Visul IV

M-au întrebat mulți: „Pentru ce scrii versuri?

Ce cauți în cuvinte potrivite-n șir?

Când lumea aleargă prin mii de universuri,

Tu de ce depeni al gândului fir?”

Eram doar un copil în clasa primară,

Când am simțit prima dată un îndemn,

Scriam pe caiete în fiecare seară

Și le-am aruncat... nesfârșit de regret.

Erau doar copii ale unui suflet fraged,

Fără rime bune, dar pline de dor,

Un început timid pe un drum incert,

A căror versuri nu aveau zbor.

Când corpul mi-a spus că nu pot să muncesc,

Când boala mi-a pus o graniță dură,

Am înțeles că prin scris pot să trăiesc,

Că foaia albă nu are vreo măsură.

Eu nu pot munci cum muncesc ceilalți oameni,

Dar pot să construiesc lumi dintr-un condei,

În versul meu nu ai cu cine să mă semeni,

Sunt liber printre gânduri și demonii mei.

Scriu fiindcă foaia nu mă judecă vreodată,

Ea primește totul: și teama, și dorul,

Aici nu există boală sau judecată,

Aici eu sunt cel care își scrie viitorul.

Nu scriu pentru slavă, nici pentru averi,

Ci fiindcă e singura cale ce-mi rămâne:

Să transform în lumină durerea de ieri

Și să las o urmă din mine pe mâine.

Des stau noaptea și privesc

Steluțele cum strălucesc

Dar în gând arde o întrebare

"Steluță, pentru ce tu strălucești așa tare?"

Una spune de iubire,

Alta pentru fericire

Una ca să lumineze calea,

Ca să vezi în drum cărarea.

"Dar tu ai steluța ta?" mă întrebase una

"Eu am steluța mea și aceea este mama"

Ea e unica în viață care la greu nu mă lasă

M-a învățat de mic copil, tot ce trebuie să știu

Ea nu este doar o stea, ea este însuși viața

Pentru mama orice aș face, doar mereu să strălucească

Căci ca mama nu-i nici una ca să fie stea întruna

Deci eu am steluța mea și aceea este mama.

Iertarea

Pădurea era cufundată în liniștea adâncă a miezului nopții. Un strat gros de zăpadă acoperea totul în jur, iar lumina rece a lunii se reflecta în fiecare fulg înghețat. Nu se auzea nici vântul, nici glasul vreunei păsări. Doar o liniște absolută, aproape nepământească.

Stăteam desculț în zăpadă, dar nu simțeam frigul. Eram în genunchi, cu privirea plecată asupra trandafirului de un roșu închis — Prințul Negru. Floarea era aproape neagră, însă pe petalele ei purta mici stropi roșii care străluceau straniu în lumina lunii. Erau picăturile de sânge din degetul meu arătător, căzând una câte una: un strop pe o petală, altul pe o frunză.

Stăteam aplecat deasupra lui, încremenit.

Atunci, din adâncul întunericului, s-a auzit un râs. Un râs lin și familiar, pe care l-aș fi recunoscut oriunde.

Ana.

M-am ridicat instinctiv în picioare. În clipa aceea am observat un detaliu neașteptat: nu mai eram desculț. Purtam încălțăminte rezistentă, de parcă drumul pe care urma să-l fac cerea să fiu pregătit pentru o călătorie lungă.

— Ana! am strigat.

Râsul s-a auzit din spatele unui copac din apropiere. Am alergat într-acolo. Când am ajuns lângă trunchiul gros, nu era nimeni. Din depărtare, sunetul s-a auzit din nou. Am alergat iar. Și iar. De fiecare dată, vocea venea din altă direcție.

Cu fiecare pas pe care îl făceam, pădurea din jur se schimba într-un ritm amețitor: iarna devenea vară, vara se transforma în toamnă, iar toamna se întorcea din nou în iarnă. Nu exista un început și nici un sfârșit — doar un cerc nesfârșit al timpului. Copacii își schimbau frunzișul în câteva clipe, iar zăpada se topea și îngheța la loc înainte ca vreo picătură să atingă pământul.

Am continuat să alerg până când pădurea s-a sfârșit brusc. În fața mea s-a profilat din nou orașul. Casele arătau straniu: întregi și noi pe o parte, crăpate și în ruină pe cealaltă, ca și cum două lumi paralele ar fi fost legate forțat într-una singură.

Am mers înainte pe aleile cunoscute până ce am ajuns în parc. Scrânciobul vechi se legăna încet sub lumina lunii, dar era complet gol.

— Ana... am șoptit.

Niciun răspuns.

Am închis ochii pentru o secundă. Când i-am deschis din nou, parcul dispăruse. Mă aflam din nou în pădure. De data aceasta însă, nu am mai alergat.

În fața mea, la doar câțiva pași, stătea Ana. Ca de obicei, chipul îi rămânea imposibil de văzut, învăluit într-o umbră caldă. Dar nu mai fugea. Nu mai râdea din depărtare. Stătea pe loc, nemișcată.

Am făcut un pas spre ea. Ea a făcut un pas spre mine. Între noi nu mai exista nicio urmă de frică, de incertitudine sau de supărare. Doar o liniște profundă.

— M-ai căutat?, a întrebat ea încet.

— Tot timpul, i-am răspuns, cu o voce care abia se auzea în noapte.

Ana a lăsat privirea în jos pentru o clipă.

— Știam.

A ridicat încet mâna și mi-a întins trandafirul Prințul Negru — aceeași floare pe care încercasem să o ating la începutul nopții. I-am luat tulpina: floarea era caldă, iar petalele ei catifelate refuzau să înghețe sub gerul din jur.

— De ce mie?, am întrebat-o.

Pentru prima dată, în vocea ei nu se mai simțea nicio urmă de tristețe:

— Pentru că iertarea nu înseamnă să uiți. Înseamnă să alegi să mergi mai departe.

În clipa aceea, un vânt blând a început să bată printre copaci. Pentru prima dată de la începutul viselor, anotimpurile au încetat să se mai schimbe. Pădurea a rămas încremenită așa cum era: senină, stabilă și liniștită.

Undeva, în adâncul întunericului, s-a auzit din nou urletul lupului alb. De data aceasta nu mai părea un avertisment sau un urlet de luptă; sunetul răsuna blând, ca o gardă ce veghează drumul ce urmează. Din depărtare, urletul a început treptat să se apropie, până când fiara s-a materializat în spatele meu.

Ana m-a privit pentru ultima dată și mi-a spus:

— Vlad, mă bucur că ți-ai găsit calea, că ți-ai găsit iertarea singur. Nu mai trebuie să fugi după mine, după o iluzie creată de tine. Tot ceea ce este aici a fost complet creat de mintea ta, de emoțiile tale... Dar acum nu mai trebuie să alergi. Mergi pe calea cea dreaptă și crezi.

Lupul alb, ajuns chiar în spatele meu, și-a ridicat capul și a scos un urlet scurt. O rafală puternică de vânt a măturat poiana, iar în clipa următoare Ana a dispărut definitiv. În locul ei nu a mai rămas nimic, doar trandafirul roșu-închis pe care îl țineam strâns în mână.

Lupul alb a rămas lângă mine. S-a apropiat tăcut și s-a întins pe labele din față, privind spre mine cu ochii lui albștri ca de cristal.

Am îngenuncheat lângă el, am luat trandafirul Prințul Negru și l-am așezat ușor pe zăpadă, chiar lângă labele fiarei, pregătit să pășesc mai departe.

Într-o mică călimară,

Așezată la fereastră,

Picătura de cerneală

Visează la lumea noastră.

Când stiloul o atinge,

Ea pe foaie scrie-ndată:

O poveste cu o pisică

Și o zână minunată.

Sare-un A, un B se-ncurcă,

Un C râde-ntr-un copac,

Iar un D mai somnoros

Face nani într-un lac.

Toate literele cântă

Și se prind în horă mare,

Iar cerneala din peniță

Lasă urme de culoare.

Iar când noaptea o să vină

Peste sat și peste drum,

Picătura-n călimară

A adormit liniștită acum.

Gardianul 

Mă aflam într-o pădure deasă și imensă, ale cărei coroane înalte lăsau să treacă doar razele blânde ale unei dimineți senine de vară. Mă plimbam agale printre copaci, pășind pe iarba verde și moale. Eram îmbrăcat lejer, într-un maiou alb și pantaloni scurți de vară. La un moment dat, lângă trunchiul gros al unui cedru bătrân, am zărit-o pe Ana. Purta o rochie albă, curată și strălucitoare, ce părea că prinde reflexia luminii printre ramuri. Era aplecată și culegea flori multicolore de pe marginea potecii.

Am pornit amândoi prin pădure, mergând alături fără o țintă anume. O ajutam să adune flori de diferite culori și orice alte mici lucruri găsea pe drum și îi stârneau interesul sau îi plăceau.

Deodată, fără niciun fel de avertisment sau tranziție treptată, anotimpul s-a schimbat brusc sub ochii noștri. Pădurea senină de vară a fost înlocuită de un peisaj complet de toamnă: coroanele copacilor s-au acoperit de frunze colorate în nuanțe arămii, galbene și roșiatice, care cădeau ușor și acopereau pământul într-un covor gros. Niciunul dintre noi nu a avut vreo reacție de uimire sau neliniște la această trecere bruscă; ne-am urmat drumul ca și cum totul era absolut firesc. Am continuat să strângem flori, dar și conuri de cedru căzute pe jos și mănunchiuri de frunze uscate de toamnă.

Apoi, la fel de brusc, peisajul s-a schimbat din nou. Ne-am trezit dintr-odată în plină iarnă, undeva spre mijlocul ei. Lumina de dimineață dispăruse, fiind înlocuită de atmosfera cufundată în tăcere a unui miez de noapte. Cerul era curat, iar luna plină lumina puternic peste troienele mari de zăpadă. Deși eram rămași în aceleași haine subțiri de vară — eu în maiou și pantaloni scurți, iar ea în rochia albă —, era neobișnuit că niciunul dintre noi nu simțea deloc frigul sau gerul din jur.

Am mers mai departe prin zăpada imaculată până când am zărit pe pământ niște amprente adânci și neobișnuit de mari. Erau urme clare de lup. Am început să le urmărim prin pădurea cufundată în umbră și, după câțiva pași, am dat peste creatură.

În fața noastră se înălța un lup masiv, cu o blană complet albă și deasă. Ochii lui erau de un albastru intens, ca de cristal, și luminau straniu în întunericul nopții sub razele lunii. Nu ne-am speriat și nu am dat niciun pas înapoi. În locul fricii, am simțit amândoi o atracție puternică față de frumusețea și măreția fiarei.

Ne-am apropiat încet de el. Lupul nu a avut nicio reacție agresivă; s-a lăsat ușor pe labele din față, reducându-și înălțimea, și ne-a mirosit curios pe amândoi. Apoi s-a plecat mai aproape și ne-a lins ușor pe frunte, mai întâi pe ea, apoi pe mine. Când m-a lins, nu am simțit vreun fior de rece sau teamă, ci o senzație profundă, imposibil de explicat în cuvinte — un sentiment absolut de siguranță.

Un val de gânduri negative

Mă lovește din când în când,

Și-mi răscolește mii motive

Să mă cufund într-un alt gând.

Un strop de teamă mă apasă,

Când umbre cad pe-al meu perete,

Și liniștea din a mea casă

Se pierde-n mii de tăceri mute.

Un pas mai am spre-o altă lume,

Unde lumina-i doar un vis,

Și caut disperat un nume

Pe-un cer întunecat, închis.

Un ultim far în noapte tace,

Ca speranța să nu moară,

Și-n suflet se așterne-o pace

Ce-alungă norii de afară.

Un scâncet slab din depărtare

Îmi mângâie cu dor obrazul,

Și-mi dă o nouă-nflăcărare,

Să pot învinge-n tot necazul.

Un nou amurg deschide poarta

Spre un matinal și blând hotar,

Unde-mi reiau în mână soarta,

Pășind spre mâine, ca un nou dar.

La răscruce de gânduri
am ales cele mai abrupte drumuri.
Jucându-mă de-a faraonul,
m-a prins din urmă ghinionul.

Oglindindu-mă-n lună,
suntem la fel de singuri.
Furtunile-ndoielii se-adună
și-am rămas fără scurtături.

Ascult aceleași glasuri înăbușite
din spatele întrebării trezite.
Mă împing spre zaruri măsluite,
cu vrăjile lor prăfuite.

Ursitoarele-mi fac tot mai puține vizite
— sau doar mintea-mi joacă feste —
cu așteptări de poveste,
nepregătite pentru dezastre.

Mă-ntorc slăbit către
singura siguranță dintre
barele de oțel înghețat.
Nu-mi pasă că sunt legat.

Pot vorbi singur cât pot,
încă nu m-ai sugrumat.
Din mormântul tău uitat te scot.
Cu imaginea salvării m-ai îngropat.
Dragă conștiință, între noi nu s-a terminat.

la început am îmbrăcat haina vieții

pe deasupra hainelor de duminică

ca pe-o manta de-a lui Gogol

(găsită în lada de zestre-a bunicii!)

cineva mi-a spus că arăt ca o sperietoare de ciori

pulpanele îmi atârnau până la călcâiul lui Ulise

și era largă

jenant

pe-alocuri

mă lătrau câinii

ziua-n amiaza mare

așa că mi-am făcut rost de o manta nouă

din celebrul Marché aux peuces din Paris

mai scurtă

cu nasturi lucioși de alamă

citeam pizma în ochii hoților de cruci

și cadavre

dar

vai

nenorocul mi-o luase-nainte

în zori mantaua mea dispăruse ca Fata Morgană-n deșert

și-n locul ei se cuibărise ca un dihor flămând

Moartea…

Sunt trist, și cerul pare mai greu, mai pustiu,

Parcă și vântul s-a oprit, nu mai e viu.

În suflet, umbre dansează încet,

Îmi lipsește tot ce-a fost și tot ce nu mai e drept.

Aș vrea să pot opri timpul, să-l trag înapoi,

Să fiu iar copil, sub aripa ta, amândoi.

Dar acum rămân cu amintiri închis în tăcere,

Și gândurile-mi fug, plutesc în durere.

Nimic nu pare să aline golul adânc,

Și fiecare zi e un munte pe care-l urc.

Aș vrea să plâng, dar lacrimile au secat,

Tristețea mea e un râu, fără capăt.

Dar poate, cândva, printre nori și furtuni,

Voi găsi un colț de pace, în gânduri și rugăciuni.

Și-n tristețea mea adâncă, poate va răsări

O rază mică de lumină, ce mă va călăuzi.

Sunt trist, dar știu că, undeva, e un drum,

Ce duce spre tine, tată, chiar dacă e-n fum.

Și până când ne vom regăsi iarăși, cumva,

Voi păstra amintirea ta ca pe o stea.

Aș vrea să cânt de dimineață până seara. 

Să nu mă las făcută-n fel și chip. 

Să mă-nțeleagă lumea, toată țara. 

Să mi înțeleagă felul cum gândesc. 

Să mă culeagă de pe stele mute

Și să m-aleg cu praf din urma lor. 

Eu să vorbesc, iar ei să mă asculte, 

Să mă lovească cu sute de flori.

Să văd cum e atunci când ești iubită

Ori respectată, ori ținută strâns.

Și să te vezi pe scenă sus suită, 

Iar oamenii tu să îi faci sa râzi. 

Nu vreau să creadă cineva ceva 

De genul:" Ea ar vrea să fie rea.", 

Ci vreau să înțeleagă faptul

Că vreau să mi fac eu viața mea. 

Să fiu doar liberă, uneori singură, 

Să mi pot alege calea ce-o urmez. 

Și susținută, nu umilită, 

Să pot să fac exact ce îmi doresc.

Altă zi ,și altă sticlă 

De tărie sau de vin 

Mă cuprinde așa o frica 

In loc de sânge,am venin...

Sunt așa de bipolar 

Sau poate doar nebun

Zâmbesc din ce in ce mai rar 

Of.. Cate as vrea sa spun 

Mi-ai zis , dacă mai știi 

"Nu acum,ciai târziu 

Lângă tine am sa fiu 

De nimica no m mai știi "

Sa nu crezi că nu te-astept 

Ca să vii la mine iar 

Haide,vin o la al meu piept 

Altfel...totu-i in zadar