crească în adevăr și pace,

Să cunoască iubirea Ta

Și binele să-l săvârșească.

 

145

Pentru tineri ne rugăm

Să nu se piardă în ispite,

Ci să găsească drumul sfânt

Și inimile lor să fie curate.

 

146

Pentru părinți ne rugăm

Să aibă răbdare și iubire,

Să-și crească pruncii în credință

Cu pace și bunăvoire.

 

147

Pentru bătrânii încercați

Dă-le, Doamne, mângâiere

Și fă-le anii vieții

Plini de pace și putere.

 

148

Pentru cei singuri ne rugăm

Să simtă iubirea Ta cea mare

Și să găsească oameni buni

În vremea lor de încercare.

 

149

Pentru cei fără adăpost

Dă-le, Doamne, loc și pâine

Și trimite oameni milostivi

Să-i ajute azi și mâine.

 

150

Pentru cei flămânzi și goi

Dă-ne nouă milă sfântă,

Ca să împărțim cu dânșii

Din ceea ce Tu ne-ai dat.

 

151

Sfinții au slujit săracilor

Și celor aflați în nevoi,

Arătând iubirea lui Hristos

Prin fapte de milostenie.

 

152

Nu doar cu vorbe au iubit,

Ci prin fapte de iubire,

Și au făcut din viața lor

O slujire către Dumnezeu.

 

153

O, Doamne, învață-ne și pe noi

Să facem bine fără laudă,

Să nu căutăm răsplată omenească,

Ci să slujim cu inimă curată.

 

154

Când facem bine celui slab,

Să nu trâmbițăm în lume,

Ci să păstrăm smerenia

Și să slăvim al Tău Nume.

 

155

Sfinții au fost smeriți,

Deși au fost mari înaintea Ta,

Căci au știut că orice dar

Vine de la Dumnezeu.

 

156

Nimic nu este al nostru

Fără binecuvântarea Ta:

Viața, iubirea și lumina

Sunt daruri de la Dumnezeu.

 

157

De aceea Te lăudăm

Și Îți mulțumim mereu

Pentru toate câte ne dai,

Bunule Dumnezeu.

 

158

Slavă Ție pentru Sfinți,

Pentru viața lor curată,

Pentru jertfa mărturisirii

Și pentru credința adevărată.

 

159

Slavă Ție pentru Apostoli,

Pentru propovăduirea lor,

Pentru Evanghelia vestită

În lume și între popoare.

 

160

Slavă Ție pentru Mucenici,

Pentru mărturia lor sfântă,

Pentru credința statornică

Și dragostea lor neînfrântă.

 

161

Slavă Ție pentru Cuvioși,

Pentru post și priveghere,

Pentru lacrimile rugăciunii

Și pentru sfânta lor tăcere.

 

162

Slavă Ție pentru Ierarhi,

Pentru învățătura curată,

Pentru păstorirea Bisericii

Și pentru slujirea lor smerită.

 

163

Slavă Ție pentru Sfintele Femei,

Pentru mamele credincioase,

Pentru fecioarele curate

Și pentru toate Sfintele Tale.

 

164

Slavă Ție pentru Drepți,

Pentru toți cei ce Te-au iubit,

Pentru cei ce prin viața lor

Pe Tine Te-au mărturisit.

 

165

Slavă Ție, Dumnezeule,

Pentru ceata Sfinților Tăi,

Care ne arată calea

Spre Împărăția Ta cea sfântă.

 

166

O, Sfinți ai lui Dumnezeu,

Stele ale Bisericii,

Rămâneți pentru noi pilde

Ale credinței și iubirii.

 

167

Nu prin voi înșivă străluciți,

Ci prin harul lui Hristos,

Ca luna ce primește lumină

De la soarele luminos.

 

168

Așa și Sfinții în Biserică

Arată către Hristos mereu

Și prin viața lor ne cheamă

Să ne apropiem de Dumnezeu.

 

169

O, Hristoase, Soarele dreptății,

Lumina sufletelor noastre,

Alungă întunericul păcatului

Și fă inimile curate.

 

170

Curăță-ne de răutate,

De mândrie și de ură,

Și pune în noi iubire,

Pace, răbdare și măsură.

 

171

Sfinții au fugit de mândrie

Și au căutat smerenia,

Știind că înaintea Ta

Smerenia este calea.

 

172

Cine se smerește înaintea Ta

Primește har și mângâiere,

Iar cel ce se înalță singur

Se poate pierde în mândrie.

 

173

Învață-ne să fim smeriți

Și să nu ne lăudăm,

Ci pentru orice lucru bun

Lui Dumnezeu să-I mulțumim.

 

174

Când primim cinste de la oameni

Să nu ne înălțăm cu ea,

Ci să ne aducem aminte

Că tot darul vine de la Tine.

 

175

Sfinții au fugit de slava

Care vine de la oameni

Și au căutat mai presus

Împărăția lui Dumnezeu.

 

176

O, Doamne, fă-ne curați

În cuget, în faptă și-n cuvânt,

Ca să fim mărturisitori

Ai iubirii pe acest pământ.

 

177

Să nu mințim pe aproapele,

Să nu furăm și să nu rănim,

Ci poruncile Tale sfinte

Cu inimă să le păzim.

 

178

Să cinstim pe tatăl și pe mama,

Să iubim familia noastră

Și să păstrăm pacea în casă

Prin dragostea cea creștinească.

 

179

Să fim credincioși în iubire

Și curați în gând și faptă,

Ca viața noastră întreagă

Să fie către Tine îndreptată.

 

180

Sfinții sunt pilde pentru noi

În virtuțile creștinești,

Prin viața lor ne luminează

Și ne îndeamnă spre sfințenie.

 

181

Sfinte Ioane Gură de Aur,

Dascăl al cuvântului sfânt,

Ai învățat poporul credința

Și milostenia pe pământ.

 

182

Sfinte Vasile cel Mare,

Părinte iubitor și blând,

Ai slujit celor săraci

Cu inimă și cuget curat.

 

183

Sfinte Grigorie Teologul,

Ai apărat credința curată

Și ai vestit taina Treimii

Cu inimă luminată.

 

184

Sfinte Atanasie cel Mare,

Stâlp al credinței ai fost,

Apărând adevărul despre

Domnul nostru Iisus Hristos.

 

185

Sfinte Maxim Mărturisitorul,

Cu răbdare ai mărturisit

Adevărul credinței Bisericii

Și pentru el ai pătimit.

 

186

Sfinte Ioane de la Rila,

Pildă de nevoință ai fost,

În liniștea pustiei căutând

Pe Domnul Iisus Hristos.

 

187

Sfinte Serafim de Sarov,

Cu blândețe ai mărturisit

Lucrarea Duhului Sfânt

În viața omului smerit.

 

188

Sfinte Paisie cel Mare,

Părinte al pustiei sfinte,

Ai rămas în rugăciune

Și în iubirea cea fierbinte.

 

189

Sfinților Părinți ai pustiei,

Nevoitori și rugători,

Rugați-vă pentru noi,

Cei slabi și păcătoși.

 

190

Ați trăit în peșteri și pustie,

În post și priveghere,

Și ați căutat pe Domnul

Cu inimă plină de putere.

 

191

Ați învățat tăcerea sfântă

Și rugăciunea neîncetată,

Ca mintea să se întoarcă

Spre Dumnezeu cu inimă curată.

 

192

Sfinții Mucenici ai lumii,

Din Răsărit și din Apus,

Ați mărturisit cu tărie

Pe Domnul nostru Iisus.

 

193

Din vechile cetăți și sate,

Din țări și neamuri felurite,

Ați purtat aceeași credință

Și nădejde în cele sfinte.

 

194

Numele unora sunt cunoscute

De Biserica lui Dumnezeu,

Iar alții numai de Tine,

Doamne, sunt cunoscuți.

 

195

Și pentru Sfinții necunoscuți

Îți mulțumim, Dumnezeule,

Pentru toți cei ce Te-au iubit

În taina vieții lor smerite.

 

196

Pentru cei care au făcut bine

Fără să fie cunoscuți,

Pentru cei ce-au slujit în taină

Și au rămas smeriți.

 

197

Tu singur le cunoști viața

Și inimile lor curate;

Primește-i în lumina Ta,

După voia Ta cea dreaptă.

 

198

O, Doamne, numără-ne pașii

Pe calea pocăinței,

Și dă-ne putere să alegem

Calea cea dreaptă a credinței.

 

199

Să ajungem la sfârșitul vieții

Cu sufletul împăcat,

Rămânând până la sfârșit

În credința ce ne-ai dat.

 

200

Când va veni ceasul plecării,

Nu ne lăsa fără de Tine,

Ci primește-ne cu milă

În lumina Ta cea veșnică.

 

201

Nu pentru faptele noastre

Ne punem nădejdea în noi,

Ci în mila Ta cea mare

Și în iubirea Ta pentru noi.

 

202

Sfinții au nădăjduit în Tine

Până în ultima lor clipă

Și au păstrat credința vie

În inima lor neclintită.

 

203

Dă-ne și nouă aceeași pace

În ceasul încercării grele,

Ca să privim către Tine

Și să nu ne pierdem nădejdea.

 

204

O, Hristoase, Mântuitorule,

Tu ești nădejdea tuturor,

Primește rugăciunea noastră

Și fii al nostru ajutor.

 

205

Când ne ridicăm din cădere,

Să nu uităm mila Ta,

Ci să mergem iar înainte

Pe calea cea adevărată.

 

206

Pocăința este întoarcerea

Din întuneric spre lumină,

Din păcat către Dumnezeu,

Cu inimă sinceră și smerită.

 

207

Sfinții au plâns pentru păcate

Și au căutat curățirea,

Nu pentru lauda oamenilor,

Ci pentru apropierea de Dumnezeu.

 

208

Învață-ne, Doamne, pocăința

Și lacrima cea curată,

Ca inima să se întoarcă

Spre iubirea Ta adevărată.

 

209

Să nu rămânem în păcat

Nici în nepăsare rece,

Ci să ne ridicăm mereu

Prin mila Ta, când cădem.

 

210

O, Sfinți, purtați rugăciunea

Noastră înaintea Domnului

Și cereți pentru noi lumină

Pe calea adevărului.

 

211

Căci suntem slabi și trecători

Și adesea ne clătinăm,

Dar cu ajutorul lui Hristos

Putem din nou să ne ridicăm.

 

212

Să nu ne pierdem nădejdea

Când sufletul este încercat,

Căci Dumnezeu este aproape

De omul cel întristat.

 

213

El vede lacrima ascunsă

Și suspinul nerostit

Și poate ridica din nou

Pe omul care a căzut.

 

214

Sfinții ne dau mărturie

Că harul poate întări

Pe omul slab și păcătos

Și-l poate către Domnul călăuzi.

 

215

O, Hristoase, dă-ne harul

Să trăim în adevăr

Și să păstrăm în noi iubirea

Ca pe un sfânt și viu tezaur.

 

216

Să nu uităm că Evanghelia

Este vestea mântuirii

Și să o păstrăm în inimă

Cu puterea iubirii.

 

217

Cuvântul Tău să fie pâine

Pentru sufletul flămând

Și apă vie pentru omul

Care Te caută plângând.

 

218

Fericit este omul

Care ascultă Cuvântul Tău

Și îl împlinește cu iubire

În viața sa, Dumnezeule.

 

219

Apostolii au mers prin lume

Și au vestit Evanghelia,

Iar noi primim astăzi vestea

Prin Biserica Ta cea sfântă.

 

220

Sfinții au păstrat comoara

Și ne-au dat-o mai departe,

Ca lumina lui Hristos

Să nu se stingă niciodată.

 

221

Din generație în generație

Credința sfântă s-a transmis

Prin rugăciune și prin viață

Și prin mărturisirea lui Hristos.

 

222

Biserica este casa

În care Domnul este slăvit,

Iar poporul credincios

Se roagă Celui răstignit.

 

223

În sfintele locașuri cântăm

Cu glas și inimă smerită

Și aducem lui Dumnezeu

Lauda noastră cea curată.

 

224

Cântările bisericești răsună

Ca o rugăciune către cer,

Iar inimile se ridică

Spre Domnul nostru Dumnezeu.

 

225

Cu strană, tămâie și rugăciune

Lăudăm pe Dumnezeu cel Sfânt,

Iar glasul Sfinților ne cheamă

Spre cer și spre al Său Cuvânt.

 

226

O, Hristoase, primește cântarea

Pe care Ți-o aducem smerit

Și fă din inimile noastre

Loc al rugăciunii curate.

 

227

Să cântăm cu bucurie

Nu pentru slava oamenilor,

Ci pentru Dumnezeu cel Sfânt

Și pentru iubirea Lui.

 

228

Sfinții cântă în Împărăție

Împreună cu îngerii sfinți,

Iar noi pe pământ ne rugăm

Cu sufletele către cer.

 

229

O, ceată sfântă și măreață

A celor care L-au iubit,

Rugați-vă lui Dumnezeu

Pentru poporul Său smerit.

 

230

Când vine vremea de ispită

Să ne amintim de Sfinți,

De cei ce-au rămas statornici

Cu ochii ridicați spre cer.

 

231

Când lumea ne promite slavă

Să nu uităm de Dumnezeu,

Căci toate cele pământești

Trec ca un vis.

 

232

Când bogăția ne îndeamnă

Să uităm de cel sărac,

Să ne amintim de Sfinții

Care au împărțit cu milă.

 

233

Când mândria ne cuprinde,

Să privim la cei smeriți,

La Cuvioșii care-n taină

Au fost credincioși lui Hristos.

 

234

Când mânia ne aprinde,

Să ne amintim de Hristos,

Care ne cheamă la iubire

Și la un suflet luminos.

 

235

Când ura ne îndeamnă

Să răspundem cu răzbunare,

Să alegem calea Sfinților,

A iertării și iubirii.

 

236

Când tristețea ne apasă,

Să ridicăm ochii spre cer

Și să cerem de la Domnul

Mângâiere și putere.

 

237

Când singurătatea ne cuprinde,

Să știm că Domnul este aproape

Și că rugăciunea ne unește

Cu Biserica Sa.

 

238

O, Doamne, fă-ne vrednici

De numele de creștini,

Nu doar prin vorbe frumoase,

Ci prin fapte și credință.

 

239

Să fim lumină pentru oameni

Fără mândrie și fățărnicie,

Și prin viața noastră simplă

Să vestim a Ta Împărăție.

 

240

Sfinții n-au căutat puterea,

Ci au căutat voia Ta

Și și-au pus întreaga viață

În mâna lui Dumnezeu.

 

241

De aceea au fost biruitori,

Nu prin arme sau putere,

Ci prin credință și iubire,

Prin răbdare și smerenie.

 

242

Mucenicii au biruit

Prin credința în Hristos

Și au rămas în adevăr

Cu sufletul curajos.

 

243

Cuvioșii au biruit

Prin post și rugăciune

Și și-au făcut din viață

O jertfă de slujire.

 

244

Apostolii au biruit

Prin vestirea Evangheliei

Și au dus până la margini

Vestea mântuirii.

 

245

Ierarhii au slujit

Prin învățătură și iubire,

Păstrând credința Bisericii

Cu dragoste și smerenie.

 

246

Fecioarele au mărturisit

Credința prin viață curată

Și au păstrat în inimă

Nădejdea în Dumnezeu.

 

247

Drepții au slujit Domnului

Prin viața lor smerită

Și au mers către Dumnezeu

Pe calea cea sfințită.

 

248

Toți Sfinții au mărturisit

Că Dumnezeu este iubire

Și că viața în Hristos

Este adevărata împlinire.

 

249

O, Sfinți ai lui Dumnezeu,

Rugați-vă pentru noi

Și îndrumați-ne prin pilda voastră

Spre Hristos, Domnul nostru.

 

250

Când vom ajunge înaintea

Porții veșniciei sfinte,

Să avem în inimă credință

Și dragostea lui Hristos.

 

251

Să nu ne fie teamă atunci,

Ci să nădăjduim în Domnul,

Căci El este Viața noastră

Și al nostru Mântuitor.

 

252

Moartea nu este ultimul cuvânt

Pentru cei ce cred în Hristos,

Ci nădejdea învierii

Prin Domnul cel luminos.

 

253

Hristos a înviat din morți

Și moartea a biruit,

De aceea cântăm cu bucurie:

„Hristos a înviat!”

 

254

O, Sfinților Mucenici,

Ați mers spre Hristos cu credință

Și ați primit cununa vieții

Ca dar al Domnului.

 

255

În Împărăția lui Dumnezeu

Nu mai este moarte și durere,

Ci viață, pace și lumină

În comuniune cu Dumnezeu.

 

256

Acolo Sfinții se bucură

În lumina lui Hristos

Și laudă pe Dumnezeu

Cu glasul lor cel luminos.

 

257

Acolo nu mai este plâns,

Nici suferință, nici durere,

Ci pacea lui Dumnezeu

Și veșnică mângâiere.

 

258

Acolo nădejdea se împlinește,

Iar credința vede pe Domnul,

Și dragostea rămâne veșnic

În Împărăția lui Dumnezeu.

 

259

O, Doamne, du-ne spre Împărăție

Pe calea cea îngustă și sfântă

Și fă ca viața noastră întreagă

Să fie o rugăciune.

 

260

Pentru aceasta Te lăudăm,

Pentru aceasta ne rugăm

Și împreună cu toți Sfinții

Numele Tău Îl înălțăm.

 

261

Slavă Ție, Doamne Sfinte,

Pentru toate câte ne-ai dat,

Pentru Cruce și Înviere

Și pentru harul Tău bogat.

 

262

Slavă Ție pentru Apostoli,

Pentru Sfinții Mucenici,

Pentru Cuvioși și Ierarhi

Și pentru toți Sfinții Tăi.

 

263

Slavă Ție pentru Maica

Domnului nostru Iisus,

Pentru ascultarea ei sfântă

Și pentru Fiul ei, Iisus.

 

264

Slavă Ție pentru îngeri,

Pentru cetele cerești,

Care împreună cu Sfinții

Neîncetat Te preamăresc.

 

265

Slavă Ție pentru Biserică,

Pentru credința ce ne-ai dat,

Pentru Sfântul Tău Cuvânt

Și pentru harul revărsat.

 

266

Slavă Ție pentru viață,

Pentru fiecare răsărit,

Pentru fiecare zi primită

Și pentru tot ce ne-ai dăruit.

 

267

Slavă Ție pentru iubire,

Pentru familie și prieteni,

Pentru cei care ne ajută

Și pentru cei ce ne învață.

 

268

Slavă Ție pentru iertare

Când ne întoarcem către Tine,

Pentru mila Ta cea mare

Care ne ridică spre bine.

 

269

Slavă Ție pentru nădejde

Când sufletul este încercat,

Căci nu ne părăsești niciodată

Când către Tine ne-am întors.

 

270

O, Sfinți ai tuturor veacurilor,

Primiți această cântare

Ca pe o floare smerită

Așezată înaintea Domnului.

 

271

Iar noi prin voi Îl lăudăm

Pe Dumnezeu cel Preasfânt,

Căci El v-a dat putere

Să rămâneți credincioși.

 

272

Voi ați fost făclii aprinse

În întunericul lumii

Și ați arătat către Hristos

Prin viața și credința voastră.

 

273

Fie ca pilda voastră sfântă

Să ne îndrepte către Domnul

Și să păstrăm în inimă

Credința, iubirea și adevărul.

 

274

Să nu uităm niciodată

Pe cei ce-au mărturisit

Pe Hristos înaintea lumii

Și pentru El au pătimit.

 

275

Să cinstim pe toți Sfinții

Cu dragoste și cu smerenie

Și să-I mulțumim lui Dumnezeu

Pentru a lor mărturie.

 

276

Să cinstim pe Mucenici

Pentru răbdarea lor cea mare,

Pe Apostoli pentru vestire

Și pe Cuvioși pentru rugăciune.

 

277

Pe Ierarhi pentru învățătură,

Pe Drepți pentru credință,

Pe Sfintele Femei pentru virtute

Și pe toți pentru mărturisire.

 

278

Dar mai presus de toți Sfinții

Pe Dumnezeu Îl preamărim,

Căci El este izvorul sfințeniei

Și Lui Îi mulțumim.

 

279

Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,

Primește rugăciunea noastră

Și fă-ne părtași cu Sfinții

La Împărăția Ta cerească.

 

280

Păzește Biserica Ta

Și poporul Tău credincios

Și dă-ne pace pe pământ

Prin iubirea Ta, Hristoase.

 

281

Păzește pe cei ce Te caută

Și pe cei care Te-au uitat

Și cheamă-i cu iubire

La adevărul Tău curat.

 

282

Păzește familiile noastre

Și casele celor credincioși,

Dă-le dragoste și pace

Și inimă bună.

 

283

Păzește-i pe cei în primejdii,

Pe cei ce plâng și sunt străini,

Și dă-le oameni cu iubire

Să-i ajute în nevoi.

 

284

Păzește-i pe cei prigoniți

Pentru credința lor în Tine

Și dă-le putere și răbdare

În zilele cele mai grele.

 

285

Păzește Biserica Ta

De ură și de dezbinare

Și dăruiește tuturor

Adevăr, iubire și iertare.

 

286

O, Hristoase, Lumina lumii,

În Tine ne punem nădejdea,

Cu Sfinții Tăi împreună

Îți înălțăm cântarea.

 

287

Apostoli, Mucenici și Cuvioși,

Ierarhi și Mărturisitori,

Fecioare, Drepți și toți Sfinții,

Rămâneți rugători pentru noi.

 

288

Toți Sfinții cunoscuți de oameni

Și cei știuți doar de Dumnezeu,

Într-o singură laudă sfântă

Slăviți pe Domnul împreună.

 

289

Din veac și până-n veac

Numele Domnului să fie lăudat,

Căci El este Dumnezeul nostru

Și veșnic este Împărat.

 

290

Cântarea noastră se ridică

Precum tămâia către cer

Și cerem de la Dumnezeu

Milă și pace în veci.

 

291

Să cânte cerul împreună

Cu Biserica de pe pământ

Și toți Sfinții să mărturisească

Al lui Dumnezeu Cuvânt.

 

292

Să cânte Apostolii sfinți,

Să cânte Mucenicii toți,

Să cânte Cuvioșii în lumină

Și toți cei credincioși lui Hristos.

 

293

Să cânte Îngerii din ceruri,

Să cânte toată zidirea,

Iar noi, cu inimă smerită,

Să lăudăm pe Dumnezeu.

 

294

Slavă Tatălui celui veșnic,

Slavă Fiului cel Înviat,

Slavă Duhului celui Sfânt,

Treimii celei de o ființă.

 

295

Acum și pururea și în vecii vecilor

Să fie slava lui Dumnezeu,

Prin rugăciunile Sfinților

Și prin mila Lui cea mare.

 

296

Hristoase, rămâi cu noi

În fiecare zi și noapte

Și prin rugăciunile Sfinților

Călăuzește-ne spre viață.

 

297

Primește, Doamne, cântarea

Scrisă cu inimă smerită,

În cinstea tuturor Sfinților

Și spre slava Ta cea sfântă.

 

298

O, Sfinți ai lui Dumnezeu,

Rugați-vă pentru noi mereu,

Ca împreună să-L slăvim

Pe Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

 

299

Hristoase, Mântuitorule,

Slavă Ție în vecii vecilor,

Cu toți Sfinții și Îngerii

Te lăudăm și Te slăvim.

 

300

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh, Dumnezeu,

Acum și pururea și-n veci,

Amin, în vecii vecilor.

PROLOG

 

În vremea clopotelor și a drumurilor lungi

 

În vremuri de demult, când cetățile își ridicau zidurile spre cer, când călătorii mergeau zile întregi pe drumuri de pământ, iar clopotele mănăstirilor vesteau dimineața și seara peste munți, trăia într-un ținut românesc un om pe nume Ion.

 

Ion era cunoscut în sat pentru trei lucruri:

 

era bun la inimă,

 

era foarte curios,

 

și vorbea atât de mult, încât până și cocoșul satului se plictisea să-l asculte.

 

Dacă îl întâlneai dimineața și îl întrebai:

 

— Ion, ai dormit bine?

 

Până seara aflai cum dormise bunicul lui în tinerețe, cum se stricase căruța vecinului și de ce unchiul său cumpărase odată un măgar care nu voia să meargă decât înapoi.

 

Ion nu era bogat și nici puternic.

 

Dar avea o credință simplă, o inimă ospitalieră și o dorință sinceră de a-i ajuta pe ceilalți.

 

Într-o dimineață de toamnă, viața lui urma să se schimbe.

 

Clopotele vechii Mănăstiri a Sfântului Nicolae răsunau peste dealuri.

 

Dang! Dang! Dang!

 

Ion mergea spre mănăstire când observă un călător străin la poartă.

 

Omul purta haine de călătorie, avea un sac pe umăr și ținea în mână un toiag.

 

Ion se apropie.

 

— Pace ție!

 

— Pace și ție! răspunse străinul.

 

— Ești pierdut?

 

— Puțin.

 

Ion zâmbi.

 

— Atunci ai noroc.

 

— De ce?

 

— Pentru că eu mă pricep foarte bine la găsit oameni pierduți.

 

Străinul râse.

 

— Și dacă tu ești pierdut?

 

Ion rămase câteva clipe pe gânduri.

 

— Atunci suntem doi.

 

Străinul întinse mâna.

 

— Mă numesc Yusuf.

 

— Ion.

 

— Sunt călător.

 

— Și eu.

 

Yusuf se uită la el.

 

— Tu?

 

— Eu călătoresc până la satul vecin aproape în fiecare săptămână.

 

Yusuf izbucni în râs.

 

— Cred că avem definiții diferite pentru cuvântul „călător”.

 

Ion îl bătu prietenește pe umăr.

 

— O să te obișnuiești.

 

Nu știau atunci că acea întâlnire avea să-i poarte prin păduri, cetăți, mănăstiri și drumuri primejdioase și că avea să-i transforme din doi străini în cei mai buni prieteni.

 

---

 

CAPITOLUL I

 

Străinul de la mănăstire

 

Părintele Teofan, starețul mănăstirii, îi primi pe cei doi în biserică.

 

Era un bătrân cu barbă albă și ochi liniștiți.

 

— Bine ai venit, fiule, îi spuse lui Yusuf.

 

— Vă mulțumesc, părinte.

 

Yusuf privi icoanele.

 

— Am venit de foarte departe pentru a vedea aceste locuri creștine.

 

— Atunci vei fi primit ca un oaspete.

 

Ion zâmbi.

 

— Părinte, pot să-i arăt eu mănăstirea?

 

Părintele Teofan îl privi.

 

— Poți.

 

— Tot?

 

— Tot.

 

— Și turnul?

 

— Da.

 

— Și pivnița?

 

— Da.

 

— Și cămara?

 

Părintele se opri.

 

— De ce vrei să-i arăți cămara?

 

Ion răspunse foarte serios:

 

— Pentru cultură.

 

Yusuf izbucni în râs.

 

Părintele clătină din cap.

 

— Du-te, Ion.

 

Ion îl luă pe Yusuf.

 

— Ai auzit? Avem binecuvântare.

 

— Pentru ce?

 

— Pentru cămară.

 

---

 

După ce îi arătă curtea, clopotnița și grădina, Ion îl duse în biserică.

 

Yusuf privi icoanele cu atenție.

 

— Sunt foarte frumoase.

 

— Da.

 

— Ce înseamnă icoanele pentru creștini?

 

Ion deveni serios.

 

— Ne amintesc de Dumnezeu, de Maica Domnului și de sfinți. Nu ne închinăm lemnului sau vopselei, ci cinstim persoana reprezentată.

 

Yusuf dădu din cap.

 

— Înțeleg.

 

În acel moment, părintele Teofan veni spre ei.

 

— Priviți icoana Sfântului Nicolae.

 

Cei doi se apropiară.

 

Părintele observă ceva.

 

— Asta nu era aici.

 

În partea de jos a icoanei apăruse o mică inscripție.

 

Era aproape ascunsă.

 

Ion se apropie.

 

— Ce scrie?

 

Părintele citi:

 

„Când omul răsăritului va întâlni omul ținutului de miazănoapte, se va deschide drumul către comoara ascunsă.”

 

Ion se uită la Yusuf.

 

Yusuf se uită la Ion.

 

— Eu sunt omul răsăritului?

 

Părintele nu răspunse.

 

Ion ridică mâna.

 

— Atunci eu sunt omul miazănoaptei?

 

Părintele zâmbi.

 

— Poate.

 

Ion oftă.

 

— Părinte, de ce toate lucrurile misterioase încep cu „poate”?

 

---

 

CAPITOLUL II

 

Harta din clopotniță

 

Părintele Teofan îi conduse în turn.

 

Acolo, printre funii, grinzi și praful adunat de-a lungul anilor, găsiră o cutie veche.

 

Ion suflă praful de pe ea.

 

— Hapciu!

 

Yusuf râse.

 

— Ai trezit cutia.

 

— Nu râde. Praful de aici are probabil mai mulți ani decât mine.

 

Deschiseră cutia.

 

Înăuntru era o hartă.

 

Pe ea se vedeau munți, râuri, drumuri și trei clopote desenate.

 

În partea de jos scria:

 

„Trei clopote vor arăta calea. Trei chei vor deschide piatra. Iar cartea va fi găsită de cei care caută nu aurul, ci lumina.”

 

Yusuf privi harta.

 

— Este o hartă veche.

 

— Foarte veche, spuse părintele.

 

Ion întrebă:

 

— Și ce trebuie să facem?

 

— Să aflați unde duc cele trei clopote.

 

Ion privi harta.

 

— Părinte...

 

— Da?

 

— Nu putem să așteptăm să vină ele la noi?

 

Părintele începu să râdă.

 

— Nu.

 

— Am încercat.

 

---

 

CAPITOLUL III

 

Plecarea

 

A doua zi, Ion și Yusuf porniră la drum.

 

Părintele Teofan le dădu pâine, brânză, apă și o mică cruce de lemn.

 

— Luați-o cu voi.

 

Ion o primi cu respect.

 

— Vă mulțumim, părinte.

 

— Aveți grijă unul de altul.

 

— Vom avea.

 

— Și nu vă lăsați conduși de lăcomie.

 

Yusuf răspunse:

 

— Nu ne vom lăsa.

 

Ion tăcu.

 

Părintele îl privi.

 

— Ion?

 

— Da?

 

— Ai înțeles?

 

— Da.

 

— Bine.

 

Ion se uită la sacul cu merinde.

 

— Dar dacă găsim ceva bun de mâncare pe drum?

 

Părintele izbucni în râs.

 

— Mergi, fiule.

 

---

 

CAPITOLUL IV

 

Calul împărătesc

 

La un han din apropiere, cei doi găsiră doi cai.

 

Unul era alb și liniștit.

 

Celălalt era maro și foarte încăpățânat.

 

Ion îl privi.

 

Calul îl privi.

 

Ion făcu un pas înapoi.

 

— Yusuf, eu îl aleg pe cel alb.

 

— De ce?

 

— Cel maro pare că știe mai multe decât mine.

 

— Poate chiar știe.

 

— Atunci este periculos.

 

Yusuf începu să râdă.

 

Porniră.

 

După o vreme, calul lui Ion se opri.

 

Ion trase de frâu.

 

— Hai!

 

Calul nu se mișcă.

 

— Hai!

 

Nimic.

 

Yusuf strigă:

 

— Ce faci?

 

— Îl conving.

 

— Cum?

 

— Vorbesc cu el.

 

Yusuf se uită la Ion.

 

— Și înțelege?

 

— Până acum nu.

 

Ion îi șopti calului:

 

— Dacă mergem mai departe, primești un morcov.

 

Calul porni imediat.

 

Yusuf râse.

 

— Deci ai găsit metoda.

 

Ion zâmbi.

 

— Toți avem un punct slab.

 

---

 

CAPITOLUL V

 

Hanul celor trei clopote

 

Spre seară, ajunseră la un han.

 

Deasupra porții erau trei clopote.

 

Ion sări de pe cal.

 

— Yusuf!

 

— Ce?

 

— Uite!

 

— Cele trei clopote.

 

— Exact!

 

Intrară în han.

 

Hangioaica îi privi atent.

 

— Sunteți călători?

 

— Da.

 

— Ce căutați?

 

Ion răspunse:

 

— O carte veche.

 

Femeia tăcu.

 

— Cine v-a trimis?

 

— Părintele Teofan.

 

Femeia își schimbă expresia.

 

— Atunci trebuie să vedeți pe cineva.

 

— Pe cine?

 

— Pe bătrânul Ilie.

 

— Unde este?

 

— În grajd.

 

Ion se uită la Yusuf.

 

— De ce toate persoanele importante din poveste locuiesc în grajduri?

 

---

 

CAPITOL VI

 

Bătrânul Ilie

 

Ilie era un bătrân cu barbă albă și o voce puternică.

 

Când văzu harta, se ridică.

 

— De unde aveți asta?

 

— De la mănăstire.

 

Ilie oftă.

 

— Credeam că nu va mai veni nimeni.

 

Yusuf întrebă:

 

— Ce știți despre hartă?

 

— Știu că duce spre o cetate veche.

 

— Și cheia?

 

Ilie scoase o cutie.

 

În ea se afla o cheie.

 

— Aceasta este prima.

 

Ion o privi.

 

— Și celelalte?

 

— Una este ascunsă în munți.

 

— Iar a treia?

 

— Într-o cetate părăsită.

 

Ion oftă.

 

— Nu putea fi una lângă fântână?

 

Ilie râse.

 

— Nu.

 

— Am întrebat.

 

---

 

CAPITOL VII

 

Furtuna

 

A doua zi, cei doi porniră spre munți.

 

Pe la prânz, cerul se întunecă.

 

Vântul începu să sufle.

 

— Vine furtuna! strigă Yusuf.

 

— O văd!

 

— Trebuie să găsim adăpost!

 

— Unde?

 

— Nu știu!

 

— Atunci suntem în aceeași situație!

 

Ploaia începu.

 

Cei doi găsiră o peșteră.

 

Intrând, Yusuf aprinse o torță.

 

Pe pereți erau picturi vechi.

 

Cruci.

 

Clopote.

 

Și un drum desenat.

 

Ion se apropie.

 

— Yusuf...

 

— Da?

 

— Cred că am găsit următorul indiciu.

 

În acel moment se auzi un zgomot.

 

Ion încremeni.

 

— Ce a fost?

 

Zgomotul se auzi din nou.

 

— Urs? întrebă Ion.

 

— Nu.

 

— Lup?

 

— Nu.

 

Din întuneric apăru un călugăr.

 

Ion sări înapoi.

 

— Maica Domnului!

 

Călugărul îl privi calm.

 

— Pace vouă.

 

Ion puse mâna pe inimă.

 

— Părinte, data viitoare tușește înainte să apari din întuneric!

 

Călugărul începu să râdă.

 

---

 

CAPITOL VIII

 

Călugărul Damian

 

Călugărul se numea Damian.

 

Locuia de mulți ani într-un mic schit din munți.

 

— Știu legenda cărții, spuse el.

 

Yusuf îl întrebă:

 

— Unde este?

 

— Într-un loc pe care nu-l poate găsi un om care caută aur.

 

Ion oftă.

 

— Iar nu este aur.

 

— Nu.

 

— Bănuiam.

 

Călugărul îi conduse într-o încăpere ascunsă.

 

Acolo se afla o ușă de piatră.

 

Pe ușă erau trei semne:

 

clopotul, crucea și steaua.

 

— Aveți nevoie de trei chei.

 

Ion scoase cheia de la Ilie.

 

— Una o avem.

 

Damian dădu din cap.

 

— A doua este în cetatea veche.

 

— Și a treia?

 

— În locul în care trei drumuri se întâlnesc.

 

Ion privi harta.

 

— Și unde este acel loc?

 

Damian arătă spre vale.

 

— La răscrucea celor trei drumuri.

 

Ion zâmbi.

 

— Asta chiar pare ușor.

 

Yusuf îl privi.

 

— Când spui că ceva pare ușor, întotdeauna se întâmplă ceva.

 

Ion oftă.

 

— Nu mai spune asta.

 

---

 

CAPITOL IX

 

Răscrucea

 

A doua zi, ajunseră la o răscruce.

 

Trei drumuri.

 

Unul spre nord.

 

Unul spre sud.

 

Unul spre munți.

 

Ion scoase harta.

 

— Și acum?

 

Yusuf arătă spre nord.

 

— Nord.

 

Ion arătă spre sud.

 

— Sud.

 

Se uitară unul la altul.

 

— Cine are dreptate? întrebă Yusuf.

 

— Eu.

 

— De ce?

 

— Pentru că am zis primul.

 

— Asta nu este logică.

 

— Este logică românească.

 

Au ales drumul din mijloc.

 

După două ore, ajunseră exact de unde plecaseră.

 

Yusuf se uită la Ion.

 

Ion se uită la Yusuf.

 

— Nu spune nimic.

 

— Nu spun.

 

— Bine.

 

— Dar ai ales tu drumul.

 

— Știu.

 

---

 

CAPITOL X

 

Cetatea părăsită

 

După ce se întoarseră la răscruce, urmară drumul corect.

 

Ajunseră la o cetate veche.

 

Zidurile erau înalte.

 

Poarta era deschisă.

 

— Asta nu-mi place, spuse Yusuf.

 

— De ce?

 

— Pentru că o cetate părăsită nu ar trebui să aibă poarta deschisă.

 

Ion se uită la poartă.

 

— Poate au uitat să o închidă.

 

— Acum o mie de ani?

 

Ion tăcu.

 

— Bun argument.

 

Intrară.

 

În centrul cetății era o capelă veche.

 

Pe altar se afla o stea de piatră.

 

Yusuf o ridică.

 

Dedesubt era cheia.

 

— Am găsit-o!

 

În acel moment, se auziră pași.

 

Ion se întoarse.

 

La intrare se aflau trei oameni.

 

Era o ceată de tâlhari.

 

Conducătorul lor strigă:

 

— Dați-ne harta!

 

Ion șopti:

 

— Yusuf.

 

— Da?

 

— Am o idee.

 

— Care?

 

— Fugim.

 

— Este cea mai bună idee pe care ai avut-o azi.

 

---

 

CAPITOL XI

 

Urmărirea

 

Cei doi alergară spre cai.

 

Tâlharii îi urmăreau.

 

Ion urcă pe cal.

 

Yusuf urcă și el.

 

— Pleacă!

 

Caii porniră.

 

Drumul cobora printre stânci.

 

— Mai repede! strigă Yusuf.

 

— Încerc!

 

— De ce mergi atât de încet?

 

— Pentru că al meu este cal creștin!

 

— Ce înseamnă asta?

 

— Merge numai dacă are voie!

 

Yusuf începu să râdă.

 

Tâlharii se apropiau.

 

Ion observă un pod vechi.

 

— Yusuf!

 

— Ce?

 

— Podul!

 

— Trebuie să trecem!

 

Trecură.

 

Când ajunseră pe partea cealaltă, podul se rupse.

 

Tâlharii se opriră.

 

Ion răsuflă ușurat.

 

— Slavă lui Dumnezeu!

 

Yusuf zâmbi.

 

— Am scăpat.

 

Ion scoase harta.

 

— Și avem cheia.

 

— Atunci să mergem.

 

---

 

CAPITOL XII

 

Ultima cheie

 

Se întoarseră la mănăstirea din munți.

 

Călugărul Damian îi aștepta.

 

— Ați găsit cheia?

 

Yusuf o ridică.

 

— Da.

 

— Atunci mai aveți nevoie de ultima.

 

Ion întrebă:

 

— Unde este?

 

Damian zâmbi.

 

— La mănăstirea voastră.

 

Ion făcu ochii mari.

 

— Adică am călătorit până aici și trebuie să ne întoarcem?

 

— Da.

 

Ion se așeză pe o piatră.

 

— Eu cred că această aventură are ceva personal cu mine.

 

Yusuf râse.

 

---

 

CAPITOL XIII

 

Întoarcerea la Sfântul Nicolae

 

Când se întoarseră la mănăstire, părintele Teofan îi aștepta.

 

— V-ați întors.

 

— Da, părinte.

 

— Ați găsit cheia?

 

Ion se uită la el.

 

— Părinte...

 

— Da?

 

— Dumneavoastră știați unde este?

 

Părintele zâmbi.

 

— Da.

 

Ion rămase fără cuvinte.

 

Yusuf râse.

 

— Cred că este prima dată când Ion nu știe ce să spună.

 

— Părinte!

 

Călugărul scoase o mică cheie de sub haina sa.

 

— A treia cheie.

 

Ion aproape că se prăbuși.

 

— Noi am trecut prin păduri, furtuni, cetăți și tâlhari!

 

— Știu.

 

— Și cheia era aici?!

 

— Da.

 

Ion se uită spre cer.

 

— Doamne, dă-mi răbdare.

 

Yusuf îl bătu pe umăr.

 

— Măcar am avut aventură.

 

Ion zâmbi.

 

— Asta este adevărat.

 

---

 

CAPITOL XIV

 

Camera ascunsă

 

Cei trei merseră în biserică.

 

Părintele Teofan îi conduse în spatele altarului.

 

Acolo se afla o ușă veche, ascunsă după o perdea.

 

Ion privi cele trei chei.

 

— Acum?

 

— Acum.

 

Prima cheie.

 

Clic.

 

A doua.

 

Clic.

 

A treia.

 

Clic.

 

Ușa se deschise.

 

Înăuntru era o cameră mică.

 

Pe o masă de piatră se afla o carte veche.

 

Coperta era simplă.

 

Avea o cruce.

 

Yusuf se apropie.

 

— Aceasta este cartea?

 

— Da.

 

Ion se uită în jur.

 

— Și unde este aurul?

 

Părintele îl privi.

 

— Ion...

 

— Glumeam.

 

Cartea era plină de învățături despre credință, milostenie, iertare, pace și iubirea aproapelui.

 

Yusuf citi cu atenție.

 

Ion deveni liniștit.

 

— Atâta drum pentru asta...

 

Părintele Teofan răspunse:

 

— Uneori, Dumnezeu îngăduie omului să parcurgă un drum lung pentru a găsi un adevăr simplu.

 

Ion dădu din cap.

 

— Acum înțeleg.

 

Yusuf zâmbi.

 

— Și eu.

 

---

 

CAPITOL XV

 

Ultima aventură

 

Credeau că aventura se terminase.

 

Dar în noaptea aceea, clopotul mănăstirii începu să bată singur.

 

Dang!

 

Ion se ridică din pat.

 

— Yusuf!

 

— Ce este?

 

— Clopotul!

 

— Poate bate vântul.

 

Dang!

 

— Nu bate vântul, spuse Ion.

 

Părintele Teofan intră.

 

— Ce se întâmplă?

 

Cei trei merseră spre clopotniță.

 

Acolo găsiră o ușă deschisă.

 

Înăuntru era un băiat speriat.

 

Era un copil din sat care venise să caute un miel pierdut.

 

Ion îl privi.

 

— Pentru asta am venit?

 

Băiatul spuse:

 

— Mielul meu a intrat aici.

 

Yusuf începu să râdă.

 

— Aventura continuă.

 

Ion oftă.

 

— Să găsim mielul.

 

După o oră, îl găsiră în magazia mănăstirii.

 

Ion îl scoase.

 

— Iată-l!

 

Băiatul îl luă în brațe.

 

— Mulțumesc!

 

Părintele Teofan zâmbi.

 

— Vedeți? Uneori cea mai importantă faptă nu este să găsești o carte veche, ci să ajuți un copil să-și găsească mielul.

 

Ion zâmbi.

 

— Și mie îmi place mai mult mielul decât harta.

 

Yusuf râse.

 

— Pentru că mielul nu te pune să mergi trei zile prin munți.

 

---

 

EPILOG

 

Prietenia

 

Au trecut anii.

 

Yusuf s-a întors în țara sa, dar nu a uitat niciodată mănăstirea.

 

Ion a rămas în sat.

 

Când primea vești de la Yusuf, mergea imediat la mănăstire să i le spună părintelui Teofan.

 

Într-o zi, după mulți ani, Yusuf s-a întors.

 

Ion îl aștepta la poartă.

 

— Yusuf!

 

— Ion!

 

Se îmbrățișară ca doi vechi prieteni.

 

— Ți-a fost dor de România? întrebă Ion.

 

— Da.

 

— De mănăstire?

 

— Da.

 

— De mine?

 

Yusuf zâmbi.

 

— Și de tine.

 

Ion se lumină.

 

— Dar de halva?

 

Yusuf începu să râdă.

 

— Mai ales de halva.

 

Ion scoase imediat o pungă.

 

— Știam eu!

 

Părintele Teofan îi privea de la fereastră.

 

Clopotele începură să bată.

 

Dang! Dang! Dang!

 

Yusuf privi mănăstirea.

 

— Am venit aici ca străin.

 

Ion îi răspunse:

 

— Dar ai plecat ca prieten.

 

Yusuf zâmbi.

 

— Asta este adevărata comoară.

 

Ion dădu din cap.

 

— Da.

 

Se făcu liniște.

 

Apoi Ion întrebă:

 

— Mergem să mâncăm?

 

Yusuf începu să râdă.

 

— Știam că vei întreba.

 

— După atâtea aventuri, merităm.

 

— Ce avem?

 

Ion zâmbi larg.

 

— Pâine, brânză, miere...

 

Yusuf completă:

 

— Și halva.

 

— Exact!

 

Cei doi intrară în mănăstire.

 

Clopotele continuau să răsune peste dealuri.

 

Iar povestea lor rămase în amintirea oamenilor ca povestea Românului și Arabului — doi oameni veniți din locuri diferite, care au descoperit că o prietenie adevărată poate trece peste hotare, limbi și distanțe.

 

Nu aurul fusese comoara.

 

Nu cartea.

 

Nu cheile.

 

Nu cetatea.

 

Comoara fusese prietenia.

 

Iar lumina pe care o căutaseră în toate acele locuri fusese, în cele din urmă, lumina binelui din inima omului.

 

Ion ieși pentru ultima dată în curtea mănăstirii.

 

Se uită spre cer.

 

— Slavă lui Dumnezeu!

 

Yusuf zâmbi.

 

— Amin.

 

Din clopotniță se auzi încă o dată:

 

Dang! Dang! Dang!

 

Ion ridică punga cu halva.

 

— Și slavă pentru asta!

 

Yusuf izbucni în râs.

 

Părintele Teofan își făcu semnul crucii și zâmbi.

 

Iar peste vechea mănăstire se așternu liniștea serii.

 

SFÂRȘIT

 

---

 

MORALA

 

Omul poate veni dintr-o țară îndepărtată, poate vorbi o altă limbă și poate avea alte obiceiuri, dar bunătatea, respectul, credința, iertarea și prietenia pot uni inimile.

 

Adevărata comoară nu este aurul pe care îl găsim într-o peșteră, ci binele pe care îl găsim în oameni.

 

Iar uneori, cele mai mari aventuri ale vieții nu ne duc acolo unde credeam că trebuie să ajungem, ci ne învață cine suntem și cine ne sunt adevărații prieteni.

Viața lui Ion Olaru

 

Ion Olaru s-a născut la data de 1 aprilie 1936 și a murit în august 2005, la vârsta de 69 de ani. A provenit dintr-o familie numeroasă și modestă, având șase frați: trei fete și trei băieți. Dintre frații săi, unul dintre băieți a murit de mic. În familie, Costică era penultimul copil, iar cea mai mică dintre frați era Gena, cunoscută și sub numele de Tanti Gena. O altă soră a familiei era Maria, din comuna Urdari.

 

Ion Olaru a fost un copil și apoi un tânăr foarte inteligent și silitor. A urmat școala și a învățat foarte bine, în ciuda faptului că familia sa era săracă și că a trebuit să muncească pentru a se întreține. La un moment dat, s-a angajat pe un șantier, unde a început să lucreze ca muncitor. Datorită inteligenței, seriozității și priceperii sale, nu a rămas mult timp la munca fizică. Superiorii au observat că era un om de încredere și i-au dat responsabilitatea de a ține gestiunea și de a administra banii.

 

Această responsabilitate a reprezentat un moment important în viața sa profesională. Ion a demonstrat că este foarte organizat, atent și corect, iar în timp a ajuns să ocupe funcții importante în domeniul comerțului. A lucrat ca inspector în comerț și director de gestiune, având responsabilități pentru mai multe magazine. Era cunoscut ca un om corect și cinstit. Nu lua șpagă de la nimeni și nu accepta compromisuri atunci când era vorba despre munca sa. De-a lungul vieții, a ajutat numeroși oameni, fie prin sfaturi, fie prin sprijin material.

 

Personalitatea și caracterul

 

Ion Olaru era un om cu o personalitate puternică. Era serios, uneori chiar dur, și nu suporta să se vorbească urât sau nepoliticos în preajma lui. Își dorea ca oamenii să îi respecte autoritatea și să îi asculte vorbele. Chiar dacă putea părea aspru, în spatele acestui caracter puternic se afla un om responsabil și preocupat de binele celor din jur.

 

Era extrem de organizat și atent la lucrurile pe care le făcea. Îi plăcea ca fiecare lucru să fie pus la locul lui și nu suporta dezordinea. Era un om muncitor și nu se ferea de muncă, chiar și atunci când nu era vorba despre serviciu. Îi plăcea foarte mult să lucreze în grădină și să se ocupe de gospodărie. Avea grijă ca totul în jurul său să fie îngrijit și bine pus la punct.

 

Ion Olaru era și foarte chibzuit cu banii. Nu obișnuia să cheltuiască fără rost și nu era un om risipitor. Mai întâi își achita cheltuielile și obligațiile, iar din banii care îi rămâneau cumpăra mâncare și lucrurile necesare gospodăriei. Pentru el, munca și banii câștigați prin muncă trebuiau respectate.

 

În același timp, era un om darnic cu familia sa. Era apropiat de frații și surorile sale, precum și de nepoții săi, adică de copiii fraților și surorilor. Atunci când aceștia aveau nevoie de bani, Ion îi ajuta și uneori le împrumuta bani fără să îi mai ceară înapoi. Pentru el, familia avea o importanță deosebită, iar ajutorul oferit celor apropiați era un lucru firesc.

 

Înfățișarea și stilul său

 

Ion Olaru era un bărbat înalt, având aproximativ 1,78–1,80 metri, și avea o prezență impunătoare. Se îmbrăca elegant și era atent la felul în care se prezenta în fața oamenilor. Deși era un om simplu și provenea dintr-o familie modestă, avea o anumită prestanță și inspira respect celor din jur.

 

Nu era o persoană preocupată de lux, ci mai degrabă de ordine, curățenie și decență. Își dorea ca lucrurile să fie făcute corect și avea grijă de aspectul său.

 

Obiceiuri și preocupări

 

Ion Olaru era interesat de ceea ce se întâmpla în societate și îi plăcea să fie la curent cu știrile. Citea ziarul și urmărea emisiunea „Viața Satului”, fiind interesat de evenimentele din țară și mai ales de viața oamenilor de la sate și de problemele gospodăriei.

 

De ziua sa de naștere, obișnuia să sărbătorească acasă, alături de familie. Sora sa, Gena, venea împreună cu soțul ei pentru a petrece timpul cu el. Relația dintre Ion și Gena era una apropiată, iar vizitele dintre ei făceau parte din viața de familie. Ion mergea și el adesea la Gena acasă, unde era primit cu drag și servit cu gogoși.

 

Îi plăcea să meargă la stațiunea Olănești, unde se bucura de timpul liber și de atmosfera stațiunii. De asemenea, îi plăcea să meargă la piață și să facă diverse cumpărături. Era atent la ceea ce cumpăra și prefera să își organizeze bine banii și necesitățile.

 

Relațiile cu familia

 

Relațiile lui Ion Olaru cu familia au fost complexe. Din amintirile celor apropiați reiese că era foarte atașat de frații și surorile sale și, în special, de copiii acestora. Îi ajuta atunci când aveau nevoie și era dispus să îi sprijine financiar. Pentru frații și nepoții săi, putea fi un om pe care se puteau baza.

 

În schimb, relația cu propriul copil a fost mult mai rece. Deși era un om apropiat de familia extinsă, față de propriul copil părea să păstreze o anumită distanță emoțională. Această parte a vieții sale arată că relațiile de familie nu au fost întotdeauna simple și că, în ciuda caracterului său darnic și protector față de frați și nepoți, a existat o răceală în relația cu copilul său.

 

Moștenirea lăsată în familie

 

Ion Olaru a rămas în amintirea celor care l-au cunoscut ca un om muncitor, corect, organizat și responsabil. A pornit de la o situație materială modestă, dar prin inteligență, muncă și seriozitate a reușit să își construiască o carieră în domeniul comerțului, ajungând inspector și director de gestiune.

 

Viața lui a fost marcată de respectul pentru muncă, pentru ordine și pentru corectitudine. Nu a fost un om perfect și a avut, asemenea oricărui om, atât calități, cât și defecte. Putea fi dur și autoritar, însă era și generos cu cei apropiați, ajutându-și frații și nepoții atunci când aceștia aveau nevoie.

 

A murit în august 2005, la vârsta de 69 de ani. Povestea vieții sale rămâne una despre un om care, deși a pornit cu puține posibilități materiale, a reușit prin muncă și inteligență să ajungă într-o poziție importantă și să câștige respectul celor din jur. Amintirile despre Ion Olaru păstrează imaginea unui bărbat simplu, dar impunător, exigent, cinstit, muncitor și darnic cu familia sa.


[Cristian Diaconița].

THE CHRONICLES OF TÂRGU JIU

 

The story takes place at the beginning of the 16th century in a fictional kingdom known as the Kingdom of Northern Oltenia, whose capital is Târgu Jiu. The kingdom is ruled by King Constantin, a just, courageous, and God-fearing ruler, and Queen Liliana, renowned for her kindness and compassion toward the poor, the sick, and orphans. In the year 1509, their son Nicolae, the heir to the throne, is born.

 

Nicolae grows up in a family that teaches him faith, justice, and love for others. His father tells him that a true king must always be ready to give his life for his people, while his mother reads the Holy Scriptures to him and teaches him humility, mercy, and forgiveness. At the same time, the high nobleman Vlad secretly prepares a conspiracy to overthrow the royal family.

 

Facing the growing threat of the Ottoman Empire and the unrest spreading across Europe, King Constantin strengthens alliances with neighboring states and prepares the army to defend the kingdom. In 1516, he personally leads his forces in the Battle of the Jiu River, achieving a great victory. However, on his return, he is treacherously assassinated in an attack orchestrated by the conspirators.

 

The entire kingdom falls into mourning. Shortly afterward, Queen Liliana is poisoned by Vlad's followers. Before her death, she blesses her son and urges him to love God, to be just, to forgive whenever possible, and to protect the innocent. Left an orphan at only six years old, Nicolae is secretly taken out of the royal fortress by the elderly servant Maria and the loyal soldiers Radu and Vladimir.

 

Hidden in the Parâng Mountains, Nicolae spends his childhood and adolescence far from the throne. Maria teaches him to read and write, while Radu and Vladimir train him in the arts of warfare and kingship. Every day Nicolae reads the Holy Bible, strengthening his faith. At the age of seventeen, he receives his father's sword and swears to reclaim his kingdom—not out of a desire for revenge, but to restore justice.

 

Former soldiers of King Constantin and many faithful people join his cause. Together they march toward Târgu Jiu. Many of the defenders of the capital recognize the rightful heir and side with him. Vlad is captured and brought to trial. Nicolae is crowned King Nicolae I of the Kingdom of Northern Oltenia. He reduces taxes, rebuilds the fortresses, reopens schools and hospitals, helps the needy, and rules with justice, earning the love and respect of his people.

 

Five years of peace and prosperity follow. Yet the kingdom's success awakens the envy of its enemies. A new conspiracy arises, and a coup d'état forces Nicolae to abandon the throne. To spare the capital from destruction and save his people from needless bloodshed, he escapes through a secret passage together with Radu and Vladimir, promising that one day he will return.

 

The three men arrive in the Grand Duchy of Moscow, where Nicolae's grandfather, Ieremia, resides. The old man welcomes him with great affection and, before his death, leaves him a letter. In it, he advises Nicolae to travel to the distant Kingdom of Joseon, whose king had once been his close friend and would surely receive him with kindness.

 

After his grandfather's funeral, Nicolae, Radu, and Vladimir begin a long journey eastward. Thirty-one days later, they arrive in Joseon. The king receives them with great honor in memory of his friendship with Ieremia and welcomes Nicolae into the royal palace.

 

Nicolae learns the language and customs of the land without ever abandoning his Christian faith. Every morning he reads the Holy Scriptures and prays. The King of Joseon is deeply impressed by Nicolae's wisdom, humility, and noble character. The two engage in many conversations about God, justice, leadership, and forgiveness. Nicolae demonstrates that true wisdom comes from God and that a ruler should govern through justice and love rather than fear.

 

During the meetings of the Great Council of Joseon, Nicolae respectfully speaks about his faith without forcing it upon others. The ministers and scholars admire his character, and the king appoints him as one of his closest advisors.

 

For two years, Nicolae helps the King of Joseon govern the kingdom wisely. Later, at the king's encouragement, he meets the noblewoman Eun-hee, a young woman admired for her kindness and wisdom. They marry, and God blesses them with children. Nicolae finds a new family and a new home, yet he never forgets his homeland.

 

Every day he continues to pray for the Kingdom of Northern Oltenia and keeps alive the hope that one day he will return to see his people and his native land once again.

 

The central message of The Chronicles of Târgu Jiu is that true power is not found in a crown, a sword, or worldly riches, but in faith in God, justice, love for others, the courage to do what is right, and the hope that endures even through life's greatest trials. Nicolae is a ruler who loses his throne and his homeland, but never loses his faith. That faith guides his entire life and prepares him for the challenges that still lie ahead.[Cristian Diaconița]

PROLOG

 

✥ CLOPOTUL DIN MIEZUL NOPȚII ✥

 

Cu mult timp în urmă, într-un ținut ascuns între munți, păduri și râuri repezi, exista un sat numit Valea Crucii.

 

Nu era un sat mare.

 

Avea câteva zeci de case, o moară veche, un han, o fântână în mijlocul uliței și o biserică ridicată pe un deal.

 

Biserica era cea mai veche clădire din sat.

 

Zidurile ei albe păstrau urmele vremurilor trecute. Pe bolta altarului era pictat Hristos Pantocrator, iar în pronaos străjuiau icoanele sfinților.

 

Înaintea icoanei Mântuitorului ardea neîncetat o candelă.

 

Oamenii spuneau că acea candelă nu se stinsese niciodată.

 

Nici în războaie.

 

Nici în foamete.

 

Nici în iernile cumplite.

 

Nici atunci când satul fusese aproape părăsit.

 

În acel sat trăia un copil pe nume Constantin.

 

Avea doisprezece ani.

 

Era curios, curajos și uneori încăpățânat.

 

Dar, mai presus de toate, Îl iubea pe Dumnezeu.

 

În fiecare dimineață intra în biserică.

 

Își făcea semnul Sfintei Cruci, se apropia de icoana lui Hristos și șoptea:

 

— Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine!

 

Apoi ieșea și își începea ziua.

 

Uneori se ruga pentru mama lui.

 

Alteori pentru tatăl său.

 

În alte zile se ruga pentru vreun vecin bolnav.

 

Uneori se ruga chiar pentru oameni pe care nu-i cunoștea.

 

Într-o seară, bunica îl întrebă:

 

— Constantine, de ce vorbești atât de mult cu Dumnezeu?

 

Copilul ridică ochii.

 

— Pentru că El este singurul care mă ascultă chiar și atunci când eu nu știu ce să spun.

 

Bunica zâmbi.

 

— Atunci să nu încetezi niciodată să te rogi.

 

În acea noapte, Constantin adormi.

 

Dar, la miezul nopții, se auzi clopotul.

 

DONG!

 

Constantin deschise ochii.

 

DONG!

 

Se ridică din pat.

 

DONG!

 

Al treilea sunet făcu ferestrele să tremure.

 

Copilul privi spre deal.

 

Biserica era luminată.

 

Dar satul dormea.

 

Constantin se îmbrăcă și ieși.

 

Când ajunse la biserică, ușa era deschisă.

 

Intră.

 

Nu era nimeni.

 

Doar candela.

 

Și o carte așezată pe analog.

 

Era mare, veche și legată în piele.

 

Pe copertă era o cruce aurită.

 

Sub cruce erau scrise cu litere vechi:

 

HRONICA ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII

 

Constantin întinse mâna.

 

Când atinse cartea, candela se aprinse brusc.

 

O lumină aurie umplu biserica.

 

Cartea se deschise singură.

 

Pe prima pagină apăru un rând:

 

„Cel ce dorește să găsească Lumina trebuie să învețe să treacă prin întuneric.”

 

Constantin înghiți în sec.

 

— Doamne?

 

O voce blândă se auzi în biserică:

 

— Constantine!

 

Copilul îngenunche.

 

— Cine ești?

 

— Nu te teme.

 

— Ce trebuie să fac?

 

— Să pornești.

 

— Unde?

 

Cartea începu să-și întoarcă singură paginile.

 

Pe ultima dintre ele apăru o hartă.

 

Era desenată cu aur.

 

Pe hartă se vedeau munți, râuri, cetăți și o cruce mare în partea de răsărit.

 

Sub ea era scris:

 

„Împărăția Luminii.”

 

Constantin strânse cartea la piept.

 

— Doamne, dacă aceasta este calea pe care mi-o dai, voi merge.

 

Candela se stinse.

 

Și aventura începu.

 

---

 

CARTEA I

 

✥ CETATEA FLORILOR ȘI CUNUNA NUNȚII ✥

 

Dimineața, satul era în sărbătoare.

 

Maria și Andrei urmau să se căsătorească.

 

Femeile coceau pâini.

 

Bărbații împodobeau porțile.

 

Copiii alergau pe ulițe.

 

Casele erau pline de flori.

 

În curtea miresei se auzeau cântece.

 

Constantin privea bucuria oamenilor.

 

Își amintea de ceea ce îi spusese bunica:

 

— O nuntă adevărată nu este doar despre haine frumoase și cântece. Este despre două suflete care își făgăduiesc să meargă împreună înaintea lui Dumnezeu.

 

Seara, biserica era plină.

 

Preotul ridică Evanghelia.

 

— Iubirea este un dar, dar și o răspundere.

 

Constantin privi icoana Mântuitorului.

 

Pentru o clipă i se păru că lumina din icoană se mișcă.

 

În acea lumină văzu un înger.

 

Îngerul îi șopti:

 

— Prima lecție: iubirea nu este doar bucurie. Iubirea este și jertfă.

 

Apoi dispăru.

 

Constantin înțelese.

 

Și, în noaptea aceea, porni la drum.

 

---

 

CARTEA II

 

✥ CÂNTAREA PĂMÂNTULUI ȘI LACRIMA PLUGARULUI ✥

 

Constantin ajunse într-o vale întinsă.

 

Acolo trăiau sute de oameni.

 

Munceau pământul de dimineața până seara.

 

Dar erau săraci.

 

Un om bogat luase aproape toate ogoarele.

 

Țăranii munceau din greu și abia aveau pâine pentru copii.

 

Un bătrân pe nume Ilie îl întâmpină.

 

— Cine ești?

 

— Sunt Constantin.

 

— Și unde mergi?

 

— Caut Împărăția Luminii.

 

Bătrânul zâmbi trist.

 

— Atunci ai venit într-un loc întunecat.

 

Constantin privi câmpurile.

 

— De ce?

 

— Pentru că oamenii au uitat că pământul trebuie lucrat cu dreptate.

 

În aceeași zi, omul bogat veni.

 

— Plecați de aici! strigă el.

 

Oamenii tăcură.

 

Constantin se ridică.

 

— De ce le iei pământul?

 

— Pentru că pot.

 

— Și dacă poți, înseamnă că este și drept?

 

Bogatul îl privi furios.

 

— Cine te-a învățat să vorbești așa?

 

— Dumnezeu.

 

Bogatul izbucni în râs.

 

— Dumnezeu?

 

— Da.

 

În acea noapte, bogatul avu un vis.

 

Se afla singur într-un câmp.

 

Avea aur.

 

Avea case.

 

Avea ogoare.

 

Dar nu era nimeni lângă el.

 

Nici soție.

 

Nici copii.

 

Nici prieteni.

 

Doar pământ.

 

O voce îi spuse:

 

„Ai câștigat pământul și ai pierdut oamenii.”

 

Bogatul se trezi speriat.

 

Dimineața îi chemă pe țărani.

 

Le înapoie ogoarele.

 

Bătrânul Ilie își făcu semnul Crucii.

 

— Dumnezeu să-ți schimbe inima!

 

Constantin plecă mai departe.

 

---

 

CARTEA III

 

✥ BALADA CALULUI ALB ȘI MĂNĂSTIREA DIN NORI ✥

 

La marginea unei păduri, Constantin găsi un cal alb.

 

Animalul era rănit.

 

Constantin îi dădu apă.

 

Îi curăță rana.

 

Calul îl privi îndelung.

 

Apoi porni spre munte.

 

Constantin îl urmă.

 

Drumul deveni din ce în ce mai greu.

 

Ajunse la o mănăstire construită pe stâncă.

 

Acolo trăia un călugăr foarte bătrân.

 

— Te așteptam, Constantin.

 

— De unde mă cunoașteți?

 

— Cartea te-a trimis.

 

Constantin scoase Hronica.

 

Călugărul o privi.

 

— Aceasta nu este o carte obișnuită.

 

— Ce este?

 

— Este o oglindă.

 

— A cui?

 

— A inimii.

 

Călugărul îi puse o întrebare:

 

— Ce cauți?

 

Constantin răspunse:

 

— Adevărul.

 

— Și ce vei face când îl vei găsi?

 

Constantin se gândi.

 

— Nu știu.

 

Bătrânul zâmbi.

 

— Atunci mai ai multe de învățat.

 

---

 

CARTEA IV

 

✥ FLORILE DIN TEMNIȚA NEAGRĂ ✥

 

Constantin coborî muntele și ajunse într-o cetate.

 

Acolo exista o temniță.

 

Înăuntru erau oameni care făcuseră multe rele.

 

Constantin intră.

 

Un deținut îi strigă:

 

— Pleacă!

 

— De ce?

 

— Pentru că sunt rău.

 

Constantin îl privi.

 

— Și?

 

— Nu mai există iertare pentru mine.

 

Constantin tăcu.

 

Apoi spuse:

 

— Dacă nu ar exista iertare, nimeni dintre noi nu ar mai avea speranță.

 

Omul începu să plângă.

 

— Crezi că Dumnezeu mă mai poate primi?

 

— Da.

 

— Chiar și pe mine?

 

— Dacă te pocăiești cu adevărat.

 

În noaptea aceea, omul se rugă pentru prima dată după mulți ani.

 

Dimineața, între două pietre din curtea temniței crescuse o floare albă.

 

Paznicul o văzu.

 

Constantin zâmbi.

 

— Dumnezeu ne arată uneori cele mai frumoase lucruri în cele mai neașteptate locuri.

 

---

 

CARTEA V

 

✥ PSALMUL COPILULUI ÎN MUNTE ✥

 

Constantin urcă pe un munte.

 

Era singur.

 

Privi cerul.

 

— Doamne, unde ești?

 

Niciun răspuns.

 

— Mă auzi?

 

Tăcere.

 

Constantin începu să plângă.

 

— Mi-e teamă.

 

Vântul bătea.

 

— Nu știu dacă fac bine.

 

Tăcere.

 

— Dar nu voi înceta să Te caut.

 

Atunci norii se despărțiră.

 

O rază de lumină coborî peste munte.

 

Constantin nu văzu chipul lui Dumnezeu.

 

Dar simți pace.

 

Și înțelese:

 

Uneori, Dumnezeu nu răspunde prin cuvinte. Răspunde prin pacea pe care o pune în inimă.

 

---

 

CARTEA VI

 

✥ CÂNTAREA MAMEI SUB CRUCE ✥

 

Drumul îl duse într-un sat lovit de război.

 

Acolo întâlni o femeie.

 

Avea trei fii.

 

Toți plecaseră la luptă.

 

Niciunul nu se întorsese.

 

Mama stătea la poartă.

 

În fiecare seară privea drumul.

 

Constantin se apropie.

 

— Pe cine aștepți?

 

— Pe fiii mei.

 

— Vor veni?

 

Femeia tăcu.

 

Apoi începu să plângă.

 

Constantin nu știa ce să spună.

 

A îngenuncheat.

 

— Mă rog pentru ei.

 

Femeia se așeză lângă el.

 

— Și eu.

 

Au stat acolo până dimineața.

 

Constantin învățase o nouă lecție:

 

Există dureri pe care nu le poți vindeca prin cuvinte. Uneori poți doar să stai lângă cel care suferă și să te rogi.

 

---

 

CARTEA VII

 

✥ CETATEA FĂRĂ ICOANE ✥

 

După multe zile, Constantin ajunse într-o cetate uriașă.

 

Era plină de aur.

 

Palate.

 

Piețe.

 

Turnuri.

 

Dar nu exista nicio biserică.

 

Nicio cruce.

 

Nicio icoană.

 

Nimeni nu se ruga.

 

Împăratul îl primi.

 

— Cine ești?

 

— Constantin.

 

— Ce cauți?

 

— Împărăția Luminii.

 

Împăratul râse.

 

— Eu am construit cea mai mare cetate din lume.

 

Constantin îl privi.

 

— Ești fericit?

 

Împăratul tăcu.

 

— Ai aur.

 

— Da.

 

— Ai putere.

 

— Da.

 

— Ai tot ce îți dorești.

 

— Da.

 

Constantin întrebă:

 

— Atunci de ce ești singur?

 

Împăratul se ridică.

 

— Ieși!

 

Constantin plecă.

 

În acea noapte, împăratul privi luna de la fereastră.

 

Pentru prima dată se întrebă:

 

„Poate că am totul, dar nu am pace.”

 

---

 

CARTEA VIII

 

✥ ISPITA CELOR TREI COROANE ✥

 

Într-o pădure, Constantin întâlni trei oameni.

 

Primul purta o coroană de aur.

 

— Vrei bogăție?

 

— Nu.

 

Al doilea purta o coroană de argint.

 

— Vrei putere?

 

— Nu.

 

Al treilea purta o coroană împodobită cu pietre prețioase.

 

— Vrei să fii vestit?

 

Constantin răspunse:

 

— Nu.

 

— Atunci ce vrei?

 

Constantin își făcu semnul Crucii.

 

— Vreau să rămân cu Dumnezeu.

 

Cei trei oameni dispărură.

 

Erau umbre.

 

Ispitele îl urmăreau.

 

Dar Constantin începuse să înțeleagă că cea mai mare victorie nu este să cucerești un dușman.

 

Este să-ți păstrezi inima curată.

 

---

 

CARTEA IX

 

✥ GRĂDINA LUI ADAM ȘI A EVEI ✥

 

Într-o noapte, Constantin visă.

 

Se afla într-o grădină.

 

Totul era perfect.

 

Florile.

 

Copacii.

 

Apa.

 

Lumina.

 

Acolo îi văzu pe Adam și Eva.

 

Apoi văzu căderea.

 

Văzu rușinea.

 

Văzu frica.

 

— De ce se ascund? întrebă Constantin.

 

Un înger răspunse:

 

— Pentru că păcatul îl face pe om să fugă de Dumnezeu.

 

— Dumnezeu îi va abandona?

 

— Nu.

 

— Atunci ce va face?

 

Îngerul privi spre depărtare.

 

Constantin văzu o Cruce.

 

— Va veni după ei.

 

Constantin începu să plângă.

 

Acum înțelegea ceva ce nu înțelesese înainte:

 

Dumnezeu nu a încetat niciodată să-l caute pe om.

 

---

 

CARTEA X

 

✥ CUVÂNTUL ȘI PIATRA VIE ✥

 

Constantin găsi o peșteră.

 

Pe o piatră erau scrise cuvintele:

 

„Cuvântul poate răni.”

 

Pe o altă piatră:

 

„Cuvântul poate vindeca.”

 

Un bătrân îi explică:

 

— Cu aceeași gură poți binecuvânta și poți blestema.

 

— Cum trebuie să vorbesc?

 

— Ca și cum fiecare cuvânt ar trebui să treacă mai întâi prin inima ta.

 

Constantin luă pana.

 

Scrise:

 

„Doamne, pune strajă gurii mele și lumină în inima mea.”

 

Apoi continuă drumul.

 

---

 

CARTEA XI

 

✥ CÂINELE DE LA POARTA ÎMPĂRĂȚIEI ✥

 

La marginea unui sat, Constantin găsi un câine bătrân.

 

Era murdar și slăbit.

 

Dar nu pleca de la poarta unei case.

 

— De ce stai aici?

 

Câinele îl privi.

 

Casa era pustie.

 

Stăpânul murise cu ani în urmă.

 

Dar câinele rămăsese.

 

Constantin îi dădu pâine.

 

Animalul își puse capul pe mâna lui.

 

Constantin zâmbi.

 

— Tu ai învățat ceva ce oamenii uită.

 

Credincioșia.

 

Și plecă mai departe.

 

---

 

CARTEA XII

 

✥ MAREA FURTUNĂ ✥

 

Într-o zi, Constantin ajunse la mare.

 

Trebuia să treacă pe celălalt țărm.

 

Se urcă într-o corabie.

 

La început, apa era liniștită.

 

Apoi cerul se întunecă.

 

Vântul începu să urle.

 

Valurile se ridicară.

 

Oamenii strigau:

 

— Vom muri!

 

Constantin tremura.

 

Dar își făcu semnul Crucii.

 

— Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne!

 

Un om strigă:

 

— Roagă-te mai tare!

 

Constantin începu să se roage.

 

Și ceilalți i se alăturară.

 

Furtuna nu dispăru imediat.

 

Dar frica lor începu să scadă.

 

După multe ore, marea se liniști.

 

Căpitanul spuse:

 

— Nu știu dacă rugăciunea a oprit furtuna.

 

Constantin privi cerul.

 

— Poate că uneori Dumnezeu nu oprește furtuna.

 

— Atunci ce face?

 

— Ne învață să trecem prin ea.

 

---

 

CARTEA XIII

 

✥ CEI DOISPREZECE PESCARI AI LUMINII ✥

 

Pe celălalt țărm, Constantin întâlni doisprezece pescari.

 

Fiecare era diferit.

 

Unul era curajos.

 

Altul era înțelept.

 

Unul era tăcut.

 

Altul vorbea mult.

 

Unul se temea.

 

Altul nu se temea de nimic.

 

Constantin îi întrebă:

 

— De ce sunteți împreună?

 

Cel mai bătrân răspunse:

 

— Pentru că singuri suntem slabi.

 

— Și împreună?

 

— Împreună putem purta greutățile unii altora.

 

Constantin înțelese:

 

Credința nu este doar un drum pe care îl parcurgi singur. Este și o comunitate.

 

---

 

CARTEA XIV

 

✥ RĂZBOIUL CEL MARE ✥

 

În depărtare se auzeau trâmbițe.

 

Un război se apropia.

 

Două armate veneau una împotriva celeilalte.

 

Constantin ajunse între ele.

 

Un general îi spuse:

 

— Pleacă!

 

— De ce?

 

— Aici nu este loc pentru copii.

 

Constantin privi soldații.

 

— Și pentru oameni este?

 

Generalul tăcu.

 

Constantin ridică o cruce.

 

— Dacă trebuie să luptăm, să nu ne transformăm în monștri.

 

— Ce vrei să spui?

 

— Că și dușmanul are suflet.

 

Generalul îl privi lung.

 

În noaptea aceea, soldații din ambele tabere încetară focul pentru câteva ore.

 

Au îngropat morții.

 

Au dat apă răniților.

 

Unii au plâns.

 

Războiul nu s-a terminat atunci.

 

Dar oamenii și-au amintit că, înainte de a fi soldați, erau oameni.

 

---

 

CARTEA XV

 

✥ ÎMPĂRATUL ÎNTUNERICULUI ✥

 

Constantin ajunse, în cele din urmă, la hotarul Împărăției Luminii.

 

Dar acolo îl aștepta întunericul.

 

O creatură uriașă se ridică înaintea lui.

 

— Eu sunt Împăratul Întunericului!

 

Constantin tremura.

 

— Ce vrei?

 

— Să te fac să uiți.

 

— Ce?

 

— Să uiți de Dumnezeu.

 

Întunericul îi arătă toate greutățile lumii.

 

Moartea.

 

Războiul.

 

Sărăcia.

 

Suferința.

 

Singurătatea.

 

— Privește lumea! strigă creatura. Unde este Dumnezeul tău?

 

Constantin începu să plângă.

 

Pentru prima dată nu găsea răspuns.

 

Se așeză în genunchi.

 

— Doamne...

 

Întunericul râse.

 

— Vezi? Nu răspunde!

 

Constantin închise ochii.

 

— Chiar dacă nu Te aud...

 

Se ridică.

 

— ...tot Te voi căuta.

 

Întunericul se opri.

 

— Chiar dacă mi-e frică...

 

Constantin strânse crucea.

 

— ...nu Te voi părăsi.

 

O lumină mică apăru în mâna lui.

 

Împăratul Întunericului se retrase.

 

— Nu!

 

Lumina crescu.

 

— Nu!

 

Constantin ridică crucea.

 

— Hristos este Lumina lumii!

 

Întunericul se sfărâmă.

 

Nu într-o explozie, ci asemenea nopții care dispare atunci când răsare soarele.

 

---

 

CARTEA XVI

 

✥ PORȚILE ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII ✥

 

În fața lui Constantin apăru o cetate.

 

Avea ziduri albe.

 

Porți aurite.

 

Turnuri înalte.

 

Deasupra porții era o cruce.

 

Un înger stătea înaintea ei.

 

— Ai ajuns.

 

Constantin întrebă:

 

— Aici este Împărăția?

 

Îngerul răspunse:

 

— Ai crezut că Împărăția este un loc.

 

— Nu este?

 

— Este mai mult decât un loc.

 

— Atunci ce este?

 

Îngerul puse mâna pe inima lui Constantin.

 

— Este Dumnezeu primit în inimă.

 

Porțile se deschiseră.

 

Constantin văzu o lumină pe care nu o mai văzuse niciodată.

 

Dar nu intră.

 

Se întoarse.

 

— Nu pot rămâne.

 

— De ce?

 

— Mai sunt oameni care nu au găsit Lumina.

 

Îngerul zâmbi.

 

— Acum ai înțeles.

 

---

 

CARTEA XVII

 

✥ ÎNTOARCEREA LUI CONSTANTIN ✥

 

Constantin se trezi în biserica din Valea Crucii.

 

Era dimineață.

 

Preotul stătea lângă el.

 

— Unde ai fost?

 

Constantin privi în jur.

 

— Nu știu dacă a fost vis sau călătorie.

 

— Și ce ai învățat?

 

Constantin deschise Hronica.

 

Toate paginile erau pline.

 

Apoi observă ceva.

 

Ultima pagină era goală.

 

— De ce?

 

Preotul zâmbi.

 

— Pentru că povestea nu s-a terminat.

 

Constantin luă pana.

 

— Cine trebuie să scrie mai departe?

 

Preotul îi răspunse:

 

— Tu.

 

---

 

CARTEA XVIII

 

✥ SATUL CARE A ÎNVĂȚAT SĂ SE ROAGE ✥

 

Constantin se întoarse printre oameni.

 

Nu le povesti despre toate minunile.

 

Nu le spuse despre îngeri.

 

Nu le povesti despre Împăratul Întunericului.

 

Le spuse ceva mai simplu:

 

— Rugați-vă!

 

— Pentru ce?

 

— Pentru familie.

 

— Pentru ce altceva?

 

— Pentru dușmani.

 

— Pentru dușmani?!

 

— Da.

 

— De ce?

 

— Pentru că, dacă ne rugăm doar pentru cei pe care îi iubim, încă nu am învățat iubirea deplină.

 

Oamenii au început să se roage.

 

Bătrânii.

 

Copiii.

 

Țăranii.

 

Mamele.

 

Bolnavii.

 

Și, încet, satul s-a schimbat.

 

Nu pentru că oamenii nu mai aveau probleme.

 

Ci pentru că nu mai erau singuri în ele.

 

---

 

CARTEA XIX

 

✥ ULTIMA NOAPTE A BĂTRÂNULUI CONSTANTIN ✥

 

Anii trecură.

 

Constantin îmbătrâni.

 

Părul îi deveni alb.

 

Mâinile îi tremurau.

 

Dar, în fiecare dimineață, mergea la biserică.

 

Se ruga.

 

Ajuta oamenii.

 

Îi învăța pe copii.

 

Și scria.

 

Într-o seară, se așeză înaintea icoanei.

 

— Doamne...

 

Privi candela.

 

— Am mers mult.

 

În liniște, închise ochii.

 

— Uneori am fost curajos.

 

— Alteori mi-a fost frică.

 

— Uneori am avut credință.

 

— Alteori m-am îndoit.

 

— Dar Te-am căutat.

 

O lacrimă îi coborî pe obraz.

 

— Dacă am greșit, iartă-mă.

 

Candela ardea.

 

Constantin zâmbi.

 

— Acum înțeleg.

 

În fața lui apăru aceeași lumină pe care o văzuse în copilărie.

 

Și o voce blândă:

 

— Nu ai fost niciodată singur.

 

Constantin deschise ochii.

 

Înaintea lui era Hristos.

 

Nu ca o imagine îndepărtată, ci ca Lumina însăși.

 

Constantin îngenunche.

 

— Doamne...

 

Și nu mai putu spune nimic.

 

---

 

EPILOG

 

✥ ULTIMA PECETE — LUMINA CARE TRECE DIN INIMĂ ÎN INIMĂ ✥

 

A doua zi, oamenii îl găsiră pe Constantin adormit înaintea icoanei.

 

Lângă el era Hronica.

 

Cartea era deschisă.

 

Ultima pagină, care fusese goală, avea acum câteva cuvinte:

 

„Povestea nu se sfârșește aici.”

 

Sub ele era desenată o cruce.

 

Iar dedesubt:

 

„Lumina trece din inimă în inimă.”

 

Copiii satului se apropiară.

 

Unul dintre ei întrebă:

 

— Cine a scris cartea?

 

Preotul răspunse:

 

— Constantin.

 

— Și ce scrie în ea?

 

Preotul privi cartea.

 

— Despre un copil care a plecat să-L caute pe Dumnezeu.

 

— Și L-a găsit?

 

Preotul zâmbi.

 

— Nu acolo unde se aștepta.

 

— Unde?

 

— În fiecare om pe care l-a ajutat.

 

În fiecare rugăciune.

 

În fiecare iertare.

 

În fiecare faptă bună.

 

În fiecare lacrimă.

 

În fiecare om care s-a ridicat după ce a căzut.

 

Și mai ales în Hristos.

 

Clopotul începu să bată.

 

DONG!

 

Satul se trezi.

 

DONG!

 

Oamenii ieșiră din case.

 

DONG!

 

Soarele răsări peste deal.

 

Razele sale atinseseră crucea bisericii.

 

Crucea străluci.

 

Și, pentru o clipă, întregul sat păru scăldat într-o lumină aurie.

 

Copilul care ținea cartea în mâini se uită spre cer.

 

— Doamne, ce trebuie să fac acum?

 

Vântul mișcă ușor paginile.

 

Pe ultima pagină apăru un singur cuvânt:

 

„CONTINUĂ.”

 

Copilul luă pana.

 

Și începu să scrie.

 

---

 

✝️ SFÂRȘITUL PRIMEI HRONICI

 

DAR NU ȘI SFÂRȘITUL LUMINII

 

„Lumina luminează în întuneric, iar întunericul n-a biruit-o.”

 

HRONICA ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII

Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space. 

Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.

Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.

Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".

Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."

Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"

Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare. 

Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."

Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."

Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice. 

Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.

Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.

Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.

Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.

Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase. 

Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."

Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.

Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".

 

Progetto di costruzione più alcune sciocchezze

 

Cecilia e suo marito stanno progettando di trasferirsi in una nuova casa. Continuavano a cercare su Internet annunci di agenzie immobiliari. In linea di massima non è complicato quello che vogliono, un appartamento con tre stanze, due bagni, un soggiorno, due balconi, di quelli scoperti, che non abbiano muri né finestre (perché a Cecilia piace stare al sole, ad abbronzarsi), una cucina, ma anche uno spazio per riporre le scatole delle scarpe. Da questo spazio di archiviazione partono la maggior parte delle discussioni, il marito di Cecilia non è d'accordo. Pensa che il posto di quelle scatole potrebbe essere proprio sul balcone. Inoltre, lo spazio di archiviazione non gli avrebbe permesso di ampliare il bagno con un'amaca. Praticamente l'uomo desidera un bagno open space.

Si guardano intorno, cercano offerte, ne notano una piuttosto vantaggiosa, un trilocale come desideravano, ma non nella zona centrale della città, ma da qualche parte in periferia, nella zona nord-ovest della città. La location non soddisferà del tutto il bisogno di sole e di tepore di Cecilia, ma che farci, non possiamo averli tutti, dobbiamo comunque rinunciare ad alcuni criteri di selezione che avrebbero voluto per la loro futura Casa.

Mercoledì andranno verso le 9 per parlare con i costruttori. Ma, fin dall'ingresso, Cecilia ha una strana sensazione. L'uomo le chiede perché non sarebbe bello restare lì. Comincia con una serie di ragioni: che è lontano dall'asilo del ragazzo, dalle sue lezioni di pianoforte, dal municipio, dal salone di bellezza che frequenta, da qualsiasi negozio del genere dove possa fare la spesa.

A tutto questo il marito dà una risposta molto "intelligente":,, ci sono i mezzi pubblici". Cecilia nervosa:,, Allora non mi aiuti a spostarmi da un posto all'altro?".

Ancora il marito di Cecilia ha una battuta che fa meravigliare di quanto sia fedele e devoto come marito: "Hai il permesso per tutte le categorie, non ti viene proprio voglia di andare in motorino, ci sono dei taxi che puoi chiamare a qualsiasi ora del giorno e della notte." Cecilia è ancora più accanita:,, Sai una cosa, mi sono fatta le patenti da sola, per dimostrare a me stessa che posso, che colpa ho se nel traffico ho avuto di tutto, come te, chi vuole davvero scontrarsi con me? Ho paura di così tanti partecipanti al traffico." Il marito le dice, con voce timida: "Va bene, ti aiuto con i viaggi".

Per il momento le cose si sono calmate, i due vanno a parlare con i costruttori. Danno loro una pianta dell'appartamento, così potranno vedere più nel dettaglio tutti i dettagli architettonici. Il marito vede il bagno più piccolo e vorrebbe renderlo uno spazio aperto. Esordisce Cecilia, con voce critica e moralizzante: "Non capisco perché ti serve un bagno open space?" Dove hai già visto questo modello di bagno? Al pub?!!"

L'uomo dice che la vuole perché ha idee innovative, non conservatrici, per vedere le cose unilateralmente come Cecilia, per avere tutte le pareti ben disposte, per non venire inclinate a 95 gradi e che il bisogno di perfezione di Cecilia lo congestiona, lo blocca , sembra che tutto sia stagnante a causa delle sue preferenze tipiche.

Cecilia arrossisce, tace, ma nota le cose. Cecilia dice:,, E mi sembra che manchino tante cose, non rimarrei qui, è uno spazio vuoto."

I muratori gli dicono: "Adesso è vuota, perché non ci sono oggetti, siamo riusciti a malapena a costruire i muri, quando ti trasferirai qui, vedrai che la casa inizierà a prendere forma, la decorerai come preferisci, personalizzerai , e tutto il resto."

Cecilia parla con suo marito, vuole convincerlo a rimandare il trasloco finché suo figlio non avrà finito la scuola materna perché è un ragazzo molto emotivo e qualsiasi cambiamento importante potrebbe avere un impatto spiacevole sul suo rendimento scolastico.

Il marito non è d'accordo, rifiuta la proposta di Cecilia e promette ai costruttori che si trasferirà non appena l'appartamento sarà costruito, arredato, intonacato. Accettano tuttavia che lo spazio per riporre le scatole da scarpe sia nel bagno open space.

Cecilia cede, vede che tanto non ha nessuno con cui parlare, ha un'ultima richiesta prima di lasciare l'appartamento dei nonni e cioè: stare attenta a tutti i 20 quadri dei nonni, non perderli, non non scheggiargli il telaio quando li tira fuori dall'auto e li porta all'appartamento. Promette che starà attento, che non li farà cadere, non li graffierà, non toccherà la ringhiera e così via.

Arriva il giorno del trasloco, di venerdì, non è nemmeno andato a prendere il bambino all'asilo, non ha la bussola nella borsa, né le mappe, né l'applicazione "Mappe" installata sul telefono, deve indovinare dove la nuova casa è Se riesce a casa bene, altrimenti dorme per strada.

I quadri di Cecilia, quelli poveri, stanno nel baule accanto a due bottiglie d'acqua Aqua Carpatica, un sacco pieno di scatole di Cremșnit, un altro sacco con otto pacchi di farina, un acquario, non so quante scatole di tovaglioli, stracci e tutto il resto.

Mentre li trasporta, fa attenzione a ogni passo che fa, ma poiché ne ha cinque in una mano e cinque nell'altra, graffia la cornice di un dipinto che tiene nella mano destra. Cecilia non sospetta cosa sia successo finché suo marito non lo inchioda al muro. Cecilia con la sua vista agile, occhio d'aquila che nota anche il più piccolo difetto a +1,75 diottrie, vede il graffio. Dice all'uomo:,, Domani voglio che tu vada al negozio cinese nel piccolo mercato e compri una montatura nuova ma ancora dorata come questa. Non posso guardare questo dipinto, l'hai rovinato con la tua disattenzione!" E davvero, che fortuna era quella? Era solo un dipinto di gatti pelosi.

Il marito le chiede:,, Ma non si può riparare con la colla?" Cecilia seccata da tanta inettitudine,,, No, non si può riparare con la colla. È graffiata, non manca un pezzo della cornice... "

Il marito riflette fuori sulle parole di Cecilia:,, Una donna che non sa nemmeno quello che vuole, non vuole la colla, le do le ragioni per volere la colla." E passa a gesta ancora più coraggiose, rompe l'acquario Cecilia vede tutto dal balcone, le manda un messaggio al telefono per comprare anche un nuovo acquario dal negozio cinese ed eventualmente nuovi pesci dal negozio di animali, mentre lei fatica a rianimare tutti quelli che erano in quell'acquario, metterli alla spina, sotto il getto d'acqua e in un vaso di fiori.

Cosa fare? Il marito di Cecilia avrebbe dovuto sapere che "la fretta rovina il lavoro".

Familia mare s-a format în timp, reparând niște destine grav rănite .

Mama soțului meu a murit la nașterea unui frățior, când el avea doar trei anișori

și trei copii au rămas orfani . Un tată cu trei copilași singur, fără nici un ajutor. 

A fost un an de coșmar pentru familia îndoliată, dar cel mai greu pentru micuța 

Petruța care avea doar șapte ani, și avea grijă de casă și de sora și fratele cel mic.

     Tata mergea la muncă, și anul de doliu a trecut greu, apoi le aduce o nouă 

mamă celor trei copilaș. cu două surioare rămase și ele orfane de tată.Familia 

se mărește cu încă trei surioare- devine o familie mare-pe  care mama Domnica 

reușește s-o scoate la liman cu brio.S-a străduit să țină familia unită, să se iubească.

      Soțul meu era singurul băiat între cele șapte fete,a simțit nevoia să le ocrotească 

să le apere, până la măritiș, nici una dintre ele nu l-a făcut de rușine.Apoi toate au 

înțeles că -dar au fost și timpuri bune-numai mergând la școală, având o meserie,

vor găsi drumul bun în viață. Aici a reușit mama Domnica și efortul nu a fost în zadar.

Cât de greu a fost numai ea știe.Dar un lucru rar, legătura dintre frați nu s-a destrămat 

ba dinpotrivă: la bucurii împreună, la supărări se adună.

                                     va urma 

din stomac fluturii sa fuga, scăpând parca dintr un iad, ca din iubirea ta, doar fara pistol sa raman, ca fulgerul de asta vara sa ma fac foc, de bun sunt la suflet…cand ma ascult eu plang pentru ca ceva emoțional pot exprima doar cand dorm

cand sunt treaz ochii mei reflecta marea, iar valurile tulburi imi turbeaza gura de petarde..ma arunc in case vechi, ma doare sufletul si sensibilele petale ale lunii se holbează la gura mea

gura mea, apa aurie, pura lacomie, cuvinte curg la mal, eu ma duc in larg

si sap, sap, pana ma inec…eu nu înot, ma cobor in adâncuri, langa iubirea mea,

spune i ca ma va intalni, dragostea mea, ochii mei..marea mea

când o să fiu arsă în crematoriu, sufletul meu o să urle după tine în timp ce se disipă în aerul dens, îmbâcsit de fumul și râncedul cărnii mele.
pielea mea o să miroasă a atingerea ta și pe măsură ce arde, o să umple aerul de momentele în care mă voiai doar pentru corpul meu.
când flăcările vor ajunge la organele mele, acestea se vor contopi într-o melodie de agonie și vor cânta în unison despre cat de mult m-ai rănit.
nu va mai rămâne absolut nimic din mine ca să te mai venereze, decât o cenușă fină care se va împrăștia peste fiecare moment din viitorul tău, astfel reușind în sfârșit să fim împreună într-un univers în care eu nu mai exist.

Sunt zile, când vreau să iau viața de la început.Nu ar mai fi curs 

atâtea lacrimi și strâns atâta durere.Au fost ani de teroare și de 

umilință. Chiar nu știu cum am rezistat,poate că am avut copi.și 

ei aveau nevoie de mine.Dar Dumnezeu s-a îndurat de noi și mi-a 

scos în cale un suflet mare, care a pus capăt unui astfel de trai .

         Apoi am înțeles ce înseamnă iubirea,compasiunea, toleranța,

și vorba bună. Nu tolerați violența, aveți nevoie doar de mult curaj,

și dacă ești o luptătoare Dumnezeu te ajută. Curaj !!!!

          Cele scrise nu face parte din biografia mea !

 

 

 

Am plecat în grup mare la pescuit, pe brațul Dunării, zis Dunărea Veche

Ne-am instalat corturile, cu tot ce trebuie, am luat masa de seară, la foc 

de tabără, muzică în surdină, povești pescărești și nu numai. Fetițele 

Costina și Claudia au ales să doarmă în mașină. Aproape de miezul 

nopții, a început o furtună din senin, Ne temeam că vor fi smulse corturile

și duse de vânt...a început apoi o ploaie torențială în plină noapte...

     Îngijorați și nu prea am ocupat locurile de culcare în corturi

Deodată am simțit că sub noi pământul clocotește...ondulațiile erau așa mari

încât trupurile noastre se rostogoleau. Mașina în care dormeau fetele, făceau salturi 

când pe roțile din stânga, când pe roțile din dreapta...Un vuiet puternic și prelung se 

înstalase peste malul lacului. Apoi s-a făcut liniște...Am ieșit din corturi, am aprins 

lanterne, am comentat și am rămas pe gânduri. Am avut ocazia, să vedem natura 

deslănțuită. În zori totul era la locul lor, soarele se ridică parcă din lac, ne-am 

băut cafeaua, amatorii de pescuit își iau undițile,lopețile și-și treg bărcile lângă 

stufăriș. Încă o zi petrecută în natură...La bac, lumea întânlită părea supărată,

era efectul cutremului din noaptea trecută, de care uitasem, dar făcuse dărămături 

în oraș.Abia când au  intrat in casă, au văzut mobila răsturnată .

     Daniel își mobilizează famlia să facă ordine în casă și găsește în textura fotoliilor

un microfon înșurubat... mare surpriză ...

     -Mamă, Liliana, veniți în sufragerie să vă arăt ce-am găsit...

Mi se pare că visez, spune  Petrina.Toți din casă au rămas nedumeriți, la serviciu 

totul părea în ordine. Acum, nu era cazul să sufle nici-o vorbă nimănui, 

despre cele descoperite la el acasă.

      Mergând înr-o vizită, îl găsim pe Daniel în concediu medical, se plângea de 

o stare de oboseală, de apatie.

    -Nu-mi vine să fac nimic, parcă nu sunt eu...sunt irascibil fără motiv, aștept să 

treacă sărbătorile de iarnă și o să mă internez în spital să fac un control serios.

     Bucuria sărbătorilor este umbrită de starea de sănătate a lui Daniel. Ba ar fi o 

răceală puternică,la plămâni, ar fi o complicație greu de explicat. Se recomandă 

o internare la specialist la Bucuteși 

                                                   va urma