o putere asupra mea

și dacă mi aș arunca genunchii

frânți, în fața ta

și ți-aș cere să-mi fii bună,

măcar pentru o clipă,

pentru a mă ridica pe vârfuri,

să-mi spăl fața mută.

legat d-un apus de soare,

doar peștii mi-au rămas aproape,

iar marea, oh, marea...

cu ale sale valuri tulburi..

mă tot striga, să mă întorc 

să-ți fiu aproape!

mă încălzesc la un foc mic,

aștept, poate..eu mai rezist!

mă scutur, strâng, apoi iar plec!

căci mă întorc, doar când mi-e greu..

tu simți o frică? poate ți-e dor?

de al meu chip...de al meu umor?

o dragoste tot plutitoare

se așterne, ziua între noi,

dar suntem plini doar de păcate..

noaptea, pe noi ne dă de gol!

tu, spune-mi! acum, aici, nu mâine 

mă întorc, iar, poate, încă viu..

și cu mâini ca de slujitor?

imi privesc mainile si capul

acum fiind in locul picioarelor mele

undeva departe am cazut de pe o stanca

direct in mare, langa pesti, langa o suta de alge

cine ma va cauta nu va gasi decat

un suflet putrezit

dar peste cativa ani

ma voi intoarce

si voi gasi doar ramasite

din toate visele si sperantele

si sclipiciul lacrimilor

sufletul spart in bucati de ceara

mort, un fluture alb ma va descanta pana

ma intorc

sa mi strang parul saten

cu bucle

a venit toamna, acoperă-mi sufletul cu ceva

Lumina ochilor mei, acum uitată nu se mai Întoarce.

Un gust amar simții acum pe seară 

  Când ochii ei mi-au smuls

Timpul schițat pe coală.

    Mi-a rupt, fugitiv, versul

      Mi-a arătat demersul

   Unui îndrăgostit, bolnav

Ce ajunge la disperare,

    Și nu mai are loc în pat.

Căci dansul nopții îl îndeamnă 

   Să facă pași de-abia venit,

Fără rușine, fără conștiință 

    Peste un drum numai de flăcări,

Așteptat parcă,

De niște șerpi ascunși 

       După un stup de nectar.

Oh, spune-mi, tu

   Zeiță atotputernică

  Cum e să-ți pierzi răbdarea 

    Cu a lui psihoză isterică,

Cum e să zbieri numai la lună

    Să te-neci în ale mele      gânduri ;

Alături de entitatea 

    Ce nu-ți oferă o frânghie

Pentru a-ți găsi scăparea,

Ca să te întorci vie

Sau încă cunoscută,

    Drept a mea fantezie.

 tot ce n-am simtit, de ce as simtii acum?

 cand totul cade, cade

 si noi cadem, intr-o mare de noroi

 poate daca..

 de ce oare?

 de cand? pana unde?

 tu vezi cat iti este greu in suflet.

 alergi, alergi, dar pana cand?

 unde sa merg, cand totul e desert?

 Eu, cu mine

 Tu, cu tine

 unde sa fug? totul e-n ceata

 de ce sa alerg, cand totu-n jur e gheata.

 dar eu visez, poate am sa scap

 o sa ma ascund intr-un taram ascuns,

 uitat de lume, inapoiat.

 dar am sa plec?

 el, tu, eu, ea

 Cine sunt eu? el, tu, eu, ea.

Investigați să vă mirați 

Câtă prostie adunați 

Cât glod , urgie și venin

Cu suflet negru, hâd, canin

Și vă mai spuneți frați...

         Nu aveți Eu și nici cuvânt 

Invidiați mâncând pământ 

De are omu-i fără rost 

De e sărac e bleg și prost 

De-i bolnav e mormânt 

         Nu știți seara să vă rugați 

Să râdeți ,să vă -nbratisati 

Un sfat , gând bun,un ajutor

Ceva din suflet, iubitor 

Un strop uman să dați 

        Aduna, omule, parai

Ca-n altă viață slujba n-ai 

Și ca să cumperi , să ai cum

Să faci ca la vecini mai bun

Muncește să fii "mai"

       Mai prost trăind fără iubire

Mai slab de minte și gândire 

Mai păcătos decât credeai

Mai gol cât nu te îmbrăcai 

Mai putred , mai o amintire....

       Sunt 24 ore-n zi 

Și de ai prețui ai ști 

Cât valorează un minut

Când ești bolnav sau deținut 

Într-un necaz ai fi

        Când ești de soartă torturat

De greul vieții aplecat

Cu ochii uzi și îngroziți 

Cu creerii nepotriviți 

Și gând oripilat

        Că nu există-asa comori

Sa-ntreaca a vieții valori

Cu sănătate și credință 

Cu dragoste și pocăință 

Culegi zâmbet și flori

        Și ce e oare mai frumos

Decât trup, suflet sănătos 

Să te culci seara mulțumit 

Și să te trezești fericit

În paza lui Hristos. 

La început a fost dorința

de a ajunge mai repede,

de a scurta distanța

dintre întrebare și răspuns,

dintre „eu” și „tu”.

Am construit din lumină

drumuri fără praf,

orașe care încap într-un buzunar,

memorie mai mare

decât ne poate cuprinde.

tehnologia ne știe chipul,

ne cunoaște vocea,

pașii mărunți de zi cu zi.

Ne numără bătăile

când uităm să ne ascultăm inimile.

Sunt online,

dar uneori absenți.

Înconjurați de semnale,

dar flămânzi de sens.

Derulăm vieți străine

în timp ce a noastră

așteaptă să fie trăită.

Și totuși, prin fire și cod,

trimitem speranță

învățăm, vindecăm,

salvăm timp, salvăm vieți.

Tehnologia nu e vină, ci oglindă.

Ne arată cât de repede gândim

și cât de greu simțim.

Viitorul nu e scris în algoritmi,

ci în alegerile noastre:

dacă vom folosi mașinile

ca să fim mai mari

sau mai siguri.

căci adevărata conexiune

nu are semnal,

dar ține. 

Lună, de ce mă cauți iar
Prin crengi de toamnă seci?
Eu n-am odihnă, n-am hotar,
Doar gânduri vechi și reci.

Stai sus și pari atât de clară,
De parc-ai ști ce sunt,
În mine-i noapte mult mai amară
Decât acest pământ.

Am iubit mult. Și prost. Și greu.
Și tot ce-am fost s-a frânt,
Ce-am vrut să fiu n-a fost al meu,
Ci vis nelegământ.

Tu mă privești cu ochi străin,
Rotund, tăcut, egal,
Eu nu mai știu de-s om deplin
Sau gând bolnav, fatal.

Cândva credeam că dorul trece
Ca frunza-n vânt de toamnă;
Acum el stă, și mă petrece
Spre-o margine nebună.

Aud în mine pași ce vin,
Dar nimeni nu-i afară,
Mi-e mintea plină de suspin,
Inima, o povară.

Spune-mi, tu, lună fără nume,
Ce vezi când mă privești?
Un om pierdut între două lumi
Sau vis ce nu mai ești?

Că simt cum gândul se destramă
Și totu-i fum și ceață,
Iubirea mi-a fost rană-n rană,
Nu binecuvântare, viață.

Rămâi pe cer, nu coborî,
Nu-mi da răspuns deplin,
Mai bine lasă-mă-a pieri
Crezând că m-ai înțeles puțin.

Am fost copil și multe mai visam

Țin minte că-mi doream o bicicletă 

Când ceilalți la plimbare se duceau

Aranjam trusa de doctor cu "pansamente".

Veneau juliți la genunchi și în coate

Când la întrecere se prindeau

Poposeau la a mea "farmacie",

Doamne... ce jocuri adevărate jucam!.

La "frunza" când ne faultam

Și ne duceam mereu în coate

Vecini ursuzi cu apă aruncau

Să mai plecam acasă... poate!?

Jucam "țările" fără să știm 

Că-n timp vom călători prin ele

Pe-atunci ceream între noi ostași

Azi ne publicăm cu mândrie pozele. 

Mi-e dor să mă-ntâlnesc pe-afară 

Cu-ale mele surori de cruce

Să stăm până seara făcând "bazagonii"

Așteptând luna... în noapte să ne culce.

Am fost copil și a rămas atât de vie

Amintirea acelor vremuri de demult

Încât n-aș sti să scriu o poezie

Să redau... copilăria ce am trăit...

Doamne, la Tine, vin prin rugăciune
Și știu că Tu, ești cale, adevăr și, viață,
Pe fiul Tău iubit, Tu, l-ai trimis în lume
Omul să fie mântuit, de binele-l învăță.

Cu Duhul Sfânt, trupul, ni l-ai însuflețit
Care ne-a devenit apoi, Acoperământul,
Un scut Ceresc, de răutăți să ne ferească
Până ne înnălțăm și-om părăsi pământul.

Treime Sfântă, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh
Fă, ca inima să-mi fie, un izvor de apă vie,
Care neîncetat să curgă lin... cu bunătate
Din care eu gustând, credința să-mi învie.

De Sus, Tu, Doamne, viată ne-o veghezi
Și semne ne trimiți, ca noi să înțelegem,
Că, doar fapta și nu vorba, ne e salvarea
La judecata de Apoi, unde cu toții... mergem.

Acum, Ție Îți cer, să nu mă pedepsești
Ca-m încălcat adesea... poruncile Cerești,
Dar, sunt un om și, păcătos pe ăst' pământ
Doamne, milostiv rămâi și, fapta să-mi sporești!

Mă caut pe uliți de suflet,

prin lumini care trec fără urme.

Am mers prin noroi,

am mers prin mine.

Nicăieri nu-i pământul de-apoi.

"Acasă" poate nici nu e un loc.

Poate e doar felul în care taci

și totuși rămâi intreg,

fără să mai chemi cerul în ajutor.

Poate-i o privire,

Poate atingerea care nu spune nimic

și, tocmai de aceea, spune tot.

Am obosit să caut în drumuri străine,

In case care nu mă cunosc.

Sub greul tăcerii, 

am simțit o mișcare de aer:

un gand ce se intoarce acasă.

Și m-am oprit.

Nu mai aveam unde.

În piept era liniște,

În liniște, un fel de iubire,

În iubire, eu

Și, în mine, acasă.