Fotografia din ramă

Noaptea se așternuse încet peste casa lui Daniel.

 

Luminile din camere se stinseseră una câte una, iar liniștea se întindea peste pereți ca o pânză nevăzută. Afară, vântul mișca ușor crengile copacilor, iar din când în când câte o mașină trecea pe strada aproape pustie.

 

Daniel stătea în pat și privea în întuneric.

 

Nu putea să adoarmă.

 

Se întorcea de pe o parte pe alta, își trăgea pătura până la bărbie, apoi o dădea jos. Închidea ochii, dar în clipa în care îi închidea, amintirile începeau să vină.

 

Una câte una.

 

Greșeli vechi.

 

Cuvinte urâte.

 

Minciuni.

 

Lucruri pe care le făcuse când era mic și pe care atunci nu le înțelegea cu adevărat. Fapte pe care le uitase pentru o vreme, dar care acum se întorceau în mintea lui.

 

— De ce am făcut toate lucrurile acelea? șopti el.

 

Nu aștepta niciun răspuns.

 

Privea tavanul și simțea că în piept i se strânge ceva.

 

Daniel nu mai era copilul de atunci. Crescuse. Învățase multe. Începuse să înțeleagă diferența dintre bine și rău și înțelesese cât de mult poate răni un om printr-un cuvânt, printr-o faptă sau printr-o alegere greșită.

 

Dar în noaptea aceea nu se putea gândi la altceva decât la trecut.

 

Și, cu cât își amintea mai multe, cu atât îi era mai greu.

 

O lacrimă i se prelinse pe obraz.

 

Apoi încă una.

 

Daniel își acoperi fața cu mâinile.

 

— Doamne...

 

Vocea i se frânse.

 

— Îmi pare rău.

 

Era singur în cameră.

 

Dar nu se simțea cu adevărat singur.

 

În adâncul sufletului său știa că Dumnezeu îl vede.

 

Știa că Dumnezeu îi cunoscuse și copilăria, și greșelile, și clipele în care făcuse lucruri pe care acum le regreta.

 

Daniel începu să plângă mai tare.

 

Nu plângea pentru că cineva îl certase.

 

Nu plângea pentru că îi spusese cineva că este rău.

 

Plângea pentru că începuse să înțeleagă.

 

Uneori, omul nu plânge atunci când face răul.

 

Plânge mai târziu, când înțelege cât rău a făcut.

 

Daniel își amintea de copilul care fusese.

 

Un copil care nu știa cât de importante sunt unele lucruri.

 

Un copil care făcea uneori lucruri rele și apoi mergea mai departe, fără să se gândească prea mult.

 

Acum însă, privind înapoi, îl durea.

 

— Dacă aș putea să mă întorc...

 

Se opri.

 

Știa că nu poate.

 

Timpul nu se întoarce.

 

Ziua de ieri nu poate fi trăită din nou.

 

O greșeală făcută nu poate fi ștearsă din trecut ca și cum nu ar fi existat.

 

Dar Daniel își amintea ceva ce auzise cândva la biserică:

 

Dumnezeu nu cere omului să se întoarcă în timp. Îi cere să se întoarcă spre El.

 

Daniel își șterse ochii.

 

Pentru câteva clipe, se făcu liniște.

 

Apoi se auzi o bătaie ușoară în ușă.

 

— Daniel?

 

Era mama lui.

 

Băiatul nu răspunse.

 

— Ești bine?

 

Daniel își ținu respirația.

 

Mama deschise puțin ușa și se uită în cameră.

 

— Nu dormi?

 

— Nu...

 

Vocea lui era foarte slabă.

 

Mama intră și se așeză pe marginea patului.

 

— Ce ai?

 

Daniel întoarse capul spre perete.

 

Nu putea să spună.

 

Cum să-i explice mamei lui ce se întâmpla în sufletul său?

 

Cum să-i spună că plângea pentru lucruri făcute cu mulți ani în urmă?

 

Cum să-i spună că îi era rușine de copilul care fusese?

 

Cum să-i spună că, în acea noapte, sufletul lui parcă își deschisese toate sertarele și scosese la lumină toate greșelile ascunse?

 

— Nimic, mamă.

 

Mama îl privi cu îngrijorare.

 

Știa că nu era „nimic”.

 

— Ai plâns?

 

Daniel nu răspunse.

 

Mama îi puse mâna pe frunte.

 

— Te doare ceva?

 

— Nu.

 

— Atunci ce ai?

 

Daniel strânse din ochi.

 

Ar fi vrut să vorbească.

 

Ar fi vrut să spună tot.

 

Dar cuvintele nu veneau.

 

Uneori, durerea din suflet este atât de mare încât omul nu știe să o transforme în cuvinte.

 

Mama se ridică încet.

 

— Bine. Dacă nu vrei să-mi spui acum, nu te oblig.

 

Se îndreptă spre ușă.

 

— Dar să știi că sunt aici.

 

Daniel nu răspunse.

 

După ce mama ieși, el rămase din nou singur.

 

Și atunci privirea îi căzu asupra unui obiect aflat pe un raft.

 

O fotografie.

 

Era o fotografie veche, pusă într-o ramă.

 

În fotografie era el.

 

Daniel, copil.

 

Avea obrajii rotunzi, ochii mari și un zâmbet larg.

 

Privea fotografia mult timp.

 

— Tu ai fost eu...

 

Și îl cuprinse o tristețe adâncă.

 

Nu ura copilul din fotografie.

 

De fapt, tocmai pentru că era copil îl durea atât de mult.

 

Își amintea de toate lucrurile pe care le făcuse atunci.

 

Unele erau mici.

 

Altele îl făceau să se rușineze.

 

Altele îl făceau să se întrebe de ce fusese capabil să facă asemenea lucruri.

 

Se ridică din pat și luă fotografia.

 

Ținu rama în mâini.

 

— Mi-aș fi dorit să știi atunci ceea ce știu acum...

 

Ochii i se umplură din nou de lacrimi.

 

— Mi-aș fi dorit să alegi altfel.

 

Daniel privi chipul copilului.

 

Apoi, într-un moment de durere și revoltă față de propriul trecut, scoase fotografia din ramă.

 

O ținu între degete.

 

Pentru câteva secunde ezită.

 

Apoi o rupse.

 

Rrrrip.

 

Sunetul hârtiei sfâșiate se auzi în camera liniștită.

 

Daniel rămase nemișcat.

 

Privi cele două bucăți.

 

Își dădu seama că fotografia putea fi ruptă.

 

Dar trecutul nu.

 

Nu putea să rupă ceea ce fusese.

 

Nu putea să distrugă copilul din fotografie.

 

Nu putea să șteargă faptele.

 

Și atunci înțelese ceva.

 

Poate că nu trebuia să-și distrugă trecutul.

 

Poate că trebuia să-l lase în mâinile lui Dumnezeu.

 

Daniel îngenunche lângă pat.

 

Cele două bucăți ale fotografiei erau încă în mâna lui.

 

Le așeză încet pe podea.

 

Și începu să se roage.

 

— Doamne...

 

Tăcu.

 

Lacrimile îi curgeau pe obraji.

 

— Tu mă cunoști.

 

Respiră greu.

 

— Tu știi ce am făcut. Știi lucrurile pe care nu le-am spus nimănui. Știi greșelile mele. Știi cât de mult regret.

 

Daniel își plecă fruntea.

 

— Nu pot să schimb trecutul.

 

O lacrimă căzu pe podea.

 

— Dar pot să mă schimb eu.

 

Pentru prima dată în acea noapte, simți că sufletul începe să se liniștească.

 

Nu pentru că toate problemele dispăruseră.

 

Nu pentru că trecutul fusese șters.

 

Ci pentru că înțelesese că Dumnezeu nu îl privea doar prin greșelile lui.

 

Dumnezeu vedea și pocăința.

 

Vedea și lacrimile.

 

Vedea și dorința de a deveni un om mai bun.

 

Daniel rămase mult timp în genunchi.

 

Apoi se ridică.

 

Se uită la fotografia ruptă.

 

Luă cele două bucăți și le puse înapoi în ramă.

 

Fotografia nu mai era întreagă.

 

Se vedea linia rupturii.

 

Dar Daniel nu o mai aruncă.

 

O așeză din nou pe raft.

 

De data aceasta, nu ca să privească un copil perfect.

 

Ci ca să-și amintească de unde venise.

 

Și să nu mai fie omul de atunci.

 

Se întoarse în pat.

 

Își puse capul pe pernă.

 

Ochii încă îi erau umezi.

 

Dar acum plânsul se transformase într-o liniște adâncă.

 

Înainte să adoarmă, Daniel șopti:

 

— Doamne, iartă-mă și ajută-mă să nu mai fiu omul care am fost.

 

Apoi închise ochii.

 

Și, pentru prima dată în acea noapte, adormi.

 

Dimineața, mama lui intră în cameră.

 

Văzu fotografia.

 

Observă ruptura.

 

— Daniel...

 

El deschise ochii.

 

Mama luă rama în mâini.

 

— Ce s-a întâmplat cu fotografia?

 

Daniel tăcu.

 

Apoi, după câteva secunde, spuse:

 

— Am rupt-o aseară.

 

— De ce?

 

Daniel privi fotografia.

 

— Pentru că mi-a fost rușine de copilul din ea.

 

Mama se așeză lângă el.

 

— Daniel, copilul acela nu mai poate schimba ce a făcut.

 

— Știu.

 

— Dar nici tu nu trebuie să rămâi prizonierul greșelilor lui.

 

Daniel o privi.

 

Mama continuă:

 

— Dacă îți pare rău cu adevărat, atunci folosește regretul ca să devii mai bun. Nu ca să te distrugi.

 

Daniel începu din nou să plângă.

 

Dar de data aceasta nu se mai ascunse.

 

Își sprijini capul pe umărul mamei.

 

— Mamă...

 

— Da?

 

— Îmi pare rău pentru multe lucruri.

 

Mama îl strânse în brațe.

 

— Atunci începe de astăzi să faci bine.

 

Daniel închise ochii.

 

În acea dimineață, înțelese ceva ce nu înțelesese niciodată când era copil:

 

Pocăința nu înseamnă să urăști omul care ai fost. Înseamnă să recunoști răul pe care l-ai făcut, să ceri iertare și să alegi o altă cale.

 

Fotografia rămase pe raft.

 

Ruptă.

 

Dar nu aruncată.

 

Iar ruptura aceea avea să-i amintească mereu lui Daniel că trecutul nu poate fi schimbat.

 

Însă viitorul poate fi.

 

Și, mai ales, că atunci când omul se întoarce sincer către Dumnezeu, nu trebuie să creadă că este prea târziu.

 

Pentru că Dumnezeu vede lacrima care cade în întuneric.

 

Vede rugăciunea pe care omul abia reușește să o rostească.

 

Vede regretul ascuns.

 

Și vede și inima care încearcă să se întoarcă spre lumină.

 

În noaptea aceea, Daniel plânsese pentru copilul care fusese.

 

Dar în dimineața următoare s-a trezit cu dorința de a deveni un om nou.

 

Iar fotografia ruptă a rămas acolo, în ramă, ca o mărturie tăcută:

 

Trecutul poate lăsa cicatrici, dar nu trebuie să hotărască cine vei fi.

Fotografia din ramă – Partea a II-a

 

Imaginile din trecut

 

În zilele care au urmat, Daniel a încercat să-și vadă de viață.

 

Se trezea dimineața, își făcea rutina obișnuită și încerca să pară că totul era în regulă.

 

Dar în sufletul lui se întâmplase ceva.

 

Noaptea aceea deschisese o ușă pe care Daniel o ținuse închisă mult timp.

 

Iar acum, prin acea ușă, începeau să apară amintiri.

 

Uneori erau doar câteva secunde.

 

O cameră.

 

Un chip.

 

Un loc.

 

O situație.

 

Un cuvânt.

 

O imagine veche care îi apărea brusc în minte.

 

Daniel încerca să nu se gândească.

 

Dar cu cât încerca mai mult să alunge acele imagini, cu atât ele reveneau.

 

Stătea la masă cu părinții și, dintr-odată, privirea i se oprea într-un punct.

 

Mama îl întreba:

 

— Daniel, ești bine?

 

El tresărea.

 

— Da.

 

— Sigur?

 

— Da, mamă.

 

Dar nu era bine.

 

În mintea lui apăruse din nou o imagine dureroasă din trecut.

 

Daniel își lăsa privirea în jos.

 

Nu putea să explice.

 

Nu putea să spună.

 

Nu știa cum.

 

Uneori nici măcar el nu înțelegea de ce îl durea atât de tare.

 

Era ca și cum trecutul devenise un film pe care nu îl putea opri.

 

Imaginile veneau fără să le cheme.

 

Și fiecare imagine aducea cu ea o emoție.

 

Rușine.

 

Frică.

 

Regret.

 

Tristețe.

 

Vinovăție.

 

Daniel începea să se întrebe:

 

De ce îmi apar toate acum?

 

De ce nu pot să le uit?

 

De ce mă doare ceva ce s-a întâmplat cu atât timp în urmă?

 

Într-o seară, părinții lui stăteau în sufragerie.

 

Mama citea.

 

Tatăl se uita la televizor.

 

Daniel era în camera lui.

 

Privea fotografia din ramă.

 

Încă se vedea urma rupturii.

 

Daniel trecu degetul peste fotografie.

 

— De ce nu pot să uit?

 

Și iar îi veni în minte o imagine.

 

Închise ochii.

 

— Nu...

 

Își puse mâinile peste față.

 

— Nu vreau să mă mai gândesc.

 

Dar imaginea rămânea.

 

Daniel se ridică și începu să meargă prin cameră.

 

Nu putea sta locului.

 

Se simțea prins între trecut și prezent.

 

Într-un colț al camerei era Biblia.

 

Daniel o luă.

 

O deschise fără să știe unde.

 

Ochii îi căzură asupra unui verset despre omul care se întoarce către Dumnezeu.

 

Citi încet.

 

Apoi se opri.

 

Și începu să plângă.

 

— Doamne, eu vreau să mă vindec.

 

Nu știa dacă „vindecare” era cuvântul potrivit.

 

Dar acesta era cuvântul pe care îl simțea în inimă.

 

Nu mai voia să fugă de trecut.

 

Nu mai voia să se ascundă.

 

Dar îi era teamă să vorbească.

 

Mai ales cu părinții.

 

De multe ori, mama lui încerca să se apropie.

 

— Daniel, te văd trist în ultima vreme.

 

— Sunt doar obosit.

 

— Dacă ai ceva pe suflet, poți să-mi spui.

 

Daniel deschidea gura.

 

Și apoi tăcea.

 

Cuvintele erau acolo.

 

Dar nu puteau ieși.

 

Îi era teamă că nu va fi înțeles.

 

Îi era rușine.

 

Se temea că părinții îl vor privi altfel.

 

Așa că spunea mereu:

 

— Sunt bine.

 

Dar după ce mama pleca, Daniel își ștergea lacrimile.

 

Într-o noapte, stătea din nou în pat.

 

Era aproape aceeași liniște ca în noaptea în care plânsese pentru greșelile lui.

 

Doar că acum înțelegea că în sufletul lui nu erau doar regrete.

 

Erau și răni.

 

Unele lucruri pe care le făcuse el.

 

Alte lucruri pe care le trăise.

 

Amintiri pe care nu știa cum să le pună în cuvinte.

 

Și unele imagini care îl făceau să simtă o durere pe care nu o putea explica.

 

Daniel se întoarse spre perete.

 

Lacrimile începură să-i curgă.

 

— Doamne...

 

Apoi șopti:

 

— Dacă nu pot să spun oamenilor, măcar Tu știi.

 

Și pentru prima dată nu mai încercă să se prefacă puternic.

 

Plânse.

 

Mult.

 

În liniște.

 

Nu pentru că Dumnezeu nu l-ar fi putut vedea.

 

Ci tocmai pentru că știa că Dumnezeu îl vede.

 

După un timp, Daniel adormi.

 

Dimineața, mama găsi Biblia lângă patul lui.

 

O ridică și o puse pe noptieră.

 

Nu știa ce se întâmpla în sufletul copilului ei.

 

Dar începuse să înțeleagă că ceva era în neregulă.

 

În aceeași zi, îl găsi pe Daniel în fața fotografiei.

 

— Încă te uiți la ea?

 

Daniel zâmbi trist.

 

— Da.

 

— Ce vezi?

 

Daniel rămase tăcut.

 

Apoi spuse:

 

— Văd un copil care nu știa multe lucruri.

 

Mama se apropie.

 

— Și ce simți când îl privești?

 

Daniel coborî privirea.

 

— Nu știu.

 

Mama nu îl presă.

 

Nu i-a spus: „Spune-mi acum!”

 

Nu l-a certat.

 

Doar a rămas lângă el.

 

Uneori, iubirea înseamnă și să rămâi lângă cineva atunci când nu poate vorbi.

 

Daniel simți pentru prima dată că poate că într-o zi va reuși.

 

Nu în acea zi.

 

Poate nici în următoarea.

 

Dar într-o zi.

 

Pentru că Dumnezeu îi dădea curaj încet.

 

În seara aceea, Daniel îngenunche din nou.

 

— Doamne, ajută-mă să nu mai fug.

 

— Ajută-mă să înțeleg ce se întâmplă în mine.

 

— Ajută-mă să pot vorbi.

 

— Și dacă nu pot spune totul, ajută-mă să spun măcar primul lucru.

 

Apoi tăcu.

 

Și în liniștea camerei simți ceva ce nu mai simțise de mult.

 

Nădejde.

 

Nu o nădejde zgomotoasă.

 

Ci una mică.

 

Ca o lumină care apare la capătul unui drum întunecat.

 

Daniel privi din nou fotografia.

 

Ruptura era încă acolo.

 

Dar acum o vedea altfel.

 

Nu mai era doar semnul unei nopți în care își urâse trecutul.

 

Era semnul unei alegeri.

 

Daniel nu mai voia să-și distrugă trecutul.

 

Voia să-l înțeleagă.

 

Voia să-l pună înaintea lui Dumnezeu.

 

Și voia, încetul cu încetul, să învețe să vorbească despre ceea ce îl durea.

 

Pentru că începuse să înțeleagă un adevăr:

 

Unele răni nu se vindecă prin tăcere.

 

Uneori, primul pas spre vindecare este să ai curajul să spui: „Mă doare.”

 

Iar Daniel încă nu putea să spună toate lucrurile.

 

Dar în acea seară reușise să spună ceva.

 

Nu părinților.

 

Ci lui Dumnezeu:

 

— Doamne, mă doare.

 

Și pentru el, acelea au fost cele mai importante cuvinte pe care le rostise în mult timp.                                                                                         Fotografia din ramă – Partea a II-a

 

Imaginile din trecut

 

În zilele care au urmat, Daniel a încercat să-și vadă de viață.

 

Se trezea dimineața, își făcea rutina obișnuită și încerca să pară că totul era în regulă.

 

Dar în sufletul lui se întâmplase ceva.

 

Noaptea aceea deschisese o ușă pe care Daniel o ținuse închisă mult timp.

 

Iar acum, prin acea ușă, începeau să apară amintiri.

 

Uneori erau doar câteva secunde.

 

O cameră.

 

Un chip.

 

Un loc.

 

O situație.

 

Un cuvânt.

 

O imagine veche care îi apărea brusc în minte.

 

Daniel încerca să nu se gândească.

 

Dar cu cât încerca mai mult să alunge acele imagini, cu atât ele reveneau.

 

Stătea la masă cu părinții și, dintr-odată, privirea i se oprea într-un punct.

 

Mama îl întreba:

 

— Daniel, ești bine?

 

El tresărea.

 

— Da.

 

— Sigur?

 

— Da, mamă.

 

Dar nu era bine.

 

În mintea lui apăruse din nou o imagine dureroasă din trecut.

 

Daniel își lăsa privirea în jos.

 

Nu putea să explice.

 

Nu putea să spună.

 

Nu știa cum.

 

Uneori nici măcar el nu înțelegea de ce îl durea atât de tare.

 

Era ca și cum trecutul devenise un film pe care nu îl putea opri.

 

Imaginile veneau fără să le cheme.

 

Și fiecare imagine aducea cu ea o emoție.

 

Rușine.

 

Frică.

 

Regret.

 

Tristețe.

 

Vinovăție.

 

Daniel începea să se întrebe:

 

De ce îmi apar toate acum?

 

De ce nu pot să le uit?

 

De ce mă doare ceva ce s-a întâmplat cu atât timp în urmă?

 

Într-o seară, părinții lui stăteau în sufragerie.

 

Mama citea.

 

Tatăl se uita la televizor.

 

Daniel era în camera lui.

 

Privea fotografia din ramă.

 

Încă se vedea urma rupturii.

 

Daniel trecu degetul peste fotografie.

 

— De ce nu pot să uit?

 

Și iar îi veni în minte o imagine.

 

Închise ochii.

 

— Nu...

 

Își puse mâinile peste față.

 

— Nu vreau să mă mai gândesc.

 

Dar imaginea rămânea.

 

Daniel se ridică și începu să meargă prin cameră.

 

Nu putea sta locului.

 

Se simțea prins între trecut și prezent.

 

Într-un colț al camerei era Biblia.

 

Daniel o luă.

 

O deschise fără să știe unde.

 

Ochii îi căzură asupra unui verset despre omul care se întoarce către Dumnezeu.

 

Citi încet.

 

Apoi se opri.

 

Și începu să plângă.

 

— Doamne, eu vreau să mă vindec.

 

Nu știa dacă „vindecare” era cuvântul potrivit.

 

Dar acesta era cuvântul pe care îl simțea în inimă.

 

Nu mai voia să fugă de trecut.

 

Nu mai voia să se ascundă.

 

Dar îi era teamă să vorbească.

 

Mai ales cu părinții.

 

De multe ori, mama lui încerca să se apropie.

 

— Daniel, te văd trist în ultima vreme.

 

— Sunt doar obosit.

 

— Dacă ai ceva pe suflet, poți să-mi spui.

 

Daniel deschidea gura.

 

Și apoi tăcea.

 

Cuvintele erau acolo.

 

Dar nu puteau ieși.

 

Îi era teamă că nu va fi înțeles.

 

Îi era rușine.

 

Se temea că părinții îl vor privi altfel.

 

Așa că spunea mereu:

 

— Sunt bine.

 

Dar după ce mama pleca, Daniel își ștergea lacrimile.

 

Într-o noapte, stătea din nou în pat.

 

Era aproape aceeași liniște ca în noaptea în care plânsese pentru greșelile lui.

 

Doar că acum înțelegea că în sufletul lui nu erau doar regrete.

 

Erau și răni.

 

Unele lucruri pe care le făcuse el.

 

Alte lucruri pe care le trăise.

 

Amintiri pe care nu știa cum să le pună în cuvinte.

 

Și unele imagini care îl făceau să simtă o durere pe care nu o putea explica.

 

Daniel se întoarse spre perete.

 

Lacrimile începură să-i curgă.

 

— Doamne...

 

Apoi șopti:

 

— Dacă nu pot să spun oamenilor, măcar Tu știi.

 

Și pentru prima dată nu mai încercă să se prefacă puternic.

 

Plânse.

 

Mult.

 

În liniște.

 

Nu pentru că Dumnezeu nu l-ar fi putut vedea.

 

Ci tocmai pentru că știa că Dumnezeu îl vede.

 

După un timp, Daniel adormi.

 

Dimineața, mama găsi Biblia lângă patul lui.

 

O ridică și o puse pe noptieră.

 

Nu știa ce se întâmpla în sufletul copilului ei.

 

Dar începuse să înțeleagă că ceva era în neregulă.

 

În aceeași zi, îl găsi pe Daniel în fața fotografiei.

 

— Încă te uiți la ea?

 

Daniel zâmbi trist.

 

— Da.

 

— Ce vezi?

 

Daniel rămase tăcut.

 

Apoi spuse:

 

— Văd un copil care nu știa multe lucruri.

 

Mama se apropie.

 

— Și ce simți când îl privești?

 

Daniel coborî privirea.

 

— Nu știu.

 

Mama nu îl presă.

 

Nu i-a spus: „Spune-mi acum!”

 

Nu l-a certat.

 

Doar a rămas lângă el.

 

Uneori, iubirea înseamnă și să rămâi lângă cineva atunci când nu poate vorbi.

 

Daniel simți pentru prima dată că poate că într-o zi va reuși.

 

Nu în acea zi.

 

Poate nici în următoarea.

 

Dar într-o zi.

 

Pentru că Dumnezeu îi dădea curaj încet.

 

În seara aceea, Daniel îngenunche din nou.

 

— Doamne, ajută-mă să nu mai fug.

 

— Ajută-mă să înțeleg ce se întâmplă în mine.

 

— Ajută-mă să pot vorbi.

 

— Și dacă nu pot spune totul, ajută-mă să spun măcar primul lucru.

 

Apoi tăcu.

 

Și în liniștea camerei simți ceva ce nu mai simțise de mult.

 

Nădejde.

 

Nu o nădejde zgomotoasă.

 

Ci una mică.

 

Ca o lumină care apare la capătul unui drum întunecat.

 

Daniel privi din nou fotografia.

 

Ruptura era încă acolo.

 

Dar acum o vedea altfel.

 

Nu mai era doar semnul unei nopți în care își urâse trecutul.

 

Era semnul unei alegeri.

 

Daniel nu mai voia să-și distrugă trecutul.

 

Voia să-l înțeleagă.

 

Voia să-l pună înaintea lui Dumnezeu.

 

Și voia, încetul cu încetul, să învețe să vorbească despre ceea ce îl durea.

 

Pentru că începuse să înțeleagă un adevăr:

 

Unele răni nu se vindecă prin tăcere.

 

Uneori, primul pas spre vindecare este să ai curajul să spui: „Mă doare.”

 

Iar Daniel încă nu putea să spună toate lucrurile.

 

Dar în acea seară reușise să spună ceva.

 

Nu părinților.

 

Ci lui Dumnezeu:

 

— Doamne, mă doare.

 

Și pentru el, acelea au fost cele mai importante cuvinte pe care le rostise în mult timp.

Fotografia din ramă – Partea a III-a și finalul

 

Lumina care rămâne

 

Au trecut câteva zile.

 

Daniel încă avea momente în care imaginile din trecut îi reveneau în minte. Uneori apăreau fără veste, alteori seara, înainte de culcare.

 

Dar ceva se schimbase.

 

Daniel nu mai încerca să fugă de Dumnezeu.

 

Dimpotrivă.

 

Într-o dimineață, s-a ridicat din pat și a privit spre fereastră. Cerul era încă palid, iar lumina dimineții abia începea să intre în cameră.

 

S-a gândit la toate nopțile în care plânsese.

 

Apoi și-a spus:

 

— Trebuie să mă întorc mai mult către Dumnezeu.

 

În acea zi, Daniel a mers la biserică.

 

A intrat încet.

 

Era liniște.

 

A privit icoanele, lumina candelelor și oamenii care se rugau.

 

Pentru câteva clipe nu a spus nimic.

 

Doar a stat.

 

Apoi și-a făcut semnul crucii și a șoptit:

 

— Doamne, am venit.

 

Nu știa ce altceva să spună.

 

A rămas acolo.

 

Cu sufletul lui greu.

 

Cu toate amintirile lui.

 

Cu toate greșelile lui.

 

Cu toate lucrurile pe care nu le putea spune încă.

 

Și, pentru prima dată după mult timp, Daniel nu s-a mai simțit obligat să ascundă nimic înaintea lui Dumnezeu.

 

Dumnezeu știa deja.

 

În zilele următoare, Daniel a început să țină post, după puterea lui și cu îndrumare duhovnicească.

 

Postul nu era pentru el o pedeapsă.

 

Era o vreme în care încerca să-și liniștească sufletul, să se roage mai mult și să se apropie de Dumnezeu.

 

Dimineața se ruga.

 

Seara se ruga.

 

Când simțea că amintirile devin prea apăsătoare, se oprea și spunea:

 

— Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă și ajută-mă.

 

Uneori repeta rugăciunea de mai multe ori.

 

Și încet, ceva începu să se schimbe.

 

Nu într-o singură zi.

 

Nu ca printr-o minune pe care să o poată explica.

 

Ci încet.

 

Ca lumina dimineții care intră într-o cameră întunecată.

 

Imaginile încă mai apăreau uneori.

 

Dar nu mai aveau aceeași putere asupra lui.

 

Daniel începea să înțeleagă că nu trebuie să-și petreacă toată viața privind înapoi.

 

Într-o seară, se așeză lângă pat și începu să se roage.

 

— Doamne, îți dau Ție trecutul meu.

 

Tăcu.

 

— Îți dau greșelile mele.

 

Tăcu din nou.

 

— Îți dau și lucrurile pe care nu le pot spune.

 

Ochii i se umplură de lacrimi.

 

— Și te rog să-mi dai pace.

 

După rugăciune, Daniel rămase câteva minute în liniște.

 

Apoi observă ceva.

 

Nu se mai gândea la trecut.

 

Pentru câteva clipe, mintea lui era liniștită.

 

Nu mai vedea imaginile dureroase.

 

Nu mai retrăia aceleași amintiri.

 

Doar stătea în liniște.

 

Și simțea pace.

 

Daniel zâmbi printre lacrimi.

 

— Mulțumesc, Doamne.

 

Din ziua aceea, rugăciunea deveni pentru el un loc în care își găsea liniștea.

 

Când se ruga, începea să uite.

 

Nu în sensul că trecutul dispăruse.

 

Ci în sensul că trecutul nu mai ocupa tot sufletul lui.

 

În locul fricii începea să apară pacea.

 

În locul rușinii începea să apară nădejdea.

 

În locul dorinței de a distruge fotografia începea să apară dorința de a înțelege cine fusese și cine putea deveni.

 

Într-o duminică, Daniel s-a întors acasă de la biserică.

 

A intrat în camera lui.

 

Pe raft era fotografia.

 

Ruptura încă se vedea.

 

Daniel o luă în mâini.

 

Se uită la copilul din imagine.

 

De data aceasta nu mai simți furie.

 

Nu mai simți rușine.

 

Zâmbi.

 

— Te iert.

 

Apoi se opri.

 

— Și mă iert pentru că eram un copil care nu știa multe lucruri.

 

A pus fotografia înapoi în ramă.

 

A rămas acolo.

 

Nu perfectă.

 

Nu ca înainte.

 

Dar întreagă în felul ei.

 

La fel era și Daniel.

 

Nu mai putea schimba tot ce fusese.

 

Dar putea să meargă înainte.

 

În acea seară, mama lui intră în cameră.

 

Îl găsi rugându-se.

 

Nu l-a întrerupt.

 

A așteptat.

 

După ce Daniel a terminat, mama s-a apropiat.

 

— Ești mai liniștit?

 

Daniel zâmbi.

 

— Da.

 

— Ce s-a schimbat?

 

Daniel privi spre fotografie.

 

— Am învățat că nu trebuie să trăiesc mereu în trecut.

 

Mama îl îmbrățișă.

 

Daniel nu i-a spus încă tot.

 

Poate că unele lucruri aveau nevoie de timp.

 

Dar acum știa că poate vorbi atunci când va fi pregătit.

 

Știa și că nu este singur.

 

Și mai ales știa că Dumnezeu nu îl abandonase în nopțile în care plânsese.

 

Într-o ultimă seară, înainte să adoarmă, Daniel a îngenuncheat.

 

Camera era liniștită.

 

Fotografia se afla pe raft.

 

Daniel și-a făcut semnul crucii.

 

— Doamne, îți mulțumesc.

 

Apoi a spus încet:

 

— Pentru că m-ai ascultat când nu puteam să vorbesc.

 

— Pentru că m-ai văzut când plângeam.

 

— Pentru că ai rămas lângă mine când eu credeam că sunt singur.

 

— Pentru că m-ai învățat să nu-mi mai urăsc trecutul, ci să învăț din el.

 

A făcut o pauză.

 

— Și pentru că mi-ai arătat că după o noapte grea poate veni și dimineața.

 

Daniel s-a ridicat.

 

S-a așezat în pat.

 

A privit încă o dată fotografia.

 

Apoi a închis ochii.

 

Pentru prima dată după mult timp, nu se mai temea de noapte.

 

Știa că amintirile pot reveni.

 

Știa că unele răni au nevoie de timp.

 

Știa că poate mai avea zile grele.

 

Dar mai știa ceva:

 

Nu era singur.

 

Iar când sufletul lui devenea greu, avea unde să se întoarcă.

 

La Dumnezeu.

 

Și în acea noapte Daniel a adormit liniștit.

 

Pe raft, fotografia ruptă rămânea mărturia unei vieți care nu fusese perfectă.

 

Dar și mărturia unei schimbări.

 

Pentru că uneori, Dumnezeu nu ne cere să uităm tot ce am fost.

 

Ne cere să-I încredințăm Lui ceea ce am fost și să alegem, de astăzi, cine vrem să devenim.

 

Iar Daniel alesese lumina.

 

Sfârșit.

 

Morala

 

Nu lăsa greșelile trecutului să-ți spună că nu mai există speranță. Pocăința, rugăciunea, iertarea și apropierea de Dumnezeu pot deschide un drum nou. Unele amintiri nu dispar imediat, iar unele răni au nevoie de timp și de ajutor, dar omul nu trebuie să le poarte singur.

 


Категория: Проза

Все стихи автора: Cristian Diaconița poezii.online Fotografia din ramă

Дата публикации: 6 сентября

Timp de citire: ~50 min.

Просмотры: 278

Авторизуйтесь и комментируйте!

Другие стихотворения автора

Lumina De La Dunăre

1.

La Dunăre, într-o seară,

Când cerul se-aprindea ușor,

Vlad cobora din România,

Cu dor de drum și viitor.

 

2.

Iar peste ape, în Serbia,

Ana privea spre cer senin,

Și-o rază albă, strălucită,

Se cobora din cer divin.

 

3.

În vis, amândoi vedeau o cruce,

O biserică pe-un deal,

Și auzeau o tainică chemare:

„Porniți pe-un drum fără egal.”

 

4.

Când Vlad în Serbia ajunse,

Pe Ana o întâlni,

Iar două inimi, fără veste,

În clipa aceea se uniră.

 

5.

Două cruci vechi atunci găsiră,

Din lemn, cu semne pe-amândouă,

Și când aproape le-au adus,

O lumină se aprinse-n ele nouă.

 

6.

Porniră împreună-n taină,

Prin sate, munți și prin cetăți,

Căutând un vechi manuscris

Și adevărul din vremuri îndepărtate.

 

7.

Prin Serbia au mers cu teamă,

Prin codri reci și drumuri grele,

Dar Ana nu mai era singură,

Iar Vlad veghea mereu asupra ei.

 

8.

La Dunăre s-au oprit o vreme,

Privind cum apa curge lin,

Și Vlad i-a spus: „Mă bucur mult

Că te-am întâlnit pe-acest pământ divin.”

 

9.

În Bulgaria-au găsit o taină,

O biserică și-un turn bătrân,

O cheie ascunsă printre pietre,

Sub semnul crucii, de demult și sfânt.

 

10.

Prin Grecia au urcat spre munte,

Pe ploi și vânt, pe drum pustiu,

Dar mâna Anei era-ntr-a lui,

Și împreună mergeau mereu.

 

11.

În mănăstire-un călugăr

Le-a spus cu glasul liniștit:

„Comoara nu-i puterea lumii,

Ci sufletul de Dumnezeu iubit.”

 

12.

În Muntenegru, printre stânci,

Au găsit o poartă de piatră,

Iar cheia le-a deschis o taină

Ce le schimba viața toată.

 

13.

Apoi spre Italia plecară,

Pe drumuri lungi și necunoscute,

Unde-un cavaler fără nume

Păstra povești demult pierdute.

 

14.

Dar omul ce-i urmărea-ntruna

Avea un dor ascuns în el:

Își căuta demult părintele

Și adevărul despre el.

 

15.

Mihail le-a spus povestea tristă,

Iar Vlad și Ana l-au primit,

Nu ca pe-un dușman în calea lor,

Ci ca pe-un om ce-a fost rănit.

 

16.

Și astfel trei porniră-n lume,

Cu șase taine înaintea lor,

Cu rugăciune și-adevăr,

Cu nădejde și cu dor.

 

17.

Prin Franța au găsit castelul

Ascuns în ceață și-n mister,

Iar oglinzile le-au arătat

Dorințe ascunse-n sufletul lor.

 

18.

Vlad a ales să nu se teamă,

Ana iubirea a ales,

Iar amândoi au înțeles

Că adevărul îi călăuzește.

 

19.

Acolo-a șasea cheie-o găsiră,

Cu scrisul tatălui lui Mihail,

Și pentru prima dată-n suflet

Speranța străluci în mod senin.

 

20.

Spre România se-ntoarseră,

La Dunărea de la-nceput,

Căci drumul lor acolo-n lume

Cu-o întâlnire a început.

 

21.

Într-o peșteră adâncă,

Sub malul Dunării bătrân,

Găsiră ultima taină,

Ascunsă de-un trecut străbun.

 

22.

Șapte chei atunci uniră,

Credință, dragoste și har,

Iertare, nădejde, adevăr,

Curaj și jertfă, toate-n dar.

 

23.

Și poarta cea de piatră mare

În fața lor s-a deschis ușor,

Dar n-au găsit comori lumești,

Ci taina dragostei din dor.

 

24.

Mihail și-a găsit puterea

Să ierte tot ce l-a durut,

Iar omul ce fusese dușman

Spre calea binelui s-a dus.

 

25.

Vlad și Ana, împreună,

Au înțeles atunci deplin

Că iubirea care-i unește

Nu poate fi învinsă de destin.

 

26.

Au rămas în România,

Sub cerul nostru luminos,

Și-au ridicat o casă simplă,

Cu Dumnezeu și cu Hristos.

 

27.

Și primul fiu le-a fost Mircea,

Cu ochii plini de curiozitate,

El asculta povești de-odinioară

Despre călătorii și cetăți uitate.

 

28.

Apoi veni și Alex,

Cu hărți desenate zi de zi,

Și întreba despre ținuturi

Și drumurile ce-i vor uni.

 

29.

Iar cel de-al treilea, Constantin,

Umplu casa cu bucurie,

Și-n brațele părinților săi

Crescu în pace și iubire vie.

 

30.

Cinci suflete mergeau la Dunăre,

Când soarele cobora ușor,

Mircea, Alex, Constantin,

Cu Vlad și Ana lângă dor.

 

31.

„Aici ne-am întâlnit odată”,

Spuse Ana cu glas lin,

Iar Vlad privea spre apa mare:

„Aici începu al nostru destin.”

 

32.

Nu aurul fusese comoara,

Nici cheile din vremi străbuni,

Ci dragostea ce-i ținea aproape,

Credința și cei trei fii ai lor.

 

33.

Iar peste Dunăre, în seară,

O lumină se ridică-n zbor,

Vlad, Ana, Mircea, Alex, Constantin —

O familie unită prin iubire și Dumnezeu.

 

SFÂRȘIT

Еще ...

LUMINA DE LA MĂNĂSTIREA DINTRE CODRI

Într-un ținut de munte, unde codrii se întindeau până la poalele Carpaților, iar râurile coborau limpezi printre stânci, trăia un tânăr pe nume Ilie.

 

Satul lui era așezat între dealuri, aproape de o mănăstire veche. Clopotnița ei se vedea de departe, iar în fiecare dimineață dangătul clopotului se ridica peste case, peste păduri și peste câmpurile acoperite de rouă.

 

Ilie iubea foarte mult locurile natale. Îi plăceau doinele bătrânilor, poveștile despre haiduci și domnitori, frumusețea naturii și tradițiile păstrate din strămoși. Când privea munții, își amintea de cântecele despre țară și despre libertate.

 

Într-o zi de toamnă, tânărul porni spre mănăstire.

 

Codrul era liniștit. Frunzele arămii cădeau încet, iar vântul trecea printre copaci ca o șoaptă.

 

La poarta mănăstirii îl întâmpină un călugăr bătrân.

 

— De ce ai venit, fiule?

 

— Părinte, caut răspunsul la o întrebare.

 

— Și care este întrebarea?

 

Ilie privi spre turla bisericii.

 

— Cum poate omul să-și iubească țara, neamul și frumusețea lumii fără să-L uite pe Dumnezeu?

 

Bătrânul zâmbi.

 

— Ai pus o întrebare grea. Dar răspunsul este simplu: omul trebuie să iubească toate cele bune ca daruri ale lui Dumnezeu, dar să nu transforme darul în idol.

 

Apoi îl conduse în biserică.

 

Înăuntru, lumina candelelor se răsfrângea asupra icoanelor. Chipurile sfinților păreau că privesc în tăcere către cei care veniseră să se roage.

 

Ilie îngenunche înaintea icoanei Mântuitorului.

 

— Doamne Iisuse Hristoase, luminează-mi mintea și inima.

 

După rugăciune, bătrânul îi spuse:

 

— Privește această icoană. În lumea aceasta există frumusețe, dar adevărata frumusețe se desăvârșește atunci când omul își ridică sufletul către Dumnezeu.

 

Ilie înțelese atunci că dragostea pentru țară nu trebuie să fie doar iubirea pentru pământuri, munți și sate. Ea trebuie să fie și dragostea pentru oameni, pentru familie, pentru credință, pentru limba română și pentru binele pe care fiecare îl poate face.

 

În aceeași seară, la marginea mănăstirii, bătrânul îi povesti despre trecutul Moldovei, despre voievozi, despre oameni care își apăraseră țara și despre țăranii care munciseră pământul din generație în generație.

 

— Vezi, Ilie? îi spuse el. Istoria nu este doar despre oameni puternici. Este și despre omul simplu care se roagă, muncește, își crește copiii și își păstrează credința.

 

Tânărul privi spre sat.

 

În depărtare se auzea un cântec bătrânesc.

 

Pentru o clipă, i se păru că în acel cântec se întâlnesc toate glasurile trecutului: glasul păstorului din munți, glasul țăranului de pe câmp, glasul ostașului plecat la luptă și glasul mamei care se roagă pentru copilul ei.

 

Atunci Ilie înțelese ceva important:

 

un neam nu trăiește numai prin ziduri și hotare, ci prin memoria, credința, limba și sufletele oamenilor săi.

 

A doua zi, înainte de a pleca, bătrânul îi dărui o mică cruce de lemn.

 

— Păstreaz-o.

 

— De ce?

 

— Ca să-ți amintești că orice drum al vieții trebuie să înceapă și să se sfârșească în fața lui Dumnezeu.

 

Ilie luă crucea și o strânse în palmă.

 

Coborând spre sat, privea munții scăldați în lumina dimineții.

 

Natura îi părea mai frumoasă ca niciodată.

 

Codrii, izvoarele, câmpiile, casele și bisericile nu mai erau pentru el doar lucruri frumoase. Le vedea ca pe o mărturie a creației lui Dumnezeu și ca pe o parte din moștenirea strămoșilor.

 

Ajuns acasă, își găsi mama rugându-se.

 

— Ai aflat răspunsul? îl întrebă ea.

 

Ilie zâmbi.

 

— Da, mamă.

 

— Și care este?

 

Tânărul privi crucea din mâna lui.

 

— Să-mi iubesc țara fără să uit de Dumnezeu, să-mi iubesc oamenii fără să urăsc pe nimeni și să păstrez frumusețea tradițiilor fără să uit că adevărata lumină vine de la Hristos.

 

Mama îl binecuvântă.

 

În acea noapte, clopotul mănăstirii răsună peste sat.

 

Iar Ilie înțelese că acel sunet nu era doar chemarea la rugăciune.

 

Era și o chemare la păstrarea binelui.

 

La credință.

 

La iubire.

 

La amintirea strămoșilor.

 

Și la nădejdea că, indiferent cât de întunecat ar fi drumul omului, lumina lui Hristos nu se stinge niciodată.

 

Morala

 

Iubește-ți neamul, păstrează-ți credința, cinstește-ți părinții și strămoșii, dar mai presus de toate păstrează-L pe Dumnezeu în inima ta.

 

„Doamne, luminează-ne sufletele și păzește țara noastră, familiile noastre și pe toți oamenii în pace și în iubire.”

Еще ...

Pilda Copacului Rănit și a Umbrei Sale

Pilda Copacului Rănit și a Umbrei Sale

Într-un sat îndepărtat trăia odată un om pe nume Ion, care purta în suflet răni pe care nimeni nu le putea vedea. Când era copil, casa în care trăia nu era întotdeauna un loc al liniștii. Tatăl său era aspru și, în loc să-l învețe cu răbdare și iubire, îl pedepsea cu cruzime. Copilul creștea cu frică în inimă și cu lacrimi pe care adesea le ascundea de ceilalți.

Ion se întreba uneori:

— De ce tocmai cei care ar trebui să ne iubească cel mai mult ne pot răni cel mai adânc?

Dar nu primea niciun răspuns.

Anii au trecut, iar copilul a devenit bărbat. Însă, deși trupul lui crescuse, o parte din sufletul său rămăsese copilul speriat de odinioară. Rănile pe care le primise nu dispăruseră; ele se ascunseseră adânc în inima lui.

Pentru a uita de durere, Ion a început de tânăr să caute alinare în lucruri care nu puteau vindeca sufletul. A început să fumeze, iar mai târziu să bea. Pentru o vreme, avea impresia că uită. Dar durerea pe care o ascunzi nu moare; ea rămâne înăuntru și crește în tăcere.

Ion avea și un fiu. Își iubea copilul, poate mai mult decât putea să spună. Dar nu știa întotdeauna cum să arate iubirea. Uneori, când era cuprins de mânie, devenea rece și aspru tocmai cu cel care îi era cel mai aproape.

Cu străinii putea fi bun și prietenos. Cu oamenii din jur putea să vorbească frumos și să ofere ajutor. Dar în propria casă, unde sufletul lui era cel mai descoperit, ieșeau la iveală umbrele trecutului.

Fiul său nu înțelegea.

— De ce tatăl meu este bun cu alții, dar uneori atât de aspru cu mine?

Și copilul nu știa că uneori oamenii care au fost răniți nu au învățat niciodată să-și vindece propriile răni.

Într-o zi, un bătrân înțelept din sat l-a văzut pe Ion stând singur și i-a spus:

— Ai văzut vreodată un copac care a fost lovit de furtuni?

Ion a răspuns:

— Am văzut.

Bătrânul i-a spus:

— Dacă furtunile îi rup ramurile și nimeni nu îl îngrijește, uneori copacul crește strâmb. Nu pentru că a ales să fie strâmb, ci pentru că a crescut luptând împotriva vântului. Dar chiar și un copac rănit poate fi îngrijit. Și, chiar dacă poartă urmele furtunii, poate să ofere umbră și roade.

Ion a tăcut mult timp.

Apoi bătrânul a continuat:

— Să nu lași furtuna care te-a rănit să devină furtuna pe care o lași în urma ta.

Aceste cuvinte au rămas în inima lui.

Dar viața lui Ion fusese grea, iar anii de durere, fumat și băutură își cereau prețul. Trupul lui a început să slăbească. Nu a avut parte de o viață lungă și a plecat din această lume înainte de a apuca să vadă toate zilele pe care poate și le-ar fi dorit.

După plecarea lui, cei care îl cunoscuseră și-au amintit lucruri diferite despre el. Unii își aminteau bunătatea lui. Alții își aminteau asprimea lui. Dar nimeni nu putea cunoaște în întregime războiul pe care îl purtase în suflet.

Fiul său a crescut și, într-o zi, a înțeles un lucru important:

Un om poate face rău și totuși să fi fost, la rândul lui, rănit. Înțelegerea trecutului nu face răul să dispară și nu îl transformă în bine, dar ne poate ajuta să nu ducem mai departe aceeași durere.

Și fiul și-a spus în inima lui:

„Nu pot schimba ceea ce a fost înaintea mea. Nu pot șterge lacrimile celor care au suferit. Dar pot alege ca durerea să se oprească aici. Nu voi răspunde rănii cu o altă rană, ci voi căuta să pun iubire acolo unde a fost lipsă de iubire.”

Aceasta este învățătura pildei:

Omul rănit poate răni, dacă nu caută vindecare. Dar cel care înțelege durerea trecutului poate rupe lanțul și poate începe o nouă poveste. Nu suntem întotdeauna vinovați pentru rănile pe care le-am primit, dar putem alege ce facem cu ele.

Căci cea mai mare biruință nu este să întorci răul pentru rău, ci să nu lași întunericul altora să stingă lumina din tine.


❤️🙏[Cristian Diaconița]

Еще ...

ULTIMA CRUCIADĂ DE LA BRAȘOV

Prolog — Clopotele din Tâmpa

 

Într-o toamnă pe care bătrânii aveau să o numească mai târziu „toamna cea fără sfârșit”, peste Brașov coborî o liniște neobișnuită.

 

Munții îl înconjurau din toate părțile, întunecați sub norii grei ai lui noiembrie. Tâmpa părea mai înaltă decât în orice alt an, iar zidurile cetății, ude de ploaie, străluceau în lumina rece a dimineții.

 

În Piața Sfatului, negustorii își deschideau prăvăliile, dar vorbeau în șoaptă.

 

La porțile cetății se adunau oameni veniți din satele din jur.

 

Unii aduceau saci cu grâu.

 

Alții aduceau lemne.

 

Alții își aduceau familiile.

 

Și toți spuneau același lucru:

 

— Vin.

 

Nimeni nu mai întreba cine.

 

Se știa.

 

O mare oaste otomană trecuse Dunărea și înainta spre inima Transilvaniei. Nu era prima dată când oamenii auzeau asemenea vești. Dar de această dată zvonurile vorbeau despre o armată uriașă, despre tunuri, despre călăreți și despre cetăți căzute una după alta.

 

Brașovul devenise una dintre ultimele mari cetăți care mai puteau opri înaintarea.

 

În Biserica Sfântul Nicolae, bătrânul mitropolit Serafim stătea înaintea icoanei Mântuitorului.

 

Avea peste șaptezeci de ani.

 

Părul îi era alb.

 

Mâinile îi tremurau.

 

Dar ochii îi erau limpezi.

 

În fața lui se afla un tânăr.

 

Îl chema Andrei.

 

Avea douăzeci și trei de ani și fusese fierar înainte de război.

 

Nu era cavaler.

 

Nu era boier.

 

Nu era conducător de oști.

 

Era doar un om din Brașov.

 

— Părinte, spuse el, au venit solii.

 

Bătrânul călugăr nu se întoarse.

 

— Știu.

 

— Spun că armata e aproape.

 

— Știu.

 

— Spun că trebuie să plecăm.

 

Serafim se întoarse încet.

 

— Și tu vrei să pleci?

 

Andrei coborî privirea.

 

— Nu.

 

— Atunci de ce ai venit?

 

Tânărul tăcu.

 

Apoi răspunse:

 

— Mi-e frică.

 

Bătrânul zâmbi trist.

 

— În sfârșit, ai spus adevărul.

 

Andrei îl privi surprins.

 

— Credeam că un creștin nu trebuie să se teamă.

 

— Ba da, fiule. Creștinul se teme. Curajul nu înseamnă să nu simți frica. Curajul înseamnă să nu lași frica să-ți hotărască faptele.

 

Afară, clopotul bisericii începu să bată.

 

O dată.

 

De două ori.

 

Apoi din nou.

 

Oamenii se opriră în stradă.

 

Clopotul nu suna pentru rugăciunea obișnuită.

 

Suna pentru primejdie.

 

Și atunci Brașovul înțelese.

 

Războiul venise.

 

---

 

Capitolul I — Cetatea

 

În zilele următoare, Brașovul se transformă.

 

Atelierele de fierărie lucrau zi și noapte.

 

Se reparau porți.

 

Se întăreau ziduri.

 

Se cărau pietre.

 

Se pregăteau provizii.

 

Femeile coseau haine pentru răniți.

 

Copiii duceau apă.

 

Bătrânii pregăteau bisericile.

 

Iar în fiecare dimineață, înainte ca oamenii să meargă la ziduri, se făcea rugăciune.

 

Nu se cerea moartea nimănui.

 

Nu se cerea răzbunare.

 

Se cerea putere.

 

Se cerea înțelepciune.

 

Se cerea ca oamenii nevinovați să fie cruțați.

 

Și mai ales se cerea ca frica să nu transforme inimile în pietre.

 

Conducătorul apărării era căpitanul Mihail Drăgan.

 

Avea patruzeci și opt de ani și luptase în multe bătălii.

 

Pe fața lui se vedeau două cicatrici.

 

Una îi tăia sprânceana.

 

Cealaltă îi cobora până aproape de obraz.

 

Dar ceea ce îl făcea respectat nu erau cicatricile.

 

Era faptul că nu își trimitea niciodată oamenii acolo unde el nu ar fi mers primul.

 

Într-o seară, Mihail se întâlni cu Andrei pe zid.

 

— Ai mai ținut sabia în mână? îl întrebă.

 

— Nu.

 

— Atunci ține-o.

 

Andrei o primi.

 

— E grea.

 

— Nu sabia e grea.

 

Mihail privi spre munți.

 

— Ceea ce urmează este greu.

 

Andrei privi și el.

 

La poalele Tâmpei se vedeau sute de lumini.

 

Apoi mii.

 

Tabăra armatei otomane se întindea în depărtare.

 

Ca o mare de foc.

 

— Câte sunt? întrebă Andrei.

 

— Destule.

 

— Putem să-i oprim?

 

Mihail tăcu.

 

— Nu știu.

 

Andrei se uită la el.

 

— Cum adică nu știi?

 

— Un conducător care spune că știe sigur viitorul este un mincinos sau un nebun.

 

— Atunci ce facem?

 

Mihail zâmbi.

 

— Ne facem datoria.

 

---

 

Capitolul II — Predica

 

A doua zi, mitropolitul Serafim ieși înaintea oamenilor.

 

În Piața Sfatului erau mii de brașoveni.

 

Țărani.

 

Negustori.

 

Meșteșugari.

 

Soldați.

 

Călugări.

 

Femei.

 

Copii.

 

Bătrâni.

 

Toți așteptau.

 

Serafim urcă treptele bisericii.

 

În mâna dreaptă ținea o cruce.

 

În stânga, o Evanghelie.

 

— Fraților, începu el, lumea ne va spune că această cetate trebuie apărată pentru că este bogată. Pentru că este importantă. Pentru că se află pe drumurile negustorilor.

 

Ridică Evanghelia.

 

— Dar noi știm că nici piatra, nici aurul, nici zidurile nu sunt veșnice.

 

Mulțimea tăcu.

 

— Cetatea adevărată este în inima omului.

 

Un copil începu să plângă.

 

Mama lui îl strânse la piept.

 

— Astăzi nu vă chem la ură. Nu vă chem să urâți un popor. Nu vă chem să urâți un om pentru limba lui, pentru locul în care s-a născut sau pentru credința lui. Dar vă chem să apărați ceea ce v-a fost încredințat.

 

Ridică crucea.

 

— Casele voastre.

 

Oamenii ascultau.

 

— Copiii voștri.

 

Tăcere.

 

— Bisericile voastre.

 

Și mai multă tăcere.

 

— Libertatea voastră de a vă ruga.

 

Atunci un bătrân din mulțime strigă:

 

— Amin!

 

Și glasul lui fu urmat de alte sute.

 

— Amin!

 

Serafim coborî crucea.

 

— Dacă va trebui să luptăm, luptați fără cruzime. Dacă veți cădea, cădeți fără blestem. Dacă veți birui, nu vă mândriți. Iar dacă veți întâlni un dușman rănit, amintiți-vă că înainte de a fi soldat este om.

 

Mulțimea rămase tăcută.

 

Apoi preotul adăugă:

 

— Cea mai mare victorie a creștinului nu este să-l distrugă pe celălalt. Este să nu-și piardă sufletul în timp ce își apără casa.

 

---

 

Capitolul III — Solul

 

În a treia zi veni un sol.

 

Purta haine otomane.

 

Era înalt și avea o barbă neagră.

 

Soldații îl escortară până în fața lui Mihail.

 

— Numele meu este Yusuf, spuse el.

 

Mihail îl privi.

 

— Și de ce ai venit?

 

— Cu un mesaj.

 

— Spune-l.

 

Yusuf desfăcu pergamentul.

 

— Conducătorul oștii cere predarea cetății. Dacă porțile se deschid, locuitorii vor fi cruțați.

 

Mihail îl privi lung.

 

— Și dacă nu?

 

Yusuf nu răspunse.

 

— Atunci spune-le oamenilor tăi că nu ne predăm.

 

Yusuf împături pergamentul.

 

Dar înainte să plece, privi spre Biserica Neagră.

 

— Este frumoasă.

 

Mihail îl surprinse.

 

— Ce?

 

— Biserica.

 

Căpitanul se uită și el.

 

— Da.

 

Yusuf oftă.

 

— Și noi avem locuri frumoase.

 

Mihail îl privi cu atenție.

 

— Atunci poate că există mai multe lucruri care ne aseamănă decât credem.

 

Yusuf zâmbi trist.

 

— Poate.

 

Apoi plecă.

 

În seara aceea, Mihail îi povesti lui Serafim despre întâlnire.

 

— Crezi că era un om rău? întrebă căpitanul.

 

Serafim clătină din cap.

 

— Nu știu.

 

— Era dușmanul nostru.

 

— Da.

 

— Și totuși...

 

— Un om poate fi adversarul tău fără să înceteze să fie om.

 

Mihail privi focul.

 

— Războiul complică toate lucrurile.

 

— Nu, fiule.

 

Serafim îl privi.

 

— Războiul le face simple. Oamenii sunt cei care le complică.

 

---

 

Capitolul IV — Prima noapte

 

Tunurile au început înainte de răsărit.

 

Primul bubuit zgudui ferestrele.

 

Al doilea făcu să cadă bucăți din zid.

 

Al treilea trezi întregul oraș.

 

Andrei se afla pe zid.

 

— Vin!

 

Strigătul trecu de la un soldat la altul.

 

Din întuneric se ridicară steagurile armatei otomane.

 

Mii de oameni înaintau.

 

Tobele băteau.

 

Caii alergau.

 

Scările erau ridicate.

 

Berbecii erau împinși înainte.

 

Mihail ridică sabia.

 

— Nu trageți până nu ajung aproape!

 

Andrei simțea că îi tremură mâinile.

 

— Părinte...

 

Lângă el se afla un călugăr bătrân.

 

— Da?

 

— Mi-e frică.

 

— Știu.

 

— Iar?

 

— Frica nu pleacă pentru că o mărturisești.

 

Călugărul îi puse mâna pe umăr.

 

— Dar poți să mergi înainte cu ea.

 

Primele scări loviră zidurile.

 

Atacatorii urcau.

 

Apărătorii respingeau.

 

Noaptea devenise foc.

 

Metalul lovea metalul.

 

Strigătele se amestecau cu rugăciunile.

 

Andrei ridică sabia pentru prima dată.

 

Un soldat ajunsese deasupra zidului.

 

Tânărul îngheță.

 

Ochii celor doi se întâlniră.

 

Pentru o clipă, totul dispăru.

 

Nu mai era cetate.

 

Nu mai era armată.

 

Erau doi oameni.

 

Apoi Mihail strigă:

 

— Andrei!

 

Tânărul se feri.

 

Soldatul fu împins înapoi de un alt apărător.

 

Andrei rămase nemișcat.

 

Mihail îl apucă de braț.

 

— Dacă eziți, vei muri.

 

— Nu vreau să omor.

 

— Nici eu.

 

Mihail privi spre câmpul de luptă.

 

— Dar uneori trebuie să oprești un om care încearcă să ucidă alți oameni.

 

Andrei înțelese.

 

Nu îi plăcea.

 

Dar înțelese.

 

---

 

Capitolul V — Iarna

 

Asediul dură săptămâni.

 

Apoi luni.

 

Zăpada acoperi munții.

 

Apa îngheță în găleți.

 

Grâul începu să se împuțineze.

 

În cetate, oamenii mâncau mai puțin.

 

Soldații dormeau câteva ore.

 

Copiii nu mai râdeau.

 

Dar clopotele continuau să bată.

 

În fiecare dimineață.

 

În fiecare seară.

 

Uneori doar o singură dată.

 

Dar băteau.

 

Într-o noapte, Andrei intră în biserică.

 

Acolo îl găsi pe Serafim.

 

Bătrânul stătea în genunchi.

 

— Părinte?

 

— Da.

 

— Credeți că Dumnezeu ne va salva?

 

Serafim rămase tăcut.

 

— Nu știu.

 

Andrei se încruntă.

 

— Toată lumea îmi spune „nu știu”.

 

Bătrânul zâmbi.

 

— Pentru că oamenii care te iubesc nu vor să-ți mintă.

 

— Dar atunci ce avem?

 

Serafim se ridică.

 

— Credința.

 

— Și dacă murim?

 

— Credința nu este o garanție că nu vei muri.

 

Andrei îl privi.

 

— Atunci ce este?

 

Serafim se apropie de icoană.

 

— Este puterea de a nu trăi ca și cum moartea ar fi singurul adevăr.

 

---

 

Capitolul VI — Femeia cu pâinea

 

Într-o dimineață, soldații descoperiră că pâinea nu mai ajungea.

 

Atunci o femeie pe nume Ana veni la comandant.

 

Avea patruzeci de ani.

 

Soțul ei murise în primul atac.

 

Avea doi copii.

 

— Câtă făină mai avem? întrebă ea.

 

— Pentru patru zile.

 

Ana privi spre depozit.

 

— Nu.

 

— Ce?

 

— Mai avem.

 

— Unde?

 

Femeia îi conduse într-o pivniță.

 

Acolo erau ascunși saci cu făină.

 

— De ce nu ai spus?

 

Ana îl privi.

 

— Pentru că mă temeam că soldații vor rămâne fără mâncare.

 

Mihail își scoase mănușa.

 

— Soțul tău a murit apărând zidurile.

 

— Știu.

 

— Și acum îți dai și mâncarea?

 

Ana răspunse:

 

— Nu dau mâncarea.

 

— Atunci?

 

— Dau ceea ce avem.

 

Mihail înțelese.

 

În acea seară, fiecare familie aduse ce putea.

 

O bucată de pâine.

 

Un sac de cartofi.

 

Un borcan cu miere.

 

Un pumn de nuci.

 

Oamenii își împărțiră proviziile.

 

Și astfel cetatea mai rezistă o lună.

 

---

 

Capitolul VII — Noaptea trădătorului

 

Dar nu toți erau curajoși.

 

Un om pe nume Pavel, negustor bogat, hotărî că cetatea trebuie predată.

 

Își pierduse averea.

 

Își pierduse casa de la marginea orașului.

 

Își pierduse fratele.

 

Într-o noapte, deschise o poartă secundară.

 

Dar înainte ca armata să poată intra, fiica lui îl văzu.

 

Avea doar paisprezece ani.

 

— Tată!

 

Pavel se întoarse.

 

— Du-te!

 

— Ce faci?

 

— Te rog!

 

— Vrei să-i lași să intre?

 

Pavel începu să plângă.

 

— Nu mai pot.

 

Fata se apropie.

 

— Dar ceilalți pot?

 

Pavel se prăbuși în genunchi.

 

— Nu știu ce să fac.

 

Fata îl îmbrățișă.

 

— Atunci vino cu mine.

 

Împreună merseră la paznici.

 

Pavel mărturisi.

 

Poarta fu întărită.

 

În dimineața următoare, Mihail îl aduse înaintea oamenilor.

 

Unii cereau moartea lui.

 

Dar Serafim interveni.

 

— Dreptatea trebuie făcută.

 

Apoi privi spre Pavel.

 

— Dar dreptatea fără milă poate deveni răzbunare.

 

Pavel fu întemnițat.

 

Nu ucis.

 

Mai târziu avea să devină unul dintre cei care reparau zidurile.

 

---

 

Capitolul VIII — Focul

 

Într-o noapte, tunurile otomane loviră depozitul principal.

 

Focul se răspândi.

 

Flăcările se ridicară deasupra caselor.

 

Oamenii alergară cu găleți.

 

Andrei intră în clădire.

 

— Ieși! strigă Mihail.

 

— Sunt oameni înăuntru!

 

— Andrei!

 

Tânărul intră.

 

Găsi doi copii.

 

Îi ridică.

 

Îi scoase afară.

 

Apoi se întoarse.

 

Într-un colț găsi un soldat rănit.

 

Nu purta uniforma apărătorilor.

 

Era un soldat otoman.

 

Andrei se opri.

 

Omul era aproape inconștient.

 

— Ajutor...

 

Andrei îl ridică.

 

Îl scoase și pe el.

 

Când Mihail îl văzu, întrebă:

 

— Cine este?

 

— Un rănit.

 

— De-al nostru?

 

Andrei clătină din cap.

 

Mihail privi soldatul.

 

Apoi spuse:

 

— Atunci este un om.

 

Soldatul fu dus la bolniță.

 

Acolo primi apă.

 

Pansamente.

 

Mâncare.

 

Când își reveni, întrebă:

 

— De ce?

 

Călugărul îi răspunse:

 

— Pentru că acesta este felul nostru de a ne purta cu omul rănit.

 

Soldatul privi icoana din cameră.

 

Nu spuse nimic.

 

---

 

Capitolul IX — Ultimul asalt

 

Primăvara veni.

 

Zăpada începu să se topească.

 

Dar odată cu primăvara veni și vestea:

 

Armata pregătea atacul final.

 

Mihail adună comandanții.

 

— Nu mai avem suficienți oameni.

 

— Câți?

 

— Prea puțini.

 

— Tunuri?

 

— Și mai puține.

 

— Provizii?

 

Mihail tăcu.

 

Toți înțeleseră.

 

În noaptea aceea, clopotele bătură pentru ultima dată.

 

Serafim ieși în mijlocul oamenilor.

 

— Mâine poate fi ultima zi pentru mulți dintre noi.

 

Nimeni nu răspunse.

 

— Nu vă promit că vom trăi.

 

Tăcere.

 

— Nu vă promit că vom birui.

 

Tăcere.

 

— Vă promit doar atât: cât timp veți rămâne împreună, cetatea nu va fi goală.

 

Andrei se uită la oameni.

 

Văzu soldați.

 

Femei.

 

Copii.

 

Bătrâni.

 

Preoți.

 

Negustori.

 

Fierari.

 

Țărani.

 

Toți stăteau împreună.

 

Atunci înțelese.

 

Brașovul nu era zidul.

 

Brașovul erau oamenii.

 

---

 

Capitolul X — Ultima zi

 

Dimineața începu cu ceață.

 

Apoi se auziră tobele.

 

Apoi cornurile.

 

Apoi strigătele.

 

Armata înainta.

 

Porțile fură lovite.

 

Tunurile trăgeau.

 

Zidurile se cutremurau.

 

O parte se prăbuși.

 

Soldații otomani pătrunseră în exteriorul cetății.

 

Mihail ridică sabia.

 

— Înapoi!

 

Andrei lupta lângă el.

 

Pentru prima dată, tânărul nu mai tremura.

 

Nu pentru că încetase să-i fie frică.

 

Ci pentru că frica nu mai era stăpână.

 

Oamenii se retrăgeau spre centrul cetății.

 

Apoi se întâmplă ceva neașteptat.

 

Dinspre munți se auzi un vuiet.

 

Mihail ridică privirea.

 

Deasupra pădurilor se ridicau steaguri.

 

Oastea aliată sosise.

 

În ultimele săptămâni, mesagerii trimiseseră cereri de ajutor în toate ținuturile.

 

Cavalerii dinspre apus veniseră.

 

Oameni din satele din jur veniseră.

 

Țărani înarmați.

 

Soldați.

 

Mercenari.

 

Și chiar câteva cete care nu mai speraseră că Brașovul poate rezista.

 

Armata otomană se găsi prinsă între cetate și întăririle venite din munți.

 

Bătălia deveni uriașă.

 

Seara, câmpul era acoperit de fum.

 

Apoi se făcu liniște.

 

Atacul se oprise.

 

Brașovul rezistase.

 

---

 

Capitolul XI — După luptă

 

Dimineața următoare, oamenii ieșiră din cetate.

 

Nu era nimeni care să danseze.

 

Nu era nimeni care să strige de bucurie.

 

Prea mulți muriseră.

 

Pe ziduri erau crăpături.

 

Casele erau arse.

 

Bisericile aveau ferestre sparte.

 

Piața era plină de moloz.

 

Andrei mergea printre ruine.

 

Îl găsi pe Mihail.

 

Căpitanul stătea lângă un zid.

 

— Am câștigat? întrebă Andrei.

 

Mihail îl privi.

 

— Nu știu.

 

Andrei zâmbi amar.

 

— Iar „nu știu”.

 

— Da.

 

Mihail se uită spre cimitir.

 

— În război, victoria este un cuvânt greu.

 

Serafim veni lângă ei.

 

În mâini ținea o cruce.

 

— Atunci ce facem acum? întrebă Andrei.

 

Bătrânul răspunse:

 

— Îngropăm morții.

 

— Și apoi?

 

— Reparăm casele.

 

— Și apoi?

 

— Ridicăm bisericile.

 

— Și apoi?

 

Serafim zâmbi.

 

— Ne amintim.

 

---

 

Capitolul XII — Yusuf

 

La câteva zile după retragerea armatei, un grup de prizonieri fu adus în cetate.

 

Printre ei se afla Yusuf.

 

Andrei îl recunoscu.

 

— Tu.

 

Yusuf zâmbi obosit.

 

— Eu.

 

— Ai fost la porți.

 

— Da.

 

— De ce ai venit?

 

Yusuf privi spre ruine.

 

— Pentru că am primit un ordin.

 

Andrei tăcu.

 

— Și acum?

 

Yusuf oftă.

 

— Acum am înțeles că oamenii din cetate nu sunt doar o poveste spusă de comandanți.

 

Andrei se uită la el.

 

— Ce vrei să spui?

 

— Ni s-a spus că aici sunt oameni care trebuie învinși.

 

Privi spre Biserica Sfântul Nicolae.

 

— Dar eu am văzut oameni.

 

Serafim se apropie.

 

— Și noi am văzut un om.

 

Yusuf îl privi.

 

— De ce mă tratați cu milă?

 

— Pentru că mila nu se acordă numai celor care o merită.

 

Yusuf coborî privirea.

 

— Atunci poate că Dumnezeu ne vede pe toți.

 

Serafim răspunse:

 

— Dumnezeu îi vede pe toți.

 

---

 

Capitolul XIII — Crucea

 

În anul următor, Brașovul începu să se ridice.

 

Casele fură reconstruite.

 

Zidurile reparate.

 

Fântânile curățate.

 

Bisericile restaurate.

 

În mijlocul orașului fu ridicată o cruce mare.

 

Pe ea nu era scris numele niciunui rege.

 

Nici numele unui general.

 

Nici numele vreunui erou.

 

Era scris doar:

 

„Aici au stat oameni care au ales să nu-și abandoneze credința, casa și aproapele.”

 

Andrei, care devenise între timp fierar al cetății, lucră la cruce.

 

Mihail îl privi.

 

— De ce atât de simplă?

 

— Pentru că nu vreau să uităm.

 

— Ce?

 

Andrei se opri.

 

— Că am fost aproape să pierdem totul.

 

— Și totuși n-am pierdut.

 

Andrei privi spre biserică.

 

— Am pierdut oameni.

 

Mihail tăcu.

 

— De aceea trebuie să ne amintim.

 

---

 

Epilog — Ultima Cruciadă

 

Mulți ani mai târziu, un copil îl întrebă pe bătrânul Andrei:

 

— Bunicule, de ce i se spune „Ultima Cruciadă”?

 

Andrei zâmbi.

 

Era bătrân.

 

Părul îi albise.

 

Mâinile îi erau deformate de fierărie.

 

Dar ochii îi erau aceiași.

 

— Pentru că oamenii au crezut că aceea a fost ultima mare luptă pentru cetate.

 

— Și a fost?

 

Andrei privi spre zidurile Brașovului.

 

— Nu.

 

— Atunci de ce?

 

Bătrânul se aplecă spre copil.

 

— Pentru că adevărata cruciadă nu s-a terminat niciodată.

 

Copilul se miră.

 

— Mai sunt războaie?

 

— Nu despre asta vorbesc.

 

Andrei făcu semnul crucii.

 

— Cea mai grea luptă este aceea din inima omului.

 

— Cu cine?

 

Bătrânul privi spre munți.

 

— Cu frica.

 

Apoi spre biserică.

 

— Cu ura.

 

Apoi spre oraș.

 

— Cu lăcomia.

 

Și, în cele din urmă, spre copil.

 

— Cu dorința de a crede că noi suntem întotdeauna buni și ceilalți întotdeauna răi.

 

Copilul tăcu.

 

Andrei continuă:

 

— Am văzut oameni murind pentru credință. Am văzut oameni ucigând pentru ordine. Am văzut oameni salvându-și dușmanii. Am văzut frica transformându-se în curaj și ura transformându-se în milă.

 

— Și cine a câștigat?

 

Bătrânul zâmbi.

 

— Cel care și-a păstrat sufletul.

 

În acel moment, clopotul bisericii începu să bată.

 

O dată.

 

De două ori.

 

De trei ori.

 

Sunetul se răspândi peste acoperișurile orașului.

 

Peste zidurile vechi.

 

Peste Tâmpa.

 

Peste mormintele celor căzuți.

 

Peste casele ridicate din nou.

 

Și peste oamenii care, după atâția ani, încă își aminteau.

 

Andrei închise ochii.

 

În mintea lui reveni imaginea acelei prime nopți.

 

Focul.

 

Tunurile.

 

Strigătele.

 

Zidurile.

 

Crucea.

 

Și glasul bătrânului Serafim:

 

„Cea mai mare victorie a creștinului nu este să-l distrugă pe celălalt. Este să nu-și piardă sufletul în timp ce își apără casa.”

 

Apoi clopotul bătu din nou.

 

Iar Brașovul tăcu.

 

Nu de frică.

 

Ci de recunoștință.

 

Pentru cei care plecaseră.

 

Pentru cei care rămăseseră.

 

Pentru credința păstrată.

 

Pentru casele reconstruite.

 

Pentru copiii care puteau din nou să râdă.

 

Și pentru pacea care venise după război.

 

De atunci, bătrânii spuneau copiilor:

 

„Nu vă amintiți doar cine a stat de partea voastră.

 

Amintiți-vă și cum v-ați purtat cu cel care a stat împotriva voastră.

 

Pentru că zidurile pot apăra un oraș.

 

Dar numai iubirea, credința și mila pot apăra sufletul.”

 

Și astfel, „Ultima Cruciadă de la Brașov” nu mai fu pomenită doar ca o bătălie.

 

Deveni o legendă.

 

Nu despre ură.

 

Nu despre răzbunare.

 

Ci despre o cetate care a fost la un pas de a cădea și despre oameni care au înțeles că apărarea credinței nu înseamnă pierderea omeniei.

 

Iar peste secole, când vântul cobora dinspre Tâmpa și trecea peste zidurile vechi, unii jurau că puteau auzi, printre frunzele pădurii, sunetul îndepărtat al unui clopot.

 

Un clopot care nu chema la război.

 

Ci la rugăciune.

 

Și poate că acesta era adevăratul sfârșit al ultimei cruciade:

 

Nu când sabia a fost pusă în teacă.

 

Nu când armatele au plecat.

 

Nu când zidurile au fost reparate.

 

Ci atunci când oamenii au învățat din nou să se roage pentru pace.

 

Sfârșit.

Еще ...

MIHAIL, SABIA CUVÂNTULUI

PROLOG — VEACUL ÎNTREBĂRILOR

 

Se spune că au existat vremuri în care lumea părea să fi uitat drumul către Dumnezeu.

 

Cetățile erau mari, bibliotecile pline, iar oamenii vorbeau despre înțelepciune în piețele publice. Se ridicau temple, școli și monumente. Filosofii discutau despre începutul lumii, despre suflet și despre moarte.

 

Dar, cu cât oamenii adunau mai multe răspunsuri, cu atât se nășteau mai multe întrebări.

 

În acele vremuri trăia un tânăr numit Mihail.

 

El crescuse lângă o veche mănăstire bizantină, înconjurată de munți.

 

Acolo învățase să citească.

 

Acolo învățase să se roage.

 

Acolo studiase Sfânta Scriptură.

 

Și tot acolo auzise pentru prima dată cuvintele bătrânului Andronic:

 

— Dacă vrei să aperi adevărul, trebuie mai întâi să-l cunoști.

 

Mihail studiase ani întregi.

 

Cunoștea istoria poporului ales, profețiile mesianice, viața Mântuitorului, parabolele, minunile, Patimile, Învierea și Înălțarea Domnului.

 

Cunoscuse viețile Apostolilor.

 

Cunoscuse istoria primilor creștini.

 

Cunoscuse mărturiile martirilor.

 

Și învățase despre credințele popoarelor pe care urma să le întâlnească.

 

Nu pentru a-i urî pe oameni.

 

Ci pentru a înțelege întrebările lor.

 

Într-o noapte, Mihail stătea înaintea icoanei lui Hristos.

 

Candela tremura.

 

Umbrele se mișcau pe zidurile vechi.

 

Mihail își plecă fruntea.

 

— Doamne, dacă Evanghelia Ta trebuie vestită până la marginile lumii, fă din mine un slujitor al ei.

 

Apoi adăugă:

 

— Și păzește-mă de mândrie.

 

Din acea noapte începu marea sa călătorie.

 

---

 

PARTEA I

 

DRUMUL

 

CAPITOLUL I — PLECAREA

 

În dimineața plecării, Mihail îmbrăcă o haină simplă.

 

Își puse Evanghelia în traistă.

 

Luă crucea de lemn primită de la Andronic.

 

Bătrânul îl aștepta la poarta mănăstirii.

 

— Unde vei merge?

 

— Până unde mă va purta Dumnezeu.

 

— Și ce vei face?

 

— Voi vorbi despre Hristos.

 

Andronic îl privi lung.

 

— Ai grijă.

 

— De ce?

 

— Pentru că cel care intră într-o cetate cu adevărul în mână poate fi primit cu bucurie sau cu furie.

 

— Nu mă tem.

 

— Să nu spui asta.

 

Mihail îl privi nedumerit.

 

— De ce?

 

— Pentru că omul care spune „nu mă tem” poate descoperi că încă nu a fost încercat. Mai bine spune: „Mă tem, dar nădăjduiesc în Dumnezeu.”

 

Mihail zâmbi.

 

— Atunci asta voi spune.

 

Bătrânul îl binecuvântă.

 

Clopotul bătu.

 

Porțile mănăstirii se deschiseră.

 

Mihail porni.

 

---

 

CAPITOLUL II — CETATEA CELOR O MIE DE ALTARE

 

După luni de călătorie, Mihail ajunse într-o cetate uriașă.

 

Acolo se întâlneau negustori și cărturari din toate ținuturile.

 

În cetate se găseau numeroase temple și școli religioase.

 

Într-o piață, Mihail observă oameni care discutau despre diferite concepții despre Dumnezeu, despre lume și despre sensul existenței.

 

Un bătrân îl întrebă:

 

— Cine ești?

 

— Un creștin.

 

— Și ce cauți aici?

 

— Adevărul lui Hristos vreau să-l mărturisesc.

 

— Crezi că religia ta este adevărată?

 

Mihail răspunse:

 

— Da.

 

Mulțimea începu să murmure.

 

— Atunci dovedește!

 

Mihail deschise Evanghelia.

 

— Nu voi dovedi credința prin forță. Vom cerceta.

 

Astfel începu prima mare confruntare.

 

---

 

CAPITOLUL III — PRIMA CETATE: ÎNTÂLNIREA CU O ALTĂ CREDINȚĂ

 

Mihail intră într-o școală unde se discutau concepții religioase foarte diferite de creștinism.

 

Învățații îl întrebau.

 

El răspundea.

 

Când nu înțelegea întrebarea, cerea explicații.

 

Când considera că o idee este greșită, o argumenta.

 

— Nu venim să vă rănim, spunea Mihail. Venim să cercetăm ceea ce crede fiecare.

 

Un filosof îl provocă:

 

— Și dacă descoperi că ai greșit?

 

Mihail răspunse:

 

— Atunci voi fi primul care va recunoaște.

 

Sala amuți.

 

Filosoful nu se așteptase la acel răspuns.

 

— Atunci nu ești un fanatic.

 

Mihail zâmbi.

 

— Un creștin trebuie să caute adevărul chiar și atunci când adevărul îl mustră.

 

---

 

CAPITOLUL IV — ZIDURILE MINCIUNII

 

În zilele următoare, Mihail începu să studieze sistemele religioase pe care le întâlnea.

 

Citea.

 

Asculta.

 

Întreba.

 

Apoi compara.

 

În mintea lui se forma o mare hartă a ideilor lumii.

 

El considera că unele învățături se contraziceau cu revelația creștină.

 

Dar nu voia să distrugă oamenii care le urmau.

 

Voia să le arate ceea ce credea el că este adevărul.

 

Într-o seară, Ioan, un tânăr cărturar care îl însoțea, îl întrebă:

 

— Crezi că toate aceste credințe vor dispărea?

 

Mihail privi spre cetate.

 

— Nu știu ce va face istoria.

 

— Dar tu ce vrei?

 

Mihail răspunse:

 

— Vreau ca minciuna să nu mai aibă putere asupra inimii omului.

 

— Și cum o vei distruge?

 

Mihail ridică Evanghelia.

 

— Prin lumină.

 

---

 

CAPITOLUL V — MAREA SALĂ A CELOR ȘAPTE ÎNVĂȚĂTURI

 

În cele din urmă, conducătorii cetății îi oferiră lui Mihail o provocare.

 

Într-o sală imensă se adunară șapte mari învățați.

 

Fiecare reprezenta o tradiție filosofică sau religioasă diferită.

 

În mijlocul sălii se afla un tron gol.

 

Pe peretele din spatele lui era scris:

 

„Cine cunoaște adevărul?”

 

Mihail păși înăuntru.

 

Primul învățat întrebă:

 

— Ești sigur că ai dreptate?

 

— Sunt convins de credința mea.

 

— Și noi suntem convinși de ale noastre.

 

— Atunci să cercetăm.

 

De dimineață până seara, întrebările se succedară.

 

Dumnezeu.

 

Omul.

 

Păcatul.

 

Moartea.

 

Mântuirea.

 

Rugăciunea.

 

Viața veșnică.

 

Hristos.

 

Crucea.

 

Învierea.

 

Mihail răspundea din Scriptură și din învățătura Bisericii.

 

Nu ridica vocea.

 

Nu insulta.

 

Nu râdea.

 

Cu cât ceilalți vorbeau mai tare, cu atât el vorbea mai liniștit.

 

La sfârșitul zilei, un bătrân filosof spuse:

 

— Nu ai distrus oamenii care stau în această sală.

 

Mihail răspunse:

 

— Nici nu am venit pentru asta.

 

— Atunci ce ai vrut să distrugi?

 

Mihail închise Evanghelia.

 

— Minciuna care îl împiedică pe om să caute adevărul.

 

---

 

CAPITOLUL VI — FURTUNA DE PE MARE

 

După dezbatere, Mihail plecă din cetate.

 

Se urcă pe o corabie.

 

În a treia noapte, o furtună cumplită se abătu asupra mării.

 

Cerul se întunecă.

 

Valurile loviră corabia.

 

Un catarg se rupse.

 

Marinarii strigau.

 

Mihail îi ajută.

 

Un tânăr marinar căzu pe punte.

 

Mihail îl ridică.

 

— Ține-te bine!

 

— Vom muri!

 

— Nu știu ce se va întâmpla. Dar cât timp suntem aici, facem tot ce putem.

 

Toți munciră.

 

În cele din urmă, furtuna trecu.

 

Când soarele răsări, marea devenise liniștită.

 

Căpitanul se apropie.

 

— Tu ai spus că Dumnezeu este cu noi.

 

— Da.

 

— Atunci de ce a îngăduit furtuna?

 

Mihail privi marea.

 

— Nu știu.

 

— Și totuși crezi?

 

— Da.

 

— De ce?

 

Mihail răspunse:

 

— Pentru că credința nu înseamnă că vom avea mereu o mare liniștită. Înseamnă că nu suntem singuri când vine furtuna.

 

---

 

CAPITOLUL VII — ORAȘUL ÎN CARE CREȘTINII ERAU PUȚINI

 

În următoarea cetate, Mihail găsi o mică comunitate creștină.

 

Erau puțini.

 

Aveau o biserică mică.

 

Clopotul era vechi.

 

Icoanele erau simple.

 

Dar oamenii se rugau.

 

Preotul cetății îi spuse:

 

— Suntem puțini.

 

Mihail răspunse:

 

— O lumânare este mică, dar poate lumina o cameră întreagă.

 

— Și dacă vântul o stinge?

 

— O aprindem din nou.

 

Mihail rămase acolo câteva săptămâni.

 

Îi învăță pe copii din Scriptură.

 

Vorbi oamenilor despre Evanghelie.

 

Îi îndemnă să nu răspundă urii prin ură.

 

— Dacă vreți ca oamenii să-L cunoască pe Hristos, începeți prin a trăi asemenea unor oameni care Îl cunosc.

 

---

 

CAPITOLUL VIII — CEA MAI GREA LUPTĂ

 

Într-o noapte, Mihail rămase singur.

 

Se uită la toate manuscrisele sale.

 

Își aminti de toate dezbaterile.

 

De toate drumurile.

 

De toate victoriile.

 

Și atunci o întrebare îl lovi:

 

„Nu ai început să te lauzi cu ceea ce ai făcut?”

 

Mihail închise ochii.

 

Pentru prima dată, înțelese că cea mai periculoasă armă împotriva credinței sale nu era o altă religie.

 

Era propria lui mândrie.

 

Îngenunche.

 

— Doamne, păzește-mă de mine însumi.

 

Atunci înțelese adevăratul sens al sabiei sale.

 

Nu era făcută să lovească oameni.

 

Era făcută să taie mândria.

 

---

 

CAPITOLUL IX — MAREA BIRUINȚĂ

 

Anii trecură.

 

Mihail deveni cunoscut în multe ținuturi.

 

În fiecare cetate apărea aceeași poveste:

 

un creștin tânăr, cu o Evanghelie în mână, care intra într-o sală plină de învățați și vorbea despre Hristos.

 

Nu toate cetățile îl ascultau.

 

Nu toți îl credeau.

 

Uneori era alungat.

 

Alteori era primit.

 

Uneori câștiga dezbateri.

 

Alteori era învins într-un argument.

 

Dar continua.

 

Într-o zi, după mulți ani, ajunse într-o cetate în care oamenii veniseră din toate părțile lumii.

 

Acolo avea să aibă loc ultima și cea mai mare dezbatere.

 

Mii de oameni umplură piața.

 

Mihail urcă pe trepte.

 

În mâna sa avea Evanghelia.

 

În spatele lui se ridica o cruce.

 

Un conducător al cetății întrebă:

 

— De ce ai venit?

 

Mihail răspunse:

 

— Pentru a mărturisi ceea ce am crezut toată viața.

 

— Și ce ai învățat după atâția ani?

 

Mihail privi mulțimea.

 

— Că lumea poate construi palate, poate ridica statui și poate inventa mii de răspunsuri. Dar omul continuă să întrebe: „Cine sunt? De ce exist? Ce este moartea? Există viață veșnică?”

 

Apoi ridică Evanghelia.

 

— Eu am găsit răspunsul în Hristos.

 

Piața deveni tăcută.

 

— Nu vă cer să mă credeți pentru că vă poruncesc. Vă cer să cercetați. Citiți Evanghelia. Cercetați viața lui Hristos. Cercetați mărturia Apostolilor. Cercetați istoria Bisericii. Și apoi hotărâți.

 

Un vânt puternic trecu prin piață.

 

Crucea din spatele lui Mihail rămase neclintită.

 

---

 

CAPITOLUL X — CÂND VECHILE IDEI ÎȘI PIERD PUTEREA

 

După acea zi, oamenii începură să cerceteze.

 

Unii descoperiră creștinismul.

 

Alții rămaseră în tradițiile lor.

 

Dar, în povestea lui Mihail, zidurile ideilor pe care el le considera false începură să se prăbușească.

 

Nu prin foc.

 

Nu prin sabie.

 

Ci prin întrebări.

 

Prin cărți.

 

Prin dezbateri.

 

Prin rugăciune.

 

Prin convertiri sincere.

 

Mihail privea toate acestea și spunea:

 

— Nu eu am biruit. Adevărul nu are nevoie de mine ca să fie adevăr.

 

Un tânăr îl întrebă:

 

— Atunci cine a biruit?

 

Mihail privi spre cruce.

 

— Hristos.

 

---

 

EPILOG — ÎMPĂRĂȚIA CUVÂNTULUI

 

Mihail îmbătrâni.

 

Părul îi deveni alb.

 

Pașii îi erau mai lenți.

 

Dar ochii îi păstrau aceeași lumină.

 

Într-o seară, se întoarse pentru ultima dată la mănăstirea copilăriei sale.

 

Bătrânul Andronic nu mai era.

 

Mormântul său se afla lângă biserică.

 

Mihail se opri înaintea lui.

 

— Părinte, m-am întors.

 

Vântul mișcă frunzele.

 

Mihail zâmbi.

 

Apoi intră în biserică.

 

În fața icoanei lui Hristos, aprinse o lumânare.

 

— Doamne, nu știu câte dintre cuvintele mele au rămas în inimile oamenilor. Dar știu că am încercat să nu ascund lumina pe care am primit-o.

 

Tăcu.

 

Clopotul începu să bată.

 

Un sunet adânc se răspândi peste munți.

 

Mihail privi crucea.

 

În acea clipă își aminti toate drumurile.

 

Marea.

 

Furtunile.

 

Cetățile.

 

Dezbaterile.

 

Prietenii.

 

Adversarii.

 

Oamenii care îl ascultaseră.

 

Oamenii care îl respinseseră.

 

Și înțelese ceva.

 

Nu câștigase o luptă împotriva unor popoare.

 

Câștigase o luptă împotriva fricii sale.

 

Și, prin cuvântul său, îi ajutase pe unii oameni să-L caute pe Dumnezeu.

 

Adevărata biruință nu fusese prăbușirea templelor.

 

Nu fusese distrugerea oamenilor.

 

Nu fusese cucerirea cetăților.

 

Fusese lumina aprinsă în suflete.

 

Iar pentru Mihail, acea lumină avea un singur nume:

 

HRISTOS.

 

De atunci, povestea lui a fost transmisă din generație în generație.

 

Se spunea că Mihail umblase prin lume cu o sabie.

 

Dar cei care îl cunoscuseră știau adevărul.

 

Sabia lui nu fusese făcută din fier.

 

Era Cuvântul.

 

Scutul lui era credința.

 

Armura lui era rugăciunea.

 

Puterea lui era adevărul.

 

Iar legea lui era:

 

„Mărturisește adevărul fără să urăști omul.”

 

Și astfel, în legenda lui Mihail, toate împărățiile lumii puteau să se ridice și să cadă, toate ideile puteau fi cercetate și contestate, toate cetățile puteau deveni ruine.

 

Dar crucea rămânea.

 

Evanghelia rămânea.

 

Credința creștină rămânea.

 

Iar Mihail, bătrânul mărturisitor, pleca din această lume cu un singur gând în inimă:

 

Hristos este începutul și sfârșitul căutării omului după Dumnezeu.

Еще ...

Pilda celui care s-a ridicat după durere

Era odată un copil care, într-o zi, a simțit o durere puternică la picior. Pentru o clipă, lumea parcă s-a oprit. Îi era atât de rău, încât simțea că puterile îl părăsesc. Îi era frică și nu știa ce avea să se întâmple. Se uita în jur și își dorea doar ca durerea să treacă. În inima lui se auzea un singur gând: „Doamne, mi-e teamă.” Dar, în mijlocul fricii, o altă voce parcă îi răspundea: „Nu trebuie să fii fără frică pentru a fi curajos. Curajul începe atunci când îți este frică și totuși alegi să mergi mai departe.” A venit ajutorul, iar după un timp durerea s-a liniștit. Copilul a înțeles că acea zi, deși îl speriase, nu avea să fie sfârșitul drumului său. A rămas cu o amintire, dar și cu o lecție: Uneori, Dumnezeu nu ne ferește de toate durerile, dar ne poate da puterea să trecem prin ele. Și, când mai târziu își amintea de acea zi, nu mai vedea doar frica. Vedea și copilul care, deși credea că nu mai poate, a rezistat. Morala: Nu este rușinos să te temi și nici să simți că nu mai poți. Chiar și omul curajos poate tremura. Important este să nu-ți pierzi nădejdea atunci când treci prin încercare, pentru că după durere poate veni vindecarea, iar după frică poate veni pacea.

 

[Cristian Diaconița]

Еще ...

Стихи из этой категории

Ceas rezistent la apă în germană

Este o dimineață superbă de început de ianuarie, ne aflăm la unul dintre cele mai prestigioase colegii tehnice din județul Suceava, unde distinsa noastră profesoară de engleză, Cecilia (și numele de familie nu îl știm) se află în baie. Mai exact, în baia profesorilor, în partea pentru femei. Este un început de zi destul de anevoios după 4-5 alarme setate pe telefon, una pe la 12:30, alta pe la 2:40, altele două pentru fiul ei și încă una pe la 4:50 dimineața. Primele două au fost pentru a lua antibiotic, după ce a avut ceva infecție cu stafilococ auriu și nu știu câte alte tulpini de nozocomiale și bacterii gram pozitive pe care fii-su i le-a adus de la grădiniță, ultima alarmă a fost pentru a ajunge la timp în stație și a lua autocarul până la liceu, (pentru cine nu știe, Cecilia este navetistă cu 15 ani de experiență în transporturi). În mod normal, Cecilia ar fi putut să ceară concediu până ar fi început să se simtă mai bine, să se recupereze, să devină mai energică, dar o cunoașteți, știți cum e ea. Ea vrea doar olimpici, vrea ca tot ceea ce face să aibă sens, îi place obiectul pe care îl predă și nu doar atât, ea vrea să producă o reformă în predarea acestui obiect, chiar tinde să revoluționeze și să îmbunătățească actul predării până l-ar aduce la rangul de artă. A ales să facă ore suplimentare în starea în care e, pentru că știe că în acest an, olimpiada se va ține la liceul la care predă. În această dimineață însă, Cecilia nu prea a apucat să mai aibă grijă și de ea însăși, fapt pentru care, a trebuit prima dată să meargă la baie. I s-a întins tot rimelul, de la condens, din fericire, își îndepărtează surplusul cu niște șervețele umede. Apoi, cu cele uscate începe să-și sufle nasul, și suflă săraca, că se distrează și profesoarele din cabinele alăturate. Plouă cu comentarii de genul ,, Știi Cecilia, am o mașină de tuns iarba pe care o folosesc să tund junglă din jurul casei și face exact aceleași sunete". Dragi colege profesoare, dați dovadă de empatie și nu mai râdeți de problema Ceciliei, că nu este de glumit cu microbii care circulă, la câți au tot apărut, ca ciupercile după ploaie, am impresia că vine sfârșitul lumii, dar aceasta este realitatea, sunt dezechilibre ecologice, poluare și au apărut bacterii. Și încălzirea globală le ajută să prospere... În fine...Cecilia pune atâta pasiune în suflatul nasul, ca în orice altceva ar face, nu m-a ajutat și pe mine cu niște cărți de care am avut nevoie în urmă cu 10000 de ani? Bineînțeles că da, dar vreau să zic că la ea acasă nici nu se vede culoarea pereților, tencuiala sau dacă are tablouri, că are cărți până la lustră. Și așa arată cam fiecare cameră din apartament. Am înțeles destul de repede că este pasionată de ceea ce face și bravo ei. E greu să mai găsești pasiune în ceva, orice, chiar cred că nimic nu are sens sau poate trebuie să mai caut până să-l găsesc. 

Revenind la povestea noastră, Cecilia își suflă nasul, aruncă șervețelul după ce l-a umplut de secreții și cheaguri de sânge, trage apa. Din păcate, odată cu șervețelul s-a dus în jos, prin conductă și ceasul acela aspectuos și modern pe care l-a primit în septembrie, de ziua ei, de la o prietenă. A alunecat de pe încheietura mâinii, pentru că grăbindu-se inutil (oricum ajungea prima) nu a apăsat destul pe sistemul de prindere. Să ofer un pic de context, ceasul are o brățară termorezistentă, ce rezistă cu succes și la apă, pe cutie cel puțin, scria "rezistență de 500 ATM la apă". Producătorii japonezi n-au mințit privind calitatea produsului pe care Cecilia îl purta, un ceas de la Casio, model G-Shock, cam mare pentru o mână de femeie, de culoare neagră, cadran rotund, care afișa orele cu cifre arabe de culoare albastră. Rezistă, e intact și în ziua de azi, doar că, prin canalizare, a avut alt traseu și s-a revărsat în apa Sucevei, în loc să o însoțească peste tot. Cecilia se panichează, dă anunț la ziar, lipește afișe peste tot prin oraș, cu poze cu ceasul, unde promite recompensă pentru găsirea acestuia.

La o lună, de la începerea căutărilor, este informată că a fost găsit și să vină să și-l revendice. Ajunge la sediul respectiv, vorbește cu doamna de la ghișeu care îi dă ceasul. Cecilia nu prea știe cum să reacționeze, este ceasul ei și totuși parcă nu mai este. De cât timp a stat prin apa unde se revarsă orice, a căpătat o culoare verde militar, va încerca acasă să o înlăture, fie cu penseta, fie cu pila de unghii, fie cu detergent, fie cu ce alte produse de curățare va mai găsi. Serios, parcă nici nu mai seamănă cu ceasul care îi plăcea atât de mult la început...

 

Wasserdichte Uhr

 

Es ist ein wunderschöner Morgen Anfang Januar, wir sind an einer der renommiertesten technischen Hochschulen im Kreis Suceava, wo unsere angesehene Englischlehrerin Cecilia (ihren Nachnamen kennen wir nicht) im Badezimmer ist. Konkret in der Lehrertoilette, in der Damenabteilung. Es ist ein ziemlich holpriger Start in den Tag, nachdem am Telefon vier bis fünf Wecker gestellt wurden, einer für 12:30 Uhr, einer für 2:40 Uhr, zwei weitere für ihren Sohn und einer für 4:50 Uhr morgens. Die ersten beiden bestanden darin, Antibiotika zu nehmen, nachdem er eine Infektion mit Staphylococcus aureus und ich weiß nicht, wie viele andere Stämme nosokomialer und grampositiver Bakterien hatte, die sein Sohn ihm aus dem Kindergarten mitgebracht hatte, sollte der letzte Alarm pünktlich im Krankenhaus eintreffen Bahnhof und nehmen Sie den Bus zur High School (für diejenigen, die es nicht wissen: Cecilia ist eine Pendlerin mit 15 Jahren Erfahrung im Transportwesen). Normalerweise hätte Cecilia um eine Beurlaubung bitten können, bis es ihr besser ginge, sie sich erholt hatte und mehr Energie hatte, aber man kennt sie, man weiß, wie es ihr geht. Sie möchte nur Olympioniken, sie möchte, dass alles, was sie tut, einen Sinn ergibt, sie mag das Fach, das sie unterrichtet, und nicht nur das, sie möchte den Unterricht dieses Fachs reformieren, sie neigt sogar dazu, den Akt des Unterrichtens zu revolutionieren und zu verbessern, bis es soweit ist Bringen Sie es auf die Ebene der Kunst. Er hat sich entschieden, in dem Bundesstaat, in dem er lebt, Überstunden zu machen, weil er weiß, dass dieses Jahr die Olympiade an der High School stattfinden wird, an der er unterrichtet. An diesem Morgen hatte Cecilia jedoch nicht wirklich Zeit, sich um sich selbst zu kümmern, weshalb sie zum ersten Mal auf die Toilette musste. Ihre gesamte Wimperntusche hat sich durch das Kondenswasser verteilt, zum Glück wischt sie den Überschuss mit ein paar feuchten Tüchern ab. Dann fängt er bei den Trockenen an, sich die Nase zu putzen, und das arme Frau putzt so laut, dass auch die Lehrer in den Nebenkabinen ihren Spaß haben. Es regnet Kommentare wie: „Weißt du, Cecilia, ich habe einen Rasenmäher, mit dem ich den Dschungel rund um das Haus mähe, und er macht genau die gleichen Geräusche.“ Liebe Mitlehrer, zeigen Sie Mitgefühl und lachen Sie nicht über Cecilias Problem, dass es kein Scherz ist mit den Mikroben, die zirkulieren, in denen sie immer wieder auftauchen, wie Pilze nach dem Regen, ich habe den Eindruck, dass das Ende der Welt naht, aber das hier Ist die Realität, sind ökologische Ungleichgewichte, Umweltverschmutzung und Bakterien aufgetreten. Und die globale Erwärmung trägt dazu bei, dass es ihnen gut geht ... Wie dem auch sei ... Cecilia putzt sich genauso leidenschaftlich die Nase wie alles andere. Sie hat mir nicht mit einigen Büchern geholfen, die ich vor 10.000 Jahren brauchte? Natürlich ja, aber ich möchte sagen, dass man bei ihr zu Hause nicht einmal die Farbe der Wände, des Putzes oder, wenn sie Gemälde hat, sehen kann, dass sie Bücher bis hin zum Kronleuchter hat. Und so sieht fast jedes Zimmer der Wohnung aus. Ich habe ziemlich schnell gemerkt, dass sie mit Leidenschaft bei der Sache ist und dass es ihr gut geht. Es ist schwer, in irgendetwas Leidenschaft zu finden. Ich denke wirklich, dass nichts einen Sinn ergibt, oder vielleicht muss ich weiter suchen, bis ich sie finde.

Zurück zu unserer Geschichte: Cecilia putzt sich die Nase, wirft das Taschentuch weg, nachdem es mit Sekreten und Blutgerinnseln gefüllt ist, und schöpft Wasser. Leider gingen mit dem Taschentuch auch die elegante, moderne Uhr den Bach runter, die sie im September von einer Freundin zu ihrem Geburtstag geschenkt bekommen hatte. Es rutschte ihm vom Handgelenk, weil er in seiner unnötigen Eile (er war sowieso zuerst da) nicht fest genug auf den Griff drückte. Um den Kontext ein wenig zu verdeutlichen: Die Uhr verfügt über ein hitzebeständiges Armband, das erfolgreich Wasser widersteht, auf der Verpackung stand zumindest „500 ATM Wasserdichtigkeit“. Die japanischen Hersteller haben nicht über die Qualität des Produkts gelogen, das Cecilia trug: eine Casio G-Shock-Uhr, etwas zu groß für die Hand einer Frau, schwarzes, rundes Zifferblatt, Stundenanzeige mit blauen arabischen Ziffern. Es widersteht, es ist bis heute intakt, nur dass es durch die Kanalisation einen anderen Weg nahm und in das Suceva-Wasser überlief, anstatt es überall hin zu begleiten. Cecilia gerät in Panik, schaltet eine Anzeige in die Zeitung und hängt in der ganzen Stadt Plakate mit Bildern der Uhr auf, auf denen sie eine Belohnung für den Fund verspricht.

Einen Monat nach Beginn der Suche wird ihr mitgeteilt, dass es gefunden wurde und dass sie es abholen wird. Er kommt in diesem Büro an, spricht mit der Dame am Schalter, die ihm die Uhr gibt. Cecilia weiß nicht so richtig, wie sie reagieren soll, es ist ihre Uhr und doch ist es, als wäre sie weg. Wie lange liegt es schon im Wasser, wo alles verschüttet ist, es hat eine militärgrüne Farbe angenommen, er wird versuchen, es zu Hause zu entfernen, entweder mit einer Pinzette, oder mit einer Nagelfeile, oder mit Reinigungsmittel, oder mit anderen Reinigungsmitteln er kann finden. Im Ernst, es sieht nicht einmal wie die Uhr aus, die ihm anfangs so gut gefallen hat ...

Еще ...

Proiect de construcții plus câteva inepții în spaniolă

Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space. 

Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.

Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.

Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".

Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."

Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"

Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare. 

Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."

Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."

Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice. 

Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.

Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.

Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.

Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.

Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase. 

Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."

Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.

Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".

 

Proyecto de construcción más algunas tonterías

 

Cecilia y su marido planean mudarse a una nueva casa. Siguieron buscando en Internet anuncios de agencias inmobiliarias. En principio no es complicado lo que quieren, un departamento de tres habitaciones, dos baños, sala, dos balcones, de los descubiertos, que no tenga paredes ni ventanas (porque a Cecilia le gusta sentarse al sol, broncearse). una cocina, pero también un espacio para guardar cajas de zapatos. La mayoría de las discusiones parten de ese espacio de almacenamiento, el marido de Cecilia no está de acuerdo. Piensa que el lugar de esas cajas podría ser justo en el balcón. Además, el espacio de almacenamiento no le permitiría ampliar su baño con una hamaca. Prácticamente el hombre quiere un baño con espacios abiertos.

Miran a su alrededor, buscan ofertas, notan una bastante ventajosa, un departamento de tres habitaciones como querían, pero no en la zona central de la ciudad, sino en algún lugar de las afueras, en el noroeste de la ciudad. La ubicación no satisfará realmente las necesidades de sol y calor de Cecilia, pero qué podemos hacer, no podemos tenerlos todos, todavía tenemos que renunciar a algunos de los criterios de selección que les hubiera gustado para su futura casa.

Irán alrededor de las 9 de la mañana del miércoles para hablar con los constructores. Pero, desde la entrada, Cecilia tiene una sensación extraña. El hombre le pregunta por qué no sería bueno quedarse allí. Comienza con una serie de razones: que está lejos de la guardería del niño, de sus clases de piano, del ayuntamiento, del salón de belleza que frecuenta, de cualquier tienda de este tipo donde pueda hacer sus compras.

A todo esto, el marido da una respuesta muy "inteligente": "Hay transporte público". Cecilia nerviosa: "Entonces, ¿no me vas a ayudar a moverme de un lugar a otro?".

El marido de Cecilia vuelve a tener una frase que nos hace preguntarnos cuán fiel y dedicado es como esposo: "Tienes permiso para todas las categorías, realmente ni siquiera quieres andar en scooter, hay taxis a los que puedes llamar en cualquier hora del día y de la noche." Cecilia es aún más feroz:,, Sabes una cosa, me saqué mis licencias para mí, para demostrarme que puedo, cuál es mi culpa que en el tráfico he tenido todo tipo de bichos raros, ¿Quién, como tú, realmente quiere chocar contra mí? Tengo miedo de tantos participantes del tráfico". El marido le dice, con voz tímida: "Está bien, te ayudo con los viajes".

Las cosas se calman por el momento y los dos van a hablar con los constructores. Les entregan un plano del apartamento, para que puedan ver todos los detalles arquitectónicos con más detalle. El marido ve el baño más pequeño y quiere convertirlo en un espacio abierto. Cecilia comienza, con voz crítica y moralizadora: "¿No entiendo por qué necesitas un baño abierto?". ¿Dónde has visto antes este modelo de baño? ¡¡¿En la taberna?!!"

El hombre dice que la quiere porque tiene ideas innovadoras, no conservadoras, ver las cosas unilateralmente como Cecilia, tener todas las paredes bien arregladas, una que no esté inclinada a 95 grados y que la necesidad de perfección de Cecilia lo congestiona, bloquea. Siente que todo está estancado debido a sus preferencias típicas.

Cecilia se sonroja, guarda silencio, pero nota cosas. Cecilia dice: "Y me parece que faltan tantas cosas que no me quedaría aquí, es un espacio vacío."

Los constructores le dicen: "Ahora está vacía, porque no hay objetos, apenas logramos construir las paredes, cuando te mudes aquí verás que la casa comenzará a tomar forma, la decorarás como quieras, la personalizarás". , y todo eso."

Cecilia habla con su marido, quiere convencerlo de posponer la mudanza hasta que su hijo termine el jardín de infantes porque es un niño muy emocional y cualquier cambio importante podría tener un impacto desagradable en su rendimiento académico.

El marido no está de acuerdo, rechaza la propuesta de Cecilia y promete a los constructores que se mudará tan pronto como el apartamento esté construido, amueblado y enlucido. Sin embargo, acepta que el espacio para guardar las cajas de zapatos esté en el baño abierto.

Cecilia cede, ve que de todos modos no tiene con quién hablar, tiene una última petición antes de mudarse del apartamento de sus abuelos, a saber: tener cuidado con los 20 cuadros de sus abuelos, no perderlos, donarlos. No les romperá la estructura cuando los saque del coche y los lleve al apartamento. Promete que tendrá cuidado, que no los dejará caer, no los rayará, no tocará la barandilla, etc.

El día de la mudanza llega, un viernes, ni siquiera ha recogido al niño de la guardería, no tiene brújula en el bolso, ni mapas, ni la aplicación "Mapas" instalada en su teléfono, tiene que adivinar dónde el nuevo hogar lo es, si le va bien en casa, si no, duerme en la calle.

Los cuadros de Cecilia, los pobres, están en el baúl junto a dos botellas de agua de Aqua Carpatica, una bolsa llena de cajas de Cremșnit, otra bolsa con ocho paquetes de harina, un acuario, no sé cuántas cajas de servilletas, trapos. y todo eso.

Mientras los carga, tiene cuidado en cada paso que da, pero como tiene cinco en una mano y cinco en la otra, raya el marco de un cuadro que sostiene en su mano derecha. Cecilia no sospecha lo sucedido hasta que su marido lo clava contra la pared. Cecilia con su visión ágil, ojo de águila que detecta hasta el más mínimo defecto a +1,75 dioptría, ve el arañazo. Le dice al hombre: "Mañana quiero que vayas a la tienda china en el pequeño mercado y compres un marco nuevo pero dorado como este". ¡No puedo mirar este cuadro, lo has arruinado con tu descuido!" Y realmente, ¿qué fortuna fue esa? Era sólo un cuadro de gatos peludos.

El marido le pregunta: "¿Pero no se puede reparar con pegamento?" Cecilia molesta por tanta ineptitud, "No, no se puede reparar con pegamento. Está rayado, no falta ni un pedazo del marco... "

El marido le pregunta: "¿Pero no se puede reparar con pegamento?" Cecilia molesta por tanta ineptitud, "No, no se puede reparar con pegamento. Está rayado, no falta ni un pedazo del marco... "

El marido reflexiona afuera sobre las palabras de Cecilia: "Una mujer que tampoco sabe lo que quiere, no quiere pegamento, yo le doy razones para querer pegamento." Y continúa con acciones aún más valientes, rompe el acuario. el baúl. Cecilia ve todo desde el balcón, le envía un mensaje por teléfono para que también compre un acuario nuevo en la tienda china y posiblemente peces nuevos en la tienda de mascotas, mientras lucha por reanimar a todos los que estaban en ese acuario, ponerlos. del grifo, bajo el chorro de agua y en un jarrón de flores.

¿Qué hacer? El marido de Cecilia debería haber sabido que "las prisas arruinan el trabajo".

Еще ...

Prima Mare Revelație - DUMNEZEU EXISTĂ!

       De la vârsta de aproape 12 ani am devenit un ateu care propovăduia cu tărie aproape zilnic inexistența lui DUMNEZEU.Pe când aveam aproape 21 de ani pe la amiază, în luna Aprilie a anului 1967, imediat după terminarea cursului de Statica și Dinamica Construcțiilor mergând pe stradă, deodată în mintea mea am simțit că Cineva comunică cu mine telepatic:
       - Cineva:"Tu spui că pomul pe care acum îl vezi este de natură materială și susții cu tărie că acel pom nu a fost creat de Cineva anume."

       - Eu:"Da!"
       - Cineva:"Tu spui că Soarele care luminează și încălzește tot Pământul este de natură materială și susții cu tărie că Soarele nu afost creat de Cineva anume."
       - Eu:"Da!"
       - Cineva:"Noaptea pe Cerul senin vezi mii de stele și tu spui că ele sunt de natură materială și că nu au fost create de Cineva anume."
       - Eu:"Da!"
       - Cineva:"Cine crezi tu că a făcut acest imens spațiu în care există miliardele de stele și există și Pământul cu toți copacii, cu toate animalele și cu toți Oamenii și deci exiști și tu?"
       - Eu (fiind pe stradă am răspuns cu glas tare două cuvinte):
"EXISTĂ DUMNEZEU!"


       După ce am spus cu glas tare "EXISTĂ DUMNEZEU",  Acel Cineva a încetat să mai comunice telepatic cu mine și atunci m-am uitat în jur să văd dacă nu este vreun om care să fi auzit ceea ce am spus eu și doar o femeie era cam la vreo 20 de metri înaintea mea dar aceasta nu a întors capul spre mine...
       De atunci am început să cred cu tărie că DUMNEZEU EXISTĂ și că EL ESTE UNICUL CREATOR al Universului.

Еще ...

Execuția

Instalat la bordul unui Mercedes E-Classe, ultimul model, Graţian Potlogea se întorcea ostenit la biroul său de pe Aleea Armoniei după o zi infernală de confruntări cu debitorii, vreo zece-cincisprezece “baştani” gălăgioşi şi agresivi. Câţiva dintre ei îşi băgaseră femeile şi progeniturile “la înaintare”, făcând necesară intervenţia brutală a jandarmilor, preluată imediat de agenţiile de ştiri in lipsa altor evenimente. Se văzu şi el pe ecranul televizorului din bordul maşinii bruscând o femeie care încerca să-l apuce de boaşe sub privirile extaziate ale ziariştilor şi ale cameramanilor de la principalele televiziuni sau cotidiane naţionale. Chiar in clipa aceea auzi telefonul sunând şi recunoscu vocea logodnicei sale, Sonia, care avea nişte inflexiuni ciudate.

 

     - Te uiţi la televizor ?

 

     - Atât cât poţi să te uiţi conducând o maşină ! Dar de ce mă întrebi?

     - Din curiozitate, zise ea, fiindcă aş vrea să aflu dacă eşti mândru de ceea ce vezi ?

     - Tu ce crezi ?

     - Bănuiesc că eşti extrem de încântat să apari la ştiri agresând o femeie ! Vor urma şi altele presupun !!!

     - Nu-i exclus deloc într-o asemenea junglă !

     - Înseamnă că decizia mea de a te părăsi a fost înţeleaptă ! adăugă femeia şi închise.

     Graţian Potlogea abia reuşi să redreseze maşina înainte de a intra sub roţile unui TIR. Blestemă în gând şi formă numărul logodnicei sale, la care răspunse, surprinzător, căsuţa vocală : « Abonatul nu este momentan disponibil ! Lăsaţi un mesaj sau mai încercaţi peste câteva minute ! ». Închise, dar în clipa următoare telefonul sună din nou. De data asta era Loredana, secretara sa.

     -  Îmi pare rău că vă deranjez, domnule Potlogea ! Am aici un domn care nu recunoaşte cheltuielile menţionate în somaţie ! Susţine că nu pleacă pănă nu vorbeşte cu dvs. !

     - Ajung imediat.

   Parcă maşina la locul obişnuit, apoi intră în birou, folosind intrarea de serviciu, unde îl aştepta un bărbat de vreo cincizeci de ani, slab, cu faţa palidă şi părul răvăşit.

     - Sunt Teodosie Topoloveanu, se prezentă el rece, fără să se ridice de pe scaun, şi ţin să vă averizez că mă aflau la capătul răbdării ! Debitul meu s-a dublat peste noapte și nu înțeleg nici de-al dracului de ce !

     Potlogea simţi cum îl cuprinde furia, însă se abţinu şi-i întinse dosarul peste masă.

     - Aveţi aici  toată documentaţia ...

    - Nu mă luaţi cu hârţoagele astea blestemate, se burzului bărbatul aruncând dosarul cât colo, fiindcă s-ar putea să-mi pierd şi ultima picătură de răbdare ! Mie să-mi spuneţi cine se află în spatele acestei conjuraţii ?

     - Domnule Topoloveanu, ripostă Potlogea tot mai iritat, eu sunt executor judecătoresc, nu clarvăzător ! Aveţi dreptul să contestaţi cheltuielile în instanţă,  la parchet sau oriunde doriţi dvs., dar eu, în numele Legii, cu l mare, am obligaţia să vă execut, chiar şi fără acordul dvs., dacă până mâine la amiază nu vă achitaţi debitul !

     Bărbatul, ridicat între timp în picioare, rămase câteva clipe perplex, după care deschise încet diplomatul şi scoase de acolo un cuţit înspăimântător.

     - Dacă Legea, cu l mare, îţi dă voie ţie să mă execuţi, concluzionă el apucându-l pe Potlogea de păr şi înfingându-i de mai multe ori cuţitul în burtă, atunci, probabil, îmi dă voie şi mie !!!

Еще ...

Surprizele din apartamentul nou în daneză

După ce s-a mutat în apartamentul cel nou, mai exact și-a luat toate catrafusele cu ea, Cecilia a început să descopere tot mai multe lucruri nefirești. Spre exemplu, muta corpuri de mobilier și la un moment dat a auzit un scârțâit în perete. Intrigată, Cecilia a dat puțin cu unghia în perete, tencuiala s-a desprins în secunda doi, dezvăluind o frumoasă gaură în perete. Deci constructorii noștri harnici și dedicați acoperă găurile cu bandă adezivă transparentă peste care dau cu var lavabil. Ciudat ar fi puțin spus, mai ar trebui să spunem că este treabă făcută doar de ochii lumii. În caz de cutremure sau ceva, ce ne facem cu asemenea pereți? Cad peste locatari înainte ca ei să reușească să se sustragă din apartament. 

Mai apoi, a vrut să ducă cârpele la baie, în baie ce să mai găsească, un sandwich dublu Cheeseburger, uitat acolo de o lună, dar in stare aproape perfectă. Comestibil nu mai are cum să mai fie, dar arată uimitor de bine. Mai sunt și ambalaje de la cordon bleu, plăcintă cu mere de la Hornbach, șuncă austriacă (cea mai gustoasă șuncă pentru constructori), crenvurști Martinel, se pare că lumea preferă calitatea germană la alimentele consumate, e doar o constatare.  

Dar cam adormiți inginerii ăștia de șantier, că și-au uitat prin casă și creionul mecanic, agende, nu știu câte pixuri. Ceciliei îi convine, îi vor servi foarte bine să pună note de patru și de doi, că doar atât o lasă inima să dea. Cine reușește să ia nota șapte la testele ei, acela chiar știe ceva engleză. Dar nu le pune că ar fi dificilă, consideră că efortul trebuie să vină din ambele direcții, nu doar unul să ofere, altul să primească. În plus, ea consideră că facilitează învățarea foarte bine, dar e puțin nesigură pe această abilitate a ei, vrea să se convingă citind testele copiilor. Pare rece, dar la interior se ascunde o inimă caldă, sensibilă, copilăroasă chiar. Din prea multă dorință de a fi copil, nu se supără, chiar râde când vede masa din sufragerie, aceeași masă, cea veche, din apartamentul bunicilor ei. Cât de scrijelită, desenată cu carioci, creioane colorate, acuarele a rămas ea de pe vremea când fiul ei avea vreo 2-3 ani. Când despachetează vede cărțile lui de colorat din anii anteriori, vede cât de stângaci, și totuși adorabil, colora el fiecare personaj, fiecare casă, fiecare detaliu din imagini, cât de bine a ajuns să coloreze pe parcurs. Nu omite nici cărțile cu mesaje, pe care le-a primit când era mai măricel, cam de vreo 5 ani. Acolo erau propoziții pe care el ar fi trebuit să le completeze, de genul: ,, Dacă aș avea o floare, i-aș da-o...", Dacă i-aș mulțumi mamei, aș face-o pentru că..." scurte texte ale recunoștinței, cadou primit de Crăciun de la o mătușă. 

Frumoase amintiri, dar surprizele din apartament nu se opresc, ci continuă. Parchetul scârțâie, de fiecare dată când Cecilia pășește pe el. În note muzicale similare, scârțâie și ușile când le deschizi. Sertarele cad din noptieră, unica noptieră din dormitorul lor. De camera copilului ce să mai comentăm? Toate lăzile în care își depozitează jucăriile sunt trântite una peste alta, mai este și un frig de nedescris. În toate camerele, temperatura este medie, numai în camera fiului e insuportabil de frig. Geamul era dublu, dar nu a fost fixat bine, mai lipsește și un strat de termopane. 

Cecilia alertată, ce o să facă ea cu băiatul ei care oricum tot face infecții la sinusuri și are treabă destul de des cu nasul, pentru că îi seamănă ei? A dat comandă de un halat de baie cu glugă pe care să îl poarte tot timpul, inclusiv când doarme. 

Becul din tavan oferă și el o lumină ca la discotecă, că pâlpâie mereu, e un pic enervant pentru scris, citit sau tăiat unghiile de la picioare, dar așa ca lumină în cameră, e bună așa cum este, deocamdată. În viitor, îi va achiziționa o lustră cu lumină mai rece, pentru că are uniformă vișinie și nu îi place cum se vede vișiniul în lumină galbenă. Îi place movul, în schimb, iar dacă lumina va fi bleu, uniforma va părea mov, lucru care i s-ar părea fascinant, că ar fi o uniformă mult mai interesantă, mai plăcută vizual, decât cea cu care se obișnuise el de atâția ani.

Rezumând tot ce au reușit constrictorii să facă până la momentul mutării Ceciliei în apartament, surprizele au fost multe, și noroi pe jos în fiecare cameră, resturi de mâncare, obiecte uitate, dar e un apartament locuibil, este cald cât de cât, în unele camere, merge televizorul, frigiderul, internetul, și sperăm să meargă în continuare, nu gata, cum bate vântul prin noiembrie se strică toate și tot locatarii cărora li s-a stricat sunt vinovați că firele sunt vechi, că sunt termosensibile, că sunt o grămadă de detalii tehnice care ne oripilează, nu își au rostul, ne complică viețile și important ar fi să aibă acces la orice câtă vreme plătesc prețul întreg, nu înjumătățit sau pe sfert. De ce să ia copilul note proaste că nu a terminat eseul pentru bacalaureat până la două noaptea, de ce să aibă mâncare stricată în frigider, că curentul nu este constant, se ia și se împute mâncarea în frigider, copilul o mănâncă și după are nevoie de scutiri de la școală sau de la meditații că nu se poate prezenta în starea în care e? De ce să trebuiască să recupereze orele acelea? Le-a lipsit intenționat? Intenționat nu a făcut ce se așteptau alții de la el să facă sau că nu a avut cum? Da, să ne spună mai bine cine caută să-i judece pe alții care nu au. În ziua de azi, a nu avea este egal cu a nu putea. Puțini sunt cei ce chiar pot să înțeleagă, să stea să analizeze situații. Persoana care nu are trebuie să aibă șanse egale la orice ca și cele ce au. Nu ar trebui să devină asta o piedică. Dacă el vrea să dea admiterea la biologie și îi cade internetul, cum mai consultă el tratate de specialitate? Părinții trebuie să aibă grijă de nevoia de cunoaștere și împlinire a copilului. Părinții au grijă, nu e asta problema. Problema pleacă de la cine a știut atât de bine să monteze totul în primă fază. Cecilia, dacă ții la viitorul copilului tău, privează-l de niște scuze (cine se scuză, se acuză), explicații "prea simple poate" nedigerate de nimeni, pe care va ajunge să le dea peste ani și ani. Fă-i un bine și mută-l într-un oraș cu mai multe posibilități, nu-l lăsa să se agațe de situații pe care va ajunge să le regrete la un moment dat.

 

Overraskelserne i den nye lejlighed

 

Efter at have flyttet til den nye lejlighed, mere præcist taget alle sine ejendele med, begyndte Cecilia at opdage flere og flere unaturlige ting. For eksempel flyttede han møbler, og på et tidspunkt hørte han et knirken i væggen. Forvirret bankede Cecilia lidt på væggen med sin negl, gipsen kom af på et sekund og afslørede et smukt hul i væggen. Så vores hårdtarbejdende og dedikerede bygherrer dækker hullerne med klar tape, som de påfører kalk over. Det ville mildest talt være mærkeligt, vi skulle også sige, at det kun er arbejde udført af verdens øjne. I tilfælde af jordskælv eller noget, hvad gør vi så med vægge? De falder på lejerne, før de kan flygte fra lejligheden.

Så ville han tage kludene med på badeværelset, hvad kunne han ellers finde på badeværelset, en dobbelt Cheeseburger sandwich, glemt der i en måned, men i næsten perfekt stand. Der er ingen måde, det er spiseligt længere, men det ser fantastisk godt ud. Der er også emballage fra cordon bleu, æbletærte fra Hornbach, østrigsk skinke (den lækreste skinke for byggere), Martinel-pølser, det ser ud til at folk foretrækker tysk kvalitet i maden de spiser, det er bare en observation.

Men disse site ingeniører er lidt søvnige, fordi de glemte deres mekaniske blyanter, notesbøger, jeg ved ikke hvor mange kuglepenne rundt i huset. Det klæder Cecilia, det vil tjene hende rigtig godt at sætte karaktererne fire og to, for det er alt, hvad hendes hjerte tillader. Den, der formår at få en syv på sine prøver, kan virkelig noget engelsk. Men han tror ikke, det ville være svært, han mener, at indsatsen skal komme fra begge sider, ikke bare den ene giver, den anden modtager. Derudover mener hun, at det letter indlæringen meget godt, men hun er lidt usikker på denne evne, hun vil overbevise sig selv ved at læse børneprøverne. Det ser koldt ud, men indeni gemmer sig et varmt, følsomt, endda barnligt hjerte. Af for meget lyst til at være barn bliver hun ikke ked af det, hun griner endda, når hun ser bordet i stuen, det samme gamle bord fra bedsteforældrenes lejlighed. Hvor skriblet, tegnet med farveblyanter, farveblyanter, akvareller forblev hun fra dengang hendes søn var omkring 2-3 år gammel. Når han pakker ud, ser han sine malebøger fra tidligere år, han ser, hvor klodset, men alligevel yndigt, han farvede hver karakter, hvert hus, hver detalje i billederne, hvor godt han fik farvelagt undervejs. Han udelader heller ikke de kort med beskeder, som han modtog, da han var ældre, for omkring 5 år siden. Der var sætninger, som han skulle have afsluttet, såsom: "Hvis jeg havde en blomst, ville jeg give den til hende...", Hvis jeg skulle takke min mor, ville jeg gøre det, fordi..." korte tekster af taknemmelighed, en julegave fra en tante.

Smukke minder, men overraskelserne i lejligheden stopper ikke, fortsætter de. Parketgulvet knirker hver gang Cecilia træder på det. På lignende noder knirker dørene også, når du åbner dem. Skufferne falder ud af natbordet, det eneste natbord i deres soveværelse. Hvad kan vi sige om barnets værelse? Alle de kasser, de opbevarer deres legetøj i, er smækket oven på hinanden, og det er også ubeskriveligt koldt. I alle værelser er temperaturen gennemsnitlig, kun på sønnens værelse er det ulidelig koldt. Vinduet var termoruder, men det var ikke fikset godt, der mangler også et lag varmeisolering.

Cecilia advarede, hvad vil hun gøre med sin dreng, der alligevel bliver ved med at få bihulebetændelse og skal have med sin næse ret ofte, fordi han ligner hende? Han beordrede en badekåbe med hætte at have på hele tiden, inklusive at sove.

Loftslampen giver også et discolys, for det flimrer altid, det er lidt irriterende at skrive, læse eller klippe tånegle, men som rumlys er det godt, som det er, indtil videre. I fremtiden vil hun købe en lysekrone med et køligere lys, fordi hun har en kirsebæruniform og ikke kan lide, hvordan kirsebær ser ud i gult lys. Han kan på den anden side godt lide lilla, og hvis lyset er blåt, vil uniformen se lilla ud, hvilket han ville finde fascinerende, at det ville være en meget mere interessant, visuelt tiltalende uniform end den, han havde været vant til. lange år.

Når man opsummerer alt, hvad snærerne formåede at gøre indtil det øjeblik, hvor Cecilia flyttede ind i lejligheden, var der mange overraskelser, og mudder på gulvet i alle rum, madrester, glemte genstande, men det er en beboelig lejlighed, den er varm nok, i nogle rum virker tv'et, køleskabet, internettet, og vi håber de fortsætter med at virke, det er ikke slut, da vinden blæser i november, alt går i stykker, og de lejere der får det i stykker er skyld pga. ledningerne er gamle, at de er varmefølsomme, at de er en masse tekniske detaljer, der får os til at krybe, ikke giver mening, komplicerer vores liv, og det ville være vigtigt at have adgang til alt, så længe de betaler pris, ikke en halv eller en fjerdedel. Hvorfor skulle barnet få dårlige karakterer, fordi det først blev færdig med sin studentereksamen før klokken to om morgenen, hvorfor skulle det have fordærvet mad i køleskabet, fordi strømmen ikke er konstant, maden i køleskabet er taget og stinker, barn spiser det og så har brug for det for fritagelser fra skolen eller fra meditationer, som han ikke kan præsentere sig selv i den tilstand, han er i? Hvorfor skulle han tage de timer op? Gik de glip af det med vilje? Gjorde han med vilje ikke, hvad andre forventede, at han skulle gøre, eller havde han ingen mulighed? Ja, fortæl os hellere, hvem der søger at dømme andre, der ikke har. Nu om dage, ikke at have lige ikke at kunne.

Det er få, der rigtig kan forstå, sidde og analysere situationer. De, der ikke har, skal have samme chance for alt som de, der har. Dette bør ikke blive en hindring. Hvis han vil give adgang til biologi, og hans internet mislykkes, hvordan kan han så konsultere specialiserede afhandlinger? Forældre skal varetage barnets behov for viden og opfyldelse. Forældre passer på, det er ikke problemet. Problemet starter med, hvem der vidste så godt, hvordan man satte alting op i første omgang. Cecilia, hvis du bekymrer dig om dit barns fremtid, så fratag ham nogle undskyldninger (som undskylder, anklager sig selv), forklaringer "for simple måske" ikke fordøjet af nogen, som han ender med at give år og år senere. Gør ham en tjeneste og flyt ham til en by med flere muligheder, lad ham ikke hænge fast i situationer, han ender med at fortryde på et tidspunkt.

Еще ...

Laguna albastră

-Nu poți să-ntingi pânea-n salată și să mănânci și roșii-n același timp: ori una, ori alta! Mai sunt și alții la masă!
"-Ba iaca, pot!", îmi zic eu zâmbind drăcește în gând, căci pe vremea aia mai aveam încă o urmă de rușine față de cei mai în vârstă decât mine...
-Lasă!, zice bunica împăciuitoare și încântată că ne avea pe toți la masă. Câ mai tăiem vreo două roșe! Ie cu pâne! Câ s-o mai coace încâ una-n rolâ!

Cocoșul cântă nebun de după-amiezi. E cald și toată suflarea o căzut lenii dulce de după masă. Când și când vreo curcă cârâie încet, mulțămită că are gușa plină de urluială. Cânele mormăie și el încet, deranjat de la siestă. E chiar prea cald și pentru el. Mă duc la găleata cu apă, dau capacul de lemn încropit de bunicul deoparte, iau cana de tablă albă emailată cu o floare roșie pe-o parte, o cufund în apa rece și o sorb cu plăcere, ostoindu-mi setea, plescăind cu zgomot...

O pernuță zboară-n direcția mea ratându-și ținta, fiindcă fusei mai rapid. Îl văd pe unchiu-miu cu coada ochiului, suduindu-mă printre dinți că i-am stricat siesta. (Da', dă-i băietului paci, bre!) Cu cana reumplută ochi de apă, mă îndrept către castronul de tablă a cânelui. Lanțul zornăie sonor de pragul cuștii. Cânele însetat dă din coadă încântat:

-... câ ț-o hi seti șî țîia!, îi zic eu mângâindu-l pe cap cu blândețe. După ce be, îi dezleg lănțugul de la gât și-i zic: Hai la gârlă!

(-Bre, da' di ci nă-i pus capacu' la găleatâ, c-o dat muștili-n ie! Ian du-ti di grabă la fântânâ șî adu oleacâ di apă răci câ tari mi-i di săti! M-oi duce bunică, mintenaș! Iaca de-amu am plecat!, mai zic eu punând găleata plină ochi cu apă rece de la fântână pe scăuieșul de lângă sobă...)

Cu cânele urmându-mi pașii, trec prin colbul uliței, urmând fâneața cu lucernă "di pisti drum", culeg un strugure baban, copt și parfumat din vie hăpăindu-l cu poftă și stupindu-i sâmburii lemnoși în direcția cânelui care o luase înainte. Apoi, la umbra salcâmilor, îmi dau jos tricoul, și bâl-bâ-dâc!, mă zvârl în apa răcoroasă. Cânele mă urmează numaidecât sărind caraghios în apă și împroșcând apa-n jur, spărgând în cioburi liniștea și speriind vreo două rațe somnoroase cu care împărțeam vrând-nevrând laguna cea albastră...

Plutind pe spate în voia curentului, pândeam norii cu ochii mijiți pe un cer și mai albastru, și mai adânc... Cânele o ieșit din apă zburătăcind rațele indignate, iar eu îmi auzeam inima-mi sbătându-se înfundat în urechi, imaginându-mi un dinozaur cu gura căscată, întruchipat în forma unui nor alb și burduhănos...

Cosașii țiuiau în iarba înaltă și deasă, cântându-și la cobză nefericirile, iar eu cu mintea golită de gânduri, respiram cu zgomot șuierător spre încântarea cânelui care lătra la mine de pe mal...

Obosit de unduirea leneșă a lagunei, am ieșit pe mal să mă zvânt sub soarele neiertător: mâlul mirosea a iarbă udă iar din când în când auzeam torsul vreunei libelule cu ochi mari, trup subțire, albastru-metalic și aripi transparente...

Îmi înfing degetele în mâlul moale și cleios și încep să-l întind pe picioare ca să mai sting din usturimea soarelui. Apoi, ocolind budigăii din pânză neagră, continui să întind mâlul răcoros pe stomac, piept, gât, față și mâini, până când ajung să fiu negru din cap până în picioare... Ademenind cânele și prinzându-l cu proteste, îl mozolesc cu mâl, în pofida sbaterilor și schelălăielilor.

Chiar și așa, soarele, numaidecât, face ca mâlul să se usuce rapid, încrețindu-mi pielea până la usturime. Am rezistat așa vreo juma' de oră, apoi am intrat din nou cu cânele în apă, bălăcindu-ne cu zgomot, implicând cânele în aport la o ciozvârtă de salcie...

Soarele, înduioșat de "munca" noastră, își întoarce fața către amurg, în timp ce greierii îi cântau frenetic plecarea, luând locul cosașilor obosiți de cântarea de după-amiază. 

Odată cu ultimul strop de soare, mă îndrept către casa bunicilor. În curte, mare sfat: vreo două babe speriate povestesc în colțurile năframelor ridicate înspre colțul gurilor, audienței, cum venind încoace, au văzut, ptiu! ptiu! ducă-se pi pustii!, doi diavoli mititei cum se zbenguiau pe malul gârlei, juruind adevărul și făcând cruci mari până la pământ...

-Da' pi undi ai umblat băieti? Câ uiti, țața Ileana o văzut cum umblă necuratu' prin vecini!

-De la pădure cu cânele!, mint eu cu ușurința adolescentului înghesuit la colț cu întrebările. Da 'cum arăta necuratu'?

-Ei, cum sâ hie! Negru și urât ca noaptia! Hait!, treci di ti spală după urechi!, zice cu asprime în glas bunica. Pi masă, ie niște plăcinte cu brânză cu lapti din canâ! Apoi, țațâ Ileană, cruși di aur cu noi în casâ! Câ ni-o păzi Domnul! Mereți cu grije, noapti bunâ! Iar, tu ci stai ca vaca-n drum?, îmi zice iară bunica, la culcare!

Încerc să protestez că nici găinile nu s-or culcat încă, dar mă opresc brusc, citind în ochii verzi și tăioși ai bunicii, că frauda mea fusese descoperită: mâlul de după urechi m-o dat de gol! Zâmbesc ușor în colțul gurii și mă vâr la somn cu mâinile împreunate sub ceafă. 

Curând, laguna cea albastră mă leagănă încet și dulce, pe-o undă amplă care se risipește pe albastrul întunecat al cerului: stelele clipesc în raze verzi, ori sunt lucirile tăioase din ochii bunicii? O liniște împărătească se lasă greoi peste laguna copilăriei mele ca o ceață groasă. Greierii nu se mai aud nici ei. Au plecat cu toții la culcare. Cânele nu mai latră, doar cufundacul țiuie rar, ca un far călăuzitor în noapte. Noapte bună!, îi zic în gând. Mâne, în zori, om lua-o de la capăt, cu sau fără drăcușorii cei mânjiți de mâlul cleios al lagunei albastre...

Еще ...

Поддержите Poezii Online

Ваша поддержка помогает Poezii Online красиво расти. Пожертвование помогает развитию, улучшениям и этому пространству, посвящённому личному творчеству — месту, где поэзия и литературный текст приносят вдохновение, спокойствие и глоток воздуха для души.

Спасибо, что помогаете поэзии жить дальше. 🤍