Fotografia din ramă

PROLOG

Scrisoarea din nord

Era o toamnă târzie, dintre acelea în care cerul pare că s-a coborât peste acoperișurile caselor, iar frunzele ruginii se desprind una câte una de ramuri, purtate de vânt pe ulițele aproape pustii.

Într-un oraș din România, nu departe de o biserică veche cu ziduri albe și cu o turlă înaltă, trei oameni aveau să primească o scrisoare care urma să le schimbe pentru multă vreme viața.

Tihircă era un om curios, iubitor de cărți și de călătorii. Avea obiceiul de a pune întrebări chiar și atunci când ceilalți credeau că lucrurile erau lămurite.

Sotirescu era cu totul altfel.

El era prudent, calculat și, după cum spunea singur, „un om care nu pleacă nicăieri fără să știe unde se întoarce”.

Georgiana era cea mai liniștită dintre ei. Avea o fire milostivă și o credință pe care nu o arăta prin vorbe mari, ci prin fapte.

Într-o seară, cei trei se aflau în casa lui Tihircă.

Pe masă se găsea o lampă cu lumină gălbuie, câteva cărți și un ceainic.

Deodată, se auzi o bătaie în ușă.

Tihircă se ridică.

— Cine să fie la ora asta?

Deschise.

Poștașul îi întinse o scrisoare.

— A venit de departe.

Tihircă privi plicul.

Pe el era scris numele său.

Se întoarse în cameră.

— Din Finlanda.

Sotirescu lăsă ceașca jos.

— Finlanda?

Georgiana se ridică și ea.

— De la cine?

Tihircă deschise plicul.

Era o scrisoare de la părintele Andrei, un vechi cunoscut al familiei, care slujea într-o mică parohie ortodoxă din nordul Finlandei.

Tihircă începu să citească.

„Dragă Tihircă,

Au trecut mulți ani de când ne-am văzut. Dumnezeu m-a trimis într-un ținut îndepărtat, unde am întâlnit oameni buni, dar și oameni singuri, oameni care caută un răspuns la întrebările vieții.

Avem aici o mică biserică și o veche mănăstire care a rămas multă vreme părăsită.

Acum încercăm să o redeschidem.

Am nevoie de oameni care să ajute.

Dacă poți, vino.

Și, dacă nu vii singur, cu atât mai bine.

Poate că drumul acesta nu este doar un drum prin țări străine.

Poate fi și un drum spre înțelegerea propriului suflet.

Dumnezeu să vă lumineze.”

Tihircă termină de citit.

În cameră se făcu liniște.

— Ei bine? întrebă Sotirescu.

Tihircă ridică privirea.

— Eu plec.

Sotirescu se uită la Georgiana.

Georgiana zâmbi.

— Și eu.

Sotirescu oftă.

— Atunci, pesemne, trebuie să vin și eu.

— De ce? întrebă Tihircă.

— Pentru că dacă vă las singuri, Dumnezeu știe ce veți face pe acolo.

Toți trei izbucniră în râs.

Și astfel începu călătoria.

---

CAPITOLUL I

Pregătirea

În următoarele zile, casa lui Tihircă deveni un adevărat depozit.

Pe masă erau hărți.

Pe scaune erau haine.

Lângă ușă se aflau bagajele.

Sotirescu își făcea inventarul pentru a treia oară.

— Haine?

— Da.

— Acte?

— Da.

— Medicamente?

— Da.

— Lanterna?

— Da.

— A doua lanternă?

Tihircă îl privi.

— De ce ai două?

— Pentru că una se poate strica.

— Și dacă se strică și a doua?

Sotirescu rămase o clipă pe gânduri.

— Atunci aprind lumânarea.

Georgiana râse.

— Tu nu pleci în Finlanda. Tu te pregătești pentru sfârșitul lumii.

— Nu se știe niciodată.

Georgiana avea un singur bagaj.

În el se găseau câteva haine, o carte de rugăciuni, o icoană mică a Maicii Domnului și câteva lucruri pentru oamenii pe care urmau să-i întâlnească.

Tihircă observă.

— Tu ai cel mai puțin.

— Pentru că nu vreau să car lucruri inutile.

Sotirescu arătă spre cele două valize ale sale.

— Ai grijă ce spui.

În dimineața plecării, cei trei merseră la biserică.

Era încă întuneric.

Preotul îi aștepta.

După rugăciune, îi binecuvântă.

— Mergeți cu pace și să vă întoarceți cu folos.

Tihircă întrebă:

— Părinte, ce înseamnă să ne întoarcem cu folos?

Preotul îl privi.

— Să nu vă întoarceți aceiași oameni care ați plecat.

---

CAPITOLUL II

Spre nord

Drumul fu lung.

Trecuseră prin orașe pe care nu le mai văzuseră niciodată.

Priviseră peisaje străine.

Auzeau limbi pe care nu le înțelegeau.

La început, Tihircă era încântat.

Sotirescu devenise însă din ce în ce mai tăcut.

Georgiana îl întrebă:

— Ce ai?

— Mă gândesc.

— La ce?

— Cât mai avem.

Tihircă izbucni în râs.

— Nici nu am ajuns bine.

— Tocmai.

După multe ore, peisajul începu să se schimbe.

Copacii se întindeau în păduri uriașe.

Lacurile apăreau printre dealuri.

Aerul devenea tot mai rece.

Apoi apăru prima zăpadă.

Georgiana privi pe fereastră.

— Finlanda.

Tihircă zâmbi.

Sotirescu își puse încă un fular.

— Nu-mi place începutul.

---

CAPITOLUL III

Țara liniștii

Când ajunseră în Finlanda, cei trei fură uimiți.

Totul părea diferit.

Casele erau așezate ordonat.

Drumurile erau liniștite.

Pădurile păreau nesfârșite.

În unele locuri, lacurile se întindeau atât de departe, încât păreau că se unesc cu cerul.

— Este frumoasă, spuse Georgiana.

Tihircă o aprobă.

Sotirescu se uită la termometru.

— Minus...

Se opri.

— Nu vreau să mai știu.

La gară îi aștepta părintele Andrei.

Era un om trecut de cincizeci de ani, cu barbă căruntă și ochi blânzi.

— Bine ați venit!

— Părinte! spuse Tihircă.

Se îmbrățișară.

— Mă bucur că ați venit.

Sotirescu îi întinse mâna.

— Noi ne bucurăm că încă mai avem degete.

Părintele începu să râdă.

— Vă veți obișnui.

— Cu frigul?

— Nu.

— Atunci cu ce?

— Cu Dumnezeu.

Sotirescu tăcu.

Părintele continuă:

— Frigul îl suporți cu haine bune. Dar singurătatea o suporți numai dacă ai credință.

---

CAPITOLUL IV

Biserica din pădure

Biserica era mică.

Se afla la marginea unei păduri.

Înăuntru, însă, era o frumusețe aparte.

Icoanele erau pictate în stil bizantin.

Chipurile sfinților păreau liniștite.

Candelele ardeau înaintea icoanelor.

Georgiana se apropie de icoana Maicii Domnului.

Părintele Andrei o privi.

— Îți place?

— Da.

— Știi de ce?

— Pentru că este liniște.

— Nu doar pentru asta.

Părintele arătă spre icoane.

— Aici au venit oameni care au plâns. Au venit oameni care au mulțumit. Au venit oameni care nu mai știau ce să facă. Și toți au plecat cu nădejde.

Tihircă privi în jur.

— Câți oameni vin?

— Nu foarte mulți.

— Atunci pentru cine țineți biserica deschisă?

Părintele răspunse:

— Pentru oricine are nevoie de ea.

---

CAPITOLUL V

Mănăstirea uitată

A doua zi, părintele Andrei îi conduse către vechea mănăstire.

Drumul era greu.

Mergeau prin zăpadă.

La un moment dat, Sotirescu se opri.

— Cât mai avem?

— O oră.

— De mers?

— Da.

— Și după aceea?

— Mai vedem.

— Asta nu-mi place deloc.

Tihircă râse.

În cele din urmă, ajunseră.

Mănăstirea era veche.

Clădirile aveau nevoie de reparații.

Dar biserica încă stătea în picioare.

Părintele deschise ușa.

Înăuntru era frig.

Praful se așezase peste unele icoane.

Georgiana aprinse o lumânare.

Flacăra lumină încet încăperea.

Toți tăcură.

— Aici, spuse părintele, s-au rugat oameni timp de generații.

Sotirescu privi pereții.

— Și acum?

— Acum trebuie să vedem dacă mai putem aprinde lumina.

Georgiana răspunse:

— O putem aprinde.

---

CAPITOLUL VI

Oamenii din nord

În zilele următoare, cei trei începură să cunoască oamenii locului.

Îl întâlniră pe Mikael, un bătrân finlandez.

Era ortodox și locuia singur.

Mai era Anna, o femeie care avea grijă de mai mulți copii.

Era și Petri, un tânăr care nu mai intrase de ani întregi în biserică.

Tihircă îl întrebă:

— De ce nu mai vii?

Petri ridică din umeri.

— Nu știu.

— Nu crezi?

— Uneori cred. Alteori mă îndoiesc.

Tihircă tăcu.

Georgiana interveni:

— Îndoiala nu trebuie să fie sfârșitul drumului.

Petri o privi.

— Dar dacă nu mai găsesc drumul?

— Atunci mergi cu cineva care încă îl vede.

Petri nu răspunse.

Dar a doua zi veni la mănăstire.

---

CAPITOLUL VII

Furtuna

Într-o seară, vremea se schimbă.

Vântul începu să bată cu putere.

Zăpada cădea fără încetare.

Părintele Andrei primi vestea că o familie era izolată.

Avea nevoie de ajutor.

— Trebuie să mergem, spuse el.

Sotirescu îl privi.

— În noaptea asta?

— Da.

— Pe vremea asta?

— Da.

Sotirescu oftă.

— De ce nu putem face fapte bune pe vreme frumoasă?

Tihircă îl bătu pe umăr.

— Pentru că atunci ar veni toată lumea.

Porniră.

Drumul deveni din ce în ce mai greu.

La un moment dat, Sotirescu căzu în zăpadă.

— Sunt bine!

Georgiana îl ajută să se ridice.

— Sigur?

— Da.

Tihircă îl privi.

— Ai zăpadă pe cap.

— Unde?

— Peste tot.

Ajunseră la casă.

Familia era speriată.

Părintele îi liniști.

Georgiana îi ajută.

Tihircă aduse lemne.

Sotirescu aprinse focul.

După câteva ore, toți erau în siguranță.

Înainte de plecare, tatăl familiei îi spuse părintelui:

— Nu voi uita niciodată.

Părintele răspunse:

— Nu nouă trebuie să ne mulțumești. Mulțumește lui Dumnezeu și fă și tu, când vei putea, același bine altuia.

---

CAPITOLUL VIII

Cufărul

Într-o zi, Tihircă descoperi în mănăstire o cameră veche.

Într-un colț se afla un cufăr.

Îl chemă pe Sotirescu.

— Iar ai găsit ceva?

— Da.

— Dacă e aur, să știi că am fost primul care a venit.

Georgiana veni și ea.

Cufărul fu deschis.

Nu era aur.

Erau manuscrise.

Cărți.

Scrisori.

Fotografii.

Părintele Andrei le cercetă.

— Sunt documentele vechii comunități.

Georgiana luă o carte.

Pe prima pagină scria:

„Pentru cei care vor veni după noi.”

Citi mai departe.

Cartea vorbea despre oameni care ajutaseră săracii, îngrijiseră bolnavii și păstraseră biserica deschisă chiar și în vremuri grele.

Ultima frază era:

„Nu lăsați lumina să se stingă.”

Tihircă închise cartea.

— Acum înțeleg.

— Ce? întrebă Sotirescu.

— Nu mănăstirea trebuie doar reparată.

Georgiana completă:

— Trebuie continuată.

---

CAPITOLUL IX

Georgiana și copiii

Georgiana începu să organizeze întâlniri pentru copii.

Le citea povești.

Îi învăța rugăciuni.

Le vorbea despre bunătate.

Într-o zi, un copil o întrebă:

— De ce trebuie să ne rugăm?

Georgiana se gândi.

— Pentru că omul nu poate trăi numai cu lucrurile pe care le vede.

Copilul o privi.

— Dumnezeu ne vede?

— Da.

— Și când suntem singuri?

— Mai ales atunci.

Copilul zâmbi.

---

CAPITOLUL X

Sotirescu se schimbă

La început, Sotirescu fusese cel mai sceptic.

Îl interesa frigul, mâncarea, drumurile și bagajele.

Dar încet, ceva se schimba.

Într-o zi, văzu un bătrân venind singur la biserică.

Ningea.

Sotirescu îl ajută să intre.

Bătrânul îi mulțumi.

— Dumnezeu să vă răsplătească.

Sotirescu răspunse:

— Nu am făcut mare lucru.

Bătrânul zâmbi.

— Pentru dumneavoastră poate nu. Pentru mine a fost mult.

Sotirescu rămase pe gânduri.

În acea seară, intră singur în biserică.

Se opri în fața unei icoane.

Și pentru prima dată după mult timp se rugă fără să se grăbească.

---

CAPITOLUL XI

Tihircă și întrebarea

Tihircă devenise preocupat de o întrebare.

Într-o seară, îl întrebă pe părintele Andrei:

— De ce oamenii trebuie să plece atât de departe ca să înțeleagă lucruri simple?

Părintele răspunse:

— Pentru că omul nu vede întotdeauna ceea ce se află în fața lui.

— Și călătoria îl ajută?

— Uneori.

— Alteori?

— Alteori îl ajută suferința.

— Și alteori?

— Dragostea.

Tihircă tăcu.

— Iar Dumnezeu?

Părintele zâmbi.

— Dumnezeu este prezent în toate acestea, dacă omul știe să-L caute.

---

CAPITOLUL XII

Mănăstirea renaște

Lunile trecură.

Mănăstirea se schimba.

Acoperișul fu reparat.

Ferestrele fură schimbate.

Icoanele fură curățate cu grijă.

Curtea fu îngrijită.

Biserica fu pregătită pentru prima slujbă.

În ziua redeschiderii, oamenii veniseră din mai multe locuri.

Români.

Finlandezi.

Greci.

Sârbi.

Bătrâni.

Tineri.

Copii.

Părintele Andrei intră în biserică.

Candelele se aprinseră.

Tihircă stătea în spate.

Georgiana avea ochii umezi.

Sotirescu ținea în mână vechea lanternă.

Tihircă îl privi.

— Ce faci cu ea?

— Amintire.

— De ce?

— Pentru că într-o noapte credeam că lumina vine de la lanternă.

Tihircă zâmbi.

— Și acum?

Sotirescu privi spre altar.

— Acum știu că lanterna doar luminează drumul. Omul trebuie să găsească lumina din suflet.

---

CAPITOLUL XIII

Vestea întoarcerii

Într-o dimineață, părintele Andrei îi anunță:

— Trebuie să vă întoarceți acasă.

Tihircă fu surprins.

— De ce?

— Pentru că misiunea voastră aici s-a încheiat.

Georgiana privi biserica.

— Dar abia acum începe.

— Tocmai.

Sotirescu se uită la bagaje.

— În sfârșit!

Georgiana râse.

— Îți era dor de România?

— Da.

— De ce?

— De vreme.

---

CAPITOLUL XIV

Ultima seară

În ultima seară, cei trei merseră singuri la mănăstire.

Era liniște.

Zăpada strălucea sub lumina lunii.

În biserică ardea o singură candelă.

Georgiana se opri în fața icoanei Maicii Domnului.

Tihircă se rugă.

Sotirescu stătea în tăcere.

După câteva minute, spuse:

— O să-mi fie dor.

Tihircă se întoarse.

— De ce?

— De locul acesta.

Georgiana zâmbi.

— Atunci nu l-ai pierdut.

— Cum?

— Pentru că ceea ce iubești cu adevărat porți cu tine.

---

CAPITOLUL XV

Înapoi în România

Când ajunseră acasă, primăvara începuse.

Era cu totul altă lume.

Soarele era mai cald.

Copacii înfloreau.

Clopotele bisericii se auzeau peste oraș.

Tihircă se opri.

Ascultă.

— Ce este?

Sotirescu îl privi.

— Clopotul.

— Știu.

— Atunci?

Tihircă zâmbi.

— Nu l-am mai auzit niciodată așa.

Georgiana înțelese.

— Pentru că acum îl auzi după ce ai cunoscut liniștea.

---

CAPITOLUL XVI

Povestea spusă mai departe

În următoarele săptămâni, oamenii îi întrebau despre călătorie.

Tihircă povestea despre Finlanda.

Sotirescu vorbea despre frig.

Georgiana vorbea despre oameni.

Dar, în cele din urmă, povestea lor ajungea mereu la aceeași idee.

Nu distanța îi schimbase.

Ci oamenii.

O familie pe care o ajutaseră.

Un bătrân singur.

Un copil care învățase să se roage.

Un tânăr care se întorsese la biserică.

O mănăstire care fusese redeschisă.

Și o lumină care nu se stinsese.

---

CAPITOLUL XVII

A doua scrisoare

După aproape un an, veni o altă scrisoare din Finlanda.

Părintele Andrei scria:

„Dragii mei,

Mănăstirea este plină.

Vin oameni.

Copiii cresc.

Tinerii au început să ajute.

Biserica este vie.

Vă mulțumesc că ați venit atunci când v-am chemat.

Dar să știți ceva: voi nu ați făcut singuri toate acestea.

Dumnezeu a lucrat prin voi.”

Tihircă citi scrisoarea cu glas tare.

Sotirescu zâmbi.

Georgiana își făcu semnul crucii.

---

CAPITOLUL XVIII

O nouă generație

Au trecut anii.

Copiii pe care Georgiana îi cunoscuse în Finlanda deveniseră adolescenți.

Petri, tânărul care se îndoia, ajunsese să ajute la biserică.

Mikael îmbătrânise, dar continua să vină la slujbe.

Mănăstirea devenise un loc de întâlnire.

Într-o zi, un copil întrebă:

— Cine a reparat-o?

Petri răspunse:

— Mulți oameni.

— Cine a început?

Petri zâmbi.

— Trei călători.

— Cine?

— Tihircă, Sotirescu și Georgiana.

---

CAPITOLUL XIX

Ultima întâlnire

După mulți ani, Tihircă, Sotirescu și Georgiana se întoarseră în Finlanda.

Erau mai bătrâni.

Dar în sufletul lor călătoria părea să fi început abia ieri.

Când intrară în mănăstire, găsiră biserica plină.

Un tânăr slujea alături de părintele Andrei.

Tihircă îl recunoscu.

Era Petri.

— Tu?

Petri zâmbi.

— V-am spus că nu voi uita.

Georgiana îl îmbrățișă.

Sotirescu se uită în jur.

— Și lanterna mea?

Petri izbucni în râs.

— Este într-un muzeu.

— Ce?

— Copiii o numesc „lanterna lui Sotirescu”.

Toți râseră.

---

EPILOG

Lumina care nu se stinge

În seara aceea, cei trei stăteau în fața mănăstirii.

Soarele cobora încet.

Cerul nordic era luminat.

Pădurea era liniștită.

Tihircă privi în depărtare.

— Am venit aici crezând că vom vedea Finlanda.

Georgiana zâmbi.

— Și ce ai văzut?

— Oamenii.

Sotirescu adăugă:

— Și multă zăpadă.

Tihircă râse.

— Da. Și multă zăpadă.

Apoi se făcu liniște.

Din biserică se auziră clopotele.

Georgiana își făcu semnul crucii.

Tihircă privi spre luminile bisericii.

Sotirescu își scoase căciula.

Pentru câteva clipe, niciunul nu mai spuse nimic.

În fața lor se afla mănăstirea.

Aceeași clădire care odinioară părea părăsită.

Aceeași biserică în care intrase o singură lumânare.

Dar acum ferestrele erau luminate.

Oamenii se rugau.

Copiii alergau prin curte.

Bătrânii vorbeau.

Tinerii ajutau.

Viața se întorsese.

Tihircă spuse încet:

— Acum înțeleg cuvintele din manuscris.

Georgiana îl privi.

— „Nu lăsați lumina să se stingă.”

— Da.

Sotirescu privi către biserică.

— Și noi am crezut că lumina este numai lumina unei lumânări.

Georgiana răspunse:

— Lumina adevărată este cea pe care o duci mai departe.

Părintele Andrei ieși din biserică.

— Vă așteaptă.

Cei trei se ridicară.

Înainte de a intra, Tihircă se întoarse pentru o ultimă privire către pădure.

Se gândi la ziua în care plecase din România.

Atunci fusese curios.

Acum era recunoscător.

Înțelesese că o călătorie adevărată nu este aceea în care omul schimbă doar locurile, ci aceea în care se schimbă pe sine.

Poți trece peste granițe.

Poți vedea țări străine.

Poți traversa păduri și mări.

Poți ajunge într-un ținut în care ziua este scurtă și noaptea lungă.

Dar, dacă sufletul rămâne întunecat, omul nu a ajuns nicăieri.

Iar dacă sufletul primește lumina credinței, omul poate fi singur într-o pădure din nord și totuși să nu fie singur.

Pentru că Dumnezeu este mai aproape decât pare.

Tihircă, Sotirescu și Georgiana intrară în biserică.

Ușa se închise încet în urma lor.

Candelele ardeau.

Icoanele străluceau în lumina lor.

Și, undeva, într-un colț al bisericii, se afla vechiul manuscris.

Pe prima pagină era aceeași frază:

„Pentru cei care vor veni după noi.”

Iar pe ultima pagină:

„Nu lăsați lumina să se stingă.”

Lumina continuă să ardă.

Nu numai în biserică.

Nu numai în Finlanda.

Ci în fiecare om care alege să facă binele, să ierte, să ajute, să se roage și să păstreze credința chiar atunci când drumul este greu.

Iar călătoria celor trei nu s-a sfârșit odată cu întoarcerea lor.

Ea a continuat prin oamenii pe care i-au ajutat.

Prin copiii pe care i-au învățat.

Prin mănăstirea pe care au redeschis-o.

Prin fiecare rugăciune rostită acolo.

Și prin fiecare inimă care a primit din nou speranță.

Căci omul poate pleca.

Omul poate îmbătrâni.

Omul poate dispărea din această lume.

Dar binele făcut din iubire și credință poate rămâne mult după ce pașii lui s-au șters din zăpadă.

Iar în țara nordului, acolo unde pădurile sunt întinse și nopțile lungi, o lumină mică continua să ardă înaintea icoanei.

Era aceeași lumină pe care o aprinsese Georgiana în prima zi.

Aceeași lumină pe care o păzise Tihircă.

Aceeași lumină pe care Sotirescu o căutase în noaptea furtunii.

O lumină mică.

Dar nebiruită.

Sfârșit.

Era odată un copil care, într-o zi, a simțit o durere puternică la picior. Pentru o clipă, lumea parcă s-a oprit. Îi era atât de rău, încât simțea că puterile îl părăsesc. Îi era frică și nu știa ce avea să se întâmple. Se uita în jur și își dorea doar ca durerea să treacă. În inima lui se auzea un singur gând: „Doamne, mi-e teamă.” Dar, în mijlocul fricii, o altă voce parcă îi răspundea: „Nu trebuie să fii fără frică pentru a fi curajos. Curajul începe atunci când îți este frică și totuși alegi să mergi mai departe.” A venit ajutorul, iar după un timp durerea s-a liniștit. Copilul a înțeles că acea zi, deși îl speriase, nu avea să fie sfârșitul drumului său. A rămas cu o amintire, dar și cu o lecție: Uneori, Dumnezeu nu ne ferește de toate durerile, dar ne poate da puterea să trecem prin ele. Și, când mai târziu își amintea de acea zi, nu mai vedea doar frica. Vedea și copilul care, deși credea că nu mai poate, a rezistat. Morala: Nu este rușinos să te temi și nici să simți că nu mai poți. Chiar și omul curajos poate tremura. Important este să nu-ți pierzi nădejdea atunci când treci prin încercare, pentru că după durere poate veni vindecarea, iar după frică poate veni pacea.

[Cristian Diaconița]

Alexandru cel Bun — Povestea unui suflet care s-a întors la lumină

Se spune că fiecare om poartă în adâncul inimii sale o taină pe care lumea nu o poate vedea. Unii oameni își ascund această taină sub zâmbete, alții sub bogății, alții sub putere, iar alții sub o tăcere atât de adâncă, încât nimeni nu mai bănuiește ce se petrece în sufletul lor. Dar Dumnezeu, Care vede și cele ascunse, cunoaște întotdeauna durerea, frica și nădejdea fiecărui om.

Așa era și Lex Luthor.

În copilărie, fusese un băiat cu o minte neobișnuit de ageră. Îi plăcea să citească și să cerceteze, iar cărțile deveniseră prietenii lui cei mai apropiați. În timp ce alți copii alergau prin curțile caselor, Lex putea rămâne ore întregi în bibliotecă, cu o carte deschisă înaintea lui și cu lumina unei lămpi căzând peste paginile pline de formule și desene.

Era curios.

Întreba mereu „de ce?”.

De ce se mișcă lucrurile?

De ce cad obiectele?

De ce oamenii se comportă într-un anumit fel?

De ce unii au totul, iar alții nu au aproape nimic?

Dar printre toate aceste întrebări exista una pe care nu îndrăznea să o rostească:

De ce nu mă simt iubit?

Casa în care crescuse era mare și bogată. Avea camere numeroase, mobilier scump și oameni care se ocupau de toate nevoile familiei. Nimic nu părea să lipsească.

Și totuși, în sufletul copilului exista o singurătate pe care nimeni nu o putea cumpăra și nicio invenție nu o putea vindeca.

Tatăl său era un om sever. Pentru el, slăbiciunea era un lucru de neiertat, iar greșeala trebuia ascunsă. Lex învățase de mic că trebuie să fie puternic.

Dacă lua o notă bună, trebuia să ia una și mai bună.

Dacă făcea o invenție, trebuia să construiască una și mai impresionantă.

Dacă reușea ceva, succesul nu era niciodată suficient.

Astfel, copilul începu să creadă că valoarea lui depinde de ceea ce poate realiza.

Într-o seară, după ce petrecuse ore întregi studiind, Lex își privi tatăl și întrebă cu glas scăzut:

— Tată, ești mândru de mine?

Bărbatul îl privi câteva clipe.

— Ai făcut bine, răspunse el.

Atât.

Pentru un copil, acele cuvinte nu erau suficiente.

Lex coborî privirea.

În acea seară, în timp ce se afla singur în camera lui, își spuse:

— Voi deveni atât de puternic, încât nimeni nu va mai putea spune că nu sunt suficient de bun.

Nu știa atunci că această hotărâre avea să-i schimbe întreaga viață.

Anii trecură.

Copilul deveni adolescent, iar adolescentul deveni tânăr. Inteligența lui se transformă într-un instrument puternic. Citea despre știință, tehnologie, economie și filozofie. Învăța repede și reușea să rezolve probleme pe care alții le considerau aproape imposibile.

Dar, odată cu inteligența, crescuse și mândria.

Lex nu mai privea oamenii ca pe niște semeni, ci ca pe niște trepte.

Unii îi erau folositori.

Alții îi erau inutili.

Cei care îi erau de folos erau păstrați aproape.

Cei care îl dezamăgeau erau îndepărtați.

În cele din urmă, deveni un om foarte bogat și foarte influent.

Avea tot ceea ce copilul de odinioară își dorise.

Dar într-o noapte, când toate luminile orașului străluceau în depărtare, Lex rămase singur în biroul său.

În fața lui se aflau documente, contracte și rapoarte.

Pe masă se afla un ceas.

Tic.

Tac.

Tic.

Tac.

Lex se uită la el.

Deodată, toate lucrurile din jur i se părură fără însemnătate.

Se ridică și se apropie de fereastră.

Orașul era frumos.

Dar în sufletul său era întuneric.

— Am tot ce mi-am dorit, spuse el încet.

Apoi făcu o pauză.

— Și de ce sunt atât de singur?

Întrebarea rămase fără răspuns.

În noaptea aceea, Lex nu dormi.

Pentru prima dată după mulți ani, începu să-și cerceteze nu mintea, ci inima.

Își aminti de copilul care fusese.

Își aminti de dorința de a fi iubit.

Își aminti de toate momentele în care răspunsese la durere prin mândrie.

Și atunci înțelese că ridicase în jurul inimii sale un zid.

Un zid foarte înalt.

Îl construise din avere.

Din orgoliu.

Din teamă.

Din neîncredere.

Din dorința de control.

Dar acum zidul devenise închisoarea lui.

A doua zi începu să caute răspunsuri.

Citi despre credință.

Citi despre creștinism.

Citi despre sfinți.

Citi despre oameni care renunțaseră la bogăție pentru a-și salva sufletele.

Și, cu cât citea mai mult, cu atât simțea o chemare pe care nu o putea explica.

Într-o carte veche întâlni cuvântul „pocăință”.

La început nu îi înțelese adevărata însemnătate.

Dar apoi descoperi că pocăința nu înseamnă doar regret.

Înseamnă întoarcere.

Întoarcerea inimii către Dumnezeu.

Lex rămase mult timp privind acel cuvânt.

Apoi șopti:

— Poate că asta caut.

Și porni la drum.

Drumul său îl purtă până în România.

Ajunse într-o zi în Gorj, iar după multe ore de călătorie se apropie de Cărbunești-Sat.

Era o zi liniștită.

Cerul era senin, iar vântul mișca încet frunzele copacilor. Satul părea departe de lumea în care Lex își construise imperiul.

Aici nu existau clădiri uriașe.

Nu existau oameni care să alerge după bani.

Era doar liniște.

Și în mijlocul acelei liniști, Lex zări o biserică ortodoxă.

Se opri.

Privi spre turla bisericii.

Deasupra ei se afla Sfânta Cruce.

În sufletul său se născu o emoție pe care nu o mai simțise.

Nu știa de ce, dar simțea că trebuie să intre.

Coborî din mașină.

Merse încet spre poartă.

O deschise.

Păși în curtea bisericii.

La intrare îl întâmpină un om al bisericii.

— Pace și bine ai venit!

Lex îl privi surprins.

— Bună ziua.

— Bine ai venit. Ești pentru prima dată aici?

Lex ezită.

— Da.

Omul zâmbi.

— Atunci intră. Nu te teme.

Lex îl privi.

— Nu știți cine sunt.

— Nu contează cine ai fost înainte să intri pe această poartă. Contează cu ce inimă ai venit.

Cuvintele îl tulburară.

Lex păși în biserică.

În interior, lumina candelelor se mișca încet. Icoanele priveau tăcute către cei care veniseră să se roage.

Lex nu știa toate rânduielile.

Nu știa unde să stea.

Nu știa ce să facă.

Dar știa că trebuia să rămână.

Se apropie de icoana Mântuitorului.

Pentru o clipă, își aminti de toate lucrurile pe care le făcuse.

Își plecă fruntea.

— Doamne...

Se opri.

Vocea îi tremura.

— Dacă mă mai poți primi...

O lacrimă îi coborî pe obraz.

— Primește-mă.

În biserică era liniște.

Dar în sufletul lui se întâmpla ceva.

Pentru prima dată, Lex nu mai încerca să fie puternic.

Nu mai încerca să demonstreze nimic.

Pur și simplu stătea înaintea lui Dumnezeu.

Preotul îl primi și îl ascultă.

Lex povesti despre copilăria sa.

Despre singurătate.

Despre tatăl său.

Despre dorința de a fi respectat.

Despre averea sa.

Despre mândrie.

Despre oamenii pe care îi rănise.

Despre nopțile în care, deși avea totul, se simțea gol.

Când termină, preotul îi spuse:

— Fiule, Dumnezeu nu așteaptă să vii înaintea Lui spunând că nu ai greșit. Dumnezeu așteaptă să vii cu inimă sinceră și să spui: „Am greșit. Ajută-mă să mă schimb.”

Lex ridică ochii.

— Și dacă am greșit prea mult?

— Niciun om nu trebuie să creadă că mila lui Dumnezeu este mai mică decât greșelile sale.

Lex rămase tăcut.

Cuvintele acestea îi pătrunseră adânc în suflet.

În zilele următoare, începu să vină tot mai des la biserică.

Învăța.

Se ruga.

Asculta.

Întreba.

Și, încetul cu încetul, omul care fusese Lex Luthor începea să se schimbe.

Nu peste noapte.

Nu printr-o minune care să șteargă trecutul.

Ci prin pași mici.

Într-o dimineață ajută un bătrân să ducă niște lucruri până acasă.

În altă zi cumpără medicamente pentru o familie care avea nevoie de ele.

Apoi ajută un copil să-și cumpere cărți pentru școală.

Când oamenii îi mulțumeau, el răspundea:

— Nu mie trebuie să-mi mulțumiți. Mulțumiți lui Dumnezeu și rugați-vă pentru mine.

Averea lui începu să fie folosită pentru oameni.

Casa lui deveni mai simplă.

Viața lui deveni mai liniștită.

Dar cea mai mare schimbare era în inimă.

Într-o duminică, după Sfânta Liturghie, Lex rămase în biserică.

Privi icoanele și spuse:

— Vreau să las în urmă omul care am fost.

Preotul se apropie.

— Ce ai în inimă?

Lex răspunse:

— Vreau un nume nou.

— Ce nume?

Lex privi către icoana Mântuitorului.

— Alexandru.

Apoi adăugă:

— Alexandru cel Bun.

Preotul zâmbi.

— Atunci să înțelegi că un asemenea nume nu este o laudă. Este o datorie. Dacă vrei să fii numit astfel, trebuie să înveți să fii bun în fiecare zi.

Alexandru își plecă fruntea.

— Voi încerca.

— Nu spune doar „voi încerca”. Spune: „Cu ajutorul lui Dumnezeu, voi merge pe acest drum.”

Alexandru făcu semnul Sfintei Cruci.

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, voi merge pe acest drum.

Din acea zi, oamenii din sat îl numiră Alexandru cel Bun.

Dar el nu se considera bun.

Când cineva îl lăuda, răspundea:

— Nu sunt bun. Încă învăț să fiu.

Într-o seară, stătea în curtea bisericii și privea apusul.

Un copil se apropie de el.

— Domnule Alexandru?

— Da?

— Pot să te întreb ceva?

— Sigur.

— De ce ai venit tocmai aici?

Alexandru zâmbi.

— Pentru că eram pierdut.

— Și acum?

Alexandru privi către biserică.

— Acum știu unde să mă întorc atunci când mă rătăcesc.

Copilul se gândi puțin.

— Și unde este drumul?

Alexandru răspunse:

— În inimă, dacă inima îl caută pe Dumnezeu.

Copilul zâmbi și plecă.

Alexandru rămase singur.

Clopotul începu să bată.

O dată.

De două ori.

Apoi încă o dată.

Sunetul se răspândi peste casele satului.

Alexandru își făcu semnul Sfintei Cruci.

În fața bisericii, sub lumina amurgului, nu mai era omul care se temea să fie slab.

Nu mai era copilul care credea că trebuie să fie puternic pentru a fi iubit.

Nu mai era omul care credea că averea poate cumpăra pacea.

Era Alexandru.

Un om care învățase să se roage.

Un om care învățase să ceară iertare.

Un om care învățase să ajute.

Un om care învățase că adevărata putere nu este să-i stăpânești pe ceilalți, ci să-ți stăpânești propria mândrie.

Într-o noapte, înainte să plece din biserică, Alexandru îngenunche înaintea icoanei Mântuitorului.

Lumina unei singure candele tremura în liniștea bisericii.

— Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul. Îți mulțumesc că mi-ai arătat drumul atunci când eu nu mai știam încotro să merg. Ajută-mă să nu mă mai întorc la omul care am fost. Ajută-mă să fiu bun cu cei săraci, blând cu cei întristați, răbdător cu cei care greșesc și smerit atunci când oamenii mă laudă.

Se opri.

Apoi adăugă:

— Și dacă vreodată voi uita cine sunt, adu-mi aminte de această biserică și de ziua în care ai deschis înaintea mea ușa către o viață nouă.

Apoi se ridică.

Ieși din biserică.

Deasupra satului se întindea cerul înstelat.

Alexandru privi către el și zâmbi.

Pentru prima dată după mulți ani, nu mai simțea nevoia să aibă răspuns pentru toate.

Unele lucruri trebuiau doar trăite.

Unele taine trebuiau doar primite.

Iar unele drumuri trebuiau parcurse cu credință.

A doua zi, Alexandru se întoarse din nou la biserică.

Și în ziua următoare.

Și după aceea.

Viața lui nu devenise lipsită de încercări. Mai avea momente de îndoială, momente în care trecutul îl urmărea și momente în care vechea mândrie încerca să se întoarcă.

Dar acum știa ce să facă.

Se oprea.

Se ruga.

Și își amintea de cuvintele preotului:

„Nu contează numai cât de jos ai căzut. Contează și către cine te întorci atunci când te ridici.”

Așa trecură anii.

Iar oamenii din Cărbunești-Sat ajunseră să-l cunoască nu după trecutul său, ci după faptele sale.

Copiii îl salutau.

Bătrânii îi vorbeau.

Oamenii săraci știau că pot găsi la el un ajutor.

Iar el, de fiecare dată când cineva îi spunea „Alexandru cel Bun”, își pleca privirea și răspundea:

— Rugați-vă pentru mine, ca să merit într-o zi acest nume.

Și astfel, omul care cândva crezuse că lumea trebuie cucerită învățase că adevărata biruință este aceea asupra propriei mândrii.

Omul care își construise ziduri în jurul inimii învățase să deschidă ușa.

Omul care căutase puterea în bogăție o găsise în credință.

Iar omul care fusese cândva Lex Luthor își găsise, în cele din urmă, un alt nume și un alt drum.

Alexandru cel Bun.

În fiecare duminică, clopotul bisericii din Cărbunești-Sat se auzea peste sat.

Iar atunci Alexandru își ridica privirea către cer și își făcea semnul Sfintei Cruci.

Nu mai întreba:

„Cât de puternic pot deveni?”

Ci întreba:

„Cât de mult bine pot face astăzi?”

Și aceasta a fost cea mai mare schimbare din viața lui.

Pentru că omul care își petrecuse copilăria încercând să fie deasupra tuturor descoperise, la sfârșitul drumului, că omul adevărat nu se înalță călcând peste ceilalți.

Se înalță atunci când îi ridică pe cei căzuți.

Iar în lumina blândă a candelelor, înaintea icoanelor, Alexandru cel Bun învățase taina pe care nicio carte de știință și nicio avere nu i-o putuseră dărui:

că sufletul își găsește adevărata pace atunci când omul se întoarce cu sinceritate către Dumnezeu.

Și astfel, povestea lui nu s-a sfârșit în ziua în care și-a schimbat numele.

Atunci abia a început.

A început povestea unui om care a învățat să iubească.

A unui om care a învățat să ierte.

A unui om care a învățat să fie smerit.

A unui om care a învățat să folosească ceea ce avea pentru binele altora.

A unui om care, după o viață întreagă petrecută în căutarea puterii, a găsit în cele din urmă ceva mai mare decât puterea:

credința, nădejdea și iubirea.

Iar peste sat, în liniștea serii, clopotul bisericii continua să bată.

Și fiecare bătaie părea să spună:

„Întoarce-te.”

„Nu este prea târziu.”

„Ridică-te.”

„Mergi înainte.”

Iar Alexandru cel Bun mergea.

Cu pași liniștiți.

Cu inima smerită.

Și cu Dumnezeu înaintea lui.

I. LUMINA

În noaptea lumii, când se lasă

Tăcerea peste-al meu hotar,

O rază sfântă, luminoasă,

Coboară lin din cer, prin har.

Nu-i foc ce arde fără milă,

Nici stea ce piere-n depărtări,

Ci-i Lumina cea umilă

Ce vindecă ale noastre stări.

O, Hristoase, Pâinea Vieții,

Izvorul nostru nesecat,

Tu ești nădejdea dimineții,

Tu ești Cuvântul întrupat.

Când sufletul se prăbușește

Sub greul zilelor de lut,

Un glas din cer îl întărește:

„Nu te teme, Eu te-am făcut.”

Și-atunci, din negura amară,

Se naște-un cântec nou și sfânt,

Iar inima, odinioară

Rănită, află legământ.

II. DORUL DUPĂ DUMNEZEU

Mi-e dor de Tine, Doamne Sfinte,

Mai mult decât pot spune-n grai,

Căci Tu cunoști ale mele gânduri

Și toate rănile ce le ai.

Mi-e dor de pacea Ta cerească,

De glasul Tău cel mângâietor,

De dragostea dumnezeiască

Ce vindecă orice fior.

Ca cerbul care-n arșița mare

Aleargă către-un izvor curat,

Așa aleargă-a mea suflare

Spre Tine, Doamne, ne-ncetat.

Departe de Tine, lumea doare,

Iar sufletul rămâne gol,

Dar când Te caut cu ardoare,

Tu vii și-mi ești Mântuitor.

III. LACRIMA

De multe ori, în taina nopții,

Când nimeni nu mă poate-auzi,

Îmi plec genunchii înaintea Crucii

Și-ncep în taină a grăi:

„Iartă-mă, Doamne, pentru toate,

Pentru păcate și căderi,

Pentru cuvintele uitate,

Pentru ale mele dureri.”

Și-o lacrimă încet coboară

Pe chipul meu îngândurat,

Dar ea nu este doar povară,

Ci semn că sufletul s-a-ndreptat.

Primește, Doamne, această apă

Ca pe-o tămâie către cer,

Și fă din inima mea slabă

Un vas al harului sincer.

IV. CRUCEA

O, Cruce sfântă, binecuvântată,

Lumină-n mijlocul durerii,

Prin tine moartea-i sfărâmată

Și omul află calea-nvierii.

Pe tine Fiul lui Dumnezeu

Și-a întins brațele iubirii,

Ca să ne scoată din păcatul greu

Și să ne ducă spre lumina firii.

Când greul vieții mă apasă

Și pașii-mi tremură pe drum,

Privesc spre Crucea luminoasă

Și prind putere chiar din scrum.

Nu vreau o viață fără cruce,

Nici drum lipsit de încercări;

Căci Crucea către Cer mă duce

Prin lacrimi, rugă și răbdări.

V. MAICA DOMNULUI

Preasfântă Maică, Preacurată,

Nădejdea celor necăjiți,

Tu, Maica Domnului chemată,

Acoperă-i pe cei smeriți.

Când peste noi furtuna vine

Și lumea pare fără glas,

Ridică rugăciunea către Fiul

Și nu ne lăsa fără popas.

Tu, care L-ai purtat în brațe

Pe Cel ce toate le-a zidit,

Învață-ne să fim cu pace

Și să iubim desăvârșit.

Sub sfântul tău acoperământ

Alerg cu sufletul smerit,

Căci știu că rugăciunea ta

Ne duce către Cel iubit.

VI. DUHUL SFÂNT

Adierea Duhului Sfânt

Se-așază tainic peste noi,

Și face roditor pământul

Ce-a fost uscat de-atâtea ploi.

El luminează mintea noastră,

El ne îndeamnă către bine,

El face inima albastră

De cerul care vine.

O, Duhule Mângâietor,

Coboară peste-al meu cuget,

Și fă din mine-un rugător

Cu suflet liniștit și vrednic.

VII. SINGURĂTATEA

Când toți se duc și mă părăsesc

Și casa pare fără glas,

Eu către Tine mă smeresc,

Căci Tu rămâi cu mine-n ceas.

Nu sunt singur, Hristoase,

Chiar dacă lumea m-a uitat;

Căci mâinile Tale milostive

Mă țin de fiecare dat'.

Când nu mai am niciun cuvânt

Și lacrimile-mi curg încet,

Tu ești cu mine pe pământ

Și-mi ești nădejde și profet.

VIII. DRAGOSTEA

Nu vreau iubire trecătoare,

Nici jurăminte fără rod,

Ci dragostea nemuritoare

Ce vine de la Dumnezeu.

Să pot ierta când sunt rănit,

Să pot răspunde cu iubire,

Să nu întorc răul primit,

Ci să aleg a Ta trăire.

Iubirea Ta să mă învețe

Să văd în omul de lângă mine

Un chip zidit cu frumusețe

Și-o făptură ce Îți aparține.

IX. ODIHNA

Odihnește-te, suflete, în Domnul,

Când drumul ți se pare greu,

Căci El îți poate schimba omul

Și te poate ridica mereu.

Nu te teme de noaptea rece,

Nici de furtuna de pe mare,

Căci orice încercare trece

Când Dumnezeu îți dă răbdare.

Iar dacă lumea te lovește

Și inima îți este frântă,

Adu-ți aminte cine este

Cel ce și astăzi te cuvântă.

X. ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR

Mi-e dor de cer, de veșnicie,

De locul fără plâns și dor,

De sfânta, nesfârșita bucurie

Din Împărăția tuturor.

Acolo nu mai este moarte,

Nici suferință, nici amar,

Ci viață fără sfârșit și pace,

Sub strălucirea Celui Preaînalt.

De-aceea, Doamne, mă întărește

Să nu mă pierd pe-acest pământ,

Ci fă-mi inima să Te iubească

Și sufletul să fie sfânt.

XI. RUGĂCIUNEA

Când dimineața se revarsă

Și soarele răsare lin,

Ridic spre cer a mea privire

Și-Ți spun, Hristoase: „Amin.”

Iar când se lasă seara rece

Și stelele se-aprind pe cer,

Îți mulțumesc pentru viață

Și pentru harul Tău din cer.

În fiecare zi, Stăpâne,

Dă-mi pace, dragoste și har,

Și nu mă lăsa să pierd lumina

Ce-ai pus în sufletul meu, dar.

XII. CÂNTAREA FINALĂ

Slavă Tatălui Celui veșnic,

Slavă Fiului iubit,

Slavă Duhului Celui Sfânt,

Treimii, Celui Preaslăvit!

Slavă în cer și pe pământ,

Slavă în veac și-n veșnicie,

Căci Dumnezeu este Cuvântul

Și viața noastră-n bucurie.

O, Hristoase, fii cu mine

În fiecare clipă grea,

Și când voi trece către Tine,

Primește, Doamne, viața mea.

Iar dacă glasul meu se stinge

Și cântecul va amuți,

Fă ca iubirea să rămână

Și-n cer să pot a Te slăvi.

Căci Tu ești Calea și Lumina,

Adevărul cel nemuritor,

Tu ești nădejdea și odihna,

Tu ești al nostru Mântuitor.

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh, acum și pururea

Și în vecii vecilor. Amin.

Cristian Diaconița

PROLOG

Umbra unui nume vechi

Înainte ca oamenii să fi învățat să-și scrie istoria în cărți, o scriau cu sângele, cu lacrimile și cu faptele lor.

Veacurile au trecut peste oameni asemenea unui râu care nu se întoarce niciodată la izvor. Cetăți puternice au devenit ruine, împărați au murit, steagurile lor au fost coborâte de pe ziduri, iar numele celor care odinioară porunceau unor ținuturi întregi s-au pierdut în tăcerea timpului.

Dar unele nume au rămas.

Unul dintre acestea era Spartacus.

Se povestea despre el că fusese un om care nu se plecase cu ușurință în fața puterii și care dorise libertatea. Viața lui fusese zbuciumată, plină de primejdii și lupte. Însă, odată cu trecerea generațiilor, povestea lui căpătase alte înțelesuri.

Într-o ramură îndepărtată a neamului său, numele fusese transmis din tată în fiu, până când, după multe veacuri, ajunse într-un ținut românesc ascuns între munți.

Acolo, într-o casă veche de lemn, lângă o biserică zidită în piatră, se născu un copil.

Era anul 18—.

În noaptea nașterii sale, peste sat căzuse o ninsoare mare. Vântul izbea ferestrele, iar crengile brazilor se plecau sub greutatea zăpezii.

În bisericuța satului ardea o singură candelă.

Preotul satului, părintele Nicolae, stătea înaintea icoanei Maicii Domnului și se ruga.

La casa de la marginea satului, copilul plângea.

Bunicul său îl privi îndelung.

— Cum îl veți numi?

Tatăl copilului tăcu.

Mama îl ținea la piept.

Bătrânul se apropie de leagăn și făcu semnul crucii.

— Cristianus, spuse el.

— Cristianus?

— Da. Pentru că numele acesta să-i amintească mereu că este creștin.

Apoi se opri.

— Iar dacă va avea nevoie de tărie, să-și amintească de strămoșul nostru.

Tatăl îl privi.

— Spartacus?

Bătrânul încuviință.

— Dar copilul acesta să nu moștenească doar sabia lui. Să moștenească și dorința de dreptate.

Afară, vântul urla.

În biserică, candela continua să ardă.

Copilul încetă să plângă.

Și nimeni nu știa atunci că, peste ani, numele lui avea să fie rostit prin munți:

Cristianus Ferox.

---

CAPITOLUL I

Copilul din satul dintre munți

Satul se numea Valea Luminii.

Nu era mare. Avea case răspândite de-a lungul unui râu limpede, iar deasupra lui se ridicau munții, acoperiți cu păduri dese.

Primăvara, livezile se umpleau de flori.

Vara, pășunile erau verzi.

Toamna, munții se îmbrăcau în aramă.

Iarna, satul devenea aproape nevăzut sub zăpadă.

În centrul lui se afla biserica.

Era veche, dar frumoasă. Zidurile ei albe erau împodobite cu picturi în stil bizantin. Deasupra intrării se afla o cruce de piatră.

Cristianus crescuse privind-o.

De mic copil era diferit de ceilalți.

Nu pentru că ar fi fost mai puternic.

Nu pentru că ar fi fost mai înțelept.

Ci pentru că întreba mereu.

— De ce?

De ce răsare soarele?

De ce oamenii se ceartă?

De ce există războaie?

De ce unii oameni sunt bogați, iar alții săraci?

De ce trebuie omul să ierte?

Bunicul său, bătrânul Andrei, îi răspundea răbdător.

Într-o seară, când Cristianus avea aproape șaisprezece ani, cei doi stăteau lângă sobă.

Bunicul ținea în mână o carte veche.

— Bunicule, este adevărat ce se spune despre Spartacus?

Bătrânul ridică privirea.

— Unele lucruri sunt adevărate. Altele au fost schimbate de oameni.

— Și ce a fost cu adevărat?

Bunicul închise cartea.

— A fost un om care a vrut să fie liber.

Cristianus tăcu.

— Dar libertatea nu este numai să nu ai lanțuri, continuă bătrânul. Poți să fii liber în trup și rob în suflet.

— Cum?

— Prin ură. Prin lăcomie. Prin răzbunare. Prin mândrie.

Cristianus privi focul.

— Atunci care este adevărata libertate?

Bătrânul făcu semnul crucii.

— Să poți face binele chiar atunci când ai puterea să faci răul.

Cuvintele acestea aveau să rămână în mintea tânărului pentru tot restul vieții.

---

CAPITOLUL II

Strămoșul și sabia

Într-o noapte, Cristianus intră în podul casei.

Căuta o lampă veche.

Într-un colț, sub câteva pături, descoperi un cufăr.

Era acoperit de praf.

Pe capac era sculptată o cruce.

Cristianus îl chemă pe bunicul său.

Bătrânul veni încet.

Când văzu cufărul, chipul i se schimbă.

— Unde l-ai găsit?

— Aici.

Bătrânul rămase nemișcat.

— Nu trebuia să-l vezi încă.

— De ce?

După câteva clipe, bătrânul deschise cufărul.

Înăuntru se afla o mantie veche, câteva manuscrise și o sabie.

Nu era împodobită cu aur.

Era simplă.

Lama purta urmele timpului.

Cristianus o privi.

— A cui este?

— A fost transmisă din generație în generație.

— A lui Spartacus?

Bătrânul clătină din cap.

— Nu pot spune că aceasta a fost sabia lui. Adevărul este mai complicat. Este o sabie păstrată de urmașii săi.

Cristianus întinse mâna.

— Pot s-o ating?

Bunicul încuviință.

Tânărul luă sabia.

Era grea.

— Nu o purta pentru mândrie, îi spuse bătrânul. Și nici pentru răzbunare.

— Atunci pentru ce?

— Pentru apărarea celor care nu se pot apăra singuri.

Cristianus privi crucea sculptată pe mâner.

— Și dacă trebuie să aleg între sabie și cruce?

Bătrânul zâmbi trist.

— Atunci să alegi crucea.

---

CAPITOLUL III

Străinul

Într-o dimineață de toamnă, un călăreț apăru la marginea satului.

Calul era obosit.

Haina călătorului era ruptă.

La brâu purta un mic medalion.

Cristianus îl întâlni lângă fântână.

— Ești străin?

— Da.

— De unde vii?

Omul îl privi atent.

— Dinspre răsărit.

— Și unde mergi?

— Spre mănăstirea Sfântului Ioan.

Cristianus se încruntă.

— Mănăstirea aceea este părăsită.

Străinul zâmbi.

— Așa spun oamenii.

— Și nu este adevărat?

— Uneori, Cristianus, oamenii văd doar ceea ce vor să vadă.

Tânărul tresări.

— De unde îmi știi numele?

Străinul nu răspunse.

Se urcă pe cal.

Înainte să plece, aruncă spre Cristianus o mică bucată de pergament.

Tânărul o prinse.

Pe ea era desenată o cruce.

Sub cruce se afla o inscripție:

„Caută lumina acolo unde întunericul este mai adânc.”

Cristianus privi în urma călărețului.

Atunci înțelese că ceva se schimbase.

---

CAPITOLUL IV

Chemarea

În aceeași seară, Cristianus merse la biserică.

Părintele Nicolae îl găsi în fața icoanei Mântuitorului.

— Ce ai?

Tânărul îi povesti tot.

Preotul ascultă fără să-l întrerupă.

Apoi merse la un dulap vechi și scoase un manuscris.

— Mă temeam că ziua aceasta va veni.

— Ce este?

— O hartă.

Cristianus deschise manuscrisul.

Era desenată o parte din munți.

Pe hartă apărea o cetate.

Deasupra ei era scris:

CETATEA SFINTEI LUMINI.

— Există?

— Odinioară a existat.

— Și acum?

Părintele Nicolae îl privi.

— Poate că există încă.

— Trebuie să merg acolo.

— Nu trebuie să pleci doar pentru că te cheamă aventura.

— Atunci de ce?

Preotul îi răspunse:

— Pentru că uneori Dumnezeu ne pune înainte un drum, dar nu ne obligă să-l urmăm. Alegerea rămâne a noastră.

Cristianus își plecă privirea.

— Voi pleca.

Părintele Nicolae îi puse mâna pe umăr.

— Atunci pleacă în pace. Dar amintește-ți: cea mai grea călătorie nu este prin munți.

— Ci prin suflet?

Preotul zâmbi.

— Ai început să înțelegi.

---

CAPITOLUL V

Călătoria

A doua zi, Cristianus părăsi satul.

Purta o mantie simplă, o traistă, manuscrisul și crucea primită de la bunicul său.

Sabia rămăsese acasă.

Nu pentru că se temea de ea.

Ci pentru că încă nu înțelegea de ce fusese păstrată.

Mergea de ore întregi când auzi un glas.

— Așteaptă!

Se întoarse.

Era un tânăr de aceeași vârstă.

Avea părul negru și purta un toiag.

— Cine ești?

— Matei.

— Unde mergi?

— Oriunde mă duce drumul.

Cristianus zâmbi.

— Nu este un răspuns.

— Nici întrebarea ta nu a fost prea bună.

Cei doi râseră.

Din acel moment, drumurile lor se uniră.

Mai târziu aveau să li se alăture și alții.

Un călugăr bătrân, pe nume Ilarion.

O fată curajoasă numită Ana.

Și un fost soldat, Damian, care purta în suflet amintirea unor vremuri grele.

Împreună aveau să formeze un grup pe care oamenii îl vor numi mai târziu:

Călătorii Luminii.

---

CAPITOLUL VI

Pădurea fără ecou

După trei zile, ajunseră într-o pădure despre care oamenii spuneau că nu are ecou.

— De ce? întrebă Ana.

Călugărul Ilarion răspunse:

— Pentru că pădurea aceasta ascunde multe taine.

— Pădurile nu ascund taine, spuse Matei.

— Oamenii le ascund.

În aceeași noapte, auziră pași.

Cristianus se ridică.

— Cine este acolo?

Nimeni nu răspunse.

Se auziră din nou pașii.

Apoi o voce:

— Întoarceți-vă!

Damian puse mâna pe arma sa.

Cristianus ridică mâna.

— Nu.

— De ce?

— Pentru că nu știm cine este.

Din întuneric apăru un bătrân.

— Căutați cetatea.

Nu era o întrebare.

— Da, răspunse Cristianus.

Bătrânul îi privi.

— Atunci trebuie să treceți prin vale.

— Ce se află acolo?

— Frica voastră.

Apoi dispăru între copaci.

---

CAPITOLUL VII

Valea fricii

Valea era acoperită de ceață.

Fiecare dintre ei începu să vadă lucruri diferite.

Matei își văzu casa arzând.

Ana își văzu familia plecând.

Damian își văzu trecutul.

Cristianus îl văzu pe bunicul său.

— Cristianus!

Tânărul se apropie.

— Bunicule?

Chipul bătrânului era trist.

— Întoarce-te.

— De ce?

— Pentru că vei pierde tot.

Cristianus făcu un pas.

Apoi se opri.

Își aminti cuvintele părintelui Nicolae.

„Cea mai grea călătorie este prin suflet.”

Cristianus își făcu semnul crucii.

— Nu te voi urma.

Imaginea dispăru.

Ceața începu să se ridice.

În fața lor apăru drumul.

Ilarion zâmbi.

— Frica poate fi puternică.

Cristianus răspunse:

— Dar nu trebuie să ne conducă.

---

CAPITOLUL VIII

Cetatea Sfântă

După multe zile de mers, ajunseră la o stâncă uriașă.

În spatele ei se ridicau ziduri.

Cetatea exista.

Era magnifică.

Turnurile erau acoperite cu piatră albă.

Pe ziduri se vedeau cruci.

În centru se ridica o biserică mare, cu cupole asemenea celor din vechile cetăți bizantine.

Deasupra porții era scris:

„Adevărul este lumină.”

Poarta se deschise.

Un călugăr îi întâmpină.

— Cristianus Ferox.

Tânărul rămase nemișcat.

— Mă cunoașteți?

— Te așteptam.

— De când?

— De mulți ani.

— Dar eu m-am născut acum șaisprezece ani.

Călugărul zâmbi.

— Nu pe tine te așteptam.

Cristianus nu înțelese.

— Ci pe alegerea pe care o vei face.

---

CAPITOLUL IX

Manuscrisul

În adâncul cetății se afla o bibliotecă.

Pereții erau plini de manuscrise.

Acolo, Cristianus găsi o carte despre neamul său.

Citi despre Spartacus.

Despre generațiile care au urmat.

Despre oameni care au fugit din calea războaielor.

Despre oameni care au ajuns în ținuturile de la Dunăre.

Și, la sfârșit, găsi numele său.

Cristianus Ferox.

— Cum este posibil?

Călugărul Ilarion răspunse:

— Nu este scris destinul tău.

— Atunci ce este?

— O avertizare.

În manuscris era scris:

„Va veni un om care va avea puterea de a alege între răzbunare și iertare, între mândrie și smerenie, între întuneric și lumină.”

Cristianus închise cartea.

— Și ce trebuie să fac?

Călugărul răspunse:

— Asta numai tu poți hotărî.

---

CAPITOLUL X

Întoarcerea umbrei

În aceeași noapte, clopotele cetății începură să bată.

Nu era sărbătoare.

Era primejdie.

Pe dealurile din depărtare apăruseră torțe.

Un grup de oameni se apropia.

Damian privi zidurile.

— Sunt mulți.

Cristianus întrebă:

— Cine sunt?

Un călugăr răspunse:

— Oameni care caută manuscrisul.

— De ce?

— Pentru puterea lui.

Cristianus strânse crucea în palmă.

— O carte nu dă putere.

Ilarion îl privi.

— Uneori oamenii cred că puterea se află în ceea ce pot controla.

Cristianus răspunse:

— Atunci trebuie să-i oprim fără să devenim asemenea lor.

---

CAPITOLUL XI

Noaptea cetății

Noaptea fu lungă.

Oamenii cetății se adunară împreună.

Nu pentru cucerire.

Nu pentru răzbunare.

Ci pentru apărare.

Cristianus își aminti de sabia din casa bunicului.

Pentru prima dată înțelese de ce fusese păstrată.

Nu ca simbol al urii.

Ci ca simbol al responsabilității.

Când zorii apărură, primejdia trecuse.

Cetatea rămăsese în picioare.

Dar Cristianus știa că aventura sa abia începea.

---

CAPITOLUL XII

Drumul spre casă

După ce află adevărul despre manuscris, Cristianus hotărî să se întoarcă.

— De ce pleci? îl întrebă călugărul.

— Pentru că lumina nu trebuie ascunsă într-o cetate.

— Unde trebuie dusă?

Cristianus privi spre munți.

— Acolo unde oamenii au nevoie de ea.

Și astfel începu drumul spre casă.

Dar nu mai era copilul care plecase.

Se întorcea un tânăr care învățase că adevăratul curaj nu înseamnă să nu-ți fie frică.

Înseamnă să faci ceea ce este drept chiar și atunci când ți-e frică.

---

EPILOG

Numele care a rămas

Anii trecură.

Cristianus Ferox deveni cunoscut în multe sate.

Dar nu ca un cuceritor.

Oamenii îl numeau:

„Purtătorul Luminii.”

A construit școli.

A ajutat biserici.

A ridicat case pentru cei săraci.

A apărat oamenii atunci când au fost nedreptățiți.

Iar sabia strămoșilor săi nu a fost folosită pentru răzbunare.

A fost așezată într-o biserică, lângă o cruce.

Sub ea a fost scris:

„Puterea fără iubire naște frică.

Curajul fără înțelepciune naște pierzare.

Dar curajul unit cu credința poate aprinde o lumină în cele mai întunecate vremuri.”

Și astfel, povestea lui Spartacus nu se sfârși cu Spartacus.

Ea continuă peste veacuri.

Nu prin sânge.

Nu prin război.

Ci prin memoria unui neam și prin alegerile oamenilor care vin după el.

Iar într-o seară, când Cristianus era deja bătrân, stătea în fața bisericii din Valea Luminii.

Un copil îl întrebă:

— Bunicule Cristianus, ai fost vreodată speriat?

Bătrânul zâmbi.

— De multe ori.

— Și atunci cum ai fost curajos?

Cristianus privi spre crucea de deasupra bisericii.

— Curajul nu înseamnă să nu te temi.

— Atunci ce înseamnă?

Bătrânul răspunse:

— Să nu lași frica să hotărască în locul tău.

Clopotul începu să bată.

Soarele cobora după munți.

Lumina aurie se așeză peste sat, peste case, peste păduri și peste vechea biserică.

Cristianus își făcu semnul crucii.

Și pentru o clipă i se păru că vede, undeva departe, pe creasta muntelui, umbra unui călător.

Un om dintr-un alt veac.

Un om care purtase cândva numele Spartacus.

Cristianus zâmbi.

Apoi șopti:

— Odihnește-te, strămoșule. Drumul merge mai departe.

Iar clopotul bătu din nou.

Sfârșit.

Prolog — Clopotele din Tâmpa

Într-o toamnă pe care bătrânii aveau să o numească mai târziu „toamna cea fără sfârșit”, peste Brașov coborî o liniște neobișnuită.

Munții îl înconjurau din toate părțile, întunecați sub norii grei ai lui noiembrie. Tâmpa părea mai înaltă decât în orice alt an, iar zidurile cetății, ude de ploaie, străluceau în lumina rece a dimineții.

În Piața Sfatului, negustorii își deschideau prăvăliile, dar vorbeau în șoaptă.

La porțile cetății se adunau oameni veniți din satele din jur.

Unii aduceau saci cu grâu.

Alții aduceau lemne.

Alții își aduceau familiile.

Și toți spuneau același lucru:

— Vin.

Nimeni nu mai întreba cine.

Se știa.

O mare oaste otomană trecuse Dunărea și înainta spre inima Transilvaniei. Nu era prima dată când oamenii auzeau asemenea vești. Dar de această dată zvonurile vorbeau despre o armată uriașă, despre tunuri, despre călăreți și despre cetăți căzute una după alta.

Brașovul devenise una dintre ultimele mari cetăți care mai puteau opri înaintarea.

În Biserica Sfântul Nicolae, bătrânul mitropolit Serafim stătea înaintea icoanei Mântuitorului.

Avea peste șaptezeci de ani.

Părul îi era alb.

Mâinile îi tremurau.

Dar ochii îi erau limpezi.

În fața lui se afla un tânăr.

Îl chema Andrei.

Avea douăzeci și trei de ani și fusese fierar înainte de război.

Nu era cavaler.

Nu era boier.

Nu era conducător de oști.

Era doar un om din Brașov.

— Părinte, spuse el, au venit solii.

Bătrânul călugăr nu se întoarse.

— Știu.

— Spun că armata e aproape.

— Știu.

— Spun că trebuie să plecăm.

Serafim se întoarse încet.

— Și tu vrei să pleci?

Andrei coborî privirea.

— Nu.

— Atunci de ce ai venit?

Tânărul tăcu.

Apoi răspunse:

— Mi-e frică.

Bătrânul zâmbi trist.

— În sfârșit, ai spus adevărul.

Andrei îl privi surprins.

— Credeam că un creștin nu trebuie să se teamă.

— Ba da, fiule. Creștinul se teme. Curajul nu înseamnă să nu simți frica. Curajul înseamnă să nu lași frica să-ți hotărască faptele.

Afară, clopotul bisericii începu să bată.

O dată.

De două ori.

Apoi din nou.

Oamenii se opriră în stradă.

Clopotul nu suna pentru rugăciunea obișnuită.

Suna pentru primejdie.

Și atunci Brașovul înțelese.

Războiul venise.

---

Capitolul I — Cetatea

În zilele următoare, Brașovul se transformă.

Atelierele de fierărie lucrau zi și noapte.

Se reparau porți.

Se întăreau ziduri.

Se cărau pietre.

Se pregăteau provizii.

Femeile coseau haine pentru răniți.

Copiii duceau apă.

Bătrânii pregăteau bisericile.

Iar în fiecare dimineață, înainte ca oamenii să meargă la ziduri, se făcea rugăciune.

Nu se cerea moartea nimănui.

Nu se cerea răzbunare.

Se cerea putere.

Se cerea înțelepciune.

Se cerea ca oamenii nevinovați să fie cruțați.

Și mai ales se cerea ca frica să nu transforme inimile în pietre.

Conducătorul apărării era căpitanul Mihail Drăgan.

Avea patruzeci și opt de ani și luptase în multe bătălii.

Pe fața lui se vedeau două cicatrici.

Una îi tăia sprânceana.

Cealaltă îi cobora până aproape de obraz.

Dar ceea ce îl făcea respectat nu erau cicatricile.

Era faptul că nu își trimitea niciodată oamenii acolo unde el nu ar fi mers primul.

Într-o seară, Mihail se întâlni cu Andrei pe zid.

— Ai mai ținut sabia în mână? îl întrebă.

— Nu.

— Atunci ține-o.

Andrei o primi.

— E grea.

— Nu sabia e grea.

Mihail privi spre munți.

— Ceea ce urmează este greu.

Andrei privi și el.

La poalele Tâmpei se vedeau sute de lumini.

Apoi mii.

Tabăra armatei otomane se întindea în depărtare.

Ca o mare de foc.

— Câte sunt? întrebă Andrei.

— Destule.

— Putem să-i oprim?

Mihail tăcu.

— Nu știu.

Andrei se uită la el.

— Cum adică nu știi?

— Un conducător care spune că știe sigur viitorul este un mincinos sau un nebun.

— Atunci ce facem?

Mihail zâmbi.

— Ne facem datoria.

---

Capitolul II — Predica

A doua zi, mitropolitul Serafim ieși înaintea oamenilor.

În Piața Sfatului erau mii de brașoveni.

Țărani.

Negustori.

Meșteșugari.

Soldați.

Călugări.

Femei.

Copii.

Bătrâni.

Toți așteptau.

Serafim urcă treptele bisericii.

În mâna dreaptă ținea o cruce.

În stânga, o Evanghelie.

— Fraților, începu el, lumea ne va spune că această cetate trebuie apărată pentru că este bogată. Pentru că este importantă. Pentru că se află pe drumurile negustorilor.

Ridică Evanghelia.

— Dar noi știm că nici piatra, nici aurul, nici zidurile nu sunt veșnice.

Mulțimea tăcu.

— Cetatea adevărată este în inima omului.

Un copil începu să plângă.

Mama lui îl strânse la piept.

— Astăzi nu vă chem la ură. Nu vă chem să urâți un popor. Nu vă chem să urâți un om pentru limba lui, pentru locul în care s-a născut sau pentru credința lui. Dar vă chem să apărați ceea ce v-a fost încredințat.

Ridică crucea.

— Casele voastre.

Oamenii ascultau.

— Copiii voștri.

Tăcere.

— Bisericile voastre.

Și mai multă tăcere.

— Libertatea voastră de a vă ruga.

Atunci un bătrân din mulțime strigă:

— Amin!

Și glasul lui fu urmat de alte sute.

— Amin!

Serafim coborî crucea.

— Dacă va trebui să luptăm, luptați fără cruzime. Dacă veți cădea, cădeți fără blestem. Dacă veți birui, nu vă mândriți. Iar dacă veți întâlni un dușman rănit, amintiți-vă că înainte de a fi soldat este om.

Mulțimea rămase tăcută.

Apoi preotul adăugă:

— Cea mai mare victorie a creștinului nu este să-l distrugă pe celălalt. Este să nu-și piardă sufletul în timp ce își apără casa.

---

Capitolul III — Solul

În a treia zi veni un sol.

Purta haine otomane.

Era înalt și avea o barbă neagră.

Soldații îl escortară până în fața lui Mihail.

— Numele meu este Yusuf, spuse el.

Mihail îl privi.

— Și de ce ai venit?

— Cu un mesaj.

— Spune-l.

Yusuf desfăcu pergamentul.

— Conducătorul oștii cere predarea cetății. Dacă porțile se deschid, locuitorii vor fi cruțați.

Mihail îl privi lung.

— Și dacă nu?

Yusuf nu răspunse.

— Atunci spune-le oamenilor tăi că nu ne predăm.

Yusuf împături pergamentul.

Dar înainte să plece, privi spre Biserica Neagră.

— Este frumoasă.

Mihail îl surprinse.

— Ce?

— Biserica.

Căpitanul se uită și el.

— Da.

Yusuf oftă.

— Și noi avem locuri frumoase.

Mihail îl privi cu atenție.

— Atunci poate că există mai multe lucruri care ne aseamănă decât credem.

Yusuf zâmbi trist.

— Poate.

Apoi plecă.

În seara aceea, Mihail îi povesti lui Serafim despre întâlnire.

— Crezi că era un om rău? întrebă căpitanul.

Serafim clătină din cap.

— Nu știu.

— Era dușmanul nostru.

— Da.

— Și totuși...

— Un om poate fi adversarul tău fără să înceteze să fie om.

Mihail privi focul.

— Războiul complică toate lucrurile.

— Nu, fiule.

Serafim îl privi.

— Războiul le face simple. Oamenii sunt cei care le complică.

---

Capitolul IV — Prima noapte

Tunurile au început înainte de răsărit.

Primul bubuit zgudui ferestrele.

Al doilea făcu să cadă bucăți din zid.

Al treilea trezi întregul oraș.

Andrei se afla pe zid.

— Vin!

Strigătul trecu de la un soldat la altul.

Din întuneric se ridicară steagurile armatei otomane.

Mii de oameni înaintau.

Tobele băteau.

Caii alergau.

Scările erau ridicate.

Berbecii erau împinși înainte.

Mihail ridică sabia.

— Nu trageți până nu ajung aproape!

Andrei simțea că îi tremură mâinile.

— Părinte...

Lângă el se afla un călugăr bătrân.

— Da?

— Mi-e frică.

— Știu.

— Iar?

— Frica nu pleacă pentru că o mărturisești.

Călugărul îi puse mâna pe umăr.

— Dar poți să mergi înainte cu ea.

Primele scări loviră zidurile.

Atacatorii urcau.

Apărătorii respingeau.

Noaptea devenise foc.

Metalul lovea metalul.

Strigătele se amestecau cu rugăciunile.

Andrei ridică sabia pentru prima dată.

Un soldat ajunsese deasupra zidului.

Tânărul îngheță.

Ochii celor doi se întâlniră.

Pentru o clipă, totul dispăru.

Nu mai era cetate.

Nu mai era armată.

Erau doi oameni.

Apoi Mihail strigă:

— Andrei!

Tânărul se feri.

Soldatul fu împins înapoi de un alt apărător.

Andrei rămase nemișcat.

Mihail îl apucă de braț.

— Dacă eziți, vei muri.

— Nu vreau să omor.

— Nici eu.

Mihail privi spre câmpul de luptă.

— Dar uneori trebuie să oprești un om care încearcă să ucidă alți oameni.

Andrei înțelese.

Nu îi plăcea.

Dar înțelese.

---

Capitolul V — Iarna

Asediul dură săptămâni.

Apoi luni.

Zăpada acoperi munții.

Apa îngheță în găleți.

Grâul începu să se împuțineze.

În cetate, oamenii mâncau mai puțin.

Soldații dormeau câteva ore.

Copiii nu mai râdeau.

Dar clopotele continuau să bată.

În fiecare dimineață.

În fiecare seară.

Uneori doar o singură dată.

Dar băteau.

Într-o noapte, Andrei intră în biserică.

Acolo îl găsi pe Serafim.

Bătrânul stătea în genunchi.

— Părinte?

— Da.

— Credeți că Dumnezeu ne va salva?

Serafim rămase tăcut.

— Nu știu.

Andrei se încruntă.

— Toată lumea îmi spune „nu știu”.

Bătrânul zâmbi.

— Pentru că oamenii care te iubesc nu vor să-ți mintă.

— Dar atunci ce avem?

Serafim se ridică.

— Credința.

— Și dacă murim?

— Credința nu este o garanție că nu vei muri.

Andrei îl privi.

— Atunci ce este?

Serafim se apropie de icoană.

— Este puterea de a nu trăi ca și cum moartea ar fi singurul adevăr.

---

Capitolul VI — Femeia cu pâinea

Într-o dimineață, soldații descoperiră că pâinea nu mai ajungea.

Atunci o femeie pe nume Ana veni la comandant.

Avea patruzeci de ani.

Soțul ei murise în primul atac.

Avea doi copii.

— Câtă făină mai avem? întrebă ea.

— Pentru patru zile.

Ana privi spre depozit.

— Nu.

— Ce?

— Mai avem.

— Unde?

Femeia îi conduse într-o pivniță.

Acolo erau ascunși saci cu făină.

— De ce nu ai spus?

Ana îl privi.

— Pentru că mă temeam că soldații vor rămâne fără mâncare.

Mihail își scoase mănușa.

— Soțul tău a murit apărând zidurile.

— Știu.

— Și acum îți dai și mâncarea?

Ana răspunse:

— Nu dau mâncarea.

— Atunci?

— Dau ceea ce avem.

Mihail înțelese.

În acea seară, fiecare familie aduse ce putea.

O bucată de pâine.

Un sac de cartofi.

Un borcan cu miere.

Un pumn de nuci.

Oamenii își împărțiră proviziile.

Și astfel cetatea mai rezistă o lună.

---

Capitolul VII — Noaptea trădătorului

Dar nu toți erau curajoși.

Un om pe nume Pavel, negustor bogat, hotărî că cetatea trebuie predată.

Își pierduse averea.

Își pierduse casa de la marginea orașului.

Își pierduse fratele.

Într-o noapte, deschise o poartă secundară.

Dar înainte ca armata să poată intra, fiica lui îl văzu.

Avea doar paisprezece ani.

— Tată!

Pavel se întoarse.

— Du-te!

— Ce faci?

— Te rog!

— Vrei să-i lași să intre?

Pavel începu să plângă.

— Nu mai pot.

Fata se apropie.

— Dar ceilalți pot?

Pavel se prăbuși în genunchi.

— Nu știu ce să fac.

Fata îl îmbrățișă.

— Atunci vino cu mine.

Împreună merseră la paznici.

Pavel mărturisi.

Poarta fu întărită.

În dimineața următoare, Mihail îl aduse înaintea oamenilor.

Unii cereau moartea lui.

Dar Serafim interveni.

— Dreptatea trebuie făcută.

Apoi privi spre Pavel.

— Dar dreptatea fără milă poate deveni răzbunare.

Pavel fu întemnițat.

Nu ucis.

Mai târziu avea să devină unul dintre cei care reparau zidurile.

---

Capitolul VIII — Focul

Într-o noapte, tunurile otomane loviră depozitul principal.

Focul se răspândi.

Flăcările se ridicară deasupra caselor.

Oamenii alergară cu găleți.

Andrei intră în clădire.

— Ieși! strigă Mihail.

— Sunt oameni înăuntru!

— Andrei!

Tânărul intră.

Găsi doi copii.

Îi ridică.

Îi scoase afară.

Apoi se întoarse.

Într-un colț găsi un soldat rănit.

Nu purta uniforma apărătorilor.

Era un soldat otoman.

Andrei se opri.

Omul era aproape inconștient.

— Ajutor...

Andrei îl ridică.

Îl scoase și pe el.

Când Mihail îl văzu, întrebă:

— Cine este?

— Un rănit.

— De-al nostru?

Andrei clătină din cap.

Mihail privi soldatul.

Apoi spuse:

— Atunci este un om.

Soldatul fu dus la bolniță.

Acolo primi apă.

Pansamente.

Mâncare.

Când își reveni, întrebă:

— De ce?

Călugărul îi răspunse:

— Pentru că acesta este felul nostru de a ne purta cu omul rănit.

Soldatul privi icoana din cameră.

Nu spuse nimic.

---

Capitolul IX — Ultimul asalt

Primăvara veni.

Zăpada începu să se topească.

Dar odată cu primăvara veni și vestea:

Armata pregătea atacul final.

Mihail adună comandanții.

— Nu mai avem suficienți oameni.

— Câți?

— Prea puțini.

— Tunuri?

— Și mai puține.

— Provizii?

Mihail tăcu.

Toți înțeleseră.

În noaptea aceea, clopotele bătură pentru ultima dată.

Serafim ieși în mijlocul oamenilor.

— Mâine poate fi ultima zi pentru mulți dintre noi.

Nimeni nu răspunse.

— Nu vă promit că vom trăi.

Tăcere.

— Nu vă promit că vom birui.

Tăcere.

— Vă promit doar atât: cât timp veți rămâne împreună, cetatea nu va fi goală.

Andrei se uită la oameni.

Văzu soldați.

Femei.

Copii.

Bătrâni.

Preoți.

Negustori.

Fierari.

Țărani.

Toți stăteau împreună.

Atunci înțelese.

Brașovul nu era zidul.

Brașovul erau oamenii.

---

Capitolul X — Ultima zi

Dimineața începu cu ceață.

Apoi se auziră tobele.

Apoi cornurile.

Apoi strigătele.

Armata înainta.

Porțile fură lovite.

Tunurile trăgeau.

Zidurile se cutremurau.

O parte se prăbuși.

Soldații otomani pătrunseră în exteriorul cetății.

Mihail ridică sabia.

— Înapoi!

Andrei lupta lângă el.

Pentru prima dată, tânărul nu mai tremura.

Nu pentru că încetase să-i fie frică.

Ci pentru că frica nu mai era stăpână.

Oamenii se retrăgeau spre centrul cetății.

Apoi se întâmplă ceva neașteptat.

Dinspre munți se auzi un vuiet.

Mihail ridică privirea.

Deasupra pădurilor se ridicau steaguri.

Oastea aliată sosise.

În ultimele săptămâni, mesagerii trimiseseră cereri de ajutor în toate ținuturile.

Cavalerii dinspre apus veniseră.

Oameni din satele din jur veniseră.

Țărani înarmați.

Soldați.

Mercenari.

Și chiar câteva cete care nu mai speraseră că Brașovul poate rezista.

Armata otomană se găsi prinsă între cetate și întăririle venite din munți.

Bătălia deveni uriașă.

Seara, câmpul era acoperit de fum.

Apoi se făcu liniște.

Atacul se oprise.

Brașovul rezistase.

---

Capitolul XI — După luptă

Dimineața următoare, oamenii ieșiră din cetate.

Nu era nimeni care să danseze.

Nu era nimeni care să strige de bucurie.

Prea mulți muriseră.

Pe ziduri erau crăpături.

Casele erau arse.

Bisericile aveau ferestre sparte.

Piața era plină de moloz.

Andrei mergea printre ruine.

Îl găsi pe Mihail.

Căpitanul stătea lângă un zid.

— Am câștigat? întrebă Andrei.

Mihail îl privi.

— Nu știu.

Andrei zâmbi amar.

— Iar „nu știu”.

— Da.

Mihail se uită spre cimitir.

— În război, victoria este un cuvânt greu.

Serafim veni lângă ei.

În mâini ținea o cruce.

— Atunci ce facem acum? întrebă Andrei.

Bătrânul răspunse:

— Îngropăm morții.

— Și apoi?

— Reparăm casele.

— Și apoi?

— Ridicăm bisericile.

— Și apoi?

Serafim zâmbi.

— Ne amintim.

---

Capitolul XII — Yusuf

La câteva zile după retragerea armatei, un grup de prizonieri fu adus în cetate.

Printre ei se afla Yusuf.

Andrei îl recunoscu.

— Tu.

Yusuf zâmbi obosit.

— Eu.

— Ai fost la porți.

— Da.

— De ce ai venit?

Yusuf privi spre ruine.

— Pentru că am primit un ordin.

Andrei tăcu.

— Și acum?

Yusuf oftă.

— Acum am înțeles că oamenii din cetate nu sunt doar o poveste spusă de comandanți.

Andrei se uită la el.

— Ce vrei să spui?

— Ni s-a spus că aici sunt oameni care trebuie învinși.

Privi spre Biserica Sfântul Nicolae.

— Dar eu am văzut oameni.

Serafim se apropie.

— Și noi am văzut un om.

Yusuf îl privi.

— De ce mă tratați cu milă?

— Pentru că mila nu se acordă numai celor care o merită.

Yusuf coborî privirea.

— Atunci poate că Dumnezeu ne vede pe toți.

Serafim răspunse:

— Dumnezeu îi vede pe toți.

---

Capitolul XIII — Crucea

În anul următor, Brașovul începu să se ridice.

Casele fură reconstruite.

Zidurile reparate.

Fântânile curățate.

Bisericile restaurate.

În mijlocul orașului fu ridicată o cruce mare.

Pe ea nu era scris numele niciunui rege.

Nici numele unui general.

Nici numele vreunui erou.

Era scris doar:

„Aici au stat oameni care au ales să nu-și abandoneze credința, casa și aproapele.”

Andrei, care devenise între timp fierar al cetății, lucră la cruce.

Mihail îl privi.

— De ce atât de simplă?

— Pentru că nu vreau să uităm.

— Ce?

Andrei se opri.

— Că am fost aproape să pierdem totul.

— Și totuși n-am pierdut.

Andrei privi spre biserică.

— Am pierdut oameni.

Mihail tăcu.

— De aceea trebuie să ne amintim.

---

Epilog — Ultima Cruciadă

Mulți ani mai târziu, un copil îl întrebă pe bătrânul Andrei:

— Bunicule, de ce i se spune „Ultima Cruciadă”?

Andrei zâmbi.

Era bătrân.

Părul îi albise.

Mâinile îi erau deformate de fierărie.

Dar ochii îi erau aceiași.

— Pentru că oamenii au crezut că aceea a fost ultima mare luptă pentru cetate.

— Și a fost?

Andrei privi spre zidurile Brașovului.

— Nu.

— Atunci de ce?

Bătrânul se aplecă spre copil.

— Pentru că adevărata cruciadă nu s-a terminat niciodată.

Copilul se miră.

— Mai sunt războaie?

— Nu despre asta vorbesc.

Andrei făcu semnul crucii.

— Cea mai grea luptă este aceea din inima omului.

— Cu cine?

Bătrânul privi spre munți.

— Cu frica.

Apoi spre biserică.

— Cu ura.

Apoi spre oraș.

— Cu lăcomia.

Și, în cele din urmă, spre copil.

— Cu dorința de a crede că noi suntem întotdeauna buni și ceilalți întotdeauna răi.

Copilul tăcu.

Andrei continuă:

— Am văzut oameni murind pentru credință. Am văzut oameni ucigând pentru ordine. Am văzut oameni salvându-și dușmanii. Am văzut frica transformându-se în curaj și ura transformându-se în milă.

— Și cine a câștigat?

Bătrânul zâmbi.

— Cel care și-a păstrat sufletul.

În acel moment, clopotul bisericii începu să bată.

O dată.

De două ori.

De trei ori.

Sunetul se răspândi peste acoperișurile orașului.

Peste zidurile vechi.

Peste Tâmpa.

Peste mormintele celor căzuți.

Peste casele ridicate din nou.

Și peste oamenii care, după atâția ani, încă își aminteau.

Andrei închise ochii.

În mintea lui reveni imaginea acelei prime nopți.

Focul.

Tunurile.

Strigătele.

Zidurile.

Crucea.

Și glasul bătrânului Serafim:

„Cea mai mare victorie a creștinului nu este să-l distrugă pe celălalt. Este să nu-și piardă sufletul în timp ce își apără casa.”

Apoi clopotul bătu din nou.

Iar Brașovul tăcu.

Nu de frică.

Ci de recunoștință.

Pentru cei care plecaseră.

Pentru cei care rămăseseră.

Pentru credința păstrată.

Pentru casele reconstruite.

Pentru copiii care puteau din nou să râdă.

Și pentru pacea care venise după război.

De atunci, bătrânii spuneau copiilor:

„Nu vă amintiți doar cine a stat de partea voastră.

Amintiți-vă și cum v-ați purtat cu cel care a stat împotriva voastră.

Pentru că zidurile pot apăra un oraș.

Dar numai iubirea, credința și mila pot apăra sufletul.”

Și astfel, „Ultima Cruciadă de la Brașov” nu mai fu pomenită doar ca o bătălie.

Deveni o legendă.

Nu despre ură.

Nu despre răzbunare.

Ci despre o cetate care a fost la un pas de a cădea și despre oameni care au înțeles că apărarea credinței nu înseamnă pierderea omeniei.

Iar peste secole, când vântul cobora dinspre Tâmpa și trecea peste zidurile vechi, unii jurau că puteau auzi, printre frunzele pădurii, sunetul îndepărtat al unui clopot.

Un clopot care nu chema la război.

Ci la rugăciune.

Și poate că acesta era adevăratul sfârșit al ultimei cruciade:

Nu când sabia a fost pusă în teacă.

Nu când armatele au plecat.

Nu când zidurile au fost reparate.

Ci atunci când oamenii au învățat din nou să se roage pentru pace.

Sfârșit.

  Pentru orice român care își cunoaște istoria, numele Basarabia nu este doar o denumire geografică. Este o parte din sufletul nostru național, o pagină de jertfă, de speranță și de luptă pentru identitate. Momentul de la 27 martie 1918, când Sfatul Țării din Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România, rămâne unul dintre cele mai emoționante și curajoase acte din istoria românilor. După mai bine de un secol de stăpânire străină, românii dintre Prut și Nistru au avut curajul să spună lumii întregi cine sunt și cui aparțin. Într-o perioadă plină de incertitudine, marcată de prăbușirea imperiilor și de tulburările provocate de Revoluția Rusă, reprezentanții Basarabiei au ales drumul identității și al unității naționale. Votul lor nu a fost doar o decizie politică, ci o declarație de credință în valorile românești, în limba și cultura moștenite din generație în generație. Privind astăzi înapoi la acel moment istoric, nu putem să nu simțim respect și recunoștință față de cei care au avut curajul să pună interesul național mai presus de orice. Unirea Basarabiei a fost primul pas spre realizarea visului de veacuri al românilor – acela de a trăi împreună într-un singur stat. A fost începutul unui an memorabil pentru istoria noastră, anul în care idealul unității naționale a devenit realitate.

  Pentru mine, Basarabia reprezintă mai mult decât o lecție de istorie. Este o amintire vie a faptului că identitatea și unitatea unui popor nu pot fi șterse de granițe sau de vremuri grele, iar legăturile dintre românii de pe ambele maluri ale Prutului au rămas puternice tocmai pentru că ele sunt construite pe aceeași limbă, aceeași cultură și aceeași memorie istorică.

  Astăzi avem datoria să nu uităm acest capitol al trecutului nostru. Să vorbim despre el, să îl transmitem generațiilor tinere și să păstrăm vie ideea de solidaritate și fraternitate românească. Istoria ne arată că atunci când românii sunt uniți în gând și în suflet, pot depăși orice încercare. Unirea Basarabiei din 27 martie 1918 nu este doar o dată din calendar, este un simbol al curajului, al demnității și al dorinței de a rămâne ceea ce suntem: ROMÂNI.

(la modul ironic)

Este vineri seara, e târziu, ne e lene să gătim. Ce altceva ar fi mai gustos decât o pizza Quattro Stagioni? Ne uităm pe tabletă, o selectăm făcând click pe ,, Adaugă în coș", alegem sosul și o porție de cartofi prăjiți. Acestea fiind spuse, apăsăm pe ,, Plasează comanda", introducem adresa, numărul de telefon, alegem modalitatea de plată. Așteptăm salivând, fiindu-ne din ce în ce mai foame, uitându-ne la pozele cu frumusețile pe care le afișează. Atât de entuziasmați suntem noi acasă, de partea cealaltă, la restaurant a venit de ceva timp o serie de bucătari ucenici. Aceștia nu știu să gătească, însă s-au dus să învețe de la bucătari cu zeci de ani de experiență. Greșelile de orice fel se iartă și pentru că sunt la început și pentru că doar greșind vor învăța. Nu contează absolut deloc de câte ori ar greși, că poate ar arde tigaia, preparatul culinar, toată bucătăria sau doar bucătăria și baia care comunică printr-un perete despărțitor. Primim așadar apeluri după apeluri în care bucătarul își cere scuze că s-a crăpat recipientul cu vin fiert, că pizza este prea coaptă, că nu a fost lăsată să se coacă destul, că brânza se întinde prea mult, că nu a pus și roșii și ciuperci, că nu a pus și ouă de prepeliță (este o pizza cam dietetică), că nu au adăugat sos tzatziki în meniu, că au uitat doza de Pepsi Twist cu aromă de lămâie, că nu s-au făcut prea bine gogoșile cu glazură de ciocolată și alte cele...

Plictisită de atâtea explicații (nici nu am vrut vreo explicație, voiam doar mâncare), i-am spus frumos bucătarului respectiv că mi-aș dori să am mâncarea comandată până la ora 12 noaptea, eu făcând comanda pe la 7 seara. Bucătarul a înțeles, i-a luat frumos de o aripă pe învățăcei și i-a trimis acasă că el are de pregătit o comandă.

În felul acesta, pe la 23:45, cam așa, un băiat a ajuns cu o bicicletă prin apropierea blocului, mă sună și mă întreabă dacă sunt acasă (unde puteam să mai fiu la acea oră târzie de noapte?, la piață?, la mare pe faleză?, adică serios, unde mai puteam fi așteptând doar o pizza, congelată sau arsă, cum o fi?), i-am spus că sunt acasă, însă l-am rugat să folosească liftul și să urce până la etaj. A ajuns, am plătit, am luat pizza cu tot ce mai cerusem și am deschis cutia.

Pizza era, de fapt, un Happy Meal Quattro Stagioni care avea și jucărie inclusă pe lângă ce am comandat. A făcut un meniu pentru copii, pentru că cursanții consumaseră tot aluatul ca să învețe să facă pizza și doar atât a mai rămas.

Pizza a fost bună, așteptarea a meritat după toți nervii și toate grijile, chiar dacă era porție pentru copii.

Le meilleur service de restauration

(ironiquement)

C'est vendredi soir, il est tard, on a la flemme de cuisiner. Quoi de plus savoureux qu'une pizza Quattro Stagioni ? On regarde la tablette, on la sélectionne en cliquant sur "Ajouter au panier", on choisit la sauce et une portion de pommes de terre sautées. Cela dit, on appuie sur "Passer la commande", on rentre l'adresse, le numéro de téléphone , nous choisissons le mode de paiement. Nous attendons en bavant, de plus en plus affamés, en regardant les photos des beautés qu'elles exposent. Nous sommes tellement excités à la maison, en revanche, une série d'apprentis chefs viennent au restaurant depuis un certain temps. Ils ne savent pas cuisiner, mais ils sont allés apprendre auprès de chefs ayant des décennies d'expérience. Les erreurs de toutes sortes sont pardonnées parce qu’elles sont au début et parce que ce n’est qu’en commettant des erreurs qu’ils apprendront. Peu importe combien de fois il ferait une erreur, peut-être qu'il brûlerait la poêle, la cuisine, toute la cuisine ou seulement la cuisine et la salle de bain qui communiquent à travers une cloison. Nous recevons donc des appels après appels où le chef s'excuse que le récipient de vin chaud est fissuré, que la pizza est trop cuite, qu'elle n'a pas assez cuit, que le fromage s'étale trop, qu'il n'a pas ajouté de tomates et de champignons. , qu'il n'a pas mis d'œufs de caille (c'est un peu une pizza diététique), qu'ils n'ont pas ajouté de sauce tzatziki au menu, qu'ils ont oublié la dose de Pepsi Twist au citron, que les beignets au glaçage au citron n'étaient pas ça n'a pas très bien fait le chocolat et autres...

Lassé de tant d'explications (je ne voulais même pas d'explication, je voulais juste de la nourriture), j'ai gentiment dit au chef concerné que j'aimerais que la nourriture soit commandée avant midi, je commanderais vers 19 heures. Le chef comprit, prit gentiment les apprentis par l'aile et les renvoya chez eux qu'il avait une commande à préparer.

Ainsi, vers 23h45, un garçon est arrivé à vélo près du pâté de maisons, m'appelle et me demande si je suis à la maison (où pourrais-je être à cette heure tardive ?, au marché ?, au bord de la mer sur la falaise ?, je veux dire sérieusement, où pourrais-je être juste en train d'attendre une pizza, congelée ou brûlée, peu importe ?), je lui ai dit que j'étais à la maison, mais je lui ai demandé d'utiliser l'ascenseur et de monter à l'étage. Il est arrivé, j'ai payé, j'ai pris la pizza avec tout ce que j'avais demandé et j'ai ouvert la boîte.

La pizza était en fait un Happy Meal Quattro Stagioni qui contenait un jouet inclus en plus de ce que j'avais commandé. Il a réalisé un menu pour enfants parce que les élèves avaient utilisé toute la pâte pour apprendre à faire de la pizza et c'était tout ce qui restait.

La pizza était bonne, l'attente en valait la peine après tous les nerfs et les soucis, même s'il s'agissait d'une portion pour enfants.

Este o dimineață superbă de început de ianuarie, ne aflăm la unul dintre cele mai prestigioase colegii tehnice din județul Suceava, unde distinsa noastră profesoară de engleză, Cecilia (și numele de familie nu îl știm) se află în baie. Mai exact, în baia profesorilor, în partea pentru femei. Este un început de zi destul de anevoios după 4-5 alarme setate pe telefon, una pe la 12:30, alta pe la 2:40, altele două pentru fiul ei și încă una pe la 4:50 dimineața. Primele două au fost pentru a lua antibiotic, după ce a avut ceva infecție cu stafilococ auriu și nu știu câte alte tulpini de nozocomiale și bacterii gram pozitive pe care fii-su i le-a adus de la grădiniță, ultima alarmă a fost pentru a ajunge la timp în stație și a lua autocarul până la liceu, (pentru cine nu știe, Cecilia este navetistă cu 15 ani de experiență în transporturi). În mod normal, Cecilia ar fi putut să ceară concediu până ar fi început să se simtă mai bine, să se recupereze, să devină mai energică, dar o cunoașteți, știți cum e ea. Ea vrea doar olimpici, vrea ca tot ceea ce face să aibă sens, îi place obiectul pe care îl predă și nu doar atât, ea vrea să producă o reformă în predarea acestui obiect, chiar tinde să revoluționeze și să îmbunătățească actul predării până l-ar aduce la rangul de artă. A ales să facă ore suplimentare în starea în care e, pentru că știe că în acest an, olimpiada se va ține la liceul la care predă. În această dimineață însă, Cecilia nu prea a apucat să mai aibă grijă și de ea însăși, fapt pentru care, a trebuit prima dată să meargă la baie. I s-a întins tot rimelul, de la condens, din fericire, își îndepărtează surplusul cu niște șervețele umede. Apoi, cu cele uscate începe să-și sufle nasul, și suflă săraca, că se distrează și profesoarele din cabinele alăturate. Plouă cu comentarii de genul ,, Știi Cecilia, am o mașină de tuns iarba pe care o folosesc să tund junglă din jurul casei și face exact aceleași sunete". Dragi colege profesoare, dați dovadă de empatie și nu mai râdeți de problema Ceciliei, că nu este de glumit cu microbii care circulă, la câți au tot apărut, ca ciupercile după ploaie, am impresia că vine sfârșitul lumii, dar aceasta este realitatea, sunt dezechilibre ecologice, poluare și au apărut bacterii. Și încălzirea globală le ajută să prospere... În fine...Cecilia pune atâta pasiune în suflatul nasul, ca în orice altceva ar face, nu m-a ajutat și pe mine cu niște cărți de care am avut nevoie în urmă cu 10000 de ani? Bineînțeles că da, dar vreau să zic că la ea acasă nici nu se vede culoarea pereților, tencuiala sau dacă are tablouri, că are cărți până la lustră. Și așa arată cam fiecare cameră din apartament. Am înțeles destul de repede că este pasionată de ceea ce face și bravo ei. E greu să mai găsești pasiune în ceva, orice, chiar cred că nimic nu are sens sau poate trebuie să mai caut până să-l găsesc. 

Revenind la povestea noastră, Cecilia își suflă nasul, aruncă șervețelul după ce l-a umplut de secreții și cheaguri de sânge, trage apa. Din păcate, odată cu șervețelul s-a dus în jos, prin conductă și ceasul acela aspectuos și modern pe care l-a primit în septembrie, de ziua ei, de la o prietenă. A alunecat de pe încheietura mâinii, pentru că grăbindu-se inutil (oricum ajungea prima) nu a apăsat destul pe sistemul de prindere. Să ofer un pic de context, ceasul are o brățară termorezistentă, ce rezistă cu succes și la apă, pe cutie cel puțin, scria "rezistență de 500 ATM la apă". Producătorii japonezi n-au mințit privind calitatea produsului pe care Cecilia îl purta, un ceas de la Casio, model G-Shock, cam mare pentru o mână de femeie, de culoare neagră, cadran rotund, care afișa orele cu cifre arabe de culoare albastră. Rezistă, e intact și în ziua de azi, doar că, prin canalizare, a avut alt traseu și s-a revărsat în apa Sucevei, în loc să o însoțească peste tot. Cecilia se panichează, dă anunț la ziar, lipește afișe peste tot prin oraș, cu poze cu ceasul, unde promite recompensă pentru găsirea acestuia.

La o lună, de la începerea căutărilor, este informată că a fost găsit și să vină să și-l revendice. Ajunge la sediul respectiv, vorbește cu doamna de la ghișeu care îi dă ceasul. Cecilia nu prea știe cum să reacționeze, este ceasul ei și totuși parcă nu mai este. De cât timp a stat prin apa unde se revarsă orice, a căpătat o culoare verde militar, va încerca acasă să o înlăture, fie cu penseta, fie cu pila de unghii, fie cu detergent, fie cu ce alte produse de curățare va mai găsi. Serios, parcă nici nu mai seamănă cu ceasul care îi plăcea atât de mult la început...

Reloj resistente al agua

Es una hermosa mañana de principios de enero, estamos en una de las escuelas técnicas más prestigiosas del condado de Suceava, donde nuestra distinguida profesora de inglés, Cecilia (no sabemos su apellido) está en el baño. En concreto, en el baño de profesores, en la sección de mujeres. Es un comienzo difícil para el día después de 4 o 5 alarmas configuradas en el teléfono, una para las 12:30, otra para las 2:40, dos más para su hijo y una más para las 4:50 de la mañana. Los dos primeros fueron tomar antibióticos, después de que tuvo alguna infección por Staphylococcus aureus y no sé cuantas cepas más de bacterias nosocomiales y gram positivas que le trajo su hijo del jardín de infantes, la última alarma fue llegar a tiempo al estación y tomar el bus hasta la secundaria (para los que no saben, Cecilia es una viajera con 15 años de experiencia en transporte). Normalmente, Cecilia podría haber pedido una excedencia hasta que empezara a sentirse mejor, a recuperarse, a tener más energía, pero tú la conoces, sabes cómo es. Ella solo quiere olímpicos, quiere que todo lo que hace tenga sentido, le gusta la materia que enseña y no solo eso, quiere reformar la enseñanza de esta materia, incluso tiende a revolucionar y mejorar el acto de enseñar hasta que- llevarlo al nivel del arte. Eligió trabajar horas extras en el estado en el que se encuentra, porque sabe que este año la Olimpiada se realizará en la escuela secundaria donde enseña. Esta mañana, sin embargo, Cecilia no tuvo mucho tiempo para cuidarse, por eso tuvo que ir al baño por primera vez. Todo su rímel se ha extendido, por la condensación, por suerte limpia el exceso con unas toallitas húmedas. Luego con los secos se pone a sonarse la nariz, y el pobre se suena, que los profesores de las cabinas contiguas también se divierten. Llueven comentarios como: "Sabes Cecilia, tengo una cortadora de césped que uso para cortar la jungla alrededor de la casa y hace exactamente los mismos sonidos". Queridos compañeros profesores, tengan empatía y dejen de reírse del problema de Cecilia, que no es broma con los microbios que circulan, en los cuales siguen apareciendo, como hongos después de la lluvia, tengo la impresión de que se acerca el fin del mundo, pero esto es la realidad, estoy desequilibrios ecológicos, contaminación y aparecieron bacterias. Y el calentamiento global les ayuda a prosperar... De todos modos... Cecilia pone tanta pasión en sonarse la nariz como en cualquier otra cosa, ¿no me ayudó con algunos libros que necesitaba hace 10000 años? Claro que sí, pero quiero decir que en su casa no se ve ni el color de las paredes, el yeso o si tiene cuadros, que tiene libros hasta el candelabro. Y así es como se ven casi todas las habitaciones del apartamento. Entendí bastante rápido que le apasiona lo que hace y que está bien hecho con ella. Es difícil encontrar pasión en cualquier cosa, en cualquier cosa, realmente creo que nada tiene sentido o tal vez tengo que seguir buscando hasta encontrarlo.

Volviendo a nuestra historia, Cecilia se suena la nariz, tira el pañuelo después de llenarlo de secreciones y coágulos de sangre, saca agua. Desafortunadamente, junto con el pañuelo de papel se fue por el desagüe y ese elegante y moderno reloj que le había regalado una amiga por su cumpleaños en septiembre. Se le resbaló de la muñeca, porque en su prisa innecesaria (de todos modos llegó primero) no presionó con suficiente fuerza el sistema de agarre. Para dar un poco de contexto, el reloj tiene una pulsera resistente al calor, que resiste con éxito el agua, al menos en la caja decía "Resistencia al agua 500 ATM". Los fabricantes japoneses no mintieron sobre la calidad del producto que llevaba Cecilia, un reloj Casio G-Shock, un poco grande para una mano de mujer, negro, esfera redonda, que mostraba las horas con números arábigos azules. Resiste, está intacto aún hoy, sólo que, a través del alcantarillado, tomó un recorrido diferente y desbordó en el agua de Suceva, en lugar de acompañarla a todas partes. Cecilia entra en pánico, pone un anuncio en el periódico, coloca carteles por toda la ciudad con fotografías del reloj, prometiendo una recompensa por encontrarlo.

Un mes después de iniciada la búsqueda, le informan que ha sido encontrado y que venga a reclamarlo. Llega a esa oficina, habla con la señora del mostrador que le entrega el reloj. Cecilia no sabe muy bien cómo reaccionar, es su reloj y aún así es como si hubiera desaparecido. Cuanto tiempo lleva en el agua donde se derrama todo, ha adquirido un color verde militar, intentará quitarlo en casa, ya sea con pinzas, o con lima de uñas, o con detergente, o con cualquier otro producto de limpieza. él puede encontrar. En serio, ni siquiera se parece al reloj que tanto le gustó al principio...

Doamne, stau câteodată și-mi amintesc de tinerețea mea cheltuită în perioada liceului, în vremuri de sminteală atât din partea unora dintre colegi, dar mai ales din partea unora dintre profesori, care odată descătușați de sistem, s-au trezit zei nemuritori plutind deasupra altarelor științei, tăind și spânzurând în dreapta și-n stânga, uitând că și ei au fost la rândul lor odată elevi...

Din fericire, balanța a fost mereu echilibrată de către profesorii blânzi la fire și domoli la vorbă, încât mi se părea că raze luminoase de soare străbat printre atâtea răutăți ca prin nori, înseninând o zi încărcată precum era cea de joi... 

Noi o numeam "joia neagră", fiindcă deși începeam orele la opt, dirigu - care ne era și prof de mate - ne chema la școală de la șapte, căci în orar aveam primele trei ore: două de mate și una de diriginție așa că prin urmare, băgam patru ore de matematică (o nimica toată !) cu o pauză de doar zece minute între ele, astfel încât, după atâtea zeci de table umplute cu matrici, integrale și altele asemenea, dădeai ușor în boala copiilor, cu privirile pierdute-n spațiu și salivă-n colțul gurii...

Și ca să ne fie capac, ultima oră, de la patru la cinci, aveam genetică, iar profa de biologie rodea în noi fără milă omorându-ne cu "drosofilele de oțet", unde trebuia să știi ce pui de musculițe vor ieși dintr-o musculiță cu ochi roșii și aripi scurte și un "musculiț" cu ochi albi și aripi lungi... ce mai, dădeam în bâlbâială de-a dreptul, mai ales că profa avea o plăcere sadică să umilească băieții, care eram scoși la tablă și întrebați pe rând, tot felul de chestii care îi erau străine și lui Nostradamus, darămite nouă!!!

Și dacă la ora de biologie, aveam fețele plouate mai tot timpul, vineri, la orele de română o boieream de-a dreptul, fiindcă profa de română avea o singură obsesie, să ne citească de un milion de ori "Riga Crypto și lapona Enigel" de Ion Barbu, fixație care ne îmboldea s-o tulim pe fereastră în timpul orei, fiindcă aveam clasa la parter, geamuri largi și generoase, iar profa niște ochelari cu lentile groase de funduri de borcan, încât auzeam pierzându-se în urma noastră doar ecoul vocii ei "da' parcă la începutul orei erați mai mulți, maică!..."

Chiuleam când puteam cu nesimțire de-a dreptul, având totuși grijă să nu depășesc orele maxime de absență menționate în regulamentul liceului, fiindcă împușcasem la genetică un șase la o lucrare și un cinci  la un oral - chinuit, marcat de sudoare și bâlbâieli cât cuprinde - astfel încât să-mi iasă media, iară eu nu mai dădeam pe la genetică să nu-mi strice profa media, întrucât jumate din clasă era în stare de corijență cu risc de a nu ajunge în BAC, iar eu "băftos" cum mă știu nu mă număram printre ei...

Și-apoi, acasă, când veneam de la școală, mâncam ceva frugal, repede, numai cât să pun ceva în stomac, și săream direct pe teme. Uneori erau încâlcite ale naibii… Țin minte cum stăteam până târziu, până pe la doisprezece, unu noaptea, tocind pentru BAC, cu ochii împăienjeniți, și cu caietele și cărțile și manualele împrăștiate peste tot. Iar a doua zi o luam de la capăt, la ora șase dimineața...

Iar în weekend, n-aveam vreme de pauze! Săream de la referatele de la română, la problemele de geometrie și algebră, ca în final, să mă frâng în problemele fizicii și ale termodinamicii, încât chiar nu mai aveam timp și pentru mine... Rar, apucam să mai citesc câte-o carte în-afara curriculei școlare, încât mi se acrise de Caragiale, Creangă, Sadoveanu, sau Blaga, sau Rebreanu... 

Suprasaturat, spiritul meu țipa după libertate, alienat în toceală, fiindcă în epocă, trebuia să înveți pe de rost referate întregi cu tot cu fișe de autori, munți de probleme trebuiau rezolvate din culegeri de matematică și fizică, că mă mir câteodată că mi-au rămas toate țiglele pe casă! Cum spuneam, eu am fost mai "băftos" la treb'șoara asta cu școala, dar alții nu, abandonând pur și simplu lupta - fiindcă au fost lupte! - veneau la școală ca să aibe de unde pleca, nu le mai păsau că ajungeau să deie la mate lucrarea de control "de onoare" menită să le salveze media, expresia dirigului "merji în băncuță bouțule, ai trii!", nu-i mai mișcau defel... priviri și suflete golite, ce mai...

Da, nu degeaba Bacovia a scris celebra frază "liceul - cimitir al tinereții mele!", căci și pentru mine liceul a însemnat multă muncă susținută, am trecut BAC-ul cu brio, aducând în fața societății dovada maturității mele de la optsprezece ani, dar, Doamne!, cu ce preț? La ce mi-au folosit mai târziu în carieră matricile, termodinamica, probabilitățile pe care nu le înțelegea nici măcar dirigu, tomurile întregi de referate de la română învățate pe de rost, creierii zdruncinați încercând să înțelegem "misterul liric" de nepătruns al vreunui autor; cu-adevărat am fost o generație debilitată voit atât de către societate, de către însăși școală, dar, da, și de către familie!!!

Și pentru că presiunea era enormă și constantă, am cedat nervilor, calmându-i cu mult... tutun și răbdare, un ocean de răbdare! Bineînțeles că mai toți băieții fumam pe vremea aceea - era și de bon-ton - iar toaleta băieților era locul nostru preferat unde, cu bună știință, încălcam regulamentul școlii, întrucât fumatul era cu desăvârșire interzis elevilor, mergând chiar până la exmatriculare, dacă bineînțeles, erai prins!

Și da! Am fost prinși într-o pauză, de către profa de fizică - o doamnă în vârstă, mică și iute, ea însăși fumătoare înrăită! - care chiar a avut curajul să "rupă" ușa de la toaletă dând buzna peste noi, și împărțind cu generozitate în dreapta și-n stânga fără osebire, scaltoace după ceafele vinovaților cu "paiu"-n colțul gurii - mamă!, ce mână grea avea pentru o doamnă așa de micuță ca ea!...

-Doamna profesoară, da' eu nu fumam! De ce ați dat?, am zis eu cu nevinovăție falsă-n glas și revoltă prefăcută...
-Ai fost acolo? E, uite de-aia!, îmi zice ea neîncrezătoare, fiindcă fumul era gros să-l tai cu cuțitul, iar eu aveam degetele de la mână îngălbenite de tutun...

Acum, toate acestea, s-au trecut... A trecut atât de multă vreme! Oftez, zâmbind ușor amintindu-mi de colegi și profesori deopotrivă: unii dintre ei nu mai sunt printre noi, alții au ajuns la pensie și ne mai întâlnim din când în când prin parcul orașului:

-Bună seara, Dom' Profesor! Da' ce mai faceți? La plimbare? La plimbare?
-Bună seara, măi! La plimbare! Ia stai! Tu ești... Te țiu minte! Tare șugubăț mai erai!

N-am realizat atunci, că din cauza Rigăi Crypto și a laponei Enigel, chiuleam, - sărind pe fereastra larg deschisă și generoasă a clasei mele de la parter - că de fapt "evadam" în propriul meu suflet... Acum știu...

                 continuare

     -Luca, n-am stat degeaba, am fost în gară și te-am căutat,

băieții nu te cunosc, dar au jurat că nu știu ce treabă poți să ai aici.

     -Păi, nu aici au venit materialele, ci în gara Filești. Mi am dat seama 

că iar face Luca o prostie și simt că trebuie pedepsit.Asta mă distra 

și mă răzbuna totodată.

     -Luca,  ca să mă lămuresc,  vreau să mergem la Filești. Luca e contrariat,

nici-o dată n-am desfăcut firul în patru, el a contat pe indulgența  mea.

Luca devine nervos.

     -E noapte,nu mai bine venim  mâine pe lumină?

     -NU, Luca vreau să mă lămuresc ce-mi ascunzi...iar ai făcut o prostie?

știu că nu te pot lecui; însă ai și alte bune și mai închid  ochii, la multele tale 

derapări. Luca s-a luminat la față.

     -M-ai prins, Adela .De aceia te iubesc, câtă putre de iertare ai, câtă înțelegere...

     -Măcar promite-mi că nu mai faci!

Aveam o căsuță mică la țară. Luca plecase de trei zile, când primesc un telefon de la Vali.

     -Tanti Adela ce faci? De ce n-ai venit și mata cu nenea Luca? Iarba a acoperit culturile

e treabă multă, așa e primăvara.

     -Vali eu nu pot veni, dar Luca e acolo, o să facă și el cât poate!

     -Tanti, o să-ți spun ceva, dar să nu mă dai de gol. Nena Luca a venit cu o femeie, 

știi ceva? cine este?

     - De unde știi Vali ?

     - Păi vorbeșt lumea 

     -Bine Vali ,îți mulțumesc-și nu-ți face probleme, nu te dau de gol.

Încă o prostie a lui Luca,îmi zic. Spre seară mă trezesc cu el la ușă.

     -Am venit nevastă, ce faci?

     -Bine Luca. Dar tu? Ai ceva să-mi spui? Luca, pare surprins;

     -Ce-ar trebui să-ți spun?

     - Mai gândeștete , să vezi dacă ai ceva ce trebuie să știu, ce tot 

satul știe, încât vestea a ajuns până la mine.

     -Adela o să-li povestesc eu tot și trage tu o concluzie. Știi că la barieră 

stau oameni și așteaptă o ocazie să meargă unde au nevoie.Am oprit să-mi 

iau o pâine. Mă roagă o femie s-o iau în ataș, vrea să meargă pănă  la 

Comănești. Îi spun că nu merg până acolo, mă opresc la Gănești. 

      - Nu-i nimic , de acolo pot merge pe jos, nu-i depatre, zice ea.

Am înțeles - că pe drum nu i-a tăcut gura- cine este,de unde vine, 

unde se duce, că este singură, nu are copii, are doar o casă bătrânească

de care are grijă. Nu neg, că era simpatică, vorbăreală și dispusă la orice. 

Am oprit să coboare. Atunci mi-a spus: Nu vreau să cobor, nu vreau să rămân 

datoare, așa că merg cu tine să te ajut la treabă. Așa că mi-am făcut toată treaba.

Vrea să spun tot adevărul, nu aveam unde s-o culc.Nu m-a sedus, m-a rugat că are nevoie,

că nu i-sa întâmplat demult.Ba m-a întrebat dacă am o boală, ori că sunt neputincios.

 Poate am vrut să-i arăt că nu-i ce bănuiește.Asta-i vina mea. Acum, gândește-te dacă 

merit să fiu pedepsit! Am meditat: Și el are dreptate lui, chir ea are dreptatea ei.

Astea nu sunt motive de divorț. Luca era un om bun, om de casă, nu bea, nu fumează,

nu-i violent, mă sprijină în acțiunele mele, nu-i gelos, vesel, primitor e.t.c.

Când se ajunge la un divorț, trebuie analizate bine calitățile și defectele.

Fără Luca viața mea ar fi fost,searbădă...

Cu greșeli și fără ele, viața noastră nu a fost monotonă,plictisitoare, 

mai trebuie să mai iertăm...

                        șfârșit

La București au aflat adevărul, cumplitul adevăr. Cancer la plămâni, în stadiu avansat

când nu se mai recomandă nici o operație.În casă nu se vorbea despre diagnostic.

Familia a muțit, nu se mai stă la masă. Costina cerea explicații, dar nu veneau de 

nici unde. Tot era ceva bun,Daniel nu acuza încă nici o durere. În concediu medical 

își făcea o oarecare ordine în acte,o asculta pe Costina la lecții,îi dădea sfaturi valabile 

în viitorul ei de copil orfan. Liliana își purta durerea cu demnitate, însă Petrina, murea încet. 

     Erau dialoguri lungi între mamă și fiu, atunci Daniel mărturisea toată durerea ce-i 

macină sufletul, știind prin ce trec  cei ai casei.

       -Mamă, crezi că nu văd suferința ta, nopțile nedormite, mâncarea ce se oprește în gât?

Toate le văd mamă dar nu pot face nimic. Spume cum pot trăi așa ? cât va mai ține calvarul?

Am zenzații de sufocare. Petrina își pierde cumpătul și răbufnește

        -Daniel, Dănuțul meu scump,vreau să mor înaintea ta, nu mai am putere să duc,

să văd cum te topești, iartă-mă fiule.

       -Mamă ai pus punctul pe i e momentul să dăm cărțile pe față. Te rog mamă să juri că nu 

vei face un gest necugetat. Îți las în grijă singura mea comoară Costina,în tine îmi pun speranța 

ca fiica mea va trece mai ușor peste această pierdere. Tu rămâi să fii și mamă și tată așa a voit 

soarta Mamă te rog cum n-am făcut-o niciodată trăiește cu amintirea că am fost un fiu bun, 

devotat, respectos, nu tam făcut niciodată de rușine dar norocul m-a părăsit.

        In geamuri bat razele soarelui de primăvară, pe balcum într-un fotoliu Daniel își petrece 

ultimile zile de  viață, plămânii nu își mai fac datoria.

        Cănd am ajuns la ei, era frumos îmbrăcat, cu mânile pe piept. Parcă dormea și printr-un 

zâmbet discret parcă încerca să spună:am primit moartea cu demnitate, nu mi-a fost frică