Visul III

În noaptea rece, dintr-o dată mută,

Singurătatea-și lasă amprenta,

Iar liniștea, de nimeni pricepută,

Apasă greu, mărindu-și violența.

Dar când tăcerea devine presiune,

Din cerul mut o ruptură se cască,

Iar din furtună, cu sfântă tărie,

Urletul ăsta începe să nască.

Se frânge noaptea-n cioburi de lumină,

Iar tunetul prin bezna orbilor trece,

E un protest al minții fără vină,

Un freamăt sfânt ce sparge piatra rece.

Rămâne tăcerea să spele pământul,

Când tot ce-a fost greu începe să cadă.

Prin noapte se stinge treptat numai vântul,

Lăsând doar un urlet angelic să ardă.

Ne amăgim adesea că timpul stă în loc și că mama va fi mereu acolo, în pragul casei, așteptându-ne cu brațele deschise. Dar viața se scurge tăcută, iar într-o zi ne trezim în fața unei tăceri de nepătruns.

Va veni un timp când nu vom mai gusta din mâncarea ei făcută cu atâta drag, nu-i vom mai auzi poveștile și nu ne va mai certa nimeni atunci când greșim — o certare care ascundea, de fapt, doar dorința de a ne proteja. Nu va mai fi nimeni să ne aline sufletul când suntem necăjiți și să ne șteargă tăcut lacrimile. Fără ea, casa devine goală, iar în inima noastră se cască cel mai adânc și mai dureros gol, un loc pe care nimic din această lume nu-l mai poate umple.

Religiile și credințele vor rămâne mult timp pe pământ, dar mama este una singură și prezența ei este trecătoare. De aceea, grija ei, dorul și tăcerea cu care veghează asupra noastră sunt mai presus de orice. În fiecare lacrimă pe care o varsă pe ascuns pentru noi se ascunde o iubire curată și necondiționată — al mamei plânset sfânt.

Într-o mică călimară,

Așezată la fereastră,

Picătura de cerneală

Visează la lumea noastră.

Când stiloul o atinge,

Ea pe foaie scrie-ndată:

O poveste cu o pisică

Și o zână minunată.

Sare-un A, un B se-ncurcă,

Un C râde-ntr-un copac,

Iar un D mai somnoros

Face nani într-un lac.

Toate literele cântă

Și se prind în horă mare,

Iar cerneala din peniță

Lasă urme de culoare.

Iar când noaptea o să vină

Peste sat și peste drum,

Picătura-n călimară

A adormit liniștită acum.

Mamă, încă te aud prin liniștea din casă,

Ca o rugă aprinsă rămasă după masă,

Ca pașii tăi ușori prin nopțile târzii,

Când oboseai în taină, dar tot știai să fii.

Ai strâns în palme griji pe care nu le-am știut,

Ai plâns pe ascuns când eu am fost pierdut,

Iar dragostea ta, tăcută și adâncă,

Mi-a fost și cer, și drum, și inimă, și stâncă.

Mamă, dacă timpul s-ar opri măcar puțin,

Ți-aș spune cât regret că uneori devin

Prea rece cu iubirea ce mi-ai dat-o zi de zi,

Crezând că vei rămâne mereu aici… să știi.

Tu ai făcut lumină chiar și în furtună,

Ai pus speranță-n mine când lumea era nebună,

Și-ai transformat durerea în putere și curaj,

Ca eu să nu mă pierd în al vieții lung miraj.

Iar dacă într-o zi voi rătăci prin lume,

Voi căuta în suflet glasul tău pe nume,

Căci nimeni nu va ști vreodată să iubească așa

Cum știe, fără margini, inimioara ta.

Mamă, încă nu ți-am spus destul, cred eu,

Că primul meu refugiu a fost sufletul tău,

Și chiar de anii trec ca ploaia peste flori,

În inima mea vei fi lumina de sub nori.

Cât mama încă mai veghează

Lângă jarul din vatră abia stins,

Și-n ochii ei o rugă oftează

Pe chipul de amărăciune nins...

Nu stingeți focul, nu plecați în lume,

Căci mama-n prag vă mai așteaptă încă!

A dat din ea și viață, și un nume,

Cu palma-i arsă, dură ca de stâncă.

Ea frământă pâinea din sudoare,

Adună vreascurile din adânci văi,

Să aibă fiii căldură la picioare

Când pleacă orbi pe străinele căi.

Cât mai avem un rug aprins în vatră

Și mama-n casă ne mai e icoană,

Nu dați cu piatra-n altă piatră,

Nu adânciți a neamului rană!

Căci vatra asta-i plină de rugăminte,

Nu e cenușă rece pusă-n prag,

Aici e tot ce-avem mai sfânt,

Pământul cald pe care îl călcăm cu drag.

Și dacă mama n-o să mai vegheze,

Iar focul se va stinge-n vatra rece,

Cine-o să poată să ne mai binecuvânteze

Când timpul nostru fără rost va trece?

Căci fără mamă suntem pierduți de neam,

Străini în propria noastră casă,

Plângem la ușa la care băteam,

Rămași fără sfânta și calda ei masă...

Rămâi la foc, rămâi la mama-n tindă,

Cât încă fumul alb mai urcă-n sus,

Căci de-o să lăsăm vatra să se stingă...

Suntem ai nimănui, ne-am stins, ne-am dus.

Întâlnirea 

Eram pe o cărare îngustă, fără să pot identifica clar locul sau regiunea. Totul în jur avea o notă incognito, o atmosferă stranie de necunoscut. Mă aflam într-un orășel nu prea mare și înaintam încet. În jurul meu nu se zărea nicio țipenie de om; strada era pustie și tăcută. De o parte și de alta a cărării se înșirau case obișnuite care nu păreau părăsite, însă la un moment dat privirea mi-a fost atrasă de o clădire anume.

Era o casă ce părea complet abandonată. Zidurile exterioare erau crăpate, tencuiala se desprindea în bucăți mari și întreaga structură lăsa impresia că se poate dărâma din clipă în clipă. Am părăsit drumul, m-am apropiat de ea și am împins ușa pentru a intra.

Imediat ce am trecut pragul, am realizat că aparențele înșală într-un mod absolut. În ciuda fațadei dărăpănate, interiorul casei cu două etaje era de un lux aristocratic uimitor. La primul nivel, pereții erau îmbrăcați în nuanțe strălucitoare ce păreau din aur, iar de la tavan atârna un candelabru uriaș din cristal. Pe jos se întindea o podea din marmură albă, străbătută de linii fine ce imitau un design de crăpături, peste care erau așternute covoare grele, țesute manual, de o calitate impecabilă. Cu toate acestea, din spațiul luxos lipsea orice urmă de viață; era părăsit în totalitate.

Am urcat scările spre etajul superior. Acolo, realitatea se schimba radical, ca într-un sistem de plus și minus. Dacă primul nivel reprezenta plusul, etajul al doilea era minusul: degradat, prăfuit și lăsat în paragină, arătând exact ca exteriorul clădirii. Atât jos, cât și sus, se aflau diverse obiecte neobișnuite și vizibil scumpe, însă nu le-am acordat atenție. M-am îndreptat spre balcon, dar când am ajuns acolo am văzut că era dărâmat.

M-am întors și am căutat scările care duceau spre pod. Am urcat treptele, am împins oblonul de lemn și m-am ridicat prin deschizătură. În acel moment, corpul meu se afla la jumătate: partea de sus era în pod, iar cea de jos rămăsese pe scări. Privind înapoi spre primul etaj, am observat o nouă schimbare stranie. Luxul aristocratic dispăruse complet; primul nivel devenise și el dărăpănat și părăsit, la fel ca restul casei.

Aflat în această poziție, am auzit deodată un strigăt de ajutor. Era o voce de fată — subțire, lină, dar extrem de agitată.

Am coborât repede și am ieșit din casă. Cărarea pe care mersesem mai devreme era în continuare pustie, dar strigătele continuau să se audă din depărtare. Am început să alerg în direcția sunetului din instinct, simțind că vocea îmi era cumva cunoscută.

La o cotitură a drumului am zărit-o. Era o fată îmbrăcată într-o rochie albastru-deschis, ca culoarea cerului — o rochie simplă, de plimbare, nu una scumpă. Alerga speriată și striga după ajutor. În spatele ei, din depărtare, se profilase o siluetă ce semăna  cu un câine, dar pe măsură ce mă apropiam am văzut că era, de fapt, o bestie care semăna cu un câine dar nu era, și o urmărea pe fată.

Nu am alergat spre fată, ci am tăiat drumul direct către creatură Aveam la mine un cuțit militar, pe care îl purtam de obicei pentru treburi simple, cum ar fi desfăcutul nucilor. Am scos cuțitul din buzunar, am strâns mânerul și am îndreptat vârful lamei direct spre bestie. Bestia se îndrepta înspre noi și când cuțitul a injunghiat-o, a căzut jos, părea că cuțitul i-a străpuns inima.

M-am întors spre fată. Căzuse pe drumul pietruit, împiedicându-se în goana ei. Mă privea de jos cu ochii înlăcrimați de spaimă, dar și vizibil șocată de modul în care oprisem bestia a. Chipul nu i-l puteam distinge clar, rămânând incert, însă ochii i se vedeau limpede: aveau o culoare rară de rubin, adâncită într-un maro-deschis.

Am ajutat-o să se ridice de la pământ, iar ea mi-a mulțumit. În scurt timp a apărut și un bărbat ușor zgâriat pe brațe — tatăl ei, care o căutase cu disperare. Fata i-a povestit rapid ce se întâmplase, iar el mi-a mulțumit la rândul lui. Pentru a nu rămâne datori și pentru a-și arăta recunoștința, m-au invitat la ei acasă să luăm masa împreună.

Am făcut cunoștință pe drum. Am aflat că pe ea o cheamă Ana, iar eu i-am spus că mă numesc Vlad. În mintea mea, atât numele, cât și tonul vocii ei continuau să rezoneze ca ceva cunoscut.

Când am ajuns la destinație, am rămas uimit. Casa lor era chiar clădirea în care intrasem la început. Doar că acum nu mai era dărăpănată pe dinafară, ci arăta complet restaurată, ca nouă. Iar la interior, luxul pe care îl văzusem inițial doar la primul nivel se întindea acum la ambele etaje.

Azi s-a nascut Mantuitor

Caruia ii pot cere ajutor

Azi s-a nascut Domnul Vietii

Ce glasu-I rasuna,ca izvorul-n zarea diminetii

S-a nascut Tatal intrupat

Icoana al nostrului Imparat

Azi s-a nascut Mesia

Din Preacurata Fecioara,Maria

Astazi s-a nascut Isus

Ce coloreaza al meu apus

Azi se naste Salvatorul

Ce a mantuit intreg poporul

Azi se naste Pruncul Sfant

Ce a venit sa transforme-ntreg Pamant

Azi s-a nascut Alfa si Omega

Inceputul si Sfarsitul

Ce-a creat tot infinitul

El e Vesnic pe acest Pamant

Straiueste in al nostru gand

Azi s-a nascut in chip luminos

Dumnezeul nostru frumos

El ne ridica de jos

Nu o fi oare Domnul Cristos?

Azi s-a nascut

Cel fara de-nceput

Mesia in toata fiinta

Ca sa ia lumii umilinta...

Fiți buni  dar cu săracii,
Pe toți îi miluiți,
Că toate -acestea bune vă vor fi socotiți .

Dacă El vă întinde o mână și vă cere,
Cu lacrima amară,suspine și durere,
De ce voi ezitați,
Un ajutor să dați?
Căci Domnul prin sărac te - ntreabă,
"Ai și Mie să -Mi dai o boabă?"

Nu c-ar avea nevoie, căci pe toate El le ține,
Dară pe tine te testează să vadă dacă tu faci bine.  

                  autor ( -Rada Maria 6D )

e greu să te ridici

dintr-un șir de caderi necontrolate.

mândria și deznădejdea atârnă greu.

porcii mănâncă roșcove,

îmbuibații ascultă satisfăcuți știrile

la televizor.

zăpada scârțâie,

balamaua-i ruginită,

ochii împăienjeniți

țin in cumpănă

curajul și dorința de redresare.

asemenea lui Petru,

întinde mâna și  cere ajutorul!

Uneori îmi recitesc vechile poezii... poate de dor, poate doar să-mi reamintesc...

Și e atât de ciudat... îmi aud vocea tremurând printre rânduri. Îmi amintesc cu fiecare vers câtă viață aveam atunci, câtă speranță, câtă încredere în "stai liniștită bby, o să fim"... însă timpul a avut felul lui de a-mi arăta că " a fi" nu a fost decât o iluzie... o iluzie frumoasă...

La fel și promisiunile în care am tot sperat, care păreau solide s-au spart în mii de cioburi de zidurile tăcerii.. si visele care s-au destrămat fără zgomot ca un abur sub lumina rece a dimineții...

Și citesc... și mă pierd încercând să regăsesc printre versuri speranța ce o aveam, că nu s-a pierdut totul...

Recitesc și mă regăsesc în zeci de ipostaze... rănită, plină de speranță, așteptând, iertând, confuză, veselă, tristă... neputincioasă, resemnată. 

Mă regăsesc visând... apoi renunțând... în sute de versuri în contrast.. 

Mi-am dorit prea mult să închid o ușă lăsând-o întredeschisă... în speranța acelui ''a fi''...

Ușa a rămas întredeschisă și azi dar nu din speranță ci mai degrabă să-mi amintesc de acea femeie care nu voi mai fi vreodată...

..................................................................

Am lăsat ușa întredeschisă,

Deși uitată e povestea

Și stins este acel ceva 

Ce n-a mai apucat să ardă.

Am rămas c-o-mbrățisare netrăită 

Cu-n dor greu... pe foi mărturisit,

Cu tăcerea-ți atât de nesăbuită 

De parcă te-am urât și nu iubit...

Am stat prizoniera unui viitor

Ce nu s-a întâmplat vreodat' 

Și azi trecut îmi e și el

Rămas în versuri acordat...

Am vrut să plec, dar pașii m-au ținut 

Legată de umbre, prinsă de ce-a trecut.

Urla în mine gândul ca vântul, să zbor,

Dar inima, la tine, mă întorcea ușor...

Am vrut să plec, dar am rămas,

Captivă în trecut, mereu în contrast,

Unde dorința și teama se certau în tăcere 

Și timpul mă ținea în loc, fără putere...

Am plecat cu ușa pe jumătate-nchisă

Și nu că aș mai aștepta ceva...

Când mi-amintesc să pot privi 

La cea ce te-a iubit cândva.

Lumina podețului, săgeată către orizont

Împrăștie nuanțele cerului asupra ființei.

Ziua se lasă-n amurg la poalele înserării

Și albul norilor îmbracă pelerina înstelată.

Caut pe cer constelația aducătoare de vești,

Transmit telepatic dorința de cunoaștere,

Și aștept ca Universul să își trimită mesagerul

Liniștii, păcii, împăcării și reculegerii.

Trăiesc pentru că nu pot să mor

Stau și sufăr, nu cer ajutor,

Mă cuprinde ușor teama

Tot ce văd e disperarea;

Poate într-o altă viață,

O să încerc de dimineață

Să mă schimb câte puțin,

Sper că în bine, nu venin;

Totuși nu cred că are rost

Să creez un spectacol anost,

Nu ar veni nimeni să privească

O fată singură, pe fața ei o mască;

Peste câțiva ani sigur va fi bine,

Singura speranță care încă vine,

Timpul trece, eu sunt neschimbată

Stau într-un colț, rămân nemișcată;

Alături de frică mă cuprinde un fior

Trăiesc pentru că nu pot să mor.