Visul III

Ne-am adunat în două jumătăți

Ca două vase sparte pe-același mal,

Păstrând în noi aceleași vechi păcate,

Împărțiți egal în acest joc fatal.

Jumătate din mine te mai strigă-n noapte,

Te caut printre pliurile de pernă și noroi,

Iar cealaltă jumătate își caută dreptate

Și-ți numără tăcerile ce cad între noi.

Iubirea noastră n-a fost niciodată

Doar cer senin sau numai un abis;

A fost o rană dulce, de-o potrivă luată,

Un strop de viață și-un sfărâm de vis.

Ne-am dat atâta cer, dar ne-am dat și tihnă,

Ne-am înghițit cuvântul, ne-am băut veninul,

Și-am stat de-atâtea ori în aceeași lumină

Așteptând să ne despartă tot pe-amândoi destinul.

Și astăzi ne-mpărțim la fel, în mod cât mai firesc:

O jumătate de dor, o jumătate de uitare,

Încă te urăsc pe jumătate... încă te iubesc,

Iar despărțirea asta n-are nicio-mpăcare.

Frica nu e o ezitare. E o plagă infectă, bătută în carne de fiecare dată când un ignorant și-a deschis gura ca să scuipe pe viața mea.

Nu s-au mulțumit să se dea la o parte. Au vrut să se simtă zei pe seama mea. I-am văzut cum își trăgeau hainele mai aproape, cum își strâmbau fețele de parcă aerul din jurul meu era otrăvit. „Stai mai departe, să nu mă molipsești.” „Mă mănâncă pielea lângă tine.” Se purtau ca niște animale speriate de propria lor umbră, dar cu tupeul de a se crede superioare. Au râs, au făcut glume ieftine și s-au bucurat ca niște șacali: „Ce bine că o are el, norocul nostru.”

Iar cea mai mizerabilă dintre toate — „Cum de te mai ține Dumnezeu pe pământ?” Câtă mizerie sufletească să ai ca să-i spui unui om că n-are dreptul să respire?

Cuvintele astea nu s-au pierdut în aer. S-au înfipt ca niște ancore ruginite. Frica mea de azi nu e că sunt eu slab. Frica e scârba și furia că, dacă îmi deschid sufletul, voi da peste alt ticălos care abia așteaptă să calce pe mine. E o gardă ridicată din ură pentru ignoranța lor.

Ei au crezut că mă îngroapă sub râsete și judecăți. Dar s-au înșelat. Ei au rămas doar niște reptile pline de cruzime, iar eu sunt încă aici, cu toată durerea mea turnată în cuvinte care acum îi arată exact așa cum sunt: niște monștri care s-au hrănit din suferința altuia și care poate încă o fac.

Pe ulița cu praf domol,

S-a coborât o toamnă-n zbor,

Și-a pus pe umeri veșmânt de dor,

Lăsând tristețea-n umbra lor.

Pe garduri atârnă-un greu gutui,

Iar via-și leapădă mantia arsă,

Și fum subțire, de nicăieri,

Se ridică spre o noapte largă.

În curți, prin frunze risipite,

Se-aud ecouri de demult,

Și roata vremii-ncremenite

Se-oprește-n drum, ca s-o ascult.

Bătrâne porți stau deschise-n vânt,

Și-n sobă focul prinde viață,

Un pas încet pe vechi pământ

Aduce-ncet brumă și ceață.

Se-adună-n ferestre o tainică tihnă,

Și ceasul din perete măsoară tăcut,

Purtând în oglindă o veche lumină

Din tot ce-a fost in viață și s-a petrecut.

Pășim printre umbre de ieri și de mâine,

Căutând o potecă pe-un mal nesfârșit,

Cu sufletul gol și-o bucată de pâine,

Între ce-a fost rouă și ce-a adormit.

Rămânem ades între două hotare,

Cu ochii la drumul ce-o ia pe ocol,

Purtând în spinare o veche povară,

Și-un dor care cere un liman și un sol.

Acolo, pe pragul dintre ele o clipă,

Se leagă-n tăcere tot ce-am fost cândva,

Și simțim cum bate din nou o aripă,

Lăsând tot trecutul în urma sa.

Se cerne-n tăcere o vreme curată,

Pământul ascultă ce pașii îi spun,

Iar umbra din urmă rămâne uitată,

Un drum care duce spre-un vechi mănunchi bun.

Păstrăm în privire o floare uscată

Și-un cântec ce-ncearcă să urce la cer,

Și tot ce-am dorit să fim vreodată

Se scaldă-n lumina dată din cer.

Dacă calea dintre trecut și viitor s-ar rupe,

Oare-n care parte pașii s-ar opri?

Pe-a trecutului să ne reparăm o clipă greșeile,

Ori spre viitor viața să ne-o putem croi?

Dar timpul nu-ntreabă pe nimeni ce-alege,

El curge spre mare, la fel ca un râu,

Și-n fața tăcerii ce-aduce o lege,

Rămânem cu tot ce-am sădit în ce-i viu.

Purtăm pe chip o mască aurită,

Modelată fin, din politeți,

O armură invizibilă, cioplită

Să ascundă urme de tristeți.

Afișăm seninul pentru lume,

Un zâmbet cald, un pas apăsat,

Iar când suntem întrebați pe nume,

Spunem scurt că totul e curat.

Dar în spatele ecranului de priviri,

Acolo unde luminile se sting,

Zac împrăștiate vechi amintiri

Și doruri mute care se ating.

Acolo e o cameră făr' de fereastră,

Unde gândurile își leapădă straiul,

Unde liniștea devine tot mai groasă

Și unde te întrebi cât costă raiul.

E ușor să fii de fier în plină zi,

Să râzi la glume, să dai din cap atent,

Dar e mai greu când noaptea va veni

Și te trezești cu propriul tău prezent.

Căci zâmbetul e deseori o punte

Peste prăpăstii pe care nu le spui,

O poartă grea zidită peste frunte

Ca să nu fii o povară nimănui.

Și totuși, printre cioburi și tăceri,

Rămâne speranța că într-o altă zi

Nu vei mai purta masca de ieri,

Iar râsul tău din nou un adevăr va fi.

Găsit-am într-un sertar acoperit de praf

O poză veche, cu colțurile roase:

Tata la douzeci de ani, curat,

Cu privirea blândă și sfioasă.

Zâmbește simplu către aparat,

Purta o cămașă ce-i stătea bine,

Cu gulerul drept și deșelat,

În care timpul parcă se ține.

Pe fundal se vede doar un gard

Și un colț de casă înnoită,

Unde florile-n lumină ard

Și lumina tace adâncită.

Se simte-n poză un aer cald,

O grijă nevăzută, tainică, tăcută,

Cu o mână încet stătea pe gard

Și o vorbă bună ce din umbră cântă.

Privesc la el și înțeleg ușor

Că bucuria din ochii săi senini

Nu era doar un vis rătăcitor,

Ci rostul unei vieți fără de spini.

Și-l văd așa cum a fost mereu,

Cu fruntea senină, cu pasul domol,

Purtând în tăcere drumul greu,

Dar lăsând în urmă pasul plin, nu unul gol.

 sculptez în cuvintele-bolovan de la poalele muntelui

dalta scoate scântei roșii și galbene

sub capul plat al barosului

vreau să cioplesc o floare de piatră

din bolovanul alb al iubirii

și s-o dăruiesc iubitei

de ziua ei

știu un loc în care găsesc bolovani în toate culorile

și nuanțele

având corespondent în plaja alunecoasă a cuvintelor

tonurile de gri aparțin cuvintelor domestice

casă, ogradă, ogor, animal, plug, seceră

tonurile de alb sunt specifice sentimentelor precum dragoste

prietenie, frăție, iubire, dăruire

tonurile de negru aparțin trăirilor dureroase

supărare, disperare, despărțire, ură sau răzbunare

tonurile de maro sunt asociate cu gândurile negre

gelozia, insatisfacția, nefericirea, resemnarea

iar tonurile roz exprimă bucuria, exuberanța, împlinirea,

izbânda

și mai am câteva grămezi de pietriș

cu pietricele netede de culoare roșie, albe ca marmora

sau negre cu străluciri de diamant

pietricele fosforescente în toate culorile care se deschid la lumină

pe care te poți întinde

și privi către cer

sau face dragoste

o bogăție neprețuită pentru un sculptor nebun ca mine

ocolit de oameni obtuzi

care nu găsesc nimic interesant în cioplitul pietrei

doar iubita mea a descifrat adevărata ei frumusețe

îi place pietrișul sub clar de lună când pietricelele se trezesc

și formează imagini simetrice

multicolore

ca într-un caleidoscop...

Singur vin singur mă duc 

Amară i frunza de nuc 

Singur tac singur trăiesc 

Și tot singur mă gândesc 

Unde-i lumina orbească 

Casa sa mi-o ocrotească 

Unde-i viața-adevarată

Care o trăiam odată 

Oare ce simte un om

Ce nu-i singur ca și-un pom

Că eu singur și pustiu 

Așa sunt așa mă știu 

Fiți buni  dar cu săracii,
Pe toți îi miluiți,
Că toate -acestea bune vă vor fi socotiți .

Dacă El vă întinde o mână și vă cere,
Cu lacrima amară,suspine și durere,
De ce voi ezitați,
Un ajutor să dați?
Căci Domnul prin sărac te - ntreabă,
"Ai și Mie să -Mi dai o boabă?"

Nu c-ar avea nevoie, căci pe toate El le ține,
Dară pe tine te testează să vadă dacă tu faci bine.  

                  autor ( -Rada Maria 6D )

La tine vin Maicuță

Îngenunchez plângând

Alung-a mea durere

Ce m-a pus la pământ!

La tine vin Măicuță

Ia-mă cu tine-n Cer

Alungă-mi deznădejdea 

Doar atât îți mai cer.

La tine vin Măicuță 

Las tot în urma mea

Primește al meu suflet

Sub apărarea ta.

Căci tu, Măicuță Sfântă

Te rogi Fiului tău

El iti ascultă ruga

Și-mi dă un suflet nou!

Miriam - Rugaciuni

26.12.2025

#Rugaciuni

De multe ori mă pierd în gânduri grele, Mă simt prins între umbre și vise deșarte, Și mă întreb, oare iubirea e doar un joc? Un joc pe care-l pierdem, fără să-l știm.

În căutarea unei lumini care să mă însoțească, Văd doar apusuri ce nu se mai întorc, Și mă întrebi dacă voi mai putea să iubesc, Când fiecare iubire s-a transformat în tăcere.

Căutând un răspuns într-o mare de neliniști, Îmi las pașii să mă poarte spre necunoscut, Dar știu că în fiecare pas pierd o parte din mine, Și mă întreb: mai pot să mă regăsesc?

pârguite dorințe

stârnesc isterii

clocite

în războiul minciunilor.

%

scenarii pentru

a prinde pasărea din zbor

și a ucide luciditatea.