LUMINA CRUCII ȘI SABIA LUI CRISTIANUS FEROX

THE CHRONICLES OF TÂRGU JIU

 

The story takes place at the beginning of the 16th century in a fictional kingdom known as the Kingdom of Northern Oltenia, whose capital is Târgu Jiu. The kingdom is ruled by King Constantin, a just, courageous, and God-fearing ruler, and Queen Liliana, renowned for her kindness and compassion toward the poor, the sick, and orphans. In the year 1509, their son Nicolae, the heir to the throne, is born.

 

Nicolae grows up in a family that teaches him faith, justice, and love for others. His father tells him that a true king must always be ready to give his life for his people, while his mother reads the Holy Scriptures to him and teaches him humility, mercy, and forgiveness. At the same time, the high nobleman Vlad secretly prepares a conspiracy to overthrow the royal family.

 

Facing the growing threat of the Ottoman Empire and the unrest spreading across Europe, King Constantin strengthens alliances with neighboring states and prepares the army to defend the kingdom. In 1516, he personally leads his forces in the Battle of the Jiu River, achieving a great victory. However, on his return, he is treacherously assassinated in an attack orchestrated by the conspirators.

 

The entire kingdom falls into mourning. Shortly afterward, Queen Liliana is poisoned by Vlad's followers. Before her death, she blesses her son and urges him to love God, to be just, to forgive whenever possible, and to protect the innocent. Left an orphan at only six years old, Nicolae is secretly taken out of the royal fortress by the elderly servant Maria and the loyal soldiers Radu and Vladimir.

 

Hidden in the Parâng Mountains, Nicolae spends his childhood and adolescence far from the throne. Maria teaches him to read and write, while Radu and Vladimir train him in the arts of warfare and kingship. Every day Nicolae reads the Holy Bible, strengthening his faith. At the age of seventeen, he receives his father's sword and swears to reclaim his kingdom—not out of a desire for revenge, but to restore justice.

 

Former soldiers of King Constantin and many faithful people join his cause. Together they march toward Târgu Jiu. Many of the defenders of the capital recognize the rightful heir and side with him. Vlad is captured and brought to trial. Nicolae is crowned King Nicolae I of the Kingdom of Northern Oltenia. He reduces taxes, rebuilds the fortresses, reopens schools and hospitals, helps the needy, and rules with justice, earning the love and respect of his people.

 

Five years of peace and prosperity follow. Yet the kingdom's success awakens the envy of its enemies. A new conspiracy arises, and a coup d'état forces Nicolae to abandon the throne. To spare the capital from destruction and save his people from needless bloodshed, he escapes through a secret passage together with Radu and Vladimir, promising that one day he will return.

 

The three men arrive in the Grand Duchy of Moscow, where Nicolae's grandfather, Ieremia, resides. The old man welcomes him with great affection and, before his death, leaves him a letter. In it, he advises Nicolae to travel to the distant Kingdom of Joseon, whose king had once been his close friend and would surely receive him with kindness.

 

After his grandfather's funeral, Nicolae, Radu, and Vladimir begin a long journey eastward. Thirty-one days later, they arrive in Joseon. The king receives them with great honor in memory of his friendship with Ieremia and welcomes Nicolae into the royal palace.

 

Nicolae learns the language and customs of the land without ever abandoning his Christian faith. Every morning he reads the Holy Scriptures and prays. The King of Joseon is deeply impressed by Nicolae's wisdom, humility, and noble character. The two engage in many conversations about God, justice, leadership, and forgiveness. Nicolae demonstrates that true wisdom comes from God and that a ruler should govern through justice and love rather than fear.

 

During the meetings of the Great Council of Joseon, Nicolae respectfully speaks about his faith without forcing it upon others. The ministers and scholars admire his character, and the king appoints him as one of his closest advisors.

 

For two years, Nicolae helps the King of Joseon govern the kingdom wisely. Later, at the king's encouragement, he meets the noblewoman Eun-hee, a young woman admired for her kindness and wisdom. They marry, and God blesses them with children. Nicolae finds a new family and a new home, yet he never forgets his homeland.

 

Every day he continues to pray for the Kingdom of Northern Oltenia and keeps alive the hope that one day he will return to see his people and his native land once again.

 

The central message of The Chronicles of Târgu Jiu is that true power is not found in a crown, a sword, or worldly riches, but in faith in God, justice, love for others, the courage to do what is right, and the hope that endures even through life's greatest trials. Nicolae is a ruler who loses his throne and his homeland, but never loses his faith. That faith guides his entire life and prepares him for the challenges that still lie ahead.[Cristian Diaconița]

Viața lui Ion Olaru

 

Ion Olaru s-a născut la data de 1 aprilie 1936 și a murit în august 2005, la vârsta de 69 de ani. A provenit dintr-o familie numeroasă și modestă, având șase frați: trei fete și trei băieți. Dintre frații săi, unul dintre băieți a murit de mic. În familie, Costică era penultimul copil, iar cea mai mică dintre frați era Gena, cunoscută și sub numele de Tanti Gena. O altă soră a familiei era Maria, din comuna Urdari.

 

Ion Olaru a fost un copil și apoi un tânăr foarte inteligent și silitor. A urmat școala și a învățat foarte bine, în ciuda faptului că familia sa era săracă și că a trebuit să muncească pentru a se întreține. La un moment dat, s-a angajat pe un șantier, unde a început să lucreze ca muncitor. Datorită inteligenței, seriozității și priceperii sale, nu a rămas mult timp la munca fizică. Superiorii au observat că era un om de încredere și i-au dat responsabilitatea de a ține gestiunea și de a administra banii.

 

Această responsabilitate a reprezentat un moment important în viața sa profesională. Ion a demonstrat că este foarte organizat, atent și corect, iar în timp a ajuns să ocupe funcții importante în domeniul comerțului. A lucrat ca inspector în comerț și director de gestiune, având responsabilități pentru mai multe magazine. Era cunoscut ca un om corect și cinstit. Nu lua șpagă de la nimeni și nu accepta compromisuri atunci când era vorba despre munca sa. De-a lungul vieții, a ajutat numeroși oameni, fie prin sfaturi, fie prin sprijin material.

 

Personalitatea și caracterul

 

Ion Olaru era un om cu o personalitate puternică. Era serios, uneori chiar dur, și nu suporta să se vorbească urât sau nepoliticos în preajma lui. Își dorea ca oamenii să îi respecte autoritatea și să îi asculte vorbele. Chiar dacă putea părea aspru, în spatele acestui caracter puternic se afla un om responsabil și preocupat de binele celor din jur.

 

Era extrem de organizat și atent la lucrurile pe care le făcea. Îi plăcea ca fiecare lucru să fie pus la locul lui și nu suporta dezordinea. Era un om muncitor și nu se ferea de muncă, chiar și atunci când nu era vorba despre serviciu. Îi plăcea foarte mult să lucreze în grădină și să se ocupe de gospodărie. Avea grijă ca totul în jurul său să fie îngrijit și bine pus la punct.

 

Ion Olaru era și foarte chibzuit cu banii. Nu obișnuia să cheltuiască fără rost și nu era un om risipitor. Mai întâi își achita cheltuielile și obligațiile, iar din banii care îi rămâneau cumpăra mâncare și lucrurile necesare gospodăriei. Pentru el, munca și banii câștigați prin muncă trebuiau respectate.

 

În același timp, era un om darnic cu familia sa. Era apropiat de frații și surorile sale, precum și de nepoții săi, adică de copiii fraților și surorilor. Atunci când aceștia aveau nevoie de bani, Ion îi ajuta și uneori le împrumuta bani fără să îi mai ceară înapoi. Pentru el, familia avea o importanță deosebită, iar ajutorul oferit celor apropiați era un lucru firesc.

 

Înfățișarea și stilul său

 

Ion Olaru era un bărbat înalt, având aproximativ 1,78–1,80 metri, și avea o prezență impunătoare. Se îmbrăca elegant și era atent la felul în care se prezenta în fața oamenilor. Deși era un om simplu și provenea dintr-o familie modestă, avea o anumită prestanță și inspira respect celor din jur.

 

Nu era o persoană preocupată de lux, ci mai degrabă de ordine, curățenie și decență. Își dorea ca lucrurile să fie făcute corect și avea grijă de aspectul său.

 

Obiceiuri și preocupări

 

Ion Olaru era interesat de ceea ce se întâmpla în societate și îi plăcea să fie la curent cu știrile. Citea ziarul și urmărea emisiunea „Viața Satului”, fiind interesat de evenimentele din țară și mai ales de viața oamenilor de la sate și de problemele gospodăriei.

 

De ziua sa de naștere, obișnuia să sărbătorească acasă, alături de familie. Sora sa, Gena, venea împreună cu soțul ei pentru a petrece timpul cu el. Relația dintre Ion și Gena era una apropiată, iar vizitele dintre ei făceau parte din viața de familie. Ion mergea și el adesea la Gena acasă, unde era primit cu drag și servit cu gogoși.

 

Îi plăcea să meargă la stațiunea Olănești, unde se bucura de timpul liber și de atmosfera stațiunii. De asemenea, îi plăcea să meargă la piață și să facă diverse cumpărături. Era atent la ceea ce cumpăra și prefera să își organizeze bine banii și necesitățile.

 

Relațiile cu familia

 

Relațiile lui Ion Olaru cu familia au fost complexe. Din amintirile celor apropiați reiese că era foarte atașat de frații și surorile sale și, în special, de copiii acestora. Îi ajuta atunci când aveau nevoie și era dispus să îi sprijine financiar. Pentru frații și nepoții săi, putea fi un om pe care se puteau baza.

 

În schimb, relația cu propriul copil a fost mult mai rece. Deși era un om apropiat de familia extinsă, față de propriul copil părea să păstreze o anumită distanță emoțională. Această parte a vieții sale arată că relațiile de familie nu au fost întotdeauna simple și că, în ciuda caracterului său darnic și protector față de frați și nepoți, a existat o răceală în relația cu copilul său.

 

Moștenirea lăsată în familie

 

Ion Olaru a rămas în amintirea celor care l-au cunoscut ca un om muncitor, corect, organizat și responsabil. A pornit de la o situație materială modestă, dar prin inteligență, muncă și seriozitate a reușit să își construiască o carieră în domeniul comerțului, ajungând inspector și director de gestiune.

 

Viața lui a fost marcată de respectul pentru muncă, pentru ordine și pentru corectitudine. Nu a fost un om perfect și a avut, asemenea oricărui om, atât calități, cât și defecte. Putea fi dur și autoritar, însă era și generos cu cei apropiați, ajutându-și frații și nepoții atunci când aceștia aveau nevoie.

 

A murit în august 2005, la vârsta de 69 de ani. Povestea vieții sale rămâne una despre un om care, deși a pornit cu puține posibilități materiale, a reușit prin muncă și inteligență să ajungă într-o poziție importantă și să câștige respectul celor din jur. Amintirile despre Ion Olaru păstrează imaginea unui bărbat simplu, dar impunător, exigent, cinstit, muncitor și darnic cu familia sa.


[Cristian Diaconița].

PARTEA I — LUMINA

 

În noaptea lumii cea adâncă,

Când stelele se-aprind ușor,

Văzu pe cer o sfântă rază,

Ca un luceafăr călător.

 

Dar nu era lumină lumească,

Nici foc ce piere pe pământ,

Ci era raza cea neapusă,

Venită din slava Tatălui Sfânt.

 

Și sufletul, privind spre dânsa,

Simți în adânc o chemare,

Ca spre Împărăția cea sfântă,

Spre veșnicie și iertare.

 

Privi spre cer și, fără teamă,

Își ridică ochii către El,

Căci peste noaptea cea amară

Strălucea Chipul cel de Miel.

 

„O, Doamne, vino și mă luminează,

Ridică-mi sufletul din întuneric,

Șterge păcatul meu cu mila Ta

Și fă-mi cugetul curat și puternic.

 

Căci fără Tine, Doamne Sfinte,

Mă risipesc ca praful în vânt,

Dar cu Hristos, prin Sfânta Cruce,

Găsesc nădejde pe pământ.

 

Când inima mea este slabă,

Tu fii puterea mea, Hristoase,

Când drumul meu se pierde-n noapte,

Tu fii cărarea luminoasă.

 

Când lumea-mi spune: «Nu mai spera!»,

Tu să-mi șoptești: «Nu te teme!»

Căci mila Ta este mai mare

Decât păcatele din mine.

 

Când cad sub greul meu de vină,

Nu mă lăsa în deznădejde,

Ci cu iubirea Ta cea sfântă

Aprinde iar în mine nădejde.

 

Și dacă lacrima îmi cade

În taina nopții peste față,

Primește-o, Doamne, ca pe-o rugă

Și fă din ea izvor de viață.”

 

Atunci, din cerul fără margini,

Se-aude glasul lin și sfânt:

 

„Nu te teme, suflete, de noapte,

Eu sunt cu tine pe pământ.

 

Eu sunt Lumina cea adevărată,

Eu sunt Calea către Tatăl Meu,

Eu sunt Învierea și Viața,

Eu sunt Hristos, Dumnezeul tău.

 

Eu sunt Păstorul cel ce caută

Oaia pierdută dintre oi,

Eu sunt Pâinea vieții sfinte,

Eu sunt cu voi, în veac, cu voi.

 

Eu sunt Izvorul fără margini,

Eu sunt nădejdea celor vii,

Eu sunt Lumina celor care

Mă caută în fiecare zi.

 

Nu te întoarce către lume

Când sufletul ți-e apăsat;

Ridică-ți ochii către Cruce,

Căci pentru tine am răbdat.

 

Iar dacă drumul ți-e cu spini

Și pașii tăi sunt osteniți,

Adu-ți aminte de iubirea

Cu care oamenii sunt mântuiți.

 

Căci dragostea Mea nu apune,

Nici mila Mea nu va pieri,

Iar cel ce vine către Mine

Va afla viață-n veșnicii.”

 

Și peste lume cade pacea,

Iar clopotele sună-n sat,

Chemând poporul la biserică,

La Sfântul Trup și Sfântul Sânge,

Spre viață veșnică date.

 

Se-aude cântarea din strană,

Sub bolta sfântă de icoane,

Iar fumul tămâiei urcă

Spre cer, pe nevăzute raze.

 

În fața Crucii, omul plânge,

Dar plânsul lui devine rugăciune,

Căci Crucea nu-i sfârșitul vieții,

Ci poarta către Înviere și minune.

 

În lemnul Crucii vede lumea

Iubirea care s-a jertfit,

Pe Cel ce pentru toți oamenii

Cu sânge sfânt ne-a izbăvit.

 

Iar lângă Cruce, Maica Sfântă,

Cu inima străpunsă greu,

Privea spre Fiul ei iubit,

Spre Mântuitorul Dumnezeu.

 

Maica Domnului, Preacurată,

Privește lumea cu iubire

Și duce rugăciunea noastră

Spre Fiul ei, spre mântuire.

 

„Preasfântă Maică, roagă-te

Pentru cei slabi și întristați,

Pentru cei singuri și în lacrimi,

Pentru cei greu încercați.

 

Roagă-te Fiului tău, Maică,

Să ne păzească de păcat,

Să ne întărească-n credință

Și să ne ducă la liman.”

 

Iar îngerii, în ceruri sfinte,

Cântări de slavă înălțau:

 

„Slavă lui Dumnezeu în veci,

Căci Fiul Său ne-a mântuit pe noi!

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh, acum și pururea!”

 

Și omul care caută lumina

Nu mai aleargă după slava lumii,

Ci-și pleacă fruntea înaintea Crucii

Și află pacea în iubirea Lui.

 

Căci lumea trece ca o umbră,

Iar bogăția piere-n zori,

Dar dragostea lui Dumnezeu rămâne

Și luminează veșnic între noi.

 

O, Hristoase, Lumina lumii,

Aprinde candela din pieptul meu,

Ca niciodată să nu mă despart

De Tine, Bunule Dumnezeu.

 

Și când va fi să vină ceasul

În care toate vor tăcea,

Ridică-mă din somnul morții

Și du-mă-n Împărăția Ta.

 

Acolo nu mai este noapte,

Nici lacrimă, nici chin, nici dor,

Ci numai pace, slavă sfântă

Și viață veșnică în Dumnezeu.

 

Acolo sfinții Tăi se-adună

În jurul Tronului ceresc,

Cu îngerii și heruvimii

În veșnicie Te slăvesc.

 

Acolo nu mai este moarte,

Nici despărțire, nici suspin,

Ci numai bucurie sfântă

Și harul Tău cel fără chin.

 

Iar noi, cu îngerii împreună,

Vom ridica spre cer cântare:

 

„Slavă Ție, Hristoase,

Lumina cea adevărată,

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh,

Acum și pururea

Și în vecii vecilor. Amin.”

 

---

 

PARTEA A II-A — CHEMAREA

 

Într-o biserică tăcută,

Sub bolta plină de icoane,

Un suflet sta-n genunchi la rugă

Și privea sfintele icoane.

 

Tămâia urca lin spre ceruri,

Iar candela veghea domol,

Și glasul stranei se ridica

Ca un izvor dintr-un pridvor.

 

Pe ziduri sfintele icoane

Străluceau în lumina lină,

Iar chipurile celor sfinți

Păreau că ne privesc cu milă.

 

În fața icoanei lui Hristos,

Sufletul își plecă fruntea:

 

„O, Hristoase, Fiul Tatălui,

Tu, Cel născut mai înainte de veci,

Luminează-mi calea vieții

Și din păcatul meu mă treci.

 

Dă-mi răbdare în încercare,

Dă-mi iubire pentru cel străin

Și pune-n mine pacea Ta,

Ca să nu pier în al meu chin.

 

Nu-mi da mărirea cea deșartă,

Nici bogăția care piere,

Ci dă-mi credință, nădejde, dragoste

Și sufletului meu înviere.

 

Când mă cuprinde întristarea,

Fii lângă mine, Domnul meu,

Când mă apasă deznădejdea,

Ridică-mă prin harul Tău.

 

Învață-mă să iert pe oameni,

Precum și Tu m-ai învățat,

Și fă din inima mea, Doamne,

Un templu sfânt și luminat.

 

Ferește-mă de ură, Doamne,

De răutate și mândrie,

Și pune-n sufletul meu pace,

Iubire și smerenie.”

 

Și iarăși raza cea cerească

Se coborî peste altar,

Iar sufletul simți în sine

Un har curat și luminat.

 

Și glasul lui Hristos se-aude:

 

„Eu sunt cu tine-n orice vreme,

În bucurie și-n dureri;

Ridică-ți ochii către Mine

Și nu te teme de-ncercări.

 

Prin Cruce vine biruința,

Prin jertfă vine mântuirea,

Prin pocăință vine pacea,

Prin dragoste, desăvârșirea.

 

De vei cădea, ridică fruntea;

De vei greși, te voi ierta;

De vei striga către Mine,

Cu tine pururea voi sta.

 

Dar nu te întoarce către păcat

Când mila Mea te-a ridicat;

Ci mergi pe calea pocăinței,

Cu sufletul curat și împăcat.

 

Iubește-l pe aproapele tău,

Nu răsplăti răul cu rău,

Ci lasă judecata lumii

În mâna Tatălui Meu.

 

Hrănește pe cel flămând,

Ridică-l pe cel întristat,

Și celui care cade-n cale

Întinde-i mâna cu adevărat.

 

Căci ceea ce faci celui mic,

Din dragoste și cu smerenie,

Înaintea Tatălui din ceruri

Se face faptă de iubire.

 

Nu căuta să fii mai mare

Decât aproapele de lângă tine,

Ci fii slujitorul tuturora

Și vei găsi în Mine bine.

 

Iar când vei fi prigonit de oameni

Pentru credința ta în Mine,

Nu te teme și nu te tulbura:

Eu voi rămâne lângă tine.

 

Căci Eu am biruit lumea

Și moartea am călcat prin Cruce,

Iar celui care crede-n Mine

Lumina Mea îi va străpunge.”

 

Și sufletul, cuprins de pace,

Privi spre chipul lui Hristos,

Iar lacrimile lui amare

Se prefăcură-n har frumos.

 

---

 

PARTEA A III-A — LUMINA NEAPUSĂ

 

Deasupra lumii se întinse

O mare liniște de sus

Și peste munți, peste câmpie,

Strălucea Lumina lui Iisus.

 

Nu ca lumina unei stele

Ce piere când răsare ziua,

Ci ca Lumina cea eternă

Ce biruiește veșnicia.

 

Și toate cele de sub soare

Se plecară-naintea Lui,

Căci El este Stăpânul vieții,

Izvorul lumii și al harului.

 

Iar glasuri multe, ca un cor,

Din cer și de pe-acest pământ,

Cântau cu slavă neîncetată

Lui Dumnezeu, Părintelui Sfânt.

 

„Hristos a înviat din morți,

Cu moartea pe moarte călcând

Și celor din morminte viață

Dăruindu-le, cu harul Său cel sfânt!”

 

Și peste noaptea cea adâncă

Se ridică zorii cei noi,

Iar lumea, renăscută-n Domnul,

Își plecă fruntea către El.

 

Piatra mormântului căzuse,

Iar mormântul era gol,

Căci Cel ce pentru noi murise

Înviase biruitor.

 

Nu mai era puterea morții

Stăpână peste omenire,

Căci Hristos, prin Învierea Sa,

A deschis calea spre nemurire.

 

Și femeile mironosițe

Cu teamă și cu bucurie

Alergară să vestească lumii

Minunea cea din veșnicie.

 

„Hristos a înviat!” răsună

În cer, pe dealuri și câmpii,

Iar lumea întreagă se umplu

De vestea vieții pentru vii.

 

Atunci sufletul înțelese

Că nu există altă cale:

 

Hristos e Calea, Adevărul,

Hristos e Viața cea din veac.

 

Și de-ar veni furtuni și moarte

Și de s-ar clătina pământul,

Cel ce se-ncrede-n Dumnezeu

Nu-și va pierde niciodată sufletul.

 

O, Lumina lui Hristos,

Strălucește peste noi,

Păzește-ne de întuneric

Și ne ridică din nevoi.

 

Când lumea cade în păcate

Și inimile se răcesc,

Aprinde iar în noi credința

Și dorul după cele cerești.

 

Când omul uită de iubire

Și caută numai avere,

Adu-i aminte că-n Hristos

Se află adevărata avere.

 

Când omul uită de rugăciune

Și se îndepărtează de Dumnezeu,

Cheamă-l cu blândețe către Tine

Și luminează-i sufletul mereu.

 

Cu Maica Sfântă rugătoare,

Cu sfinții Tăi cei luminați,

Cu îngerii și heruvimii,

Păzește-ne pe noi, curați.

 

Să nu ne pierdem în deșertul

Acestei lumi trecătoare,

Ci să privim spre Împărăția

Cea veșnică și nepieritoare.

 

Iar când va fi sfârșitul lumii

Și cerul nou se va ivi,

Primește-ne în Împărăție,

Ca să trăim și a Te slăvi.

 

Și-atunci, în veacul fără de moarte,

Nu va mai fi nici plâns, nici dor,

Ci numai pacea Ta cea sfântă

Și veșnica lumină-n cer.

 

Slavă Ție, Hristoase,

Cel ce ești Lumina lumii,

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh, acum și pururea,

Și în vecii vecilor. Amin.

 

---

 

PARTEA A IV-A — SFÂNTA CRUCE

 

În liniștea de peste seară,

Când soarele se pierde-n zare,

Un om privea spre Sfânta Cruce

Și căuta în ea salvare.

 

Nu vedea numai lemnul rece,

Nici numai durerea de pe Golgota,

Ci vedea dragostea cea mare

Ce-a biruit întreaga moarte.

 

Pe Cruce, Fiul lui Dumnezeu

Și-a întins brațele spre lume,

Chemând pe cei căzuți în păcate

Spre har, iertare și minune.

 

„O, omule, nu te teme,

Privește Crucea Mea și crede;

Căci dragostea ce am arătat

Nici veșnicia n-o întrece.

 

Pentru cei care M-au uitat,

Pentru cei care M-au respins,

Pentru cei care M-au rănit,

Eu rugăciune am înălțat.

 

Iar dacă tu vei veni la Mine

Cu inimă smerită și curată,

Nu te voi lepăda nicicând,

Ci te voi primi ca pe un fiu.”

 

Și omul plânse înaintea Crucii,

Cu lacrimi calde și smerite,

Căci înțelegea că fără Domnul

Viața rămâne rătăcită.

 

„Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,

Primește rugăciunea mea,

Și dacă am greșit în viață,

Nu mă lăsa în vina mea.

 

Ridică-mă când cad, Stăpâne,

Și luminează-mi mintea mea;

Dă-mi putere să fac bine

Și să păzesc porunca Ta.

 

Să nu rănesc pe nimeni-n lume,

Să nu răspund cu răutate,

Ci să păstrez în pieptul meu

Iubirea Ta cea fără moarte.

 

Și când voi trece prin încercări,

Să nu Te părăsesc, Hristoase,

Ci să privesc spre Sfânta Cruce

Și să merg înainte, Doamne.”

 

Iar Crucea strălucea în noapte

Ca o lumină peste sat,

Și sufletul simțea în sine

Că Dumnezeu l-a ascultat.

 

---

 

PARTEA A V-A — MAICA DOMNULUI ȘI SFINȚII

 

Într-o grădină plină de pace,

Sub cerul limpede și sfânt,

Un suflet își ridică ochii

Și auzi un cânt.

 

Era cântarea Maicii Sfinte,

A celei blânde și curate,

Cea care L-a purtat în pântece

Pe Domnul vieții fără moarte.

 

„O, Maică Sfântă, Preacurată,

Acoperă-ne cu-al tău har,

Și du rugăciunea noastră

La Fiul tău, la Sfântul Altar.

 

Când suntem slabi, întărește-ne,

Când suntem triști, mângâie-ne,

Când rătăcim pe căi străine,

Spre Fiul tău călăuzește-ne.

 

Nu ne lăsa în deznădejde,

Ci roagă-te neîncetat

Ca Fiul tău, Mântuitorul,

Să ne păzească de păcat.”

 

Iar sfinții se adunară

În lumină înaintea Lui,

Cu chipuri pline de iubire,

În slava Împărăției Lui.

 

Apostolii, cei doisprezece,

Cei care vesteau Cuvântul sfânt,

Îl lăudau pe Mântuitorul

În cer și peste-acest pământ.

 

Martirii, care pentru Domnul

Și-au dat și viața lor curată,

Cântau cu îngerii în ceruri

Slava Treimii Preasfântă.

 

„Nu ne-am temut de moarte, Doamne,

Căci Te-am iubit mai mult decât

Tot ce putea să ne ofere

Această lume de pământ.

 

Am mers cu Tine până la capăt,

Prin foc, prin sabie și chin,

Iar Tu ne-ai dat cununa vieții

Și ne-ai primit în cerul lin.”

 

Și omul asculta cu teamă,

Dar și cu mare bucurie,

Căci înțelegea că viața sfântă

Este drumul spre veșnicie.

 

---

 

PARTEA A VI-A — ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR

 

Va veni o zi în care

Pământul nu va mai fi,

Iar cerurile cele vechi

Vor trece și se vor sfârși.

 

Și Dumnezeu va face toate

Din nou, în slavă și lumină,

Iar cei ce L-au iubit pe Domnul

Vor intra-n Împărăția divină.

 

Nu va mai fi acolo moarte,

Nici plâns, nici teamă, nici durere,

Ci numai viață fără sfârșit,

Iubire, pace și putere.

 

Nu va mai fi nici despărțire,

Nici noapte peste cei curați,

Ci Dumnezeu va fi Lumina

Celora care sunt salvați.

 

Și sufletele celor drepți

Vor străluci precum lumina,

Iar îngerii vor cânta veșnic

Slava Tatălui, a Fiului și-a Duhului.

 

Atunci se va sfârși păcatul,

Atunci se va sfârși suspinul,

Și omul va vedea cu ochii

Cât de măreț este Divinul.

 

„O, Doamne, Tu ne-ai dat viață,

Ne-ai ridicat din întuneric,

Ne-ai luminat cu Sfânta Cruce

Și ne-ai chemat spre veșnicie.

 

Primește-ne în casa Ta,

În Împărăția cea cerească,

Ca să Te lăudăm în veci

Cu toată oastea îngerească.

 

Să cântăm împreună, Doamne,

Cu sfinții Tăi și îngerii:

 

Slavă Ție, Hristoase,

Fiul Tatălui Celui Sfânt!

Slavă Crucii Tale sfinte,

Slavă Învierii de pe pământ!

 

Slavă Tatălui Celui veșnic,

Slavă Fiului iubit,

Slavă Sfântului Duh,

Dumnezeu cel Preaslăvit!

 

Acum și pururea,

Și în vecii vecilor,

Amin.”

 

---

 

EPILOG — LUMINA LUI HRISTOS

 

Și când se va lăsa tăcerea

Peste acest pământ bătrân,

Când omul nu va mai avea

Nici aur, nici putere-n sân,

 

Atunci va rămâne doar iubirea

Cu care omul a trăit,

Credința lui în Dumnezeu

Și binele ce l-a săvârșit.

 

Căci toate trec și toate pier,

Ca norii peste-un câmp pustiu,

Dar Dumnezeu rămâne veșnic,

Același ieri, acum și-n veac.

 

O, Hristoase, Lumina lumii,

Rămâi cu noi până la sfârșit,

Și când vom trece prin moarte,

Primește-ne în cerul Tău sfințit.

 

Aprinde candela din suflet,

Să nu se stingă niciodată,

Și fă din inima noastră

O candelă curată.

 

Iar dacă noaptea ne cuprinde

Și pașii noștri se vor frânge,

Să ne amintim de Sfânta Cruce

Și de Hristos, Cel ce nu plânge.

 

Căci El a biruit și moartea,

Și iadul nu L-a biruit,

Iar prin Învierea Sa cea sfântă

Pe noi pe toți ne-a mântuit.

 

De aceea, peste veacuri,

Să răsune glasul sfânt:

 

„Hristos a înviat din morți,

Cu moartea pe moarte călcând,

Și celor din morminte viață

Dăruindu-le!”

 

Iar noi, cu inimile curate,

Să ne plecăm înaintea Lui

Și să rostim cu glas de slavă:

 

Slavă Ție, Hristoase,

Lumina cea adevărată!

Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu!

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh,

Acum și pururea

Și în vecii vecilor.

 

Amin.



de Cristian Diaconița

I. Ținutul celor șapte împărății

 

Cu multe veacuri în urmă, într-o lume în care marile imperii își întindeau hotarele peste continente, trăia o familie despre care avea să se vorbească mult timp după ce membrii ei aveau să dispară.

 

Era o familie numeroasă și puternică, dar, înainte de toate, era o familie creștină.

 

Tatăl celor șapte copii fusese un conducător respectat. Nu era un om fără greșeală, dar înțelesese încă din tinerețe că puterea este trecătoare și că un conducător trebuie să răspundă nu doar înaintea oamenilor, ci și înaintea lui Dumnezeu.

 

Soția lui, mama celor șapte copii, era o femeie credincioasă. În fiecare dimineață aprindea candela înaintea icoanei Mântuitorului și se ruga pentru familia sa.

 

Palatul în care locuiau era mare, dar nu era un loc al mândriei. Într-o aripă a palatului exista o mică biserică. Acolo familia se aduna în fiecare duminică și la marile sărbători.

 

Cei șapte copii crescuseră împreună.

 

Primul era Cosmin.

 

El urma să moștenească Țara Imperiului Rus, una dintre cele mai întinse și puternice împărății ale vremii. Cosmin era inteligent, curajos și foarte ambițios. Încă din copilărie îi plăcea să privească hărțile și să viseze la noi teritorii. Din nefericire, odată cu trecerea anilor, ambiția lui avea să se transforme în mândrie.

 

Al doilea era Nicolae, moștenitorul Regatului României. Era un tânăr liniștit, credincios și atent la nevoile celor din jur. Nu lua nicio hotărâre importantă fără să se roage mai întâi.

 

A treia era Gabriela, moștenitoarea Imperiului Marii Britanice. Era inteligentă și milostivă. Îi plăcea să stea de vorbă cu oamenii simpli și nu considera niciodată că un om sărac este mai puțin important decât un om bogat.

 

Al patrulea era Ștefan, moștenitorul Imperiului Francez. Era curajos și drept. Nu suporta nedreptatea și apăra întotdeauna oamenii care nu se puteau apăra singuri.

 

Al cincilea era Florin, moștenitorul Imperiului Chinez. Era foarte priceput la comerț, știință și construcții. Avea o minte ageră, dar era deseori nehotărât.

 

Al șaselea era Mircea, moștenitorul Imperiului German. Era disciplinat, serios și foarte responsabil. Credea că un conducător trebuie să fie primul care respectă legile.

 

Ultimul era Gheorghe, moștenitorul Imperiului Spaniol. Era cel mai mândru dintre frați. Încă din copilărie voia să fie admirat și lăudat.

 

Cei șapte erau diferiți, dar aveau aceeași familie.

 

Și, în copilărie, nimeni nu și-ar fi imaginat că într-o zi vor ajunge să se lupte pentru putere.

 

---

 

II. Lecția tatălui

 

Într-o după-amiază de vară, tatăl celor șapte îi chemă în grădina palatului.

 

Era o zi liniștită.

 

Soarele cobora încet spre munți.

 

Copiii se așezară în jurul lui.

 

Tatăl arătă spre un stejar bătrân.

 

— Priviți copacul acesta.

 

Cosmin întrebă:

 

— De ce ne-ai chemat să privim un copac?

 

Tatăl zâmbi.

 

— Pentru că un conducător poate învăța multe de la un copac.

 

Gheorghe râse.

 

— Un copac nu conduce pe nimeni.

 

— Tocmai de aceea, răspunse tatăl. Nu are coroană, nu are armată, nu are palat. Și totuși oferă umbră celui care se odihnește sub el.

 

Copiii tăcură.

 

— Un conducător adevărat trebuie să fie asemenea unui copac. Oamenii trebuie să găsească în el protecție, nu frică.

 

Apoi se uită la Cosmin.

 

— Să nu confunzi puterea cu autoritatea.

 

Se uită la Gheorghe.

 

— Să nu confunzi respectul cu teama.

 

Apoi îi privi pe toți.

 

— Și să nu uitați niciodată că poporul nu este proprietatea conducătorului.

 

Nicolae întrebă:

 

— Atunci ce este un conducător?

 

Tatăl răspunse:

 

— Un slujitor.

 

Cuvântul rămase în liniștea grădinii.

 

---

 

III. Ultima noapte

 

Anii au trecut.

 

Copiii au devenit adulți.

 

Într-o iarnă grea, tatăl lor s-a îmbolnăvit.

 

Medicii au încercat să-l vindece, dar boala era prea puternică.

 

În ultima seară, cei șapte au fost chemați în camera lui.

 

În fața patului se afla o icoană.

 

O singură lumânare ardea.

 

Tatăl lor era foarte slăbit.

 

— Copiii mei...

 

Cei șapte s-au apropiat.

 

— Nu vă temeți de ziua de mâine.

 

Gabriela plângea.

 

— Tată, nu ne părăsi...

 

— Toți oamenii trebuie să plece într-o zi. Important este ce lasă în urma lor.

 

Apoi tatăl le-a vorbit despre moștenire.

 

— Cosmin, vei moșteni Țara Imperiului Rus.

 

Cosmin a îngenuncheat.

 

— Îți promit că o voi face puternică.

 

Tatăl îl privi cu tristețe.

 

— Fă-o mai întâi dreaptă.

 

Apoi îl chemă pe Nicolae.

 

— Tu vei moșteni Regatul României.

 

— Voi face tot ce pot pentru oamenii mei.

 

— Nu uita să te rogi pentru ei.

 

Apoi veni rândul Gabrielei.

 

— Tu vei moșteni Imperiul Marii Britanice.

 

— Voi avea grijă de poporul meu.

 

— Și să nu uiți de cei săraci.

 

Ștefan primi Imperiul Francez.

 

Florin primi Imperiul Chinez.

 

Mircea primi Imperiul German.

 

În cele din urmă, Gheorghe primi Imperiul Spaniol.

 

— Tată, îl voi face cel mai mare imperiu.

 

Tatăl îl privi.

 

— Nu ți-am cerut să-l faci cel mai mare.

 

Gheorghe tăcu.

 

— Ți-am cerut să-l faci bun.

 

După câteva ore, tatăl lor își dădu ultima suflare.

 

În palat se auziră clopotele.

 

Cei șapte copii deveniseră moștenitori.

 

Dar, în acea noapte, nu se simțeau puternici.

 

Se simțeau singuri.

 

---

 

IV. Cele șapte coroane

 

Ziua încoronării a venit.

 

Mii de oameni s-au adunat.

 

Fiecare moștenitor și-a primit coroana.

 

Cosmin privea coroana Imperiului Rus cu mândrie.

 

Gheorghe zâmbea.

 

Nicolae se uita spre icoană.

 

Gabriela ținea mâinile împreunate.

 

Ștefan stătea drept.

 

Mircea era solemn.

 

Florin era emoționat.

 

Preotul care oficia slujba le spuse:

 

— O coroană nu vă face mai mari înaintea lui Dumnezeu. Ea vă face mai răspunzători.

 

Nicolae înțelese.

 

Gheorghe nu.

 

---

 

V. Prima ședință

 

După încoronare, cei șapte au stabilit să se întâlnească periodic.

 

Prima ședință a fost organizată într-un palat aflat între cele șapte imperii.

 

Masa era rotundă.

 

În mijlocul ei se afla o cruce.

 

Nicolae deschise ședința:

 

— Înainte de orice, să ne rugăm.

 

Gheorghe oftă.

 

— Iarăși rugăciuni?

 

Gabriela îl privi.

 

— De ce te deranjează?

 

— Pentru că avem lucruri importante de discutat.

 

Ștefan răspunse:

 

— Nimic nu este mai important decât să nu luăm o hotărâre nedreaptă.

 

Mircea adăugă:

 

— Să nu uităm că suntem frați.

 

Cosmin zâmbi.

 

— Frați, da. Dar acum suntem și conducători.

 

Nicolae îl privi.

 

— Tocmai asta este problema. Dacă uităm că suntem frați, vom uita și că suntem oameni.

 

Florin nu spuse nimic.

 

În acea zi, ședința se încheie fără conflict.

 

Dar sămânța neîncrederii fusese plantată.

 

---

 

VI. Mândria lui Cosmin

 

În Imperiul Rus, Cosmin devenea tot mai puternic.

 

Avea o armată mare.

 

Avea bogății.

 

Avea teritorii întinse.

 

Oamenii îl ascultau.

 

Dar Cosmin începu să creadă că ascultarea înseamnă iubire.

 

Într-o zi, un sfetnic îi spuse:

 

— Măria Ta, oamenii se tem de dumneavoastră.

 

Cosmin zâmbi.

 

— Atunci mă respectă.

 

Sfetnicul nu răspunse.

 

În aceeași seară, Cosmin intră în capela palatului.

 

Privi icoana.

 

Dar nu se rugă.

 

Se uită la coroana sa.

 

— Sunt unul dintre cei mai puternici oameni ai lumii, spuse el.

 

În liniștea bisericii, cuvintele sale păreau însă goale.

 

---

 

VII. Gheorghe și visul puterii

 

În Spania, Gheorghe devenea tot mai ambițios.

 

Își construia palate.

 

Își mărea armata.

 

Își cumpăra corăbii.

 

Își aduna aur.

 

Într-o zi, un bătrân l-a întrebat:

 

— Măria Ta, pentru ce vrei atât de mult?

 

Gheorghe răspunse:

 

— Pentru ca numele meu să nu fie uitat.

 

Bătrânul zâmbi trist.

 

— Omul care trăiește pentru numele său este uitat chiar și atunci când este încă în viață.

 

Gheorghe se înfurie.

 

— Pleacă!

 

Bătrânul plecă.

 

Dar cuvintele lui rămăseseră.

 

---

 

VIII. Cei patru care credeau în bine

 

Nicolae, Gabriela, Ștefan și Mircea au început să colaboreze.

 

Nu formaseră o alianță împotriva fraților lor.

 

Voiu doar să păstreze pacea.

 

Nicolae ajuta oamenii săraci.

 

Gabriela construia spitale.

 

Ștefan deschidea școli.

 

Mircea întărea legile.

 

Într-o zi, Gabriela spuse:

 

— Putem avea cele mai mari imperii din lume, dar dacă oamenii noștri plâng, la ce ne folosește?

 

Nicolae răspunse:

 

— Nimic.

 

Ștefan completă:

 

— Un conducător trebuie să lase în urma lui oameni mai buni, nu oameni mai speriați.

 

Mircea aprobă.

 

— Asta este adevărata moștenire.

 

---

 

IX. Alegerea lui Florin

 

Florin observa totul.

 

Îl vedea pe Cosmin.

 

Îl vedea pe Gheorghe.

 

Îi vedea și pe Nicolae, Gabriela, Ștefan și Mircea.

 

Știa că se apropie o alegere.

 

Într-o seară, a mers la o mănăstire.

 

Un călugăr bătrân îl întâmpină.

 

— De ce ai venit?

 

— Nu știu ce să fac.

 

— Atunci roagă-te.

 

Florin îngenunche.

 

— Doamne, arată-mi drumul.

 

Călugărul îi spuse:

 

— Dumnezeu nu ne arată întotdeauna întregul drum. Uneori ne arată doar următorul pas.

 

Florin plecă.

 

Știa că trebuie să aleagă.

 

---

 

X. Înțelegerea secretă

 

Într-o noapte, Cosmin și Gheorghe se întâlniră.

 

— Trebuie să ne unim, spuse Gheorghe.

 

— Sunt de acord.

 

— Ceilalți patru sunt prea slabi.

 

Cosmin îl privi.

 

— Sau poate sunt mai înțelepți decât noi.

 

Gheorghe râse.

 

— Nu vreau înțelepciune. Vreau putere.

 

Cosmin îl privi câteva secunde.

 

Apoi spuse:

 

— Și eu.

 

În acea noapte, cei doi au făcut un plan.

 

Avea să fie începutul celui mai mare conflict din istoria celor șapte imperii.

 

---

 

XI. Ultima încercare de pace

 

Nicolae află despre plan.

 

Nu a cerut răzbunare.

 

A trimis o scrisoare.

 

„Fraților,

 

Nu vrem război.

 

Am pierdut deja prea mult timp certându-ne.

 

Haideți să ne întâlnim.

 

Haideți să ne rugăm.

 

Haideți să ne amintim de tatăl nostru.

 

Suntem frați.”

 

Gheorghe citi scrisoarea și o aruncă.

 

Cosmin o păstră.

 

În acea noapte, Cosmin nu dormi.

 

Cuvintele „suntem frați” îi reveneau mereu în minte.

 

---

 

XII. Războiul

 

În cele din urmă, războiul începu.

 

Armatele se mișcară.

 

Orașele se închiseră.

 

Oamenii se temeau.

 

Înaintea primei lupte, Nicolae își adună soldații.

 

— Nu luptăm pentru ură.

 

Ștefan spuse:

 

— Nu luptăm pentru bogăție.

 

Mircea spuse:

 

— Luptăm pentru a apăra oamenii.

 

Gabriela se rugă pentru cei răniți.

 

Florin trimise provizii.

 

În schimb, armatele lui Cosmin și Gheorghe înaintau.

 

Dar războiul nu aducea gloria pe care o visaseră.

 

Aducea numai durere.

 

---

 

XIII. Inima lui Cosmin se schimbă

 

După o bătălie, Cosmin intră într-un sat.

 

Acolo văzu un copil stând lângă ruinele unei case.

 

— Unde sunt părinții tăi? întrebă Cosmin.

 

Copilul nu răspunse.

 

Un bătrân îi spuse:

 

— Au murit.

 

Cosmin încremeni.

 

Copilul îl privi.

 

— De ce a trebuit să se întâmple asta?

 

Cosmin nu găsi răspuns.

 

Se întoarse spre oamenii săi.

 

— Cine a dat ordinul?

 

Un soldat răspunse:

 

— Oamenii dumneavoastră.

 

Cosmin coborî capul.

 

În acea clipă înțelese.

 

Puterea lui avea un preț.

 

Și prețul îl plăteau alții.

 

---

 

XIV. Gheorghe în fața adevărului

 

Gheorghe a aflat ce se întâmplase.

 

Pentru prima dată, a simțit frică.

 

Nu de dușmani.

 

De propria sa conștiință.

 

A intrat în capela palatului.

 

A îngenuncheat.

 

— Doamne...

 

Nu putea continua.

 

Lacrimile îi curgeau pe față.

 

— Dacă mai există iertare pentru mine, ajută-mă.

 

Era prima rugăciune adevărată din viața lui.

 

---

 

XV. Întâlnirea fraților

 

Cosmin și Gheorghe au cerut pace.

 

Cei șapte s-au întâlnit din nou.

 

De data aceasta, nimeni nu a ridicat glasul.

 

Cosmin a spus:

 

— Am greșit.

 

Gheorghe:

 

— Și eu.

 

Nicolae a răspuns:

 

— Atunci trebuie să reparăm.

 

Gabriela:

 

— Trebuie să ajutăm oamenii.

 

Ștefan:

 

— Trebuie să reconstruim.

 

Mircea:

 

— Trebuie să facem legi care să împiedice un asemenea război.

 

Florin:

 

— Și trebuie să ne amintim ce ne-a învățat tatăl.

 

Cosmin a întrebat:

 

— Ce ne-a învățat?

 

Florin răspunse:

 

— Că suntem slujitorii popoarelor noastre.

 

---

 

XVI. Drumul pocăinței

 

Cosmin și Gheorghe nu au primit imediat iertarea tuturor.

 

Și au înțeles că era normal.

 

Iertarea nu înseamnă să pretinzi că răul nu s-a întâmplat.

 

Înseamnă să recunoști răul și să încerci să-l repari.

 

Cosmin a început să viziteze satele afectate.

 

A construit spitale.

 

A reparat biserici.

 

A ajutat familiile.

 

Gheorghe a făcut același lucru.

 

Uneori oamenii îl priveau cu neîncredere.

 

El nu se supăra.

 

— Au dreptul să fie supărați, spunea el.

 

— Dar mă vor ierta vreodată?

 

Nicolae îi răspundea:

 

— Nu poți obliga un om să te ierte. Poți doar să devii vrednic de iertarea lui.

 

Gheorghe a înțeles.

 

---

 

XVII. Florin își găsește drumul

 

Florin fusese cel mai nehotărât.

 

Dar în timpul războiului înțelesese că neutralitatea nu este întotdeauna pace.

 

Uneori trebuie să ai curajul de a spune adevărul.

 

A început să lucreze împreună cu ceilalți.

 

A construit drumuri.

 

A trimis hrană.

 

A ajutat la reconstruirea satelor.

 

Într-o zi, i-a spus lui Nicolae:

 

— Am crezut că trebuie să aleg între frații mei.

 

Nicolae zâmbi.

 

— Nu trebuia să alegi între frați. Trebuia să alegi între bine și rău.

 

---

 

XVIII. Cele șapte lumini

 

După terminarea războiului, cei șapte au mers la mănăstirea unde Nicolae se rugase.

 

Au aprins șapte lumânări.

 

Una pentru fiecare.

 

Preotul i-a privit.

 

— De ce șapte?

 

Nicolae răspunse:

 

— Pentru că suntem șapte frați.

 

Preotul zâmbi.

 

— Nu. Sunt șapte pentru că fiecare om are nevoie să poarte lumină în propria inimă.

 

Cosmin își plecă fruntea.

 

Gheorghe făcu semnul Sfintei Cruci.

 

Gabriela zâmbi.

 

Ștefan închise ochii.

 

Mircea se rugă.

 

Florin privea flacăra.

 

Cele șapte lumânări ardeau liniștit.

 

---

 

XIX. O nouă rânduială

 

Cei șapte au hotărât să schimbe felul în care conduceau.

 

În fiecare ședință trebuiau să vorbească despre trei lucruri:

 

credință, popor și pace.

 

Nu mai începeau cu hărți militare.

 

Nu mai începeau cu aur.

 

Nu mai începeau cu teritorii.

 

Începeau cu rugăciunea.

 

Nicolae spunea:

 

— Doamne, ajută-ne să nu uităm că suntem oameni.

 

Gabriela:

 

— Doamne, ajută-ne să-i vedem pe cei care suferă.

 

Ștefan:

 

— Doamne, păzește-ne de război.

 

Mircea:

 

— Doamne, dă-ne dreptate.

 

Florin:

 

— Doamne, dă-ne înțelepciune.

 

Cosmin:

 

— Doamne, păzește-ne de mândrie.

 

Gheorghe:

 

— Doamne, învață-ne să iertăm.

 

---

 

XX. Ultimii ani

 

Timpul trecea.

 

Imperiile se schimbau.

 

Orașele creșteau.

 

Copiii deveneau adulți.

 

Dar cei șapte continuau să se întâlnească.

 

Într-o zi, erau cu toții bătrâni.

 

Cosmin avea părul alb.

 

Gheorghe mergea încet.

 

Nicolae ținea un baston.

 

Gabriela era înconjurată de nepoți.

 

Ștefan devenise foarte tăcut.

 

Mircea se ruga mai mult.

 

Florin scria într-un jurnal.

 

La ultima lor ședință, masa era aproape aceeași.

 

Crucea era în centru.

 

Nicolae se ridică.

 

— Fraților, am primit șapte imperii.

 

Cosmin spuse:

 

— Și am crezut că aceasta este cea mai mare bogăție.

 

Gheorghe continuă:

 

— Dar am pierdut aproape totul pentru că am vrut mai mult.

 

Gabriela zâmbi.

 

— Iar noi am învățat că omul nu este măsurat după cât de mare este imperiul său.

 

Ștefan:

 

— Ci după cât bine lasă în urma lui.

 

Mircea:

 

— După câtă dreptate face.

 

Florin:

 

— După câtă lumină lasă în sufletele celorlalți.

 

Cosmin privi crucea.

 

— Și după cât de sincer poate spune „Doamne, iartă-mă”.

 

Gheorghe începu să plângă.

 

Nicolae îl îmbrățișă.

 

— Frate.

 

Gheorghe îi răspunse:

 

— Frate.

 

Și cei șapte s-au îmbrățișat.

 

---

 

XXI. Adevărata moștenire

 

După moartea lor, urmașii celor șapte au continuat să conducă ținuturile.

 

Dar pe zidul vechiului palat a fost așezată o inscripție.

 

Scria:

 

«„Nu moștenești o țară pentru a o stăpâni, ci pentru a avea grijă de ea.”»

 

Sub această inscripție se afla o cruce.

 

Iar dedesubt erau scrise șapte nume:

 

Cosmin.

 

Nicolae.

 

Gabriela.

 

Ștefan.

 

Florin.

 

Mircea.

 

Gheorghe.

 

Cronicarii spuneau că, dintre toate poveștile despre cei șapte, cea mai importantă nu era povestea imperiilor.

 

Era povestea inimilor lor.

 

Cosmin învățase că mândria poate orbi.

 

Gheorghe învățase că omul se poate întoarce din greșeală.

 

Florin învățase că indecizia nu poate înlocui adevărul.

 

Ștefan învățase că puterea trebuie folosită pentru apărare.

 

Mircea învățase că dreptatea trebuie să fie mai puternică decât ambiția.

 

Gabriela învățase că milostenia poate schimba o împărăție.

 

Iar Nicolae învățase că un conducător adevărat trebuie mai întâi să fie slujitor.

 

---

 

XXII. Lecția celor șapte

 

Într-o zi, un copil care vizita vechiul palat a întrebat un călugăr:

 

— Părinte, care dintre cei șapte a fost cel mai mare?

 

Călugărul a zâmbit.

 

— De ce întrebi?

 

— Pentru că vreau să știu cine a fost cel mai puternic.

 

Călugărul s-a uitat spre crucea de pe zid.

 

— Nu acela a fost cel mai mare care a avut cea mai mare armată.

 

— Atunci cine?

 

— Cel care a învățat să-și învingă propriul păcat.

 

Copilul s-a gândit.

 

— Și cine a fost acela?

 

Călugărul a răspuns:

 

— Fiecare dintre ei, în felul său.

 

Copilul a privit cele șapte nume.

 

Atunci a înțeles.

 

Nu există om fără greșeală.

 

Dar există om care își recunoaște greșeala.

 

Nu există conducător care să nu fie ispitit de putere.

 

Dar există conducător care alege să nu fie robul ei.

 

Nu există inimă care să nu fie rănită.

 

Dar există inimă care poate ierta.

 

---

 

XXIII. Mesajul celor șapte coroane

 

Așa a rămas povestea celor șapte moștenitori.

 

Nu ca o poveste despre războaie.

 

Nu ca o poveste despre bogăție.

 

Nu ca o poveste despre cine a avut cel mai mare imperiu.

 

Ci ca o poveste despre oameni.

 

Despre șapte frați care au primit o moștenire uriașă și au descoperit, după multe încercări, că adevărata moștenire nu era pământul.

 

Era responsabilitatea.

 

Au descoperit că un om poate avea palate și să fie sărac sufletește.

 

Au descoperit că un om poate avea puțin și să fie bogat prin iubire.

 

Au descoperit că o coroană poate fi purtată pe cap, dar adevărata împărăție trebuie să fie păstrată în inimă.

 

Și au învățat că Dumnezeu nu privește la măreția unui palat, ci la curăția sufletului.

 

Când au fost tineri, cei șapte au crezut că trebuie să cucerească lumea.

 

Când au îmbătrânit, au înțeles că cea mai grea cucerire este cucerirea propriei inimi.

 

Cosmin a cucerit mândria.

 

Gheorghe a cucerit ura.

 

Florin a cucerit frica.

 

Ștefan a cucerit dorința de răzbunare.

 

Mircea a cucerit asprimea.

 

Gabriela a cucerit nepăsarea.

 

Nicolae a păstrat credința.

 

Și astfel, cele șapte coroane au devenit simbolul unei lecții care a fost transmisă din generație în generație:

 

«„Puterea trece. Bogăția trece. Frumusețea trece. Imperiile trec. Dar binele făcut din iubire nu se pierde niciodată.”»

 

Iar când clopotele vechii mănăstiri băteau seara, oamenii își aminteau de cei șapte.

 

Își aminteau de Cosmin și de lupta lui cu mândria.

 

Își aminteau de Nicolae și de credința lui.

 

Își aminteau de Gabriela și de milostenia ei.

 

Își aminteau de Ștefan și de curajul lui.

 

Își aminteau de Florin și de alegerea lui.

 

Își aminteau de Mircea și de dreptatea lui.

 

Își aminteau de Gheorghe și de pocăința lui.

 

Și poate că aceasta era cea mai importantă parte a poveștii.

 

Pentru că niciun om nu este condamnat să rămână pentru totdeauna în greșeala lui.

 

Dacă își recunoaște păcatul, dacă se pocăiește sincer și încearcă să repare răul făcut, poate începe un drum nou.

 

Așa cum se întâmplase cu Cosmin.

 

Așa cum se întâmplase cu Gheorghe.

 

Așa cum se întâmplase cu toți cei șapte.

 

---

 

SFÂRȘIT

 

„Cei Șapte Moștenitori”

 

De Cristian Diaconița

 

Morala poveștii:

 

Nu ceea ce moștenim ne face oameni mari, ci ceea ce facem cu ceea ce am primit.

 

Nu coroana îl face pe conducător, ci responsabilitatea.

 

Nu bogăția îl face pe om bogat, ci iubirea.

 

Nu puterea îl face pe om puternic, ci capacitatea de a-și învinge mândria.

 

Iar atunci când omul se îndepărtează de bine, drumul înapoi începe prin pocăință, rugăciune, iertare și fapte bune.

 

Căci cea mai mare împărăție pe care omul o poate cuceri este propria lui inimă.

51. Chemarea lui Hristos

 

Când glasul Tău mă cheamă, Doamne,

Las tot ce-i trecător în drum,

Și vreau să merg după Iisus,

Pe calea sfântă, pas cu pas.

 

Să-mi fie inima deschisă,

Să nu mă-ntorc spre lumea rea,

Ci să păstrez mereu în suflet

Chemarea sfântă de la Tine.

 

Cristian Diaconița

 

52. Icoana

 

În fața sfintei Tale icoane

Îmi plec genunchii cu smerire,

Și cer, Iisuse, peste mine

Lumina Ta și-a Ta iubire.

 

Privind chipul Tău zugrăvit,

Îmi amintesc de veșnicie,

Și sufletul meu caută pace

În sfânta Ta împărăție.

 

Cristian Diaconița

 

53. Clopotul Bisericii

 

Când clopotul răsună-n sat,

Aud chemarea către Domnul,

Și las în urmă grijile lumii

Ca să mă-ntorc spre Dumnezeu.

 

În glasul lui aud speranța,

Aud chemarea către bine,

Și merg spre sfânta Biserică

Cu sufletul aproape de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

54. Doamne, miluiește

 

„Doamne, miluiește” spun,

Când inima mi-e apăsată,

Când nu mai știu ce drum să aleg

Și lumea pare-ntunecată.

 

În două vorbe este cuprinsă

Nădejdea sufletului meu:

Că mila Ta este mai mare

Decât păcatul meu cel greu.

 

Cristian Diaconița

 

55. Tatăl nostru

 

Când spun „Tatăl nostru” în tăcere,

Îmi amintesc că nu sunt singur,

Că Dumnezeu din cer privește

Spre fiecare om cu milă.

 

„Facă-se voia Ta” rostesc,

Și-mi plec smerit întreaga viață,

Căci numai voia Ta, Părinte,

Îmi poate fi cărare dreaptă.

 

Cristian Diaconița

 

56. Credință neclintită

 

Chiar dacă vântul bate tare

Și valul vieții se ridică,

Credința mea rămâne-n Domnul,

Căci mâna Lui mă ocrotește.

 

Nu mă voi teme de furtună,

Cât timp Hristos este cu mine,

Căci după noaptea cea mai grea

Răsare iarăși o lumină.

 

Cristian Diaconița

 

57. Pacea sufletului

 

Dă-mi, Doamne, pace înlăuntru,

Când lumea este tulburată,

Să nu răspund cu răutate

Și să nu port în suflet ură.

 

Fă-mi inima asemenea apei

Ce stă liniștită sub lumină,

Ca pacea Ta să se reverse

Peste întreaga mea ființă.

 

Cristian Diaconița

 

58. Calea îngustă

 

Calea spre cer nu este largă,

Și nu-i mereu ușor de mers,

Dar cine merge după Domnul

Găsește viață la sfârșit.

 

Chiar dacă drumul are spini

Și pașii mei mai cad uneori,

Hristos îmi este călăuză

Și mă ridică din căderi.

 

Cristian Diaconița

 

59. Păcatul

 

Păcatul pare uneori

O floare dulce la vedere,

Dar după ea rămâne-n suflet

O rană plină de durere.

 

Iisuse, scapă-mă de rău,

Păzește-mi mintea și privirea,

Și pune-n locul întunericului

Lumina Ta și pocăința.

 

Cristian Diaconița

 

60. Harul

 

Harul Tău, Doamne, mă ridică

Atunci când cad și sunt slăbit,

Îmi dă putere să merg iarăși

Pe drumul meu către Hristos.

 

Nu pentru vrednicia mea

Îți mulțumesc, Părinte Sfinte,

Ci pentru mila Ta cea mare

Și pentru dragostea Ta sfântă.

 

Cristian Diaconița

 

61. În numele lui Iisus

 

Când rostesc numele Iisus,

În suflet parcă se aprinde

O mică flacără de pace

Ce întunericul îl învinge.

 

Iisuse, numele Tău sfânt

Să fie-n inima mea mereu,

Ca fiecare pas din viață

Să fie către Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

62. Sfântă Treime

 

Slavă Tatălui și Fiului,

Și Duhului Celui Sfânt,

Unui Dumnezeu în Treime,

Acum și-n vecii de veci.

 

Primește lauda smerită

A inimii ce Te slăvește,

Și fă să crească-n noi iubirea

Ce către Tine ne unește.

 

Cristian Diaconița

 

63. Când plâng

 

Când plâng și nimeni nu mă vede,

Tu, Doamne, vezi lacrima mea,

Și știi de unde vine durerea

Ce s-a ascuns în inima mea.

 

Nu mă lăsa singur în noapte,

Ci fii aproape, Dumnezeu,

Și schimbă lacrima în pace

Prin mila și iubirea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

64. Bunul Păstor

 

Hristos este Păstorul nostru,

Ne caută când ne rătăcim,

Și lasă turma Sa în pace

Când pe cel pierdut îl găsește.

 

O, Bunule Păstor, Iisuse,

Păzește sufletul meu slab,

Și du-mă către apa vie

Și către veșnicul Tău staul.

 

Cristian Diaconița

 

65. Oaia pierdută

 

Am fost asemenea unei oi

Ce s-a pierdut pe cale,

Dar Bunul Păstor m-a căutat

Cu dragoste și răbdare.

 

Când m-a găsit, nu m-a certat,

Ci m-a întors spre casa Sa,

Arătându-mi că iubirea

Nu lasă sufletul să piară.

 

Cristian Diaconița

 

66. Fiul risipitor

 

Am plecat de lângă Tatăl

Și am pierdut ce am primit,

Dar când m-am întors spre casă,

Părintele m-a întâmpinat.

 

Nu mi-a cerut decât întoarcerea,

Ci m-a primit cu bucurie,

Ca pe un fiu care se-ntoarce

Dintr-o lume de rătăcire.

 

Cristian Diaconița

 

67. Samarineanul milostiv

 

Pe omul rănit de pe cale

Un străin l-a văzut plângând,

Și nu a trecut nepăsător,

Ci i-a venit în ajutor.

 

Doamne, învață-mă și pe mine

Să văd durerea celui trist,

Să fiu aproape de aproapele

Și să iubesc precum ai spus.

 

Cristian Diaconița

 

68. Fericirile

 

Fericiți cei blânzi și smeriți,

Fericiți cei ce plâng cu credință,

Fericiți cei ce iubesc dreptatea

Și cei ce caută pacea.

 

Hristos ne-a arătat fericirea

Ce nu se cumpără cu bani:

O inimă curată înaintea

Lui Dumnezeu și-a oamenilor.

 

Cristian Diaconița

 

69. Sămânța bună

 

Doamne, pune-n inima mea

Sămânța sfântului Tău Cuvânt,

Să nu cadă între spini

Și nici pe piatră fără rod.

 

Fă-mă pământ bun și roditor,

Să cresc în credință și iubire,

Și să aduc în viața mea

Roade de pace și sfințire.

 

Cristian Diaconița

 

70. Lumina lumii

 

Hristos este Lumina lumii,

Ce-alungă noaptea din noi,

Și cine merge după Dânsul

Nu rămâne-n întuneric.

 

Aprinde, Doamne, și în mine

Lumina sfântă a iubirii,

Ca să pot duce mai departe

Un strop din pacea Ta în lume.

 

Cristian Diaconița

 

71. Sarea pământului

 

Doamne, ajută-mă să fiu

Sarea cea bună pentru lume,

Prin fapte bune și iubire

Să fac cunoscut al Tău nume.

 

Nu prin vorbe mari și goale,

Ci printr-o viață curată,

Să arăt celor de aproape

Că dragostea Ta ne schimbă.

 

Cristian Diaconița

 

72. Pâinea vieții

 

Hristos este Pâinea Vieții,

Hrana sufletului flămând,

Și cel ce vine către Dânsul

Găsește viață și lumină.

 

Doamne, hrănește-mă cu harul

Și cu al Tău sfânt adevăr,

Ca să nu caut în lumea aceasta

Ceea ce doar Tu poți să-mi dai.

 

Cristian Diaconița

 

73. Apa cea vie

 

Dă-mi, Doamne, apa cea vie

Ce stinge setea sufletului,

Și curăță în mine totul

Prin mila Ta și adevărul Tău.

 

Să nu mai caut fericirea

În lucruri care pier curând,

Ci să găsesc izvorul vieții

În Tine, Doamne, Cel Preasfânt.

 

Cristian Diaconița

 

74. Bucuria credinței

 

Credința nu este tristețe,

Ci bucurie în Hristos,

Căci chiar în mijlocul durerii

El ne ridică luminos.

 

Să cânt cu inimă smerită

Și-n ziua bună, și-n necaz,

Căci Dumnezeu nu mă abandonează

Și-mi dă putere la orice pas.

 

Cristian Diaconița

 

75. Mulțumire

 

Îți mulțumesc, Doamne, pentru viață,

Pentru lumina dimineții,

Pentru familie și prieteni,

Pentru speranța zilei noi.

 

Îți mulțumesc pentru încercări,

Căci și prin ele am crescut,

Și pentru toate câte vin

Îți spun: „Slavă Ție, Doamne!”

 

Cristian Diaconița

 

76. Dimineața

 

Când soarele răsare-n zare,

Îți mulțumesc, Iisuse Sfânt,

Că mi-ai mai dăruit o zi

Să fac un bine pe pământ.

 

Păzește-mi pașii în această zi,

Ferește-mă de orice rău,

Și fă ca tot ce voi lucra

Să fie spre slava Ta.

 

Cristian Diaconița

 

77. Seara

 

Când seara cade peste lume

Și liniștea cuprinde casa,

Îți mulțumesc pentru această zi

Și-mi plec genunchii înaintea Ta.

 

Iartă-mi greșelile de astăzi,

Curăță sufletul meu greu,

Și dă-mi odihnă peste noapte

Sub sfântă binecuvântarea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

78. Noaptea

 

Când stelele apar pe cer

Și lumea doarme liniștită,

Eu știu că ochiul Tău veghează

Peste făptura Ta iubită.

 

Păzește-ne în astă noapte,

Ferește-ne de orice rău,

Și pune pace peste case

Și peste sufletul meu.

 

Cristian Diaconița

 

79. Încercarea

 

Când vine încercarea grea

Și simt că nu mai pot să merg,

Îmi amintesc că lângă mine

Este Hristos, Păstorul meu.

 

Nu orice cruce este pedeapsă,

Uneori ea mă poate crește,

Și prin răbdare Dumnezeu

Un suflet nou în mine zidește.

 

Cristian Diaconița

 

80. Răbdarea

 

Învață-mă să am răbdare

Când lucrurile nu ies bine,

Să nu cârtesc împotriva vieții,

Ci să mă-ncred mereu în Tine.

 

Căci toate vin la timpul lor

Sub ochiul Tău cel minunat,

Iar omul care rabdă-n Domnul

Nu este niciodată abandonat.

 

Cristian Diaconița

 

81. Mântuitorul

 

Iisus Hristos este Mântuitorul,

Lumina lumii și Păstor,

El ne-a chemat din întuneric

Spre viață veșnică și har.

 

În El găsesc iertare, pace,

În El găsesc un drum curat,

Și vreau să-I fiu aproape veșnic,

Cu sufletul încredințat.

 

Cristian Diaconița

 

82. Golgota

 

Pe dealul Golgotei, Iisuse,

Ai dus povara tuturor,

Și Crucea Ta a devenit

Semnul iubirii pentru noi.

 

Când mă gândesc la Jertfa Ta,

Îmi plec privirea cu durere,

Dar știu că din iubirea Ta

A răsărit marea mântuire.

 

Cristian Diaconița

 

83. Cununa de spini

 

Cununa care Ți-a fost pusă

A fost durere pentru Tine,

Dar spinii lumii au devenit

O lecție sfântă pentru mine.

 

Să nu mai caut slavă deșartă,

Nici cinste de la oameni mulți,

Ci să rămân smerit în viață

Și către Dumnezeu să urc.

 

Cristian Diaconița

 

84. Pilatul

 

Înaintea lui Pilat ai stat,

Deși erai nevinovat,

Și ai primit osânda lumii

Din dragoste pentru păcat.

 

Tăcerea Ta mă învață, Doamne,

Să nu răspund mereu cu rău,

Ci să-mi păstrez sufletul curat

Și să mă-ncred în Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

85. Răstignirea

 

Pe Cruce, între cer și lume,

Hristos S-a dat pentru noi toți,

Iar dragostea Lui fără margini

A biruit puterea morții.

 

Să nu uit niciodată, Doamne,

Jertfa pe care ai adus,

Și să răspund iubirii Tale

Cu viața mea de zi cu zi.

 

Cristian Diaconița

 

86. Învierea lui Hristos

 

Mormântul gol vestește lumii

Că moartea nu L-a biruit,

Că Fiul Tatălui cel veșnic

A înviat și ne-a iubit.

 

Hristos a înviat! Să cânte

Pământul plin de bucurie,

Căci prin Învierea Domnului

S-a deschis drumul către viață.

 

Cristian Diaconița

 

87. Hristos a înviat

 

Hristos a înviat din morți,

Cu moartea pe moarte călcând,

Și celor din morminte viață

Dăruindu-le prin iubire.

 

Să răsune peste sate

Cântarea sfântă de Paști,

Iar inimile tuturor

Să fie pline de lumină.

 

Cristian Diaconița

 

88. Lumina Paștilor

 

Lumina sfântă strălucește

Și noaptea nu mai este grea,

Căci vestea Învierii sfinte

Cuprinde toată lumea.

 

Să ducem lumina și acasă,

Să o păstrăm în suflet viu,

Și să trăim cu bucurie

În Domnul nostru, Iisus Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

89. Paștele

 

La Paști, creștinii se adună

Cu bucurie și cântare,

Vestind că Domnul a-nviat

Și moartea nu mai are stăpânire.

 

Hristos ne cheamă la lumină,

La pace și la pocăință,

Să fim oameni noi prin har

Și să păstrăm mereu credința.

 

Cristian Diaconița

 

90. Bucurie sfântă

 

O bucurie fără margini

Se naște-n sufletul curat,

Când omul știe că Hristos

Din moarte iarăși a-nviat.

 

Nu este bucurie lumească,

Ce trece precum floarea-n vânt,

Ci este bucuria vie

A celui ce-L urmează pe Domnul.

 

Cristian Diaconița

 

91. Maica Domnului

 

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,

Primește rugăciunea mea,

Și roagă pe Fiul Tău cel Sfânt

Să mă păzească-n calea mea.

 

Când sunt căzut, fii lângă mine,

Când plâng, acoperă-mă blând,

Și îndreaptă-mi pașii către Hristos,

Cel ce ne mântuiește pe pământ.

 

Cristian Diaconița

 

92. Acoperământul

 

Sub sfântul tău acoperământ,

Preasfântă Maică, ne rugăm,

Să fim feriți de rău și teamă

Și către Fiul tău să mergem.

 

Nu cerem bogății lumești,

Ci pace pentru suflete,

Și mijlocirea ta cea sfântă

În clipele de încercare.

 

Cristian Diaconița

 

93. Buna Vestire

 

În ziua mare-a Bunei Vestiri

Un înger vine către Maria,

Vestind că Fiul lui Dumnezeu

Se va naște pentru mântuirea lumii.

 

Cu smerenie Maria primește

Cuvântul sfânt și dumnezeiesc,

Iar prin ascultarea ei curată

Se pregătește taina cea mare.

 

Cristian Diaconița

 

94. Nașterea

 

În peștera săracă și smerită

Se naște Pruncul cel Preasfânt,

Iar îngerii cântă în ceruri

Și pace vestesc pe pământ.

 

Magii vin cu daruri sfinte,

Păstorii vin să-L vadă,

Iar lumea primește pe Hristos,

Lumina care nu apune.

 

Cristian Diaconița

 

95. Steaua

 

Steaua i-a călăuzit pe magi

Spre locul unde S-a născut

Mântuitorul lumii noastre,

Pruncul cel Sfânt și Preacurat.

 

Doamne, fii și Tu steaua mea

Când nu mai știu unde să merg,

Și luminează-mi calea vieții

Spre adevărul Tău cel sfânt.

 

Cristian Diaconița

 

96. Păstorii

 

Păstorii vegheau în noapte

Când îngerul le-a apărut,

Vestindu-le cu mare bucurie

Că Mântuitorul S-a născut.

 

Ei au plecat fără întârziere

Să vadă Pruncul minunat,

Și s-au întors cu bucurie

Slăvind pe Dumnezeu Preasfânt.

 

Cristian Diaconița

 

97. Magii

 

Din depărtări au venit magii

Călăuziți de steaua sfântă,

Aducând daruri Pruncului

Și plecându-se cu credință.

 

Și eu vreau, Doamne, să-Ți aduc

Nu aur, smirnă sau tămâie,

Ci inima mea, viața mea,

Și dragostea ce-n mine este.

 

Cristian Diaconița

 

98. Sfântul Ioan Botezătorul

 

Ioan striga în pustie tare:

„Gătiți calea Domnului!”

Și chema oamenii la pocăință,

La întoarcerea către Dumnezeu.

 

El a vestit venirea lui Hristos

Cu glas puternic și curat,

Și ne învață și pe noi

Să pregătim sufletul pentru Domnul.

 

Cristian Diaconița

 

99. Botezul Domnului

 

În Iordan, Hristos Se botează,

Iar cerurile s-au deschis,

Și Duhul Sfânt Se arată

Iar glasul Tatălui S-a auzit.

 

Taina aceasta ne amintește

De începutul vieții curate,

De chemarea noastră către Domnul

Și de lumina cea adevărată.

 

Cristian Diaconița

 

100. Slavă lui Hristos

 

Slavă Ție, Iisuse Hristoase,

Pentru iubirea Ta cea mare,

Pentru Cruce și Înviere,

Pentru sfânta Ta chemare.

 

Slavă Ție în veci, Iisuse,

Mântuitorul tuturor,

Și fă din inima mea, Doamne,

Un loc al sfântului Tău dor.

 

Cristian Diaconița.                                                                                          500 DE POEZII CREȘTINE

 

de Cristian Diaconița

 

Poeziile 101–150

 

101. Iubirea lui Hristos

 

Iubirea Ta, Iisuse Doamne,

Nu poate fi măsurată-n cuvinte,

Ea trece peste orice teamă

Și vindecă inimi rănite.

 

Ai coborât din slava Ta

Și ai venit între oameni,

Ca să ne chemi la mântuire

Și să ne faci ai Tăi fii.

 

Cristian Diaconița

 

102. Doamne, luminează-mă

 

Când gândurile mă apasă

Și nu mai văd cărarea dreaptă,

Ridică peste mine, Doamne,

Lumina Ta cea minunată.

 

Să nu aleg cărări greșite,

Nici glasul lumii să-l ascult,

Ci să păstrez în mine veșnic

Cuvântul Tău cel sfânt și bun.

 

Cristian Diaconița

 

103. Inima smerită

 

O inimă smerită, Doamne,

Este comoară înaintea Ta,

Căci nu se laudă cu sine,

Ci Îți încredințează viața sa.

 

Învață-mă să fiu smerit,

Să nu caut întâietate,

Ci să iubesc și să slujesc

Cu pace și sinceritate.

 

Cristian Diaconița

 

104. În casa Domnului

 

În casa Ta, Iisuse Doamne,

Aud cântarea îngerilor,

Iar candela din fața icoanei

Îmi amintește de-al Tău dor.

 

Aici îmi las durerea toată,

Aici găsesc din nou putere,

Căci Biserica este locul

În care sufletul se cere.

 

Cristian Diaconița

 

105. Rugăciunea unui creștin

 

Nu cer, Doamne, viață fără

Încercări și fără greu,

Ci cer să fii mereu cu mine

Și să mă ții în harul Tău.

 

Când voi cădea, să mă ridici,

Când voi greși, să mă îndrepți,

Iar când voi fi departe, Doamne,

Cu mila Ta să mă aștepți.

 

Cristian Diaconița

 

106. Sfântul altar

 

În fața sfântului altar

Se liniștește orice teamă,

Iar sufletul găsește pace

Când către Dumnezeu se-ndeamnă.

 

Aici învăț să fiu mai bun,

Aici îmi văd greșeala mea,

Și plec din nou cu nădejde

Pe calea către Împărăția Ta.

 

Cristian Diaconița

 

107. Cuvântul sfânt

 

Cuvântul Tău este lumină,

Când întunericul mă-nconjoară,

Și-mi arată drumul drept

Când inima începe să doară.

 

Păstrează-l, Doamne, în mine,

Ca pe-o comoară neprețuită,

Și fă-mi viața mărturie

Pentru iubirea Ta nesfârșită.

 

Cristian Diaconița

 

108. Nu mă lăsa

 

Nu mă lăsa, Iisuse Doamne,

Când drumul meu devine greu,

Când oamenii mă uită-n urmă,

Rămâi aproape, Dumnezeu.

 

Ține-mă strâns de mâna Ta

Și du-mă către liman,

Să nu mă pierd prin lumea aceasta

Și să ajung la Tine-n veac.

 

Cristian Diaconița

 

109. Lacrima

 

O lacrimă căzută-n taină

Tu, Doamne, o cunoști prea bine,

Căci nimeni nu poate ascunde

Durerea inimii de Tine.

 

Primește lacrima aceasta

Ca pe-o smerită rugăciune,

Și schimb-o, Doamne, în lumină,

În pace și în înțelepciune.

 

Cristian Diaconița

 

110. Credința mea

 

Credința mea nu este aur,

Nici bogăție trecătoare,

Ci este legătura sfântă

Cu Dumnezeu cel iubitor.

 

Chiar dacă lumea se schimbă

Și multe lucruri vor pieri,

Credința mea rămâne-n Domnul

Și mă va duce către veșnicii.

 

Cristian Diaconița

 

111. Când vine furtuna

 

Când peste viața mea se-abate

O furtună fără sfârșit,

Eu strig către Iisus,

Cel care m-a iubit.

 

Și chiar de valurile cresc,

Nu vreau să cad în disperare,

Căci Dumnezeu este cu mine

Și-mi poate da din nou salvare.

 

Cristian Diaconița

 

112. Mâna Domnului

 

Mâna Domnului mă ține

Când picioarele-mi slăbesc,

Și mă ridică din țărână

Când mă întorc și mă smeresc.

 

Nu sunt singur pe cărare,

Chiar dacă uneori așa pare,

Căci Dumnezeu merge cu mine

Prin fiecare încercare.

 

Cristian Diaconița

 

113. O rugă pentru pace

 

Doamne, adu pace în lume,

Adu pace între oameni,

Stinge ura și mânia

Și apropie inimile.

 

Fă-ne frați prin iubire sfântă,

Fă-ne oameni milostivi,

Ca să nu mai fie ură

Și să fim cu toții vii în Tine.

 

Cristian Diaconița

 

114. Iubirea aproapelui

 

Să-l iubesc pe cel aproape

Chiar când nu gândește ca mine,

Să-i întind o mână sinceră

Și să-i doresc numai bine.

 

Căci Hristos ne-a spus să fim

Frați în dragoste și pace,

Iar iubirea pentru oameni

Sufletul din rău îl scoate.

 

Cristian Diaconița

 

115. Bunătatea

 

O faptă bună făcută-n taină

Nu cere laudă de la oameni,

Ea se ridică către ceruri

Ca o rugăciune fără glas.

 

Doamne, fă-mă bun cu toți,

Cu cei puternici și cu cei slabi,

Ca prin iubire și răbdare

Să fiu aproape de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

116. Iertarea fratelui

 

De câte ori fratele meu

Mă rănește printr-un cuvânt,

Ajută-mă să nu răspund

Cu aceeași rană înapoi.

 

Adu-mi aminte de Hristos,

De Crucea Lui și de iertare,

Și fă-mi din inimă un loc

În care ura să nu moară.

 

Cristian Diaconița

 

117. Fapta bună

 

Nu spune numai că-L iubești

Pe Dumnezeu cu toată viața,

Arată dragostea prin fapte

Și fă lumină dimineața.

 

Un om flămând, un om bolnav,

Un om căzut pe lângă drum,

Așteaptă poate mâna ta

Să-l ridice din nou acum.

 

Cristian Diaconița

 

118. Inima curată

 

Ferice este omul care

Păstrează inima curată,

Nu judecă și nu urăște,

Ci face bine tuturor.

 

Doamne, spală-mi orice gând

Care nu este după Tine,

Și fă-mi sufletul asemenea

Luminii care vine.

 

Cristian Diaconița

 

119. Rugăciunea nopții

 

Înainte să închid ochii,

Îți mulțumesc, Iisuse Sfânt,

Pentru ziua care trece

Și pentru viața de pe pământ.

 

Iartă tot ce-am făcut rău,

Păzește casa mea în noapte,

Și dă-mi odihnă până mâine

Sub aripa iubirii Tale.

 

Cristian Diaconița

 

120. O nouă zi

 

O nouă zi îmi dai, Iisuse,

Un nou început și-un nou drum,

O nouă șansă să fac bine

Și să iubesc mai mult acum.

 

Ajută-mă să nu risipesc

Darul acestei zile sfinte,

Ci să o umplu de iubire

Și de fapte bune înainte.

 

Cristian Diaconița

 

121. Înaintea Crucii

 

Înaintea Crucii Tale

Îmi plec capul cu smerire,

Căci acolo văd iubirea

Care duce la mântuire.

 

Crucea nu este doar durere,

Ci și speranță pentru noi,

Căci după Golgota cea grea

Vine Învierea înapoi.

 

Cristian Diaconița

 

122. Drumul Golgotei

 

Pe drumul Golgotei ai mers

Cu Crucea grea pe umeri, Doamne,

Și-ai primit pentru omenire

Păcatul și rușinea lumii.

 

Când drumul meu devine greu,

Privesc spre Tine și învăț

Să port cu răbdare crucea mea

Și să nu fug de Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

123. Spinii

 

Spinii cununii Tale sfinte

Îmi amintesc de-al Tău sacrificiu,

De dragostea fără de margini

Ce ne-a chemat din întuneric.

 

Doamne, ferește-mă de mândrie

Și de dorința de mărire,

Și dă-mi în loc smerenie,

Răbdare și iubire.

 

Cristian Diaconița

 

124. Lemnul Crucii

 

Pe lemnul Crucii ai purtat

Povara lumii noastre, Doamne,

Iar sângele Tău ne-a arătat

Cât de adâncă este iubirea.

 

Să port și eu cu demnitate

Crucea ce-mi este dată mie,

Cu credință și cu răbdare

Și cu nădejde în veșnicie.

 

Cristian Diaconița

 

125. Taina iubirii

 

Nu pot cuprinde cu mintea

Taina iubirii Tale mari,

Cum Tu, Cel fără de păcat,

Ai primit pentru noi dureri.

 

Dar pot să-Ți spun cu umilință:

„Iisuse, vreau să Te iubesc”,

Și prin viața mea de fiecare zi

Să-Ți arăt că Te urmez.

 

Cristian Diaconița

 

126. Învierea ne cheamă

 

Învierea ne cheamă iarăși

Să lăsăm păcatul în trecut,

Să fim oameni noi în Hristos,

Cu sufletul curat și renăscut.

 

Hristos a biruit moartea

Și ne-a deschis un drum spre cer,

De aceea cânt cu bucurie

Și-n El mereu eu sper.

 

Cristian Diaconița

 

127. Mormântul gol

 

Mormântul gol vorbește lumii

Mai tare decât orice glas:

Hristos este viu pentru totdeauna,

Iar moartea nu L-a biruit.

 

De aceea nu mă tem de moarte,

Ci mă încred în Dumnezeu,

Căci viața adevărată

Este cu Hristos mereu.

 

Cristian Diaconița

 

128. Îngerul Învierii

 

Îngerul de lângă mormânt

A vestit femeilor cu bucurie

Că Cel răstignit nu mai este acolo,

Ci a înviat în slavă.

 

Vestea aceasta să rămână

În fiecare inimă creștină,

Căci prin Învierea Domnului

Lumea primește iar lumină.

 

Cristian Diaconița

 

129. Paștele inimii

 

Să fie Paști și-n inima mea,

Nu doar o zi de sărbătoare,

Ci o trecere din întuneric

La viață și la lumină.

 

Să învie-n mine iubirea,

Să învie credința curată,

Să învie dorința de bine

Și să moară răutatea.

 

Cristian Diaconița

 

130. Hristos este viu

 

Hristos este viu și ne cheamă

Să mergem cu El înainte,

Să lăsăm în urmă păcatul

Și să trăim prin cele sfinte.

 

El este viața și nădejdea,

El este drumul către Tatăl,

El este Lumina veșnică

Ce luminează tot pământul.

 

Cristian Diaconița

 

131. Duhul Sfânt

 

Duhule Sfinte, vino iarăși

Și luminează mintea mea,

Alungă tot întunericul

Și pune pace-n inima mea.

 

Dă-mi putere să fac bine,

Să mă feresc de orice rău,

Și să păstrez mereu în suflet

Iubirea către Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

132. Pogorârea Duhului

 

La Cincizecime, peste oameni

S-a pogorât Duhul Sfânt,

Și inimile ucenicilor

S-au umplut de har și curaj.

 

Ei au vestit Evanghelia

În multe limbi și multe țări,

Și au aprins în lume focul

Credinței în Mântuitor.

 

Cristian Diaconița

 

133. Biserica lui Hristos

 

Biserica este casa sfântă

În care ne-adunăm mereu,

Uniți în rugăciune și credință

În numele lui Dumnezeu.

 

Aici ascult Cuvântul vieții,

Aici primesc îndemn spre bine,

Și plec din nou cu nădejde

Să-L urmez pe Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

134. Clopotele

 

Clopotele bat peste sat,

Vestind că ziua se sfințește,

Și sufletul care le ascultă

Spre casa Domnului pornește.

 

Bateți, clopote, peste lume,

Chemați oamenii la rugăciune,

Să fie pace între frați

Și dragoste în orice casă.

 

Cristian Diaconița

 

135. Candela

 

O candelă arde-n biserică

În liniștea serii târzii,

Și flacăra ei mică spune

Că Dumnezeu este aici.

 

Așa să ardă și în mine

Credința care nu se stinge,

Oricât ar bate vântul lumii

Și orice teamă m-ar cuprinde.

 

Cristian Diaconița

 

136. Tămâia rugăciunii

 

Tămâia se ridică-n aer

Ca rugăciunea către cer,

Iar sufletele stau smerite

Înaintea lui Dumnezeu.

 

Primește, Doamne, rugăciunea

Pe care Ți-o aducem noi,

Și pune pace peste lume,

Peste familii și nevoi.

 

Cristian Diaconița

 

137. Sfântul Nicolae

 

Sfinte Nicolae, chip al milei,

Învață-ne să dăruim,

Să nu trecem nepăsători

Pe lângă cei ce suferă.

 

Să fim și noi mâini pentru bine,

Să ajutăm cu bucurie,

Și prin iubirea către oameni

Să ne apropiem de Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

138. Sfântul Gheorghe

 

Sfinte Gheorghe, purtătorule

De biruință prin credință,

Tu ai rămas statornic Domnului

În vreme de mare prigoană.

 

Ajută-ne și nouă astăzi

Să nu fugim de adevăr,

Ci să păstrăm credința vie

În Dumnezeu cel veșnic.

 

Cristian Diaconița

 

139. Sfinții Apostoli

 

Sfinții Apostoli au plecat

Să ducă lumii Evanghelia,

Fără avere și fără teamă,

Cu Hristos în inima lor.

 

Doamne, ajută-ne și nouă

Să fim mărturisitori ai binelui,

Prin cuvinte și prin fapte

În fiecare zi din viață.

 

Cristian Diaconița

 

140. Sfântul Andrei

 

Sfinte Andrei, Apostole,

Cel ce-ai vestit pe Hristos aici,

Ajută-ne să ținem vie

Credința moștenită de la sfinți.

 

Roagă-te pentru neamul nostru,

Pentru pace și credință,

Și pentru toți cei care caută

Lumina adevărului.

 

Cristian Diaconița

 

141. Sfântul Ioan

 

Sfinte Ioane, Apostol iubit,

Tu ai rămas aproape de Hristos,

Și-ai mărturisit cu dragoste

Cuvântul Său cel luminos.

 

Învață-ne să iubim

Fără ură și fără teamă,

Și să păstrăm în suflete

Lumina dragostei creștine.

 

Cristian Diaconița

 

142. Sfântul Pavel

 

Sfinte Pavel, Apostole,

Cu râvnă ai vestit pe Hristos,

Ai trecut prin multe încercări

Și n-ai lăsat credința jos.

 

Ajută-ne să fim puternici

Când viața ne pune la încercare,

Și să nu ne lepădăm vreodată

De adevărul Evangheliei.

 

Cristian Diaconița

 

143. Sfinții mucenici

 

Mucenicii au mers spre moarte

Cu numele lui Hristos pe buze,

Și n-au schimbat credința sfântă

Pentru plăceri sau bogății.

 

Doamne, dă-ne și nouă putere

Să fim statornici în credință,

Chiar când lumea ne încearcă

Și ne cheamă spre rătăcire.

 

Cristian Diaconița

 

144. Mănăstirea

 

În liniștea unei mănăstiri

Se aud doar clopote și rugăciuni,

Iar sufletul uită pentru-o clipă

Zgomotul lumii trecătoare.

 

Acolo omul caută pacea

Prin post, smerenie și rugăciune,

Și își ridică inima

Către veșnica Împărăție.

 

Cristian Diaconița

 

145. Călugărul

 

Un călugăr merge-n tăcere

Pe drumul rugăciunii sfinte,

Lăsând în urmă multe lucruri

Pentru a-L căuta pe Dumnezeu.

 

Învață-ne și pe noi, Doamne,

Să fim mai simpli și smeriți,

Să nu fim robi ai lumii

Și să rămânem credincioși.

 

Cristian Diaconița

 

146. Post și rugăciune

 

Postul împreună cu rugăciunea

Curăță sufletul încet,

Când omul lasă răutatea

Și caută chipul lui Hristos.

 

Nu este doar abținere, Doamne,

Ci luptă împotriva păcatului,

O cale spre curățirea inimii

Și apropierea de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

147. Milostenia

 

Dacă ai două pâini, frate,

Împarte una celui flămând,

Căci binele făcut cu dragoste

Nu se pierde niciodată.

 

Dumnezeu vede mâna întinsă,

Vede inima care dă,

Și binecuvântează sufletul

Care trăiește prin iubire.

 

Cristian Diaconița

 

148. Slujirea

 

Nu vreau să fiu mare-n lume,

Ci vreau să pot sluji smerit,

Să fiu aproape de cel care

Are nevoie de ajutor.

 

Hristos ne-a arătat prin viață

Că slujirea este iubire,

Și cel ce slujește cu smerenie

Găsește adevărata mărire.

 

Cristian Diaconița

 

149. Sufletul meu

 

Sufletul meu Te caută, Doamne,

În fiecare zi din viață,

Și chiar când mă abat de Tine,

Tu mă întorci către lumină.

 

Nu mă lăsa să uit vreodată

Că fără Tine sunt sărac,

Ci fă-mi inima plină de Tine

Și drumul meu să fie curat.

 

Cristian Diaconița

 

150. Slavă Ție

 

Slavă Ție, Doamne Sfinte,

Pentru tot ce ne-ai dăruit,

Pentru viață și lumină,

Pentru Fiul Tău iubit.

 

Slavă Tatălui și Fiului,

Și Duhului Celui Sfânt,

Acum și pururea și-n vecii,

În ceruri și pe acest pământ.

I. ȘCOALA TĂCERII

 

Nu școala este vinovată

Când nedreptatea crește-n ea,

Ci omul care vede totul

Și tace când ar trebui să stea.

 

Un elev spune: „Sunt lovit,

Mă strigă, râd și mă jignesc.”

Dar glasul lui rămâne-n ziduri,

Deși adulții îl privesc.

 

Profesorul știe, dar nu face,

Directorul află, dar așteaptă,

Iar cel ce-ar trebui să apere

Privește rece și nu-ndreaptă.

 

„Am spus”, răspunde câte unul,

„Dar ei oricum nu vor asculta.”

Dar poate fi aceasta o scuză

Când un copil nu mai poate sta?

 

Căci nu e de ajuns să spui

O dată rece: „Nu e bine!”

Când vezi că răul se repetă,

Ai datoria să intervii.

 

Nu poți lăsa un copil singur

În fața celor ce-l rănesc,

Apoi să spui că n-ai putere

Și să aștepți să se oprească firesc.

 

Școala ar trebui să fie

Un loc în care poți învăța,

Să fii ascultat și respectat,

Să poți veni fără a te temea.

 

Dar când cei puși să o conducă

Își uită rostul și tac mereu,

Nedreptatea prinde putere,

Iar cel mai slab rămâne greu.

 

Nu cărțile sunt vinovate,

Nici tabla, clasa sau caietul,

Ci nepăsarea ce apare

Când omul își uită jurământul.

 

Un profesor nu-i doar o funcție,

Nici doar un serviciu oarecare;

El poartă-n suflet răspunderea

De-a fi un sprijin la nevoie mare.

 

Iar cel ce conduce o școală

Nu trebuie doar să dea ordine;

El trebuie să vadă răul

Și să oprească nedreptățile.

 

Când un copil spune adevărul,

El trebuie să fie ascultat,

Nu ignorat, nu pus deoparte,

Nu judecat și condamnat.

 

Iar dacă cel ce face răul

Nu se oprește la cuvinte,

Atunci trebuie luate măsuri,

Nu doar rostite avertismente.

 

Căci autoritatea fără faptă

Devine doar un cuvânt gol,

Iar tăcerea celor responsabili

Lasă în urmă un greu ecou.

 

Nu spun că toate școlile tac,

Nu spun că toți profesorii greșesc;

Există oameni care apără

Și pentru elevi se dăruiesc.

 

Dar unde omul vede răul

Și poate face ceva — dar tace,

Acolo nu mai este doar tăcere:

Nepăsarea începe să crească.

 

Și poate într-o zi, în școli,

Nu zidurile se vor schimba,

Ci oamenii care le conduc

Vor înțelege menirea sa.

 

Că școala nu-i doar o clădire,

Nici catalog, note sau program;

Școala înseamnă oameni, copii,

Și fiecare are un dar.

 

De aceea, când un elev strigă,

Să nu-i răspundem cu tăcere;

Să fie ascultat și apărat,

Cu dreptate, grijă și putere.

 

Nu școala este problema,

Ci nepăsarea unor oameni;

Iar școala se poate îndrepta

Când cei responsabili rămân oameni.

 

II. CONTINUARE — ȘCOALA TĂCERII

 

În școala unde toți aud,

Dar prea puțini vor să spună,

Se-aude clopoțelul zilnic,

Dar dreptatea nu răsună.

 

Se intră-n clase, se predă,

Se scriu cuvinte în caiete,

Dar printre bănci rămân probleme

Pe care nimeni nu le vede.

 

Sau poate le vede, dar tace,

Fiindcă e mai simplu să ignori,

Să spui că „nu e treaba noastră”

Și să aștepți o altă zi.

 

Iar dacă banii sunt pe primul loc,

Iar funcția trebuie păstrată,

Ce mai înseamnă răspunderea

Față de o generație întreagă?

 

Unii vor să iasă-n evidență,

Să fie numele lăudat,

Să spună lumea cât de bine

Au condus și-au realizat.

 

Dar dacă-n spatele imaginii

Un elev rămâne singur,

Atunci ce folos mai are faima

Când omul nu mai este văzut?

 

Nu poți clădi o școală bună

Doar cu statistici și rezultate,

Când elevii ajung să creadă

Că problemele lor nu contează.

 

Ne puneți să luptăm între noi

Pentru fiecare punct și notă,

De parcă succesul unui coleg

Ar însemna că altul pierde.

 

Și ajungem să ne privim

Cu teamă și neîncredere,

Uitând că suntem colegi

Și avem nevoie unii de alții mereu.

 

O notă nu trebuie să fie

Motivul pentru care ne urâm,

Iar catalogul nu poate spune

Cine suntem și ce devenim.

 

Și totuși, presiunea crește,

Comparațiile nu se termină:

„El are mai mult decât tine.”

„Ea este mai bună decât tine.”

 

Dar nimeni nu se mai întreabă

Cât a muncit fiecare,

Ce greutăți a avut în viață

Și cât de greu i-a fost să urce.

 

Nu toți învățăm la fel,

Nu toți avem același drum,

Dar toți merităm respect

Și șansa de-a deveni mai buni.

 

Iar când un elev spune:

„Am o problemă, ajutați-mă!”,

Nu este suficient să-i răspunzi

Și-apoi să uiți ce ți-a spus.

 

Dacă problema mai continuă,

Trebuie căutat un răspuns;

Dacă primul pas nu ajunge,

Trebuie făcut și al doilea, de-ajuns.

 

„Le-am spus să se oprească.”

 

Dar dacă nu s-au oprit?

 

„I-am avertizat.”

 

Dar dacă au continuat?

 

Atunci nu mai este suficient

Un singur cuvânt spus în grabă;

Responsabilitatea înseamnă

Să cauți o soluție adevărată.

 

Căci elevul care cere ajutor

Nu trebuie să plece mai departe

Cu impresia că este singur

Într-un loc ce trebuia să-l apere.

 

Iar dacă un elev este agresat,

Nu trebuie întrebat doar

De ce nu s-a apărat singur

Și de ce n-a încercat mai mult.

 

Întrebarea trebuie să fie:

 

„De ce s-a ajuns până aici

Și ce putem face să se oprească?”

 

Asta înseamnă răspundere,

Asta înseamnă să fii drept:

Nu ascunzi problema de mâine,

Ci cauți soluția cât mai concret.

 

Nu muți problema de pe-o zi pe alta,

Nu speri că va dispărea singură;

Căci o problemă ignorată

Rămâne acolo și se adună.

 

Ea rămâne.

 

Și uneori crește.

 

Iar școala devine tăcută

Nu pentru că nu sunt probleme,

Ci pentru că oamenii au învățat

Să nu mai vorbească despre ele.

 

Aceasta este școala tăcerii:

 

Elevul vorbește,

Dar glasul lui nu ajunge unde trebuie.

 

Profesorul vede,

Dar uneori trece mai departe.

 

Conducerea știe,

Dar imaginea pare mai importantă.

 

Nota devine competiție,

Iar colegul devine rival.

 

Banii, funcțiile și prestigiul

Ajung uneori înaintea răspunderii.

 

Dar tăcerea nu poate dura

La nesfârșit, fără glas,

Fiindcă există elevi care întreabă

Și elevi care nu fac un pas înapoi.

 

Există elevi care observă

Și nu vor să accepte

Că nedreptatea este normală

Și că nimeni nu trebuie să lupte singur pentru dreptate.

 

Poate că într-o zi

Școala tăcerii se va schimba.

 

Nu prin dărâmarea clădirilor,

Nu prin schimbarea cărților,

Ci prin schimbarea oamenilor

Care au puterea să facă ceva.

 

Atunci profesorul va asculta,

Directorul va interveni,

Regulile vor fi respectate,

Iar elevul va fi protejat.

 

Nota va rămâne doar o notă,

Iar colegul nu va fi dușman;

Școala va deveni din nou

Un loc pentru fiecare an.

 

Atunci școala va fi locul

În care omul este mai important

Decât funcția, banii, imaginea

Și orice interes trecător.

 

Până atunci însă rămâne

O întrebare către noi:

 

Cât timp poate dura tăcerea

Când atât de mulți au ceva de spus?

 

Și cât timp poate fi numită

„educație” o lume în care

Elevii trebuie să învețe singuri

Cum să lupte ca să fie ascultați?

 

Nu școala trebuie condamnată,

Ci nepăsarea trebuie schimbată.

 

Nu educația trebuie distrusă,

Ci nedreptatea trebuie înlăturată.

 

Și nu elevii trebuie puși

Să se lupte între ei,

Ci oamenii responsabili

Să lupte pentru drepturile lor.

 

III. FINAL

 

Nu orice om ce intră-n clasă

Și ține lecții zi de zi

Înțelege cu adevărat

Ce-nseamnă profesor a fi.

 

Profesorul adevărat nu doar predă,

Nu doar note pune-n catalog,

Nu cere doar liniște și teme,

Apoi pleacă nepăsător.

 

Profesorul adevărat ascultă,

Observă chiar când nimeni nu vorbește,

Apără dreptatea când o vede

Și nu lasă răul să crească orbește.

 

Când un elev cere ajutor,

Nu întoarce capul nepăsător;

Când vede-o nedreptate,

Nu spune: „Nu este treaba mea.”

 

Iar când situația continuă,

Nu se ascunde după cuvinte;

Caută soluții, ia măsuri

Și-și asumă lucrurile sfinte.

 

Pentru că a fi profesor

Nu înseamnă doar o funcție;

Înseamnă grijă și răspundere,

Înseamnă suflet și misiune.

 

De aceea spun la final,

Fără să condamn școala sau educația:

 

Cei care văd nedreptatea

Și aleg mereu să tacă,

Cei ce-aud un elev și-l ignoră

Își uită adevărata menire.

 

Un profesor adevărat

Nu este definit de catedră,

Ci de ceea ce face

Când un elev are nevoie de el.

 

Școala nu este problema.

Problema este nepăsarea

Celui care vede și poate

Să schimbe ceva, dar nu vrea.

 

Iar școala tăcerii

Va deveni școala dreptății

Atunci când cei responsabili

Vor alege să nu mai tacă.

 

Atunci clopoțelul va suna

Nu doar pentru-o nouă lecție,

Ci pentru-o școală în care

Dreptatea devine direcție.

 

Iar fiecare copil va ști,

Când va păși pe poarta ei,

Că glasul lui va fi ascultat

Și că nu este singur printre cei.

 

Atunci școala nu va mai fi

Doar zid, catalog și catalogare,

Ci locul unde fiecare copil

Își poate găsi propria valoare.

 

Și poate acesta este rostul

Pe care școala trebuie să-l aibă:

 

Să formeze oameni cu suflet,

Nu doar elevi cu note-n grabă.

 

Să învețe omul să respecte,

Să ajute și să apere,

Iar atunci când vede nedreptatea,

Să aibă curajul să nu mai tacă.

 

        Povestea noastră are un început ciudat, căci ne-am plăcut, nu ne-am vorbit, ne-am certat, nu ne-am mințit, ne-am despărțit în sensul în care n-am mai vorbit. N-am crezut vreodată că voi renunța la conceptul nostru de “iubire prietenească”.
Am vrut doar să te las,să te las singur singurel,pierdut în a ta viață și în ale tale gânduri, așa că te-am lăsat.

         Era luna iulie, mijlocul verii. Am ajuns să vorbim din nou , chiar dacă am continuat să vorbesc ca orice adolescentă din zilele noastre, cu mai multe persoane simultan.Cheia este comunicarea, nu-i așa? Cel puțin așa am crezut în acel moment, mintea mea copilărească de acum un an sau doi nu se pliază cu gândirea mea de acum.Aș fi vrut să fi scris aceste inscripții încă de atunci ,ca să pot analiza ce cuvinte trăsnite aș mai fi scos eu pe botul meu de rață mută.

         Sinceră să fiu, nici nu mi-aș putea imagina gândurile mele de atunci.Doar gândindu-mă mă apucă o retragere involuntară de la suprafața pământului, parcă mai degrabă aș prefera să zbor doar să nu mai aud gândurile și sunetele,orice fel de sunete, cântece,sunete ale naturii și așa mai departe.

           Revenind la subiect, realizez cât de repede a trecut timpul, cât de mult s-a schimbat relația dintre noi și cât de mult îmi lipsești. Aș fi încercat să vorbesc cu cineva despre aceste aspecte,dar cine își va irosi timpul ascultându-mă sau înțelegându-mă.          Poate că ar exista multe persoane care ar putea să își irosească timpul pentru mine, însă tot n-am să apelez la prieteni pentru tine.Glumesc doar.

          E trist că trebuie să distrug atâtea sentimente doar pentru a te lăsa măcar o zi în liniște.Mă întreb de ce trebuie să te las acum, de ce nu când voi muri ori când vei fi plecat cu muncă?Nu aș vrea să te las nici acum, și nici atunci. Crezi c-am să pot eu rezista fără prezența ta îndelungul zilelor ce vor urma?Nici nu mă mai pot gândi la altceva, în capul meu răsună întrebarea “De ce am plecat unul de lângă celălalt?”. Mă nedumeresc și mă neliniștesc singură, dau palpitații inimii și stres minții.

          Memoria mea ușor, ușor,îmi devine prietenă, chiar dacă mi-a fost dușman toată viața; îmi amintesc cum și ce s-a întâmplat între noi de ne-am separat. O entitate necunoscută a apărut între noi și ne-a împărțit, ne-a transpus înapoi la singular. Problema este că această entitate a fost bacterie. Ne-am îmbolnăvit, și n-am mai putut scăpa de ea nici cu antidoturi și nici cu medicamente naturiste.

         Bolnavi noi fiind, ne‐am carantinat , ne-am izolat față de lume, chiar față și de noi. Am găsit un leac băbesc care a funcționat, dar Dumnezeu a vrut să ne testeze dragostea unul pentru celălalt și din nou ne-am separat.

          -Da, și eu  am trăit o vreme în Spania ,dar eram la anii când am putut ocoli

aceste pericole.Tineretul însă cade în ispită .Și iar mă întorc la epoca mea de aur...

Nu eram nici săraci și nici bogații doar salariații cu salarii rezonabile și mai puține da-

torii.Egali în fața legii,cum nu este azi

          -Îmi amintesc de vremea când eram licean ; cred că tinerețea îți dă aripi,încât

crezi zbura dacă vrei...Tot acele vremuri au rămas cele mai frumoase,au un  anume

parfum ...Apoi a început armata,după care primul loc de muncă și căte au mai urmat...

          -Îmi amintesc că în ultimul an de liceu veneai acasă cu Doina  și Nelu și vă pre

gătiți  pentru examenul la facultare.Doina învăța bine și vă trăgea după ea..Mi-a plăcut

tare mult de ea și vă-am atras atenția  să  vă purtați civiluzat  cu ea.

          -Da ,am  intrat în viață pe căi diferite,însă prietenia noastră are vechime; curând

vom ieși împreună la pensie.

          -Mai rămâne  să vă faceți planuri: ce veți face atunci? E neaparată nevoie de miș-

care, de implicare într-o activitate oarecare.

          -Uite ,mamă ,am depănat amintiri ,am ajuns și la ele.Mi se pare cam devreme...

          -Cu timpul ai să-ți dai seama ,că la pensie vei trece mereu la amintiri.

           - Am început munca de  marinar-motorist,care mi-a plăcut .Au urmat cursele pe

Dunăre ,pe brațele ei și apoi  cursele pe mare..Toate  s-au terminat la revoluție,sau ce o

fi fost.De acolo s-a destrămat tot ,viața a intrat  pe alt făgaș.Cât de greu a fost ,nu pot spu-

ne .Ne-am privatizat ,am falimentat,,am luat drumul străinătății. M-am întors aproape bă-

trân...cu ce m-am ales,cum spui tu , cu amintiri

          -Tot o amintire a rămas și relația ta cu Gabriela o fată foarte bună ,muncitoare.Nu pot

uita cât s-a zbătut ca să rămână pe linia de plutire.S-a străduit să construiască un viitor pentru

ea,pentru  tine și copilul vostru .A  fost un eșec total S-a reprofilat  și până la urmă eu o consider 

un erou al zilelor noastre în lupta cu viața .Dar v-ați pierdut unul pe altul iar copilul v-a pierdut pe

amândoi Ce tristă poveste...

          -Cine spune că viața e ușoară? Doar naivii

          -În cele din u

              - continuare -

Moartea, poate deveni un eveniment mai puțin dureros,de care să nu ne temem,

pe care îl pregătim din timp.Cum ne bucură venirea pe lume a unui copilaș, 

neștiind ce soartă va avea, moarte poate fi o sărbătoare a unei veți trăită cu demnitate

pe care ne-a oferit-o soarta.

     Plecarea să fie organizată cum vrea fiecare com dorește, într-nu spital sau clinică

unde să intre rudele, prietenii, invitații, având aspectul unei festivități.O cameră veselă, cu 

mobilă frumoasă, plină de flori,se poate ciocni chiar un pahar.asistat de un specialist.

Când vine momentul, candidatul dă semnalul că-i pregătit. Cu o singură injecție nedureroasă,

să mă sting, uitândumă la voi.Fără durere, umilință, știind că ne așteaptă o altă viață ....

 

                 continuare

     -Luca, n-am stat degeaba, am fost în gară și te-am căutat,

băieții nu te cunosc, dar au jurat că nu știu ce treabă poți să ai aici.

     -Păi, nu aici au venit materialele, ci în gara Filești. Mi am dat seama 

că iar face Luca o prostie și simt că trebuie pedepsit.Asta mă distra 

 

și mă răzbuna totodată.

     -Luca,  ca să mă lămuresc,  vreau să mergem la Filești. Luca e contrariat,

nici-o dată n-am desfăcut firul în patru, el a contat pe indulgența  mea.

Luca devine nervos.

     -E noapte,nu mai bine venim  mâine pe lumină?

     -NU, Luca vreau să mă lămuresc ce-mi ascunzi...iar ai făcut o prostie?

știu că nu te pot lecui; însă ai și alte bune și mai închid  ochii, la multele tale 

derapări. Luca s-a luminat la față.

     -M-ai prins, Adela .De aceia te iubesc, câtă putre de iertare ai, câtă înțelegere...

     -Măcar promite-mi că nu mai faci!

Aveam o căsuță mică la țară. Luca plecase de trei zile, când primesc un telefon de la Vali.

     -Tanti Adela ce faci? De ce n-ai venit și mata cu nenea Luca? Iarba a acoperit culturile

e treabă multă, așa e primăvara.

     -Vali eu nu pot veni, dar Luca e acolo, o să facă și el cât poate!

     -Tanti, o să-ți spun ceva, dar să nu mă dai de gol. Nena Luca a venit cu o femeie, 

știi ceva? cine este?

     - De unde știi Vali ?

     - Păi vorbeșt lumea 

     -Bine Vali ,îți mulțumesc-și nu-ți face probleme, nu te dau de gol.

Încă o prostie a lui Luca,îmi zic. Spre seară mă trezesc cu el la ușă.

     -Am venit nevastă, ce faci?

     -Bine Luca. Dar tu? Ai ceva să-mi spui? Luca, pare surprins;

     -Ce-ar trebui să-ți spun?

     - Mai gândeștete , să vezi dacă ai ceva ce trebuie să știu, ce tot 

satul știe, încât vestea a ajuns până la mine.

     -Adela o să-li povestesc eu tot și trage tu o concluzie. Știi că la barieră 

stau oameni și așteaptă o ocazie să meargă unde au nevoie.Am oprit să-mi 

iau o pâine. Mă roagă o femie s-o iau în ataș, vrea să meargă pănă  la 

Comănești. Îi spun că nu merg până acolo, mă opresc la Gănești. 

      - Nu-i nimic , de acolo pot merge pe jos, nu-i depatre, zice ea.

Am înțeles - că pe drum nu i-a tăcut gura- cine este,de unde vine, 

unde se duce, că este singură, nu are copii, are doar o casă bătrânească

de care are grijă. Nu neg, că era simpatică, vorbăreală și dispusă la orice. 

Am oprit să coboare. Atunci mi-a spus: Nu vreau să cobor, nu vreau să rămân 

datoare, așa că merg cu tine să te ajut la treabă. Așa că mi-am făcut toată treaba.

Vrea să spun tot adevărul, nu aveam unde s-o culc.Nu m-a sedus, m-a rugat că are nevoie,

că nu i-sa întâmplat demult.Ba m-a întrebat dacă am o boală, ori că sunt neputincios.

 Poate am vrut să-i arăt că nu-i ce bănuiește.Asta-i vina mea. Acum, gândește-te dacă 

merit să fiu pedepsit! Am meditat: Și el are dreptate lui, chir ea are dreptatea ei.

Astea nu sunt motive de divorț. Luca era un om bun, om de casă, nu bea, nu fumează,

nu-i violent, mă sprijină în acțiunele mele, nu-i gelos, vesel, primitor e.t.c.

Când se ajunge la un divorț, trebuie analizate bine calitățile și defectele.

Fără Luca viața mea ar fi fost,searbădă...

Cu greșeli și fără ele, viața noastră nu a fost monotonă,plictisitoare, 

mai trebuie să mai iertăm...

                        șfârșit

 

  ... imi amintesc si astazi de momentele cand imi cantai la chitara sub balconul unei casute destul de mici. E o casuta cu un alb imaculat.
     In fiecare seara, spre miezul noptii , cand si in stanga si in dreapta intalnim din cand in cand in cand luminisuri, in care siluetele copacilor pun umbre catifelate, obisnuiesc sa te gasesc in fata aceluiasi balcon.
     Miscandu-mi corpul in pasi lini, vin increzuta spre tine. Tu, iai chitara si abia atingandu-tu varful degetelor de strunele subtiri ale unei chitare acustice, un pic dezacordate; prin fiecare sunet emanat de acea chitara aurie  imi canti:" Am ramas fara cuvinte si un fior m-a strabatut in timp ce ma gandesc la soarta care ne-a fost sa fie. E atat de minunat ca soarta s-a jucat atat de interesant cu noi. Atat de grozav. Ea ne-a ocupat cu un sentiment uimitor ce este dragostea. Sunt zile in care mi se pare ca nu mai vreau nimic doar sa te vad pe tine ". 
     Apoi, apropiindu-te de mine, te vei lasa in genunchi in fata mea, sa fiu macar pentru cateva minute mai inalta. Ma vei face atunci sa vreau sa ma ridic toata viata pe varfuri ca sa-ti privesc ochii caprui..
     Vom sta, ca de obicei pe banca de mesteacan de langa fereastra mea. Felinarele vor lumina doar pentru noi si ne vor urmari aburii expiratiei ce vor fi purtati prin vant.
     Imi voi trece degetele lungi... osoase... prin parul tau matasos. Abia voi inchide ochii. Iti vei intoarce buzele spre ale mele pentru o sarutare (te voi saruta atat de dulce, incat vei intelege cat de mult insemni pentru mine), apoi cu mana imi vei aranja suvita ce cobora agale. Imi vei sopti ca ma iubesti... suficient de incet si nesigur ca sa te aud. Atunci imi voi ingropa nasucul rece in obrazul tau catifelat.
     Vom fi doar noi doi si luna luna solitara pe cerul intunecat. Ne vom promite iubire vesnica apoi vom admira oraselul ce se afla pe o vale. Va bate un vant mai rece, insa ne vom incalzi de la acei aburi ai respiratiei noastre.
     Va fi o fata bruneta, in a carei ochi vei putea citi toata viata ei multicolora cu el, si el- un tip indragostit pe bune de acei ochi ai ei care ii da o nuanta vietii lui. Ea adora la nebunie toate piesele cantate la chitara, el insa, indragostit de aceasta modalitate de a-si exprima sentimentele ce tot alearga prin vene. Au trait o viata intreaga intr-o singura zi si pentru ei nu conteaza ce cred altii despre iubire. Pentru ei, iubirea este o a doua sansa la viata.

Este o dimineață superbă de început de ianuarie, ne aflăm la unul dintre cele mai prestigioase colegii tehnice din județul Suceava, unde distinsa noastră profesoară de engleză, Cecilia (și numele de familie nu îl știm) se află în baie. Mai exact, în baia profesorilor, în partea pentru femei. Este un început de zi destul de anevoios după 4-5 alarme setate pe telefon, una pe la 12:30, alta pe la 2:40, altele două pentru fiul ei și încă una pe la 4:50 dimineața. Primele două au fost pentru a lua antibiotic, după ce a avut ceva infecție cu stafilococ auriu și nu știu câte alte tulpini de nozocomiale și bacterii gram pozitive pe care fii-su i le-a adus de la grădiniță, ultima alarmă a fost pentru a ajunge la timp în stație și a lua autocarul până la liceu, (pentru cine nu știe, Cecilia este navetistă cu 15 ani de experiență în transporturi). În mod normal, Cecilia ar fi putut să ceară concediu până ar fi început să se simtă mai bine, să se recupereze, să devină mai energică, dar o cunoașteți, știți cum e ea. Ea vrea doar olimpici, vrea ca tot ceea ce face să aibă sens, îi place obiectul pe care îl predă și nu doar atât, ea vrea să producă o reformă în predarea acestui obiect, chiar tinde să revoluționeze și să îmbunătățească actul predării până l-ar aduce la rangul de artă. A ales să facă ore suplimentare în starea în care e, pentru că știe că în acest an, olimpiada se va ține la liceul la care predă. În această dimineață însă, Cecilia nu prea a apucat să mai aibă grijă și de ea însăși, fapt pentru care, a trebuit prima dată să meargă la baie. I s-a întins tot rimelul, de la condens, din fericire, își îndepărtează surplusul cu niște șervețele umede. Apoi, cu cele uscate începe să-și sufle nasul, și suflă săraca, că se distrează și profesoarele din cabinele alăturate. Plouă cu comentarii de genul ,, Știi Cecilia, am o mașină de tuns iarba pe care o folosesc să tund junglă din jurul casei și face exact aceleași sunete". Dragi colege profesoare, dați dovadă de empatie și nu mai râdeți de problema Ceciliei, că nu este de glumit cu microbii care circulă, la câți au tot apărut, ca ciupercile după ploaie, am impresia că vine sfârșitul lumii, dar aceasta este realitatea, sunt dezechilibre ecologice, poluare și au apărut bacterii. Și încălzirea globală le ajută să prospere... În fine...Cecilia pune atâta pasiune în suflatul nasul, ca în orice altceva ar face, nu m-a ajutat și pe mine cu niște cărți de care am avut nevoie în urmă cu 10000 de ani? Bineînțeles că da, dar vreau să zic că la ea acasă nici nu se vede culoarea pereților, tencuiala sau dacă are tablouri, că are cărți până la lustră. Și așa arată cam fiecare cameră din apartament. Am înțeles destul de repede că este pasionată de ceea ce face și bravo ei. E greu să mai găsești pasiune în ceva, orice, chiar cred că nimic nu are sens sau poate trebuie să mai caut până să-l găsesc. 

Revenind la povestea noastră, Cecilia își suflă nasul, aruncă șervețelul după ce l-a umplut de secreții și cheaguri de sânge, trage apa. Din păcate, odată cu șervețelul s-a dus în jos, prin conductă și ceasul acela aspectuos și modern pe care l-a primit în septembrie, de ziua ei, de la o prietenă. A alunecat de pe încheietura mâinii, pentru că grăbindu-se inutil (oricum ajungea prima) nu a apăsat destul pe sistemul de prindere. Să ofer un pic de context, ceasul are o brățară termorezistentă, ce rezistă cu succes și la apă, pe cutie cel puțin, scria "rezistență de 500 ATM la apă". Producătorii japonezi n-au mințit privind calitatea produsului pe care Cecilia îl purta, un ceas de la Casio, model G-Shock, cam mare pentru o mână de femeie, de culoare neagră, cadran rotund, care afișa orele cu cifre arabe de culoare albastră. Rezistă, e intact și în ziua de azi, doar că, prin canalizare, a avut alt traseu și s-a revărsat în apa Sucevei, în loc să o însoțească peste tot. Cecilia se panichează, dă anunț la ziar, lipește afișe peste tot prin oraș, cu poze cu ceasul, unde promite recompensă pentru găsirea acestuia.

La o lună, de la începerea căutărilor, este informată că a fost găsit și să vină să și-l revendice. Ajunge la sediul respectiv, vorbește cu doamna de la ghișeu care îi dă ceasul. Cecilia nu prea știe cum să reacționeze, este ceasul ei și totuși parcă nu mai este. De cât timp a stat prin apa unde se revarsă orice, a căpătat o culoare verde militar, va încerca acasă să o înlăture, fie cu penseta, fie cu pila de unghii, fie cu detergent, fie cu ce alte produse de curățare va mai găsi. Serios, parcă nici nu mai seamănă cu ceasul care îi plăcea atât de mult la început...

 

Vandtæt ur

 

Det er en smuk tidlig januarmorgen, vi er på et af de mest prestigefyldte tekniske skoler i Suceava county, hvor vores fornemme engelsklærer, Cecilia (vi kender ikke hendes efternavn) er på badeværelset. Nærmere bestemt på lærernes badeværelse, i kvindeafdelingen. Det er en barsk start på dagen efter 4-5 alarmer sat på telefonen, en til 12:30, en anden til 2:40, to mere til hendes søn og en mere til 4:50 om morgenen. De to første skulle tage antibiotika, efter at han havde en eller anden infektion med Staphylococcus aureus og jeg ved ikke hvor mange andre stammer af nosokomiale og gram-positive bakterier som hans søn havde med fra børnehaven, var den sidste alarm at nå frem til tiden kl. station og tage bussen til gymnasiet (for dem der ikke ved det, Cecilia er pendler med 15 års erfaring indenfor transport). Normalt kunne Cecilia have bedt om orlov, indtil hun begyndte at få det bedre, for at komme sig, for at blive mere energisk, men du kender hende, du ved, hvordan hun har det. Hun vil kun have olympiere, hun vil have, at alt hvad hun gør skal give mening, hun kan lide det fag, hun underviser i, og ikke kun det, hun vil reformere undervisningen i dette fag, hun har endda en tendens til at revolutionere og forbedre undervisningshandlingen, indtil- ville bringe det til kunstens niveau. Han valgte at arbejde over i den stat, han er i, fordi han ved, at der i år bliver holdt olympiade på gymnasiet, hvor han underviser. Her til morgen havde Cecilia dog ikke rigtig tid til at passe sig selv, hvorfor hun for første gang skulle på toilettet. Al hendes mascara har spredt sig, fra kondensen, heldigvis tørrer hun det overskydende af med nogle vådservietter. Så begynder han med de tørre at pudse næsen, og stakkelen blæser, at lærerne i de tilstødende hytter også hygger sig. Det regner med kommentarer som: "Du ved Cecilia, jeg har en plæneklipper, som jeg bruger til at klippe junglen rundt om huset med, og den giver nøjagtig de samme lyde." Kære medlærere, vis empati og lad være med at grine af Cecilias problem, at det ikke er sjovt med de mikrober, der cirkulerer, hvor de bliver ved med at dukke op, som svampe efter regnen, jeg har indtryk af, at verdens undergang er på vej, men dette er virkeligheden, jeg er økologiske ubalancer, forurening og bakterier dukkede op. Og global opvarmning hjælper dem med at trives...Cecilia lægger lige så meget passion i at pudse næsen, som hun gør noget andet, hun hjalp mig ikke med nogle bøger, jeg havde brug for for 10000 år siden? Selvfølgelig ja, men jeg vil sige, at hjemme hos hende kan man ikke engang se farven på væggene, gipsen eller hvis hun har malerier, at hun har bøger op til lysekronen. Og sådan ser næsten alle rum i lejligheden ud. Jeg forstod ret hurtigt, at hun brænder for det, hun laver, og godt gjort ved hende. Det er svært at finde passion i noget, hvad som helst, jeg synes virkelig, at intet giver mening eller måske skal jeg blive ved med at lede, indtil jeg finder det.

For at vende tilbage til vores historie pudser Cecilia sin næse, smider vævet efter at have fyldt det med sekret og blodpropper, trækker vand. Desværre gik det sammen med vævet i afløbet, og det slanke, moderne ur, hun havde modtaget af en veninde til sin fødselsdag i september. Det gled af hans håndled, for i sin unødvendige hast (han kom der i hvert fald først) trykkede han ikke hårdt nok på grebet. For at give lidt sammenhæng har uret et varmebestandigt armbånd, som med succes modstår vand, på æsken stod der i hvert fald "500 ATM vandmodstand". De japanske producenter løj ikke om kvaliteten af det produkt, Cecilia havde på, et Casio G-Shock ur, lidt for stort til en kvindehånd, sort, rund skive, der viser timerne med blå arabertal. Den gør modstand, den er intakt selv i dag, kun at den gennem kloakken havde en anden rute og løb over i Suceva-vandet i stedet for at følge den overalt. Cecilia går i panik, sætter en annonce i avisen, sætter plakater op over hele byen med billeder af uret og udlover en belønning for at finde det.

En måned efter at eftersøgningen startede, får hun besked om, at den er fundet og vil komme til at gøre krav på den. Han ankommer til det kontor, taler med damen ved skranken, som giver ham uret. Cecilia ved ikke rigtig, hvordan hun skal reagere, det er hendes ur og alligevel er det, som om det er væk. Hvor længe har det været i vandet, hvor alt er spildt, det har fået en militærgrøn farve, han vil forsøge at fjerne det derhjemme, enten med en pincet, eller med en neglefil, eller med rengøringsmiddel, eller med andre rengøringsmidler han kan finde. Seriøst, det ligner ikke engang det ur, han kunne lide så meget i starten...