Începutul, pe cât este de greu, pe atât este de palpitant. Porți în inima ta o gamă largă de trăiri, emoții, stări, senzații. Multe dintre ele poate prea stângaci redate, exprimate, așa este și firesc acum. Este o perioadă a formării deprinderilor, a căutării, a descoperirilor, a revelațiilor, a învățării din greșeală și eșec, clipe în care mai mult testezi, nu ești convins că vrei să continui ce ai început. Alteori știm că începe o nouă etapă a vieții, pe care o căutăm fie noi înșine, fie cei din jur.

Oricum ar fi, începutul contează, închipuiți-vă un atlet bun, care ar fi participat la diverse concursuri și nu știu ce, mai ajungea acolo dacă nu avea susținere, dacă nu ar fi avut bafta de a găsi antrenorul potrivit stilului lui de a învăța și nevoilor lui? Nu, categoric nu.

La fel, poate ne imaginăm un nume de brand, ar mai fi avut succes, ar mai fi cumpărat atâta lume de acolo dacă nu avea susținere, publicitate, promovări pe nu știu câte canale de social media? Nu, bineînțeles că nu, lumea nici nu ar fi știut de existența acelui brand.

Începutul semnifică desprinderea de ce era înainte. Poate fi planificat sau neplanificat din timp, depinde ce vrem să începem. Dacă de exemplu vrem să ne înscriem la cursuri de balet, da, ne putem planifica începutul, nici atunci nu este chiar planificabil, dacă instructoarea nu se întoarce din concediu de maternitate până la data stabilită. Dacă ne aflăm noi în concediu de maternitate, nașterea nu poate fi programată, nu putem să ne alegem luna în care vom naște, cu atât mai mult ziua, ora. Se întâmplă pe moment. Atunci atât noi, cât și copilul avem parte de un început, un nou drum pe care vom merge împreună. Contează cum dorim să își înceapă viața copilul. În calitate de părinți, putem alege de ce vrem să aibă parte copilul. Ne exprimăm iubirea doar trimițându-i bani și colete cu nu știu ce jucărie din țara în care lucrăm, dar în timpul ăsta un străin are grijă de copilul nostru? Să nu ne surprindă mai târziu faptul că între noi și copil vor exista bariere, rețineri. Lipsa de apropiere de copil și de comunicare cu acesta are impact asupra dezvoltării lui, pentru că niciodată nu s-ar fi simțit dorit de către aceștia. Doar își va aminti de părinții lui biologici, însă nu îi va recunoaște ca părinți în adevăratul sens al cuvântului.

La polul opus, sunt părinții care aleg să rămână în țară. Ziua de mâine naște incertitudini, acest stres generat de incertitudinile, pe care singuri ni le închipuim, se revarsă asupra copilului, dacă nu știm să ne stăpânim și le lăsăm să facă ce vor. Atunci părinții devin irascibili, îi vorbesc aiurea, efectiv aiurea, copilului, din senin. Mare atenție ce îi oferim copilului în prima parte a prunciei, pentru că mintea lor este ca un burete. Absoarbe tot, fiecare cuvințel, gest, ton al vocii. Fără să își dorească, își va însuși acel început. Va prelua, stări, gânduri, impresii, atitudini. Ar fi păcat să se întâmple acest lucru. Trebuie să crească frumos din toate punctele de vedere, că degeaba l-ar fi purtat părinții prin cele mai bune școli, prin cele mai bune licee, facultatea mult visată și nu mai știu pe unde, degeaba ar ajunge înalt de 1,90, bine dezvoltat, atletic și mai nu știu cum, dacă la interior găsim un amestec de traume, ținute în sine, neconștientizate la timp, neexprimate, nevindecate. La exterior ar arăta bine, la interior însă s-ar vedea că nu s-a pus suflet în creșterea lui, pentru că i-ar lipsi fix ce ar fi mai de preț, compasiunea și omenia. Ce familie va mai întemeia și el la rândul lui? Ce generații vor rezulta din acea familie și tot așa. 

Are nevoie de căldură sufletească, la fel cum și copacul, când îl plantăm, pe lângă faptul că îl udăm, avem grijă să crească drept și gros, are nevoie și de căldura soarelui pentru a se dezvolta bine din toate punctele de vedere.

Uneori începutul mai poate să însemne că ne apucăm de un sport, mersul pe bicicletă, învățăm să gătim rețete noi și așa mai departe. Mare atenție însă, dacă vă alegeți să învățați ceva ce nu se poate învăța doar privind videoclipuri pe YouTube și atât, vă trebuie instructori sau profesori pentru treaba respectivă, încercați să căutați o persoană care măcar să aibă minimumul de voință să vrea să vă înțeleagă dorința de a deprinde acea abilitate, motivația voastră intrinsecă de a deveni mai independenți din acel punct de vedere, temerile voastre, să vă sprijine acolo unde nu prea vă descurcați, să depășiți împreună piedică respectivă. În caz contrar, tot voi veți avea de suferit, tot voi vă veți umple de frustrări, de nervi că ați plătit pentru acel curs și instructorul nu are timp pentru voi, mereu îi are pe alții, mereu îi prioritizează în defavoarea voastră, cu toate că și voi ați plătit aceeași sumă de bani ca cei favorizați.

La fel și la orele care se țin la școală, există teoria inteligențelor multiple conform căreia ar exista 9 tipuri de inteligență. Nu știu de ce unii profesori încă mai cred că elevii lor trebuie obligatoriu să fie buni la obiectul lor. Dacă alege să îl umilească public în fața clasei pentru cât de puțină matematică știe, atunci corect ar fi ca tot el, după ora respectivă, să îl finanțeze, să îi dea bani să poată merge la ședințe de terapie, să se vindece de teama de eșec, anxietate dătătoare de sângerări nazale, greață, amețeli, tulburări de somn și de ritm cardiac. Dacă nu este bun la matematică, nu este absolut nicio problemă, poate este o fire mai expresivă, mai bună la pictură, la instrumente de percuție, la limbi, la sport, la alte materii. Nicidecum nu ar fi corect să îi punem eticheta că nu poate să facă nimic, că oricum nu ar ști și nu ar înțelege, că nu se mai poate face nimic pentru el și cu el, că nu va ajunge nimic în viață și tot felul de scenarii de genul acesta. Orice om este unic, are propriile lui calități ce trebuie exersate, lucrate, cizelate. Asta ar trebui să facă părinții și profesorii care au această gândire învechită cum că dacă nu poate să învețe matematică, atunci nu poate să facă nimic. De curiozitate, absolvenții facultății de matematică se simt mulțumiți după ce o termină, câți chiar ajung să profeseze cu matematică când calea spre a deveni ce și-au dorit este presărată cu piedici la tot pasul și nici meritele și cunoașterea nu mai contează? Când dintr-o listă de 10 criterii, nu a corespuns doar unuia, în rest le avea pe toate și nu a mai fost primit? Ce sens are să le impunem să meargă pe o cale pe care nu ar mai merge nici cei ce iubesc matematica? Lăsați copiii, cursanții, învățăceii de toate felurile să își aleagă singuri calea, oricât de mult sau oricât de puțin li s-ar potrivi! Nu vă puneți în pielea altor persoane crezând că le cunoașteți mai bine, că intuiți ce își doresc, spre ce aspiră. Greșelile făcute pe cont propriu sunt mult mai simplu de corectat, decât cele făcute că te-au sfătuit alții să greșești. 

Depinde de la caz la caz, dacă e un copil mai docil va acceptat situația și va încerca să îi facă față, cu toate că va fi depresiv, neîmpăcat cu el însuși, plin de furie și va acumula frustrări ascunse. Dacă vorbim însă de o fire mai care nu se supune, care vrea să fie independentă în propriile decizii și preferințe, atunci riscăm să ajungem la o rată tot mai mare a abandonului școlar. Ar considera că de ce să mai meargă la acea clasă de mate-info, când oricum nu se regăsește în nimic din ce se discută acolo, mai nimic nu i se aplică și nu i se potrivește. De aceea, se recomandă ca părinții să își înțeleagă copiii și să i susțină în fiecare etapă mai importantă a vieții.

Chiar dacă m-am axat pe aspecte mai puțin plăcute, ele fac parte din realitatea fiecărui început, la urma urmei, începutul este cel mai complicat. Pe parcurs, lucrurile se mai simplifică, se mai fluidizează, și totul devine o experiență mult mai demnă de a fi trăită, experimentată și simțită. Bineînțeles că persoanele întâlnite în fiecare etapă a vieții oricărei persoane tinere au și ele meritele lor.

Să le mulțumim așadar, părinților noștri care ne-au oferit sprijin atât cât s-a putut, până la o anumită vârstă ne-au oferit posibilități, haine, accesorii, gadget-uri și toate acelea, ne-au hrănit, atât cu mâncare, cât și cu sentimente pozitive, că ne-au dat o pastilă, că ne-au bandajat rănile după fiecare căzătură, că ne alinau depresia când credeam că nu mai are rost, că au avut răbdarea să ne studieze, să ne analizeze și să ne spună ce ni s-ar potrivi mai mult în majoritatea situațiilor, că ne-au plimbat prin parcuri, pe la galerii de artă, gelaterii și cofetării, că ne-au cultivat niște gusturi în materie de muzică și arte plastice, că ne-au dat primele instrucțiuni, primul manual de utilizare al vieții.

Le mulțumim și educatorilor, învățătorilor și profesorilor, că și ei au petrecut o bună parte a timpului alături de noi, și ei poate au trăit ce trăiam și noi, emoțiile examenelor nu erau doar ale noastre, erau și ale lor. Apreciem fiecare gând bun, fiecare dată când ne lăsau să plecăm de la ore dacă nu ne simțeam bine, când ne-au corectat, când ne-au trimis cu forța la nu știu ce concurs, când ne-au explicat, când silabiseam, citeam alături de ei, când ne-au învățat lucruri noi, când au schimbat destine, când au adus sens în viețile noastre, când ne-au ajutat să ne gestionăm timpul mai bine, să nu mai fim atât de împrăștiați cum eram.

Mulțumiri din adâncul inimii pentru oricine ne-a ajutat să evoluăm, să trecem prin schimbări benefice, ne-a luat sub aripa protectoare.

L'inizio conta

L'inizio, tanto duro quanto emozionante. Porti nel cuore una vasta gamma di esperienze, emozioni, stati d'animo, sensazioni. Molti di essi sono forse resi, espressi in modo troppo goffo, così è adesso. È un periodo di formazione di competenze, ricerca, scoperte, rivelazioni, apprendimento da errori e fallimenti, momenti in cui ti metti alla prova di più, non sei convinto di voler continuare ciò che hai iniziato. Altre volte sappiamo che sta iniziando una nuova fase della vita, che cerchiamo noi stessi o chi ci circonda.

Comunque sia, conta l'inizio, immaginatevi un bravo atleta, che avrebbe partecipato a varie gare e non so quali, ci arriverebbe comunque se non avesse l'appoggio, se non avesse la fortuna nel trovare l'allenatore adatto al suo stile di apprendimento e alle sue esigenze? No, assolutamente no.

Allo stesso modo, magari immaginiamo un marchio, avrebbe avuto successo, così tante persone avrebbero comprato da lì se non avesse avuto supporto, pubblicità, promozioni su non so quanti canali social? No, certo che no, il mondo non saprebbe nemmeno dell'esistenza di quel marchio.

L'inizio significa il distacco da ciò che era prima. Può essere pianificato o non pianificato in anticipo, dipende da cosa vogliamo iniziare. Se, ad esempio, vogliamo iscriverci a un corso di danza classica, sì, possiamo pianificare l'inizio, anche in quel caso non è proprio pianificabile, se l'istruttrice non rientra dalla maternità entro la data stabilita. Se siamo in maternità non si può programmare il parto, non si può scegliere il mese in cui partoriremo, tanto meno il giorno, l’ora. Accade momentaneamente. Allora sia noi che il bambino abbiamo un inizio, un nuovo cammino che percorreremo insieme. È importante il modo in cui vogliamo che il bambino inizi la sua vita. Come genitori, possiamo scegliere cosa vogliamo che il bambino abbia. Esprimiamo il nostro amore solo mandandogli soldi e pacchi di non so quali giocattoli dal paese in cui lavoriamo, ma nel frattempo uno sconosciuto si prende cura di nostro figlio? Non stupiamoci poi del fatto che ci saranno barriere, restrizioni tra noi e il bambino. La mancanza di vicinanza al bambino e di comunicazione con lui ha un impatto sul suo sviluppo, perché non si sarebbe mai sentito desiderato da loro. Ricorderà solo i suoi genitori biologici, ma non li riconoscerà come genitori nel vero senso della parola.

Al polo opposto ci sono i genitori che scelgono di restare nel Paese. Il domani fa nascere incertezze, questo stress generato dalle incertezze che immaginiamo noi stessi si riversa sul bambino, se non sappiamo controllarci e lasciargli fare quello che vuole. Allora i genitori diventano irascibili, dicono sciocchezze, effettivamente sciocchezze, al bambino, all'improvviso. Prestiamo molta attenzione al bambino nella prima parte dell'infanzia, perché la sua mente è come una spugna. Assorbi tutto, ogni parola, gesto, tono di voce. A malincuore si approprierà di quell'inizio. Prenderanno il sopravvento, stati d'animo, pensieri, impressioni, atteggiamenti. Sarebbe un peccato se ciò accadesse. Deve crescere benissimo sotto tutti i punti di vista, perché i suoi genitori lo avrebbero portato nelle migliori scuole, nei migliori licei, nel tanto sognato college e non so dove, sarebbe vano che arriverebbe all'altezza di 1,90, ben sviluppato, atletico e non so come, se dentro troviamo un miscuglio di traumi, custoditi in noi stessi, non realizzati in tempo, non espressi, non guariti. Dall’esterno sembrerebbe bello, ma dall’interno si vedrebbe che nella sua crescita non è stata impiegata alcuna anima, perché sicuramente le mancherebbe ciò che è più prezioso, la compassione e l’umanità. Quale famiglia troverà a sua volta? Quali generazioni deriveranno da quella famiglia e così via.

Ha bisogno del calore dell'anima, proprio come l'albero, quando lo piantiamo, oltre ad annaffiarlo, facciamo in modo che cresca dritto e folto, ha bisogno anche del calore del sole per svilupparsi bene in ogni senso.

A volte l'inizio può significare intraprendere uno sport, andare in bicicletta, imparare a cucinare nuove ricette e così via. Attenzione però, se scegli di imparare qualcosa che non si può imparare solo guardando i video di YouTube e basta, hai bisogno di istruttori o insegnanti per quel lavoro, prova a cercare una persona che abbia almeno un minimo di volontà di volerlo comprendere il tuo desiderio di apprendere quella competenza, la tua motivazione intrinseca a diventare più indipendente da quel punto di vista, le tue paure, a supportarti dove non riesci del tutto, a superare insieme quell'ostacolo. Altrimenti soffrirai anche tu, sarai anche pieno di frustrazioni, di nervi che hai pagato quel corso e l'istruttore non ha tempo per te, ne ha sempre degli altri, li dà sempre la priorità a te, con tutto quello che hai anche pagato la stessa somma di denaro dei favoriti.

Così come nelle classi scolastiche esiste la teoria delle intelligenze multiple secondo la quale esistono 9 tipi di intelligenza. Non so perché alcuni insegnanti pensano ancora che i loro studenti debbano essere bravi nella loro materia. Se scegliesse di umiliarlo pubblicamente davanti alla classe per quanto poco sa di matematica, allora sarebbe giusto per lui, dopo quella lezione, finanziarlo, dargli i soldi per andare in terapia, per guarire dalla sua paura di fallimento, ansia che porta a sangue dal naso, nausea, vertigini, disturbi del sonno e del ritmo cardiaco. Se non è bravo in matematica non c'è assolutamente problema, forse è più espressivo, più bravo in pittura, percussioni, lingue, sport, altre materie. Non sarebbe assolutamente giusto etichettarlo come se non potesse fare nulla, come se non saprebbe e comunque non capirebbe, come se non si potesse fare nulla per lui e con lui, come se niente valesse niente nella vita. e tutti i tipi di scenari come questo. Ogni uomo è unico, ha le sue qualità che vanno praticate, lavorate, affinate. Questo è ciò che dovrebbero fare i genitori e gli insegnanti che hanno questa mentalità antiquata secondo cui se non può imparare la matematica, allora non può fare nulla. Per curiosità, i laureati della facoltà di matematica si sentono soddisfatti dopo averla terminata, quanti finiscono effettivamente per insegnare matematica quando il percorso per diventare ciò che desideravano è disseminato di ostacoli ad ogni passo, e anche i meriti e le conoscenze non contano più? Quando su una lista di 10 criteri, non ne soddisfaceva uno solo, altrimenti li aveva tutti e non veniva mai accettato? Che senso ha costringerli a seguire una strada che anche chi ama la matematica non seguirebbe? Lasciamo che i bambini, gli studenti, gli studenti di ogni genere scelgano la propria strada, per quanto poco o molto convenga a loro! Non metterti nei panni degli altri pensando di conoscerli meglio, di intuire cosa vogliono, a cosa aspirano. Gli errori commessi da soli sono molto più facili da correggere rispetto a quelli commessi perché altri ti hanno consigliato di commettere un errore.

Dipende dai casi, se è un bambino più docile accetterà la situazione e cercherà di affrontarla, anche se sarà depresso, non in pace con se stesso, pieno di rabbia e accumulerà frustrazioni nascoste. Ma se parliamo di una natura che non obbedisce, che vuole essere indipendente nelle proprie decisioni e preferenze, allora rischiamo di raggiungere un tasso crescente di abbandono scolastico. Penserebbe che perché andare a quel corso di informazioni sul compagno, quando comunque non si trova in nulla di ciò che viene discusso lì, nulla si applica a lui e non gli va bene. Ecco perché si raccomanda ai genitori di comprendere i propri figli e di sostenerli in ogni fase importante della vita.

Anche se mi sono soffermato sugli aspetti meno piacevoli, fanno parte della realtà di ogni inizio, dopotutto l'inizio è il più complicato. Strada facendo le cose diventano più semplici, più fluide, e tutto diventa un'esperienza molto più degna di essere vissuta, vissuta e sentita. Naturalmente, le persone incontrate in ogni fase della vita di ogni giovane hanno i loro meriti.

Ringraziamo quindi i nostri genitori che ci hanno supportato come hanno potuto, fino ad una certa età ci hanno dato opportunità, vestiti, accessori, gadget e tutto il resto, ci hanno nutrito, sia con il cibo che con sentimenti positivi, che ci hanno dato un pillola, che ci fasciavano le ferite dopo ogni caduta, che alleviavano la nostra depressione quando pensavamo fosse inutile, che avevano la pazienza di studiarci, analizzarci e dirci cosa sarebbe stato meglio per noi nella maggior parte delle situazioni, che ci accompagnavano attraverso i parchi, alle gallerie d'arte, alle gelaterie e alle pasticcerie, che hanno coltivato alcuni gusti musicali e artistici, che ci hanno dato le prime istruzioni, il primo manuale di istruzioni della vita.

Ringraziamo anche gli educatori, gli insegnanti e i professori, perché anche loro hanno passato con noi buona parte del tempo, e magari hanno vissuto quello che abbiamo vissuto noi, le emozioni degli esami non erano solo nostre, erano anche le loro. Apprezziamo ogni buon pensiero, ogni volta che ci hanno fatto uscire dalla classe se non ci sentivamo bene, quando ci hanno corretto, quando ci hanno costretto a non so quale concorso, quando ci hanno spiegato, quando abbiamo scritto, letto con loro, quando ci hanno insegnato cose nuove, quando hanno cambiato i destini, quando hanno dato un senso alla nostra vita, quando ci hanno aiutato a gestire meglio il nostro tempo, a smettere di essere così dispersi come eravamo.

Grazie dal profondo del nostro cuore a tutti coloro che ci hanno aiutato ad evolvere, ad attraversare cambiamenti benefici, ci hanno preso sotto la loro ala protettiva.

O echipă de cercetători și exploratori australieni ai spațiului s-a încumetat să participe la o misiune de care nu au mai auzit până acum, mai exact să facă o excursie cu noua rachetă Kepler 170. Racheta este de fapt un prototip, încă se află în faza de testare, dar li s-a promis că vor fi răsplătiți pentru curajul lor, dacă se vor întoarce cu bine pe Pământ. 

Asumându-și riscurile la care se expun, conștientizând că este posibil să nu mai vadă lumina zilei, au acceptat provocarea, și-au luat tot ce le trebuie, li s-a dat echipamente de două feluri (unul pentru când stau în rachetă și altul pentru când va aseleniza și vor fi nevoiți să meargă la suprafață lunii lui Jupiter, Europa). Misiunea lor are ca obiectiv explorarea și analizarea corpului ceresc Europa, despre care mai mult s-au auzit teorii, dar mai nimic concret în esență. Misterul este cu atât mai mare că i s-a dat acest nume ,,Europa", nume foarte generic, pentru că există continentul Europa și formația Europa FM, dar văd ceva familiar în acest nume, oare nu cumva sugerează ideea că ar putea promite existența unor forme de viață, fie ele chiar și microorganisme? Și dacă este adevărat, atunci: Cam cum ar arăta o zi pe Europa?, Câte ore are o zi acolo?, Care ar fi temperatura medie?, Are cerul vreo culoare anume acolo, așa cum vedem pe Pământ?, Au anotimpuri sau e iarnă veșnic?, Dat fiind faptul că este o planetă apoasă, există flux și reflux?

Cercetătorii noști curajoși ne vor oferi un răspuns la toate întrebările. Turnul de control se asigură că se fac toate verificările necesare pentru a decola și motoarele se pornesc, elicele se învârt din ce în ce mai rapid, au plecat. Trec prin toate straturile atmosferei planetei Pământ, se zgâlțâie cât pot de bine, nici nu mai pot ține ochii deschiși și au părăsit atmosfera. Acum rachetă înaintează în continuare către Europa, dar într-un ritm mai lent, parcă ar pluti, asta și fac de fapt. 

Pentru a comprima în timp voiajul lor, voi spune că după o lună au ajuns pe Europa, o lună în care au supraviețuit doar cu conserve de ton, capsule care înlocuiesc mesele zilei, sunt deshidratați și densitatea oaselor a scăzut. Nu au mai făcut baie de o lună, dar reușita cere sacrificii. 

Au ajuns, au ieșit din rachetă, se plimbau pe suprafața oceanului înghețat al Europei. Pericolul de a aluneca și de a-și luxa glezna nu este ca la patinoar, pentru că gravitația nu este ca pe Pământ, ating suprafața cu tălpile din când în când, nu tot timpul, e un mers mai mult din salturi. Cu un laser care topește, fierbe, lichefiază orice fel de material, au făcut o gaură în suprafața Europei pentru a extrage mostre, probe de viață, de oricare ar fi. Apoi, o undiță electrică este introdusă în gaura respectivă. Când va depista vietăți, va lansa o plasă în care le va prinde. Nici nu a trecut un sfert de oră în timp pământean că deja au prins ceva. Ce folos că a fost prins, dacă nu poate să iasă prin gaura aceea, pentru că este prea mică? Exploratorii măresc gaura cu laserul. Au scos un animal mare cam de dimensiunea balenelor eșuate despre care se vorbește la știri. Îl pun într-un incubator potrivit dimensiunilor sale și îl iau în rachetă.

Pare destul de amorțit, deja moare pentru că a fost luat din habitatul lui natural. 

Unul dintre cercetători ia un atlas despre anatomia animalelor marine de pe Europa. Se uită la acel pește, seamănă cu o plătică de pe Pământ, combinată cu pisică de mare. Gura este destul de interesantă, nasul este pătrățos și mai are și mustăți. 

Prima dată au crezut că este o specie rară din regnul Felinae Purcicae natāre, însă după ce l-au înțepat să îi ia sânge, rezultatul testului ADN a fost unul puțin spus șocant.

Cercetătorii țineau captivă o felină a oceanului înghețat, mai precis Nebelung de apă dulce. Era unul dintre puținii Nebelungi subacvatici (destul de bătrân după cum pare), care trăiesc de fapt în apele liniștite ale lunii Europa. Era gri la fel ca pisicile Nebelung de pe Pământ. Are formă de peste, dar, conform atlasului cică ar fi felină. Deci nu poate fi altceva decât focă, dacă are atât caracteristici de pisică, cât și de pește.

Esihistoriallinen kala

Ryhmä australialaisia tutkijoita ja avaruusmatkailijoita on uskaltanut osallistua tehtävään, josta he eivät ole koskaan ennen kuulleet, eli matkalle uudella Kepler 170 -raketilla. Raketti on itse asiassa prototyyppi, vielä kehitysvaiheen testausvaiheessa, mutta lupasi, että heidät palkittaisiin rohkeudesta, jos he palaavat turvallisesti maan päälle.

Otettuaan riskit, joille he ovat alttiina, tajutaen, että he eivät ehkä näe päivänvaloa enää, he ottivat haasteen vastaan, ottivat kaiken tarvitsemansa, heille annettiin kahdenlaisia varusteita (yksi raketissa ollessaan ja toinen raketissa ollessaan tulee kuu ja heidän on mentävä Jupiterin kuun Europan pinnalle). Heidän tehtävänsä on tutkia ja analysoida taivaankappaletta Europaa, josta on kuultu enemmän teorioita, mutta pohjimmiltaan ei mitään konkreettista. Mysteeri on sitäkin suurempi, että sille annettiin tämä nimi "Europa", hyvin yleinen nimi, koska siellä on Euroopan maanosa ja Europa FM:n muodostuminen, mutta näen tässä nimessä jotain tuttua, eikö se jotenkin viittaa siihen. ajatus, että se voisi luvata elämänmuotojen olemassaoloa, olivatpa ne jopa mikro-organismeja? Ja jos totta, niin: Miltä päivä Europalla näyttäisi?, Montako tuntia vuorokaudessa siellä on?, Mikä olisi keskilämpötila? , Onko taivas siellä jonkin tietyn värinen, kuten millaisena me näemme maan päällä?, Onko niillä vuodenaikoja vai onko se ikuinen talvi?, Kun otetaan huomioon, että se on vesiinen planeetta, onko siellä aaltoja?

Rohkeat tutkijamme antavat meille vastauksen kaikkiin kysymyksiin. Lennonjohtotorni varmistaa, että kaikki tarvittavat tarkastukset on tehty lentoonlähtöön ja moottoreiden käynnistymiseen, potkurit pyörivät nopeammin ja nopeammin, ne sammuvat. He käyvät läpi kaikki maapallon ilmakehän kerrokset, he tärisevät parhaansa mukaan, he eivät voi enää edes pitää silmiään auki ja he ovat poistuneet ilmakehästä. Nyt raketti liikkuu edelleen kohti Eurooppaa, mutta hitaammin, ikään kuin se kelluisi, mitä se itse asiassa tekee.

Yhteenvetona matkastaan sanon, että kuukauden kuluttua he saapuivat Eurooppaan, kuukaudessa, jolloin he selvisivät vain tonnikalasäilykkeistä, kapseleista, jotka korvaavat päivittäisen aterian, he ovat kuivuneet ja heidän luutiheys on laskenut. He eivät ole käyneet kylvyssä kuukauteen, mutta menestys vaatii uhrauksia.

He saapuivat, he nousivat raketista, he kävelivät Europan jäätyneen valtameren pinnalla. Vaara liukastua ja nyrjähtää nilkka ei ole kuin jäähallissa, koska painovoima ei ole kuin maan päällä, kosketan pintaa jaloillani silloin tällöin, en koko ajan, se on enemmän hyppykävelyä. Laserilla, joka sulattaa, kiehuu ja nesteyttää kaikenlaista materiaalia, he tekivät reiän Europan pintaan ottaakseen näytteitä, todisteita elämästä, mitä tahansa. Sitten siihen reikään työnnetään sähkötanko. Kun se havaitsee olentoja, se laukaisee verkon, jolla se saa ne kiinni. Maan ajassa ei ole kulunut varsinaistakaan tuntia, että he olisivat jo saaneet jotain. Mitä järkeä on jäädä loukkuun, jos hän ei pääse ulos siitä reiästä, koska se on liian pieni? Tutkijat suurentavat reikää laserilla. He vetivät esiin suuren eläimen, joka oli suunnilleen uutisissa kerrottujen rantavalaiden kokoinen. Laitoin hänet hänen kokoiseen inkubaattoriin ja otin hänet rakettiin.

Hän näyttää melko tunnottomalta, kun hän on jo kuolemassa, koska hänet vietiin luonnollisesta elinympäristöstään.

Yksi tutkijoista ottaa kartaston merieläinten anatomiasta Europalla. Katsokaa sitä kalaa, se näyttää lahnalta yhdistettynä monniin. Suu on melko mielenkiintoinen, nenä on neliömäinen ja siinä on viikset.

Aluksi he luulivat sen olevan harvinainen laji Felinae Purcicae natāre -valtakunnasta, mutta kun he pistivät häntä verta, DNA-testin tulos oli vähintäänkin järkyttävä.

Tutkijat pitivät vankeudessa jäätynyttä valtamerikissaa, erityisesti makean veden Nebelungia. Hän oli yksi harvoista vedenalaisista Nebelungeista (vaikuttaa melko vanhoilta), jotka todella elävät Europa-kuun tyyneissä vesissä. Se oli harmaa kuin Nebelung-kissat maan päällä. Se on kalan muotoinen, mutta atlasin mukaan se olisi kissa. Joten se ei voi olla muuta kuin hylke, jos sillä on sekä kissan että kalan ominaisuuksia.

7. Păpușile vii

Gabriel se îndreptă spre camera de gardă fără să îi mai arunce vreo vorbă Iuliei. Aceasta rămase tăcută câteva clipe în ușa clădirii din care tocmai ieșiseră amândoi, privind lung în urma doctorului. Apoi se îndreptă spre poarta spitalului. Doctorul intră în camera de gardă și începu să caute înfrigurat printre dosarele bolnavelor. Era hotărât să nu mai amâne întâlnirea cu cealaltă Iulie, bolnava din salonul-debara. În sfârșit găsi dosarul căutat și începu să-l parcurgă forțându-se să nu sară peste rândurile care nu păreau relevante. De fapt întregul dosar conținea doar două file pe care le citi și reciti încercând să înțeleagă de ce nu era înscris un diagnostic și nicio schemă de tratament. Dosarul era întocmit chiar de asistenta șefă, Doamna. Doamna notase pe prima filă întâmplarea din acea zi ploioasă de noiembrie când o găsise pe Iulia abandonată la poarta spitalului, iar pe a doua filă erau descrise deviațiile de comportament constatate tot de ea cu ocazia internării. Niciun medic nu părea să o fi consultat. Sau cel puțin din dosar nu rezulta acest fapt. În dosar nu era nicio referire la mâinile bandajate. Își aduse aminte că și Iulia avea un bandaj la mâna stângă, dar încercă să alunge din mintea sa această potrivire care se adăuga la potrivirea de nume și, după cum spusese chiar Iulia, la asemănarea fizică. Puse dosarul la locul lui și se îndreptă spre studioul pe care-l ocupa. În drum spre pavilionul central se gândi dacă nu cumva o va găsi pe Iulia în camera lui, așteptându-l. Deschise ușa și duse mâna spre întrerupător. Îl încercă o clipă de îndoială, apoi ridică comutatorul. Camera era goală. Se dezbrăcă de halat și își puse un trening gros peste care îmbrăcă paltonul. Era hotărât, dacă va fi nevoie, să o aștepte pe Iulia până ce aceasta va apărea în salonul-debara. Era o noapte nefiresc de senină, cuprinsă de o liniște profundă cum rar se întâmplă pe valea Oltului în plină iarnă. Ridică privirea. Lumina becurilor arunca asupra cerului un gri în care strălucirea stelelor pălea vizibil. Părăsi poteca săpată în zăpadă către un colț neluminat al curții. Ridică din nou ochii. Un strat negru profund pornea din fața lui spre înalturi până la bolta presărată cu lumini puternic strălucitoare care aruncau în jurul lor un albastru abia perceptibil. Închise câteva clipe ochii parcă pentru a-i feri de această geometrie de lumini, apoi îi deschise din nou încercând să izoleze în puzderia de stele semnele constelațiilor cunoscute. Stelele mai luminoase erau înconjurate din belșug de nori de praf strălucitor din care plecau dâre de lumină spre orizont pierzându-se în întuneric. Privirea îi era furată de aceste dâre de lumină a căror existență fugară năștea urme de compasiune. Se pomeni vorbind de unul singur.

— Ce poate fi mai tragic decât să vezi în aceeași secundă nașterea și moartea?

Atunci când vorbim cu noi înșine, într-o noapte sticloasă de iarnă, nu aștepți să primești replica cerului, deși ar fi binevenită. O pală de vânt se porni din senin și concertul ramurilor din arborii înghețați se revitaliză acoperind scârțăitul zăpezii sub pașii unei umbre care se apropia din spatele lui. Fulgi mari începură să cadă de pe crengile în mișcare stropind hainele celor doi cu pete de alb. Gabriel întoarse capul. În fața lui, fata părea o zână culeasă în anii prunciei din cărțile de basme. Ochii aproape căutau coperțile de pe care zâna albă tocmai s-a desprins pentru a deveni o statuie de gheață menită să-i taie calea.

— În secunda de care vorbești, pe pământ au dispărut zece generații de oameni.

— Da, probabil în urmă cu sute de ani.

— Ochii tăi întorc în univers lumina pe care o primesc de la aceste stele îndepărtate și peste alte sute de ani altcineva privind aceeași stea îți va putea citi gândul de acum.

— Dacă am putea descifra informațiile care dăinuiesc în lumina stelelor ne-am putea afla strămoșii. Am putea recepta gândurile din privirile lor.

— Cu sute de ani în urmă, chiar aici unde stai tu, a căzut un soldat. Ultima privire a îndreptat-o spre cer. Pe ochii tăi poate cade acum gândul lui. Doctore, poți să-i simți ființa? Poți să-i înțelegi gândul?

— Privirea lui este suferință.

— Întoarce-te în timp. Lasă-te în voia timpului. Lasă lumina să-ți inunde mintea.

— Îi caut sufletul. Trupul meu poate primi sufletul său rătăcitor.

Din înaltul cerului fără de sfârșit, dintre milioanele de raze care fulgerau pământul o rază singură găsi calea deschisă spre mintea lui Gabriel.

— Simți? adăugă ea fără pic de inflexiune în glas.

— Era rănit?

— Brațul lui sângera.

— Cineva puternic l-a ridicat și l-a ascuns. Nu a murit?

— Nu a murit.

— Repetă mereu un nume.

— Spune, doctore! Spune!

— „Iulia”! Da! Spune mereu „Iulia”! Cine este acest soldat?

— Baronul Aaron von Pieler. Un soldat austriac rănit în luptele cu turcii chiar aici.

Nori plumburii coborâră dinspre munți peste valea Oltului mușcând cu nesaț din strălucirea cerului. Pete mari de negură se presărau peste zăpadă murdărind albul strălucitor. Gabriel își desprinse privirea din înaltul cerului și se întoarse. În jurul lui întreg spațiul părea o gaură de întuneric. Ochiul înregistră fugar o imagine marginală, părând că o umbră înconjurată de un nimb alb se topea în negrul unei nebuloase ce înghițea luciul zăpezii.

Se îndreptă spre primul con de lumină din curte după care urmă drumul care ducea spre salonul-debara. La fel ca în prima seară, ușa se balansa purtată de vântul care se întețise simțitor. Cu spatele la ușă, o tânără era așezată la masă părând că citește liniștită o carte. Din pragul ușii, Gabriel încercă să-și facă simțită prezența.

— Domnișoara Iulia?

Tânăra se întoarse și aruncă o privire rece spre vizitatorul nocturn.

— Da. Sunt Iulia. Ce doriți?

— Sunt doctorul Gabriel. De azi sunteți pacienta mea.

— Atunci veniți mâine doctore. În halat alb, așa cum umblă doctorii.

Doctorul Gabriel nu reacționă în niciun fel la cuvintele Iuliei. Pătrunse în încăpere și întinse mâna spre cartea Iuliei. Brusc Iulia aruncă cartea și dintr-un salt se ghemui într-un colț întunecat al debaralei, după care strigătele ei dezlânate străpunseră noaptea. Gabriel rămase nemișcat câteva clipe încercând să găsească o soluție pentru a liniști pacienta. Din spatele lui apăru brusc, agitându-şi bastonul, tanti Crina.

— Nu pune mâna! Nu pune mâna!

Se apropie de Iulia și o cuprinse în brațe. O duse spre pat. Gabriel mai reuși să observe tremuratul puternic al fetei înainte de a se retrage în curte spre nu a înrăutăți lucrurile.

Focul arunca umbre schimbătoare pe pereții camerei. Lumânările pâlpâiau născând dâre de fum care luau și ele calea spre deschizătura aflată deasupra căminului. Cele două femei stăteau pe canapeaua veche privind spre flăcările jucăușe. Două ființe stăpâne peste misterul acestui loc se retrăgeau deseori aici pentru a-și alina suferințele.

— Nu-ți fie teamă. Nimeni nu te va mai răni.

— Bărbații sunt copii răi. Ei nu știu să se joace cu păpușile. Nu văd că suntem păpuși vii?

— Sunt și bărbați care ar vrea să te iubească.

— Crezi? Dar ei ne rănesc când ne iubesc.

— Uită bărbații aceia. Nu toți sunt la fel.

— Mi-au ars brațul, dar mai tare m-a durut iubirea lor.

— Gabriel este altfel. O să vezi. El poate iubi cu sufletul.

— Crezi că poate iubi o femeie ca mine?

— Închipuie-ţi că tu ești eu și eu sunt tu.

 Cele două femei schimbară locurile pentru a da mai multă credibilitate acestei substituiri de persoane. Dialogul continua, două voci aproape identice schimbau cuvintele cu nonșalanța pe care ți-o poate oferi doar un suflet deschis, sincer. Substituirea fizică și de spirit odată înfăptuită, vorbele curgeau în același ton liniștitor.

— Ai făcut dragoste cu Gabriel?

— Da!

— Și nu te-a lovit? Nu i-a chemat și pe ceilalți?

— Nu. A fost chiar plăcut. M-am simțit ca o păpușă vie în mâinile lui.

— Crezi că ar putea să mă iubească și pe mine?

— Știu că te iubește. Primește-l în brațele tale și te vei convinge singură. După ce am făcut dragoste am fost în camera lui. Nu s-a atins de mine. M-a lăsat să-l iubesc în somn așa cum mi-a plăcut mie.

— Poate așa aș putea iubi și eu pe cineva. În somn. Mai povestește-mi. Spune­mi despre Iulia și despre baron. Ei s-au iubit oare aici, pe această canapea?

— Am caietul la mine.

— Atunci citește. Așa-i că avea și ea o cruce pe braț?

Una dintre femei se ridică și se îndreptă spre jilțul de lângă foc ținând un caiet în mână, iar cealaltă, înfășurată în haina de blană, se așeză chiar la picioarele ei cuibărindu-și spatele în poala primitoare. Două personaje ale aceleiași ființe pictate pe aceeași pânză își căutau chipurile în lumina vie a focului. Ochii, de un albastru clar, primeau săgețile de scânteieri născute din furia lemnelor lovite de flăcări. Un zâmbet de fericire se instală pe chipul celei ce aștepta ca întreaga-i ființă să se contopească cu Iulia din povestea baronului. Un foșnet de pagini, întoarse una câte una, îi provocară fiori de căldură pe întreg spatele, corpul întreg primind ca pe un preludiu căutarea poveștii ce îi va mistui întreaga energie dornică de a se revărsa în iubire. Vorbele umplură camera acompaniate de muzica focului.

Tovarășii mei de arme, amețiți de băutură, aprinseră torțe și începuseră să mă caute. Se împiedicau de leșurile ce încă sângerau pe zăpada murdară și înjurau cu năduf făcându-i pe toți turcii păgâni. În acel moment, cuvântul „păgân” mă făcu pentru prima dată să mă rușinez. Am ascultat de atâtea ori predicile preoților noștri stigmatizând ființe lăsate de Dumnezeu, sau nu, nu de Dumnezeul meu, ci de Dumnezeul lor. Odată cu venirea dimineții păgânii întru Domnu’ vor fi aruncați în apele Oltului în vreme ce creștinii vor avea parte de îmbrățișarea primitoare a pământului stropit cu rugăciunile preotului. Dar acum cuvântul „păgân” nu mai avea pentru mine nicio semnificație religioasă. Simțeam moartea din jurul meu ca pe propria-mi moarte și știam că în moarte nu există credincioși sau necredincioși. Există doar tăcere. O tăcere infinită ce aparține obiectelor așa cum arătau sutele de cadavre presărate peste tot. Obiecte nefolositoare care nu ar mai fi trebuit să trezească în mintea omului decât compasiune și dorința de iertare. În ochii văduviți de privire al fiecărui trup, sigur se strecurase o ultimă imagine de trăire înfrumusețată de un chip drag. Dacă aș putea citi acea ultimă sclipire a ochilor înainte ca întunericul să absoarbă scânteierea gândului, mintea mea ar fi putut călători în spațiu și în timp explorând lumi necunoscute. Torțele se apropiau amenințător de locul în care mă găseam împreună cu cei doi săteni. Simțeam că venirea soldaților putea fi un pericol pentru cei doi și nu înțelegeam calmul cu care continuau să privească spre torțele de lumină ce înaintau haotic spre noi. Bărbatul continua să-mi adreseze îndemnuri prin care să mă facă să-i părăsesc, dar eu continuam să mângâi fața tinerei femei cu frica de a nu lăsa grimasa de nebunie să-i alunge frumusețea chipului. Într-un târziu bărbatul îndepărtă câteva crengi ale unui stufăriș și o gaură neagră se căscă în fața noastră. Mă traseră înăuntru. Fata mă ținea strâns de mână conducându-mă. Vocile soldaților se pierdură acoperite de vuietul apei ce părea că se zbate undeva deasupra noastră. Eram într-un tunel și după un drum nu prea lung aerul împrospătat de umezeala râului îmi umplu plăcut plămânii. O scânteie și, una câte una, lumânările din candelabru se aprinseră alungând întunericul. Apoi un izvor de flăcări se ivi într-un cămin săpat parcă într-o stâncă ce închidea camera pe o parte. Eram din nou în locul în care fusesem adus când căzusem rănit. Acum înțelegeam de ce fata plecase cu mine în prag de seară. Știa că nu se va întoarce la casa de la marginea pădurii, că va înnopta din nou în această peșteră. Eram convins că este o peșteră ascunsă pe malul Oltului. Ceea ce sigur nu știa femeia era că bărbatul acesta străin pe care se pregătise să-l înapoieze tovarășilor lui, își va goli sufletul de trecut și de un posibil viitor pentru a se hrăni cu zâmbetul ei fermecător chiar dacă va fi doar pentru o noapte. Departe de orice teamă de a fi descoperiți, femeia mă îndemnă să mă culc pe divan. Bărbatul plecase lăsându-ne singuri. Probabil va ieși pe câmpul de luptă pentru a tâlhări cadavrele. Nici măcar nu eram supărat. Dimpotrivă eram chiar fericit că pot să-i privesc fără reținere ochii de un albastru clar pe care jucau reflexiile roșiatice ale flăcărilor. Am întins-o pe canapea continuând să-i mângâi fața. Așa cum spuneam, mi-era frică să nu dispară acel zâmbet încrezător cu care mă privea. Eram convins că echilibrul dintre încredere și frică era foarte fragil în mintea ei. Într-un gest reflex, ridică și ea mâna și începu să-mi mângâie părul. Pentru o clipă, când brațul ei mi-a trecut prin fața ochilor, am observat crucea de pe mâna ei. I-am luat brațul. O urmă adâncă obținută prin ardere desena crucea, simbol al iertării și milei. M-am aplecat și am acoperit însemnul dureros al credinței cu zeci de sărutări, apoi i-am cuprins trupul tremurând șoptindu-i vorbe ușoare de alinare.

— Nu-ți fie teamă! O să te apăr cu viața mea.

Lumânările își risipiră puterile, ceara curgând abundent pe pardoseala din piatră, iar întunericul începu să cucerească întregul spațiu. Când bărbatul ne-a trezit, eram îmbrățișați. Nu știu dacă ne-am iubit în acea noapte, dar știu că femeia avea în ochi strălucirea fericirii. Am ieșit pe furiș din ascunzătoare. În fața noastră, un spectacol oribil ar fi îngrozit pe oricine, dar se pare că sentimentele dispar cu desăvârșire la oamenii cuprinși de frenezia propriilor furii. Cadavrele erau golite de sânge în găleți care erau apoi revărsate peste zidul turnului care începu să întoarcă roșiatic razele prietenoase ale soarelui de dimineață.

Femeia se opri din citit. Locul vorbelor fu repede înlocuit de respirația regulată a tinerei ce-și rezemase capul în poalele sale. O cuprinse ușor și o așeză din nou pe divan, învelind-o cu haina de blană. Luă caietul și dispăru în întunericul tunelului.

Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la MatiMatilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretullda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.

Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.

Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere. 

Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.

Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.

Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.

Roald Dahls fiktion i verkligheten

Roald Dahls barnberättelse Matilda har också ett korn av sanning. Porträttet av Matilda (med små avvikelser från Roald Dahls MatiMatilda, en barnberättelse, har också ett korn av sanning. Porträttet som speglas i hans skrifter) finns i vardagen. Den personen gjorde permutationer, logaritmer, ekvationer av jag vet inte vilken grad, beräkningar i styrkan 1000 utan att använda telefonens kalkylatorfunktion, läste sedan 4 års ålder, såg sina egna intressen och passioner medan hans äldre syster gjorde hennes nagellack, och hennes bror tittade på en fotbollsmatch med jag vet inte vilket argentinska lag, om hennes pappa underskattade henne, smetade han in fodret han bar oftast med roll-on antiperspirant, han visste hur mycket tid kommer att ta slut på alla flingor i hennes skål, hon visste också vem som skulle förse henne och innan de tog slut, skulle hon alltid välja mjölk från samma företag (eftersom hon bara gillade den), hon kunde också säga från blickarna hur mycket man ska hälla för att inte svämma över duken, hon visste hur man inte skulle bli utskrattad vid danser genom att trampa på sin partners fot, hon visste när det skulle regna med mycket bättre precision än AccuWeather-appen, hon kände när hon blev avvisad eller accepterad av dem i jag svär, hon kände sig ofta missförstådd, även om hon förstod alla hela tiden, hon visste vad allas skäl och rädslor var, hon visste att inte låta sig vara underlägsen, hon visste hur man kämpade för sina rättigheter , för rättvisa och sanning. För henne spelade det alltid roll vad som var rättvist. Han har alltid varit en lugn, jordnära person, men lika rolig. Genom att sjunga allas ansträngningar lämnades ingen kränkt eller ignorerad.

Han såg allas avsikter, vad som livar upp varje människa, vad som piggar upp honom, vad som deprimerar eller tröttar ut honom. Hon visste vem hon skulle lita på och vem som skulle ha svikit henne i en mer komplex situation. Cam kunde nästan föreställa sig vad de skulle förvänta sig av var och en, hur de skulle reagera, vad som skulle få dem att samarbeta eller förkasta idén om samarbete, hur de skulle prata med var och en individuellt. Ingen kunde överraska henne med något, hon var bekant med de flesta situationer som kunde uppstå på vägen.

Han kunde se människors naturliga skönhet, inte konstgjorda skönhet, att de skulle sminka sig, att de skulle sätta på läppstift, att de skulle skapa en fyllig volym i håret, eller att de skulle vara på gymmet och jobba med allt. muskelgrupper. Nej, inget sådant, hon uppskattade människor för vad de var, inte vad de ville framstå som. Hon behövde inte onödig kosmetika, naturligheten var den mest verkliga, det var därför hon var vacker. Det som var mest speciellt med henne var det faktum att hon värderade människor för vilka de var, inte nödvändigtvis vad de skulle erbjuda eller bevisa. Allt detta hände för att hon såg människor från alla perspektiv, absorberade deras blickar, läste dem som om hon läste romaner. Hon var ivrig att observera detaljerna i varje persons personlighet, att ta det bästa från var och en, precis som ett bi samlar pollen från blommor för att bearbeta och förvandla till honung.

Samtidigt var hon blygsam, hon insåg vad hon kunde och vad hon inte kunde. Hon trodde aldrig ett ögonblick att hon kunde göra det helt själv. Han visste sina gränser. Hon förstod att det finns situationer då hon också behöver rådgöra med sina bekanta för att yttra sig och agera med kännedom om ärendet.

Han hade en mycket fin och noggrann uppfattning om konsekvenserna av hans egna handlingar och hur de kan påverka omgivningen.

Karaktären från Roald Dahls bok kunde hitta sin moderna motsvarighet i ingen mindre än Cecilia.

Cum adică ce cred despre tine? Doar n-ai vrea să-ți spun ce cred cu adevărat? Acesta e secretul meu! De obicei cred ce spui. Stiu că te înfurie faptul că nu poți scrie drept, fără corecturi, dintr-o suflare, și mă amuz. Umbli prin ploaie ca să-ți ascunzi lacrimile, plânsul, fiindcă nu scrisul sau picurii de ploaie te preocupă, ci eu. Ești atât de previzibilă! Zici că mă ții aproape pentru că te fac să râzi, dar n-o crezi nici tu, nu-i, în niciun caz, vina sau meritul meu că te gâdili. Bravezi cu o nerușinare dezarmantă, ca acum, când o dai în hiperbolă. Amesteci într-un colaj stăveziu, cu tentă sexuală, nucul, vântul și ploaia, atribuindu-le însușiri omenești, disimulându-ți, de fapt, fantasmele care te bântuie. Am observat că te fascinează bătrânul de la parter, „ ghiujul”, mare amator de femei, cum mi-ai spus zilele trecute, în ciuda vârstei, și țeși tot felul scenarii cu dânsul. Chestia cu vuum-vum ți-am spus-o chiar eu într-o seară când făceam dragoste, numai că el, spre deosebire de mine, are sudoarea „iodată” și un piston hidraulic imens, care, chipurile, te sperie. După câte te cunosc, n-aș crede!

Jucase teatru de la început, din prima zi, când îi căzuse în brațe. Simulase că se împiedică, iar el atent o prinsese la timp, prefăcându-se surprins. Îi simțise respirația dulceagă, de prunc, corpul, dorința, și se lăsase dus de val. instinctul său făcuse restul. Chiar și atunci, dar și după, nu-și putuse reprima tendința de a deturna sensul corect al lucrurilor, chestionându-l asupra unui aspect evident: Nu știu ce ai găsit la o femeie nemachiată și neinteresantă ca mine? O curiozitate, un joc, o aroganță? El nu-i răspunse pe loc, realizase deja că ea exprima contrariu, așteptând o confirmare perversă. Ce nostimă e? se gândi în timp ce-i săruta degetele subțiri, ca niște viermișori. Si cum mai vociferează când îmi simte mâna pe unde unde nu trebuie! Ai zice că se rușinează! Ale tinereții valuri…

Unde naiba o fi dispărut cireșul acela cu cireșe negre, amare? se gândi el într-o zi. Trecuseră ani de atunci. Privind pe fereastră îl văzu tot acolo și se bucură. Timpul trecuse și peste el, dar nu reușise să-l clintească. Cireșul e la fel, își zise, eu sunt puțin prăfuit! Se cam luase cu viața și uitase de dânsul, de cei din jur și de multe altele.

Spre seară o simți cuibărindu-se lângă dânsul. N-ai loc! o repezise ursuz. Îi țâșnise cuvintele de pe gură involuntar. Ea nu-i răspunse nimic, în schimb îl amețise încă o dată cu mirosul acela dulceag de lapte matern și, tot involuntar, o cuprinse în brațe. Era mai mică decât în ziua în care o cunoscuse, nu-și mai aducea aminte exact, dar senzația, prima senzație pe care o încercase, era aceasta. Afară începuse să ploaie mărunt. Stropii loveau anemici în geam, iar ea începuse să plângă.

- Gata! Gata! încerca el s-o liniștească. E doar o ploaie de vară!

- Nu ploaia mă sperie! îi șopti ea. Îi aud pașii pe scări! Fă ceva! Ghiujul!!! Eu nu pot să-l înfrunt, e cât crucea! Tu poți, știu că poți! Dacă faci asta îți promit următorul dans. Si așa n-am dansat niciodată!

Nu se schimbase deloc…

Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la Matilda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.

Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.

Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere. 

Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.

Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.

Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.

Roald Dahl's fiction story in real life

Roald Dahl's children's story Matilda also has a grain of truth. Matilda's portrait (with slight deviations from the Matilda mirrored in his writings) exists in everyday life. That person was doing permutations, logarithms, equations of no one knows what degree, calculations to the power of 1000 without using the calculator function of her phone, reading since the age of 4, cultivating her own interests and passions while her older sister was doing her nails and her brother was watching a soccer match against I don't know what Argentinian team, if her father underestimated her, she smeared the lining of the jacket he wore most often with roll-on antiperspirant, she knew how much time was going to pass until she will run out of all the cereals in her bowl, she also knew who would supply her before they ran out, she would always choose milk from the same brand (because it was the only one she liked), she could also tell from the looks of it how much to pour so as not to flood the tablecloth, she knew how not to be laughed at at dances by stepping on her partner's foot, she knew when it was going to rain with much better accuracy than the AccuWeather app, she felt when she was rejected or accepted by those in I swear, she often felt misunderstood, although she understood everyone all the time, she knew what everyone's reasons and fears were, she knew not to let herself be seen as inferior, she knew how to fight for her rights, for justice and truth. For her, it always mattered what was fair. She has always been a calm, down-to-earth person, but equally funny. She was weighing everyone's efforts, no one was left wronged or ignored.

She saw everyone's intentions, what animates each person, what invigorates them, what depresses or tires them. She knew who to trust and who would have let her down in a more complex situation. For the most part, she could almost imagine what to expect from everyone, how they would react, what would make them cooperate or reject the idea of cooperation, how she would talk to each and everyone of them. No one could surprise her with anything, she was familiar with most of the situations that could arise along the way.

She was able to see people's natural beauty, not the artificial one, that they would put on make-up, that they would put on lipstick, that they would create a bouffant volume of their hair, or that they would be at the gym working on all their groups of muscle. No, nothing like that, she appreciated people for what they were, not what they wanted to look like. She didn't need unnecessary cosmetics, naturalness was the most real, that's why it was beautiful. The most special thing about her was the fact that she valued people for who they were, not necessarily what they would offer or prove. All this happened because she saw people from all perspectives, absorbed their glances, read them as if she were reading novels. She was eager to observe the details of each person's personality, to acquire the best traits seen at everyone, just as a bee gathers pollen from flowers to process and turn it into honey.

At the same time, she was modest, she realized what she could do and what she couldn't. She never thought for a moment that she could do it all by herself. She knew what her limits were. She understood that there are situations when she also needs to consult with her acquaintances in order to jump to an opinion and act accordingly.

She had a very fine and careful appreciation of the consequences of her own actions and how they might affect those around her.

The character from Roald Dahl's book could find its modern day equivalent in no other person than Cecilia.

Unde-s stelele in astă seară?

Căci eu văd doar un nor

Ce stă să se piardă.

Mă întreb dacă tu îl vezi,

Mă întreb dacă mă vezi,

Cum stau și tot analizez

Lumina stâlpului ce pâlpâie 

Ce anunță, poate, un început de vară.

Totul e liniștit, vântul nu vrea să bată,

Iar drumul este înconjurat 

De blocuri vechi

Și o grădină uitată. 

Cine sunt eu în astă seară,

Poate un umil muritor 

Ce așteaptă să ațipească,

Sau să se scalde-ntuneric 

Și să prindă în a sa palmă,

Un greier ce își cântă 

Propria serenadă.

Cine sunt eu, 

Un cântec pus la radio

La o oră târzie,

O frunză ce o să cadă,

Căci nu se simte vie.

Cine sunt eu,

O stea poate pierdută 

Ce tot caută luna,

Să-i țină companie

Pentru o seară lungă 

Într-un colț de armonie.

noi, condamnații la iubire

ne-am despărțit unul de altul,

cine face acum saltul?

și se predă cu mâini rănite 

în brațele unui bolnav,

ce așteaptă pe nesimțite 

să simtă pentru prima dată 

ceva pur, de care noi

de multă vreme ne-am lepădat. 

nu-mi aduc aminte 

dar mi-ai promis ruine,

mi-ai spus că numai praful

mă va face să disper

de a ta prezență

sufocătoare. 

mi-am închis ochii și am strigat

că tu nu poți lăsa dezastru

și urma ta îmi va rămâne 

doar o amintire, spintecătoare

ce mă va amăgi mereu.

căci tu mi-ai fost doar libertate,

și muză în fiecare vers

de a ta iubire ce mă arde,

când vorbele se risipesc.

a venit toamna, acoperă-mi sufletul cu ceva

imi privesc mainile si capul

acum fiind in locul picioarelor mele

undeva departe am cazut de pe o stanca

direct in mare, langa pesti, langa o suta de alge

cine ma va cauta nu va gasi decat

un suflet putrezit

dar peste cativa ani

ma voi intoarce

si voi gasi doar ramasite

din toate visele si sperantele

si sclipiciul lacrimilor

sufletul spart in bucati de ceara

mort, un fluture alb ma va descanta pana

ma intorc

sa mi strang parul saten

cu bucle

Legat de un apus de soare,

Într-un colț de armonie,

Plutind, parcă încă visez,

La micile flori de cireș,

Ce pașnic ele îmi vestesc,

Un început de primăvară.

Totul e cald și învăluit,

De o dulce mireasmă,

Iar vântul adie ușor,

Peste câmpul vesel de lavandă,

Ce incântător e prezentat,

Prin dansul veșnicilor fluturi.

Euforicul cântec al mării,

E auzit din depărtare,

De pescărușii ce se îndreaptă,

Spre drumul sigur cu speranțe,

Fiind ocrotiți de raze calde.

Acum doar un gând colorat,

Știut de chipuri blânde,

Trăiește, înflorind treptat,

Intr-o pace din suflet,

Cât timp florile de cires,

Nu sunt încă pierdute.

Un gust amar simții acum pe seară 

  Când ochii ei mi-au smuls

Timpul schițat pe coală.

    Mi-a rupt, fugitiv, versul

      Mi-a arătat demersul

   Unui îndrăgostit, bolnav

Ce ajunge la disperare,

    Și nu mai are loc în pat.

Căci dansul nopții îl îndeamnă 

   Să facă pași de-abia venit,

Fără rușine, fără conștiință 

    Peste un drum numai de flăcări,

Așteptat parcă,

De niște șerpi ascunși 

       După un stup de nectar.

Oh, spune-mi, tu

   Zeiță atotputernică

  Cum e să-ți pierzi răbdarea 

    Cu a lui psihoză isterică,

Cum e să zbieri numai la lună

    Să te-neci în ale mele      gânduri ;

Alături de entitatea 

    Ce nu-ți oferă o frânghie

Pentru a-ți găsi scăparea,

Ca să te întorci vie

Sau încă cunoscută,

    Drept a mea fantezie.