Fotografia din ramă

Noaptea se așternuse încet peste casa lui Daniel.

 

Luminile din camere se stinseseră una câte una, iar liniștea se întindea peste pereți ca o pânză nevăzută. Afară, vântul mișca ușor crengile copacilor, iar din când în când câte o mașină trecea pe strada aproape pustie.

 

Daniel stătea în pat și privea în întuneric.

 

Nu putea să adoarmă.

 

Se întorcea de pe o parte pe alta, își trăgea pătura până la bărbie, apoi o dădea jos. Închidea ochii, dar în clipa în care îi închidea, amintirile începeau să vină.

 

Una câte una.

 

Greșeli vechi.

 

Cuvinte urâte.

 

Minciuni.

 

Lucruri pe care le făcuse când era mic și pe care atunci nu le înțelegea cu adevărat. Fapte pe care le uitase pentru o vreme, dar care acum se întorceau în mintea lui.

 

— De ce am făcut toate lucrurile acelea? șopti el.

 

Nu aștepta niciun răspuns.

 

Privea tavanul și simțea că în piept i se strânge ceva.

 

Daniel nu mai era copilul de atunci. Crescuse. Învățase multe. Începuse să înțeleagă diferența dintre bine și rău și înțelesese cât de mult poate răni un om printr-un cuvânt, printr-o faptă sau printr-o alegere greșită.

 

Dar în noaptea aceea nu se putea gândi la altceva decât la trecut.

 

Și, cu cât își amintea mai multe, cu atât îi era mai greu.

 

O lacrimă i se prelinse pe obraz.

 

Apoi încă una.

 

Daniel își acoperi fața cu mâinile.

 

— Doamne...

 

Vocea i se frânse.

 

— Îmi pare rău.

 

Era singur în cameră.

 

Dar nu se simțea cu adevărat singur.

 

În adâncul sufletului său știa că Dumnezeu îl vede.

 

Știa că Dumnezeu îi cunoscuse și copilăria, și greșelile, și clipele în care făcuse lucruri pe care acum le regreta.

 

Daniel începu să plângă mai tare.

 

Nu plângea pentru că cineva îl certase.

 

Nu plângea pentru că îi spusese cineva că este rău.

 

Plângea pentru că începuse să înțeleagă.

 

Uneori, omul nu plânge atunci când face răul.

 

Plânge mai târziu, când înțelege cât rău a făcut.

 

Daniel își amintea de copilul care fusese.

 

Un copil care nu știa cât de importante sunt unele lucruri.

 

Un copil care făcea uneori lucruri rele și apoi mergea mai departe, fără să se gândească prea mult.

 

Acum însă, privind înapoi, îl durea.

 

— Dacă aș putea să mă întorc...

 

Se opri.

 

Știa că nu poate.

 

Timpul nu se întoarce.

 

Ziua de ieri nu poate fi trăită din nou.

 

O greșeală făcută nu poate fi ștearsă din trecut ca și cum nu ar fi existat.

 

Dar Daniel își amintea ceva ce auzise cândva la biserică:

 

Dumnezeu nu cere omului să se întoarcă în timp. Îi cere să se întoarcă spre El.

 

Daniel își șterse ochii.

 

Pentru câteva clipe, se făcu liniște.

 

Apoi se auzi o bătaie ușoară în ușă.

 

— Daniel?

 

Era mama lui.

 

Băiatul nu răspunse.

 

— Ești bine?

 

Daniel își ținu respirația.

 

Mama deschise puțin ușa și se uită în cameră.

 

— Nu dormi?

 

— Nu...

 

Vocea lui era foarte slabă.

 

Mama intră și se așeză pe marginea patului.

 

— Ce ai?

 

Daniel întoarse capul spre perete.

 

Nu putea să spună.

 

Cum să-i explice mamei lui ce se întâmpla în sufletul său?

 

Cum să-i spună că plângea pentru lucruri făcute cu mulți ani în urmă?

 

Cum să-i spună că îi era rușine de copilul care fusese?

 

Cum să-i spună că, în acea noapte, sufletul lui parcă își deschisese toate sertarele și scosese la lumină toate greșelile ascunse?

 

— Nimic, mamă.

 

Mama îl privi cu îngrijorare.

 

Știa că nu era „nimic”.

 

— Ai plâns?

 

Daniel nu răspunse.

 

Mama îi puse mâna pe frunte.

 

— Te doare ceva?

 

— Nu.

 

— Atunci ce ai?

 

Daniel strânse din ochi.

 

Ar fi vrut să vorbească.

 

Ar fi vrut să spună tot.

 

Dar cuvintele nu veneau.

 

Uneori, durerea din suflet este atât de mare încât omul nu știe să o transforme în cuvinte.

 

Mama se ridică încet.

 

— Bine. Dacă nu vrei să-mi spui acum, nu te oblig.

 

Se îndreptă spre ușă.

 

— Dar să știi că sunt aici.

 

Daniel nu răspunse.

 

După ce mama ieși, el rămase din nou singur.

 

Și atunci privirea îi căzu asupra unui obiect aflat pe un raft.

 

O fotografie.

 

Era o fotografie veche, pusă într-o ramă.

 

În fotografie era el.

 

Daniel, copil.

 

Avea obrajii rotunzi, ochii mari și un zâmbet larg.

 

Privea fotografia mult timp.

 

— Tu ai fost eu...

 

Și îl cuprinse o tristețe adâncă.

 

Nu ura copilul din fotografie.

 

De fapt, tocmai pentru că era copil îl durea atât de mult.

 

Își amintea de toate lucrurile pe care le făcuse atunci.

 

Unele erau mici.

 

Altele îl făceau să se rușineze.

 

Altele îl făceau să se întrebe de ce fusese capabil să facă asemenea lucruri.

 

Se ridică din pat și luă fotografia.

 

Ținu rama în mâini.

 

— Mi-aș fi dorit să știi atunci ceea ce știu acum...

 

Ochii i se umplură din nou de lacrimi.

 

— Mi-aș fi dorit să alegi altfel.

 

Daniel privi chipul copilului.

 

Apoi, într-un moment de durere și revoltă față de propriul trecut, scoase fotografia din ramă.

 

O ținu între degete.

 

Pentru câteva secunde ezită.

 

Apoi o rupse.

 

Rrrrip.

 

Sunetul hârtiei sfâșiate se auzi în camera liniștită.

 

Daniel rămase nemișcat.

 

Privi cele două bucăți.

 

Își dădu seama că fotografia putea fi ruptă.

 

Dar trecutul nu.

 

Nu putea să rupă ceea ce fusese.

 

Nu putea să distrugă copilul din fotografie.

 

Nu putea să șteargă faptele.

 

Și atunci înțelese ceva.

 

Poate că nu trebuia să-și distrugă trecutul.

 

Poate că trebuia să-l lase în mâinile lui Dumnezeu.

 

Daniel îngenunche lângă pat.

 

Cele două bucăți ale fotografiei erau încă în mâna lui.

 

Le așeză încet pe podea.

 

Și începu să se roage.

 

— Doamne...

 

Tăcu.

 

Lacrimile îi curgeau pe obraji.

 

— Tu mă cunoști.

 

Respiră greu.

 

— Tu știi ce am făcut. Știi lucrurile pe care nu le-am spus nimănui. Știi greșelile mele. Știi cât de mult regret.

 

Daniel își plecă fruntea.

 

— Nu pot să schimb trecutul.

 

O lacrimă căzu pe podea.

 

— Dar pot să mă schimb eu.

 

Pentru prima dată în acea noapte, simți că sufletul începe să se liniștească.

 

Nu pentru că toate problemele dispăruseră.

 

Nu pentru că trecutul fusese șters.

 

Ci pentru că înțelesese că Dumnezeu nu îl privea doar prin greșelile lui.

 

Dumnezeu vedea și pocăința.

 

Vedea și lacrimile.

 

Vedea și dorința de a deveni un om mai bun.

 

Daniel rămase mult timp în genunchi.

 

Apoi se ridică.

 

Se uită la fotografia ruptă.

 

Luă cele două bucăți și le puse înapoi în ramă.

 

Fotografia nu mai era întreagă.

 

Se vedea linia rupturii.

 

Dar Daniel nu o mai aruncă.

 

O așeză din nou pe raft.

 

De data aceasta, nu ca să privească un copil perfect.

 

Ci ca să-și amintească de unde venise.

 

Și să nu mai fie omul de atunci.

 

Se întoarse în pat.

 

Își puse capul pe pernă.

 

Ochii încă îi erau umezi.

 

Dar acum plânsul se transformase într-o liniște adâncă.

 

Înainte să adoarmă, Daniel șopti:

 

— Doamne, iartă-mă și ajută-mă să nu mai fiu omul care am fost.

 

Apoi închise ochii.

 

Și, pentru prima dată în acea noapte, adormi.

 

Dimineața, mama lui intră în cameră.

 

Văzu fotografia.

 

Observă ruptura.

 

— Daniel...

 

El deschise ochii.

 

Mama luă rama în mâini.

 

— Ce s-a întâmplat cu fotografia?

 

Daniel tăcu.

 

Apoi, după câteva secunde, spuse:

 

— Am rupt-o aseară.

 

— De ce?

 

Daniel privi fotografia.

 

— Pentru că mi-a fost rușine de copilul din ea.

 

Mama se așeză lângă el.

 

— Daniel, copilul acela nu mai poate schimba ce a făcut.

 

— Știu.

 

— Dar nici tu nu trebuie să rămâi prizonierul greșelilor lui.

 

Daniel o privi.

 

Mama continuă:

 

— Dacă îți pare rău cu adevărat, atunci folosește regretul ca să devii mai bun. Nu ca să te distrugi.

 

Daniel începu din nou să plângă.

 

Dar de data aceasta nu se mai ascunse.

 

Își sprijini capul pe umărul mamei.

 

— Mamă...

 

— Da?

 

— Îmi pare rău pentru multe lucruri.

 

Mama îl strânse în brațe.

 

— Atunci începe de astăzi să faci bine.

 

Daniel închise ochii.

 

În acea dimineață, înțelese ceva ce nu înțelesese niciodată când era copil:

 

Pocăința nu înseamnă să urăști omul care ai fost. Înseamnă să recunoști răul pe care l-ai făcut, să ceri iertare și să alegi o altă cale.

 

Fotografia rămase pe raft.

 

Ruptă.

 

Dar nu aruncată.

 

Iar ruptura aceea avea să-i amintească mereu lui Daniel că trecutul nu poate fi schimbat.

 

Însă viitorul poate fi.

 

Și, mai ales, că atunci când omul se întoarce sincer către Dumnezeu, nu trebuie să creadă că este prea târziu.

 

Pentru că Dumnezeu vede lacrima care cade în întuneric.

 

Vede rugăciunea pe care omul abia reușește să o rostească.

 

Vede regretul ascuns.

 

Și vede și inima care încearcă să se întoarcă spre lumină.

 

În noaptea aceea, Daniel plânsese pentru copilul care fusese.

 

Dar în dimineața următoare s-a trezit cu dorința de a deveni un om nou.

 

Iar fotografia ruptă a rămas acolo, în ramă, ca o mărturie tăcută:

 

Trecutul poate lăsa cicatrici, dar nu trebuie să hotărască cine vei fi.

Fotografia din ramă – Partea a II-a

 

Imaginile din trecut

 

În zilele care au urmat, Daniel a încercat să-și vadă de viață.

 

Se trezea dimineața, își făcea rutina obișnuită și încerca să pară că totul era în regulă.

 

Dar în sufletul lui se întâmplase ceva.

 

Noaptea aceea deschisese o ușă pe care Daniel o ținuse închisă mult timp.

 

Iar acum, prin acea ușă, începeau să apară amintiri.

 

Uneori erau doar câteva secunde.

 

O cameră.

 

Un chip.

 

Un loc.

 

O situație.

 

Un cuvânt.

 

O imagine veche care îi apărea brusc în minte.

 

Daniel încerca să nu se gândească.

 

Dar cu cât încerca mai mult să alunge acele imagini, cu atât ele reveneau.

 

Stătea la masă cu părinții și, dintr-odată, privirea i se oprea într-un punct.

 

Mama îl întreba:

 

— Daniel, ești bine?

 

El tresărea.

 

— Da.

 

— Sigur?

 

— Da, mamă.

 

Dar nu era bine.

 

În mintea lui apăruse din nou o imagine dureroasă din trecut.

 

Daniel își lăsa privirea în jos.

 

Nu putea să explice.

 

Nu putea să spună.

 

Nu știa cum.

 

Uneori nici măcar el nu înțelegea de ce îl durea atât de tare.

 

Era ca și cum trecutul devenise un film pe care nu îl putea opri.

 

Imaginile veneau fără să le cheme.

 

Și fiecare imagine aducea cu ea o emoție.

 

Rușine.

 

Frică.

 

Regret.

 

Tristețe.

 

Vinovăție.

 

Daniel începea să se întrebe:

 

De ce îmi apar toate acum?

 

De ce nu pot să le uit?

 

De ce mă doare ceva ce s-a întâmplat cu atât timp în urmă?

 

Într-o seară, părinții lui stăteau în sufragerie.

 

Mama citea.

 

Tatăl se uita la televizor.

 

Daniel era în camera lui.

 

Privea fotografia din ramă.

 

Încă se vedea urma rupturii.

 

Daniel trecu degetul peste fotografie.

 

— De ce nu pot să uit?

 

Și iar îi veni în minte o imagine.

 

Închise ochii.

 

— Nu...

 

Își puse mâinile peste față.

 

— Nu vreau să mă mai gândesc.

 

Dar imaginea rămânea.

 

Daniel se ridică și începu să meargă prin cameră.

 

Nu putea sta locului.

 

Se simțea prins între trecut și prezent.

 

Într-un colț al camerei era Biblia.

 

Daniel o luă.

 

O deschise fără să știe unde.

 

Ochii îi căzură asupra unui verset despre omul care se întoarce către Dumnezeu.

 

Citi încet.

 

Apoi se opri.

 

Și începu să plângă.

 

— Doamne, eu vreau să mă vindec.

 

Nu știa dacă „vindecare” era cuvântul potrivit.

 

Dar acesta era cuvântul pe care îl simțea în inimă.

 

Nu mai voia să fugă de trecut.

 

Nu mai voia să se ascundă.

 

Dar îi era teamă să vorbească.

 

Mai ales cu părinții.

 

De multe ori, mama lui încerca să se apropie.

 

— Daniel, te văd trist în ultima vreme.

 

— Sunt doar obosit.

 

— Dacă ai ceva pe suflet, poți să-mi spui.

 

Daniel deschidea gura.

 

Și apoi tăcea.

 

Cuvintele erau acolo.

 

Dar nu puteau ieși.

 

Îi era teamă că nu va fi înțeles.

 

Îi era rușine.

 

Se temea că părinții îl vor privi altfel.

 

Așa că spunea mereu:

 

— Sunt bine.

 

Dar după ce mama pleca, Daniel își ștergea lacrimile.

 

Într-o noapte, stătea din nou în pat.

 

Era aproape aceeași liniște ca în noaptea în care plânsese pentru greșelile lui.

 

Doar că acum înțelegea că în sufletul lui nu erau doar regrete.

 

Erau și răni.

 

Unele lucruri pe care le făcuse el.

 

Alte lucruri pe care le trăise.

 

Amintiri pe care nu știa cum să le pună în cuvinte.

 

Și unele imagini care îl făceau să simtă o durere pe care nu o putea explica.

 

Daniel se întoarse spre perete.

 

Lacrimile începură să-i curgă.

 

— Doamne...

 

Apoi șopti:

 

— Dacă nu pot să spun oamenilor, măcar Tu știi.

 

Și pentru prima dată nu mai încercă să se prefacă puternic.

 

Plânse.

 

Mult.

 

În liniște.

 

Nu pentru că Dumnezeu nu l-ar fi putut vedea.

 

Ci tocmai pentru că știa că Dumnezeu îl vede.

 

După un timp, Daniel adormi.

 

Dimineața, mama găsi Biblia lângă patul lui.

 

O ridică și o puse pe noptieră.

 

Nu știa ce se întâmpla în sufletul copilului ei.

 

Dar începuse să înțeleagă că ceva era în neregulă.

 

În aceeași zi, îl găsi pe Daniel în fața fotografiei.

 

— Încă te uiți la ea?

 

Daniel zâmbi trist.

 

— Da.

 

— Ce vezi?

 

Daniel rămase tăcut.

 

Apoi spuse:

 

— Văd un copil care nu știa multe lucruri.

 

Mama se apropie.

 

— Și ce simți când îl privești?

 

Daniel coborî privirea.

 

— Nu știu.

 

Mama nu îl presă.

 

Nu i-a spus: „Spune-mi acum!”

 

Nu l-a certat.

 

Doar a rămas lângă el.

 

Uneori, iubirea înseamnă și să rămâi lângă cineva atunci când nu poate vorbi.

 

Daniel simți pentru prima dată că poate că într-o zi va reuși.

 

Nu în acea zi.

 

Poate nici în următoarea.

 

Dar într-o zi.

 

Pentru că Dumnezeu îi dădea curaj încet.

 

În seara aceea, Daniel îngenunche din nou.

 

— Doamne, ajută-mă să nu mai fug.

 

— Ajută-mă să înțeleg ce se întâmplă în mine.

 

— Ajută-mă să pot vorbi.

 

— Și dacă nu pot spune totul, ajută-mă să spun măcar primul lucru.

 

Apoi tăcu.

 

Și în liniștea camerei simți ceva ce nu mai simțise de mult.

 

Nădejde.

 

Nu o nădejde zgomotoasă.

 

Ci una mică.

 

Ca o lumină care apare la capătul unui drum întunecat.

 

Daniel privi din nou fotografia.

 

Ruptura era încă acolo.

 

Dar acum o vedea altfel.

 

Nu mai era doar semnul unei nopți în care își urâse trecutul.

 

Era semnul unei alegeri.

 

Daniel nu mai voia să-și distrugă trecutul.

 

Voia să-l înțeleagă.

 

Voia să-l pună înaintea lui Dumnezeu.

 

Și voia, încetul cu încetul, să învețe să vorbească despre ceea ce îl durea.

 

Pentru că începuse să înțeleagă un adevăr:

 

Unele răni nu se vindecă prin tăcere.

 

Uneori, primul pas spre vindecare este să ai curajul să spui: „Mă doare.”

 

Iar Daniel încă nu putea să spună toate lucrurile.

 

Dar în acea seară reușise să spună ceva.

 

Nu părinților.

 

Ci lui Dumnezeu:

 

— Doamne, mă doare.

 

Și pentru el, acelea au fost cele mai importante cuvinte pe care le rostise în mult timp.                                                                                         Fotografia din ramă – Partea a II-a

 

Imaginile din trecut

 

În zilele care au urmat, Daniel a încercat să-și vadă de viață.

 

Se trezea dimineața, își făcea rutina obișnuită și încerca să pară că totul era în regulă.

 

Dar în sufletul lui se întâmplase ceva.

 

Noaptea aceea deschisese o ușă pe care Daniel o ținuse închisă mult timp.

 

Iar acum, prin acea ușă, începeau să apară amintiri.

 

Uneori erau doar câteva secunde.

 

O cameră.

 

Un chip.

 

Un loc.

 

O situație.

 

Un cuvânt.

 

O imagine veche care îi apărea brusc în minte.

 

Daniel încerca să nu se gândească.

 

Dar cu cât încerca mai mult să alunge acele imagini, cu atât ele reveneau.

 

Stătea la masă cu părinții și, dintr-odată, privirea i se oprea într-un punct.

 

Mama îl întreba:

 

— Daniel, ești bine?

 

El tresărea.

 

— Da.

 

— Sigur?

 

— Da, mamă.

 

Dar nu era bine.

 

În mintea lui apăruse din nou o imagine dureroasă din trecut.

 

Daniel își lăsa privirea în jos.

 

Nu putea să explice.

 

Nu putea să spună.

 

Nu știa cum.

 

Uneori nici măcar el nu înțelegea de ce îl durea atât de tare.

 

Era ca și cum trecutul devenise un film pe care nu îl putea opri.

 

Imaginile veneau fără să le cheme.

 

Și fiecare imagine aducea cu ea o emoție.

 

Rușine.

 

Frică.

 

Regret.

 

Tristețe.

 

Vinovăție.

 

Daniel începea să se întrebe:

 

De ce îmi apar toate acum?

 

De ce nu pot să le uit?

 

De ce mă doare ceva ce s-a întâmplat cu atât timp în urmă?

 

Într-o seară, părinții lui stăteau în sufragerie.

 

Mama citea.

 

Tatăl se uita la televizor.

 

Daniel era în camera lui.

 

Privea fotografia din ramă.

 

Încă se vedea urma rupturii.

 

Daniel trecu degetul peste fotografie.

 

— De ce nu pot să uit?

 

Și iar îi veni în minte o imagine.

 

Închise ochii.

 

— Nu...

 

Își puse mâinile peste față.

 

— Nu vreau să mă mai gândesc.

 

Dar imaginea rămânea.

 

Daniel se ridică și începu să meargă prin cameră.

 

Nu putea sta locului.

 

Se simțea prins între trecut și prezent.

 

Într-un colț al camerei era Biblia.

 

Daniel o luă.

 

O deschise fără să știe unde.

 

Ochii îi căzură asupra unui verset despre omul care se întoarce către Dumnezeu.

 

Citi încet.

 

Apoi se opri.

 

Și începu să plângă.

 

— Doamne, eu vreau să mă vindec.

 

Nu știa dacă „vindecare” era cuvântul potrivit.

 

Dar acesta era cuvântul pe care îl simțea în inimă.

 

Nu mai voia să fugă de trecut.

 

Nu mai voia să se ascundă.

 

Dar îi era teamă să vorbească.

 

Mai ales cu părinții.

 

De multe ori, mama lui încerca să se apropie.

 

— Daniel, te văd trist în ultima vreme.

 

— Sunt doar obosit.

 

— Dacă ai ceva pe suflet, poți să-mi spui.

 

Daniel deschidea gura.

 

Și apoi tăcea.

 

Cuvintele erau acolo.

 

Dar nu puteau ieși.

 

Îi era teamă că nu va fi înțeles.

 

Îi era rușine.

 

Se temea că părinții îl vor privi altfel.

 

Așa că spunea mereu:

 

— Sunt bine.

 

Dar după ce mama pleca, Daniel își ștergea lacrimile.

 

Într-o noapte, stătea din nou în pat.

 

Era aproape aceeași liniște ca în noaptea în care plânsese pentru greșelile lui.

 

Doar că acum înțelegea că în sufletul lui nu erau doar regrete.

 

Erau și răni.

 

Unele lucruri pe care le făcuse el.

 

Alte lucruri pe care le trăise.

 

Amintiri pe care nu știa cum să le pună în cuvinte.

 

Și unele imagini care îl făceau să simtă o durere pe care nu o putea explica.

 

Daniel se întoarse spre perete.

 

Lacrimile începură să-i curgă.

 

— Doamne...

 

Apoi șopti:

 

— Dacă nu pot să spun oamenilor, măcar Tu știi.

 

Și pentru prima dată nu mai încercă să se prefacă puternic.

 

Plânse.

 

Mult.

 

În liniște.

 

Nu pentru că Dumnezeu nu l-ar fi putut vedea.

 

Ci tocmai pentru că știa că Dumnezeu îl vede.

 

După un timp, Daniel adormi.

 

Dimineața, mama găsi Biblia lângă patul lui.

 

O ridică și o puse pe noptieră.

 

Nu știa ce se întâmpla în sufletul copilului ei.

 

Dar începuse să înțeleagă că ceva era în neregulă.

 

În aceeași zi, îl găsi pe Daniel în fața fotografiei.

 

— Încă te uiți la ea?

 

Daniel zâmbi trist.

 

— Da.

 

— Ce vezi?

 

Daniel rămase tăcut.

 

Apoi spuse:

 

— Văd un copil care nu știa multe lucruri.

 

Mama se apropie.

 

— Și ce simți când îl privești?

 

Daniel coborî privirea.

 

— Nu știu.

 

Mama nu îl presă.

 

Nu i-a spus: „Spune-mi acum!”

 

Nu l-a certat.

 

Doar a rămas lângă el.

 

Uneori, iubirea înseamnă și să rămâi lângă cineva atunci când nu poate vorbi.

 

Daniel simți pentru prima dată că poate că într-o zi va reuși.

 

Nu în acea zi.

 

Poate nici în următoarea.

 

Dar într-o zi.

 

Pentru că Dumnezeu îi dădea curaj încet.

 

În seara aceea, Daniel îngenunche din nou.

 

— Doamne, ajută-mă să nu mai fug.

 

— Ajută-mă să înțeleg ce se întâmplă în mine.

 

— Ajută-mă să pot vorbi.

 

— Și dacă nu pot spune totul, ajută-mă să spun măcar primul lucru.

 

Apoi tăcu.

 

Și în liniștea camerei simți ceva ce nu mai simțise de mult.

 

Nădejde.

 

Nu o nădejde zgomotoasă.

 

Ci una mică.

 

Ca o lumină care apare la capătul unui drum întunecat.

 

Daniel privi din nou fotografia.

 

Ruptura era încă acolo.

 

Dar acum o vedea altfel.

 

Nu mai era doar semnul unei nopți în care își urâse trecutul.

 

Era semnul unei alegeri.

 

Daniel nu mai voia să-și distrugă trecutul.

 

Voia să-l înțeleagă.

 

Voia să-l pună înaintea lui Dumnezeu.

 

Și voia, încetul cu încetul, să învețe să vorbească despre ceea ce îl durea.

 

Pentru că începuse să înțeleagă un adevăr:

 

Unele răni nu se vindecă prin tăcere.

 

Uneori, primul pas spre vindecare este să ai curajul să spui: „Mă doare.”

 

Iar Daniel încă nu putea să spună toate lucrurile.

 

Dar în acea seară reușise să spună ceva.

 

Nu părinților.

 

Ci lui Dumnezeu:

 

— Doamne, mă doare.

 

Și pentru el, acelea au fost cele mai importante cuvinte pe care le rostise în mult timp.

Fotografia din ramă – Partea a III-a și finalul

 

Lumina care rămâne

 

Au trecut câteva zile.

 

Daniel încă avea momente în care imaginile din trecut îi reveneau în minte. Uneori apăreau fără veste, alteori seara, înainte de culcare.

 

Dar ceva se schimbase.

 

Daniel nu mai încerca să fugă de Dumnezeu.

 

Dimpotrivă.

 

Într-o dimineață, s-a ridicat din pat și a privit spre fereastră. Cerul era încă palid, iar lumina dimineții abia începea să intre în cameră.

 

S-a gândit la toate nopțile în care plânsese.

 

Apoi și-a spus:

 

— Trebuie să mă întorc mai mult către Dumnezeu.

 

În acea zi, Daniel a mers la biserică.

 

A intrat încet.

 

Era liniște.

 

A privit icoanele, lumina candelelor și oamenii care se rugau.

 

Pentru câteva clipe nu a spus nimic.

 

Doar a stat.

 

Apoi și-a făcut semnul crucii și a șoptit:

 

— Doamne, am venit.

 

Nu știa ce altceva să spună.

 

A rămas acolo.

 

Cu sufletul lui greu.

 

Cu toate amintirile lui.

 

Cu toate greșelile lui.

 

Cu toate lucrurile pe care nu le putea spune încă.

 

Și, pentru prima dată după mult timp, Daniel nu s-a mai simțit obligat să ascundă nimic înaintea lui Dumnezeu.

 

Dumnezeu știa deja.

 

În zilele următoare, Daniel a început să țină post, după puterea lui și cu îndrumare duhovnicească.

 

Postul nu era pentru el o pedeapsă.

 

Era o vreme în care încerca să-și liniștească sufletul, să se roage mai mult și să se apropie de Dumnezeu.

 

Dimineața se ruga.

 

Seara se ruga.

 

Când simțea că amintirile devin prea apăsătoare, se oprea și spunea:

 

— Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă și ajută-mă.

 

Uneori repeta rugăciunea de mai multe ori.

 

Și încet, ceva începu să se schimbe.

 

Nu într-o singură zi.

 

Nu ca printr-o minune pe care să o poată explica.

 

Ci încet.

 

Ca lumina dimineții care intră într-o cameră întunecată.

 

Imaginile încă mai apăreau uneori.

 

Dar nu mai aveau aceeași putere asupra lui.

 

Daniel începea să înțeleagă că nu trebuie să-și petreacă toată viața privind înapoi.

 

Într-o seară, se așeză lângă pat și începu să se roage.

 

— Doamne, îți dau Ție trecutul meu.

 

Tăcu.

 

— Îți dau greșelile mele.

 

Tăcu din nou.

 

— Îți dau și lucrurile pe care nu le pot spune.

 

Ochii i se umplură de lacrimi.

 

— Și te rog să-mi dai pace.

 

După rugăciune, Daniel rămase câteva minute în liniște.

 

Apoi observă ceva.

 

Nu se mai gândea la trecut.

 

Pentru câteva clipe, mintea lui era liniștită.

 

Nu mai vedea imaginile dureroase.

 

Nu mai retrăia aceleași amintiri.

 

Doar stătea în liniște.

 

Și simțea pace.

 

Daniel zâmbi printre lacrimi.

 

— Mulțumesc, Doamne.

 

Din ziua aceea, rugăciunea deveni pentru el un loc în care își găsea liniștea.

 

Când se ruga, începea să uite.

 

Nu în sensul că trecutul dispăruse.

 

Ci în sensul că trecutul nu mai ocupa tot sufletul lui.

 

În locul fricii începea să apară pacea.

 

În locul rușinii începea să apară nădejdea.

 

În locul dorinței de a distruge fotografia începea să apară dorința de a înțelege cine fusese și cine putea deveni.

 

Într-o duminică, Daniel s-a întors acasă de la biserică.

 

A intrat în camera lui.

 

Pe raft era fotografia.

 

Ruptura încă se vedea.

 

Daniel o luă în mâini.

 

Se uită la copilul din imagine.

 

De data aceasta nu mai simți furie.

 

Nu mai simți rușine.

 

Zâmbi.

 

— Te iert.

 

Apoi se opri.

 

— Și mă iert pentru că eram un copil care nu știa multe lucruri.

 

A pus fotografia înapoi în ramă.

 

A rămas acolo.

 

Nu perfectă.

 

Nu ca înainte.

 

Dar întreagă în felul ei.

 

La fel era și Daniel.

 

Nu mai putea schimba tot ce fusese.

 

Dar putea să meargă înainte.

 

În acea seară, mama lui intră în cameră.

 

Îl găsi rugându-se.

 

Nu l-a întrerupt.

 

A așteptat.

 

După ce Daniel a terminat, mama s-a apropiat.

 

— Ești mai liniștit?

 

Daniel zâmbi.

 

— Da.

 

— Ce s-a schimbat?

 

Daniel privi spre fotografie.

 

— Am învățat că nu trebuie să trăiesc mereu în trecut.

 

Mama îl îmbrățișă.

 

Daniel nu i-a spus încă tot.

 

Poate că unele lucruri aveau nevoie de timp.

 

Dar acum știa că poate vorbi atunci când va fi pregătit.

 

Știa și că nu este singur.

 

Și mai ales știa că Dumnezeu nu îl abandonase în nopțile în care plânsese.

 

Într-o ultimă seară, înainte să adoarmă, Daniel a îngenuncheat.

 

Camera era liniștită.

 

Fotografia se afla pe raft.

 

Daniel și-a făcut semnul crucii.

 

— Doamne, îți mulțumesc.

 

Apoi a spus încet:

 

— Pentru că m-ai ascultat când nu puteam să vorbesc.

 

— Pentru că m-ai văzut când plângeam.

 

— Pentru că ai rămas lângă mine când eu credeam că sunt singur.

 

— Pentru că m-ai învățat să nu-mi mai urăsc trecutul, ci să învăț din el.

 

A făcut o pauză.

 

— Și pentru că mi-ai arătat că după o noapte grea poate veni și dimineața.

 

Daniel s-a ridicat.

 

S-a așezat în pat.

 

A privit încă o dată fotografia.

 

Apoi a închis ochii.

 

Pentru prima dată după mult timp, nu se mai temea de noapte.

 

Știa că amintirile pot reveni.

 

Știa că unele răni au nevoie de timp.

 

Știa că poate mai avea zile grele.

 

Dar mai știa ceva:

 

Nu era singur.

 

Iar când sufletul lui devenea greu, avea unde să se întoarcă.

 

La Dumnezeu.

 

Și în acea noapte Daniel a adormit liniștit.

 

Pe raft, fotografia ruptă rămânea mărturia unei vieți care nu fusese perfectă.

 

Dar și mărturia unei schimbări.

 

Pentru că uneori, Dumnezeu nu ne cere să uităm tot ce am fost.

 

Ne cere să-I încredințăm Lui ceea ce am fost și să alegem, de astăzi, cine vrem să devenim.

 

Iar Daniel alesese lumina.

 

Sfârșit.

 

Morala

 

Nu lăsa greșelile trecutului să-ți spună că nu mai există speranță. Pocăința, rugăciunea, iertarea și apropierea de Dumnezeu pot deschide un drum nou. Unele amintiri nu dispar imediat, iar unele răni au nevoie de timp și de ajutor, dar omul nu trebuie să le poarte singur.

 


Category: Prose

All author's poems: Cristian Diaconița poezii.online Fotografia din ramă

Date of posting: 6 September

Timp de citire: ~50 min.

Views: 220

Log in and comment!

Other poems by the author

CONSTANTIN ȘI TAINA LUMINII

CONSTANTIN ȘI TAINA LUMINII

 

Prolog — Copilul care vorbea cu Dumnezeu

 

Într-un sat așezat între munți, unde pădurile se întindeau până aproape de cer, trăia un băiat de doisprezece ani pe nume Constantin.

 

Nu era diferit de ceilalți copii.

 

Mergea la școală. Își ajuta părinții. Se juca. Uneori se supăra. Alteori făcea greșeli.

 

Dar avea un obicei pe care ceilalți nu îl înțelegeau.

 

Vorbea cu Dumnezeu.

 

În fiecare dimineață, înainte să se ridice din pat, spunea:

 

— Doamne, Îți mulțumesc pentru această zi. Ajută-mă să fac binele.

 

La școală, când îi era greu:

 

— Doamne, ajută-mă.

 

Când cineva îl rănea:

 

— Doamne, ajută-mă să nu răspund cu rău.

 

Iar seara, înainte de culcare:

 

— Doamne, iartă-mă pentru toate greșelile mele și ai grijă de familia mea.

 

Nu auzea întotdeauna un răspuns.

 

Dar continua să se roage.

 

Bunica lui îi spusese când era mic:

 

— Dumnezeu nu este departe de omul care Îl caută cu inimă sinceră. Uneori răspunsul vine repede. Alteori trebuie să aștepți. Și uneori răspunsul este ascuns într-o întâmplare pe care încă nu o înțelegi.

 

Constantin nu știa că într-o noapte avea să înceapă cea mai mare aventură din viața lui.

 

---

 

Capitolul 1 — Lumina

 

Era o noapte rece de toamnă.

 

Constantin dormea când se trezi brusc.

 

Camera era întunecată.

 

Se ridică în capul oaselor.

 

Ceva îl trezise.

 

Privi spre fereastră.

 

Departe, în pădure, se vedea o lumină albă.

 

Nu semăna cu lumina unei lanterne.

 

Nu pâlpâia precum focul.

 

Era ca o stea coborâtă pe pământ.

 

Constantin se apropie de fereastră.

 

— Ce este?

 

Se uită câteva clipe.

 

Apoi șopti:

 

— Doamne, dacă aceasta este ceva ce trebuie să văd, ajută-mă să înțeleg.

 

Lumina dispăru.

 

Constantin se întoarse.

 

Atunci auzi:

 

Toc.

 

Toc.

 

Toc.

 

Sunetul venea de la fereastră.

 

Deschise încet.

 

Pe pervaz stătea o pasăre albă.

 

În cioc avea un mic medalion de lemn.

 

Pasărea îl lăsă în palma băiatului și zbură.

 

Pe medalion era sculptată o cruce.

 

Pe spate erau trei cuvinte:

 

NU TE TEME.

 

Constantin simți cum îi bate inima.

 

— Doamne...

 

Medalionul începu să strălucească.

 

Pe podea apăru o dâră de lumină.

 

Aceasta trecea prin cameră, ieșea pe ușă și continua spre pădure.

 

Constantin își puse haina.

 

Înainte să plece, îngenunche.

 

— Doamne, nu știu unde mă duc. Dacă nu este bine, oprește-mă. Dacă este bine, mergi cu mine.

 

Și ieși.

 

---

 

Capitolul 2 — Pădurea

 

Pădurea era înfricoșătoare noaptea.

 

Ramurile se mișcau în vânt.

 

Frunzele foșneau.

 

Constantin mergea încet.

 

Medalionul îl călăuzea.

 

După câteva minute, lumina se stinse.

 

Constantin se opri.

 

— Doamne?

 

Nimic.

 

În spatele lui se auzi un zgomot.

 

Se întoarse.

 

Între copaci se afla o umbră.

 

Înaltă.

 

Nefirească.

 

Constantin făcu un pas înapoi.

 

— Cine ești?

 

Umbra răspunse:

 

— Cel care știe că ți-e frică.

 

Constantin tremura.

 

— Da. Mi-e frică.

 

Umbra râse.

 

— Atunci fugi.

 

Constantin strânse medalionul.

 

— Nu.

 

— De ce?

 

— Pentru că nu sunt singur.

 

— Unde este Dumnezeul tău?

 

Constantin închise ochii.

 

— Cu mine.

 

Începu să se roage.

 

— Tatăl nostru...

 

Umbra se retrase.

 

Constantin continuă.

 

— Sfințească-se numele Tău...

 

Lumina medalionului crescu.

 

Umbra dispăru.

 

În fața lui apăru o lumină blândă.

 

Constantin căzu în genunchi.

 

O voce îi vorbi:

 

— Constantin.

 

— Doamne?

 

— Nu te teme.

 

Constantin începu să plângă.

 

— De ce mi-ai arătat toate acestea?

 

— Pentru că urmează un drum.

 

— Unde?

 

— Acolo unde oamenii au uitat că lumina nu se păstrează ascunsă.

 

Constantin nu înțelegea.

 

— Și ce trebuie să fac?

 

— Să cauți.

 

— Ce?

 

— Taina Luminii.

 

Apoi lumina dispăru.

 

Pe pământ rămăsese o carte.

 

Constantin o ridică.

 

Pe copertă scria:

 

CRONICA LUMINII.

 

---

 

Capitolul 3 — Cei doi prieteni

 

A doua zi, Constantin le povesti totul celor mai buni prieteni ai lui.

 

Andrei era curajos și uneori prea grăbit.

 

Maria era foarte inteligentă și nu credea nimic fără dovezi.

 

— Ai mers singur în pădure? întrebă Andrei.

 

— Da.

 

— Și ai văzut o umbră?

 

— Da.

 

Maria luă cartea.

 

— De unde ai luat-o?

 

— Din pădure.

 

Ea o deschise.

 

Pe prima pagină scria:

 

„Când întunericul va crește, trei copii vor porni spre Muntele Alb.”

 

Andrei se uită la Constantin.

 

— Noi suntem cei trei?

 

Constantin ridică din umeri.

 

— Nu știu.

 

Maria continuă să citească.

 

— „Vor căuta Lumina ascunsă și vor descoperi că adevărata putere nu este aceea de a-i învinge pe ceilalți, ci aceea de a nu deveni asemenea întunericului.”

 

Cei trei rămaseră tăcuți.

 

Andrei zâmbi.

 

— Atunci mergem.

 

Maria îl privi.

 

— Ești nebun.

 

— Probabil.

 

Constantin zâmbi.

 

— Înainte să plecăm, ne rugăm.

 

Cei trei își plecară capetele.

 

— Doamne, dacă drumul acesta este bun, călăuzește-ne. Dacă nu este bun, oprește-ne. Și păzește-ne inimile.

 

---

 

Capitolul 4 — Muntele Alb

 

Drumul către Muntele Alb a durat două zile.

 

Au trecut prin sate, păduri și văi.

 

În a doua seară au ajuns la poalele muntelui.

 

Acolo au găsit un bătrân.

 

Avea o barbă albă și ținea un toiag.

 

— Unde mergeți? întrebă el.

 

— La mănăstirea din vârf, răspunse Constantin.

 

Bătrânul îl privi atent.

 

— De ce?

 

Constantin scoase medalionul.

 

Bătrânul îngheță.

 

— De unde ai acesta?

 

— L-am găsit.

 

Bătrânul oftă.

 

— Atunci legenda a început din nou.

 

Maria făcu un pas înainte.

 

— Ce legendă?

 

Bătrânul răspunse:

 

— Cu mulți ani în urmă, trei copii au venit aici. Au căutat Lumina. Au găsit-o. Dar unul dintre ei a ales puterea în locul iubirii.

 

Andrei întrebă:

 

— Ce s-a întâmplat?

 

— A încercat să păstreze Lumina pentru el.

 

— Și?

 

Bătrânul privi spre munte.

 

— Lumina nu poate fi posedată.

 

Apoi plecă.

 

---

 

Capitolul 5 — Mănăstirea fără clopote

 

La răsărit, cei trei ajunseră la mănăstire.

 

Era veche.

 

Foarte veche.

 

Dar ceva era ciudat.

 

Nu avea clopote.

 

Ușa se deschise singură.

 

Înăuntru era un călugăr bătrân.

 

— Vă așteptam.

 

Constantin rămase uimit.

 

— Ne așteptați?

 

— Da.

 

Călugărul îi conduse într-o încăpere subterană.

 

Pe pereți erau pictate scene din viața Mântuitorului: nașterea, minunile, răstignirea și Învierea.

 

În mijloc se afla o cruce.

 

Călugărul spuse:

 

— Mulți oameni caută puterea. Unii caută bogăția. Alții caută să fie admirați.

 

Se uită la Constantin.

 

— Dar voi trebuie să învățați să căutați iubirea.

 

Maria întrebă:

 

— Unde este Taina Luminii?

 

Călugărul zâmbi.

 

— Nu este un obiect.

 

— Atunci ce este?

 

— O alegere.

 

Andrei se încruntă.

 

— Am venit până aici pentru o alegere?

 

— Da.

 

— Ce alegere?

 

Călugărul răspunse:

 

— Să alegi binele atunci când nimeni nu te obligă.

 

---

 

Capitolul 6 — Prima încercare

 

În noaptea aceea, fiecare copil avu un vis.

 

Andrei se văzu conducătorul unei cetăți.

 

Toți îl ascultau.

 

Maria se văzu înconjurată de cărți și oameni care o admirau.

 

Constantin se văzu într-un loc în care Dumnezeu îi oferea tot ce își dorea.

 

— Poți avea orice, îi spuse o voce.

 

Constantin întrebă:

 

— Orice?

 

— Da.

 

— Atunci vreau să nu mai sufere nimeni.

 

Vocea tăcu.

 

— Nu poți primi asta.

 

— Atunci vreau să-mi protejez familia.

 

— Nici asta nu poți garanta.

 

Constantin plânse.

 

— Atunci ce pot primi?

 

Vocea răspunse:

 

— Poți primi puterea de a iubi chiar și atunci când nu poți schimba totul.

 

Constantin se trezi.

 

Era dimineață.

 

Călugărul îl aștepta.

 

— Ai înțeles?

 

Constantin dădu din cap.

 

— Nu pot controla lumea.

 

— Dar?

 

— Pot alege ce fac eu.

 

---

 

Capitolul 7 — Pădurea Umbrelor

 

Cei trei plecară de la mănăstire.

 

Trebuiau să traverseze Pădurea Umbrelor.

 

Acolo fiecare om vedea ceea ce îl speria cel mai mult.

 

Andrei își văzu frica de a fi laș.

 

Maria își văzu frica de a greși.

 

Constantin își văzu frica de a-L pierde pe Dumnezeu.

 

În fața lui apăru o imagine.

 

Oamenii plecau.

 

Casa lui era goală.

 

Bunica lui nu mai era.

 

Părinții lui nu mai erau.

 

Constantin căzu în genunchi.

 

— Nu!

 

O voce îi șopti:

 

— Vezi? Totul se poate pierde.

 

Constantin plângea.

 

— Doamne...

 

Vocea răspunse:

 

— Crezi că Dumnezeu încetează să fie Dumnezeu atunci când viața devine grea?

 

Constantin își ridică privirea.

 

— Nu.

 

— Atunci mergi.

 

Constantin se ridică.

 

— Doamne, chiar dacă nu înțeleg, am încredere în Tine.

 

Imaginea dispăru.

 

Andrei îl aștepta.

 

Maria îl aștepta.

 

Cei trei se îmbrățișară.

 

---

 

Capitolul 8 — Îngerul

 

În centrul pădurii au găsit o poiană.

 

În mijlocul ei se afla o lumină.

 

Din lumină apăru o ființă asemenea unui om, dar înconjurată de strălucire.

 

Maria rămase fără cuvinte.

 

Andrei făcu un pas înapoi.

 

Constantin îngenunche.

 

— Cine ești?

 

Ființa răspunse:

 

— Sunt un slujitor al lui Dumnezeu.

 

Constantin întrebă:

 

— Ești înger?

 

— Da.

 

Îngerul îi privi.

 

— Ați trecut prin prima încercare.

 

Andrei întrebă:

 

— Mai sunt și altele?

 

Îngerul zâmbi.

 

— Vor fi.

 

Maria întrebă:

 

— De ce Dumnezeu ne-a ales pe noi?

 

— Dumnezeu nu caută oameni perfecți.

 

— Atunci ce caută?

 

— Inimi care sunt dispuse să se schimbe.

 

Îngerul se întoarse spre Constantin.

 

— Dar cea mai grea încercare încă nu a venit.

 

— Care?

 

Îngerul răspunse:

 

— Iertarea.

 

---

 

Capitolul 9 — Vrăjmașul

 

În acea noapte apăru un om.

 

Purta o mantie neagră.

 

Numele lui era Malachor.

 

Nu era un monstru.

 

Era un om.

 

Tocmai asta îl făcea înfricoșător.

 

El fusese unul dintre cei trei copii care căutaseră Lumina cu mulți ani înainte.

 

Malachor nu dorise să iubească.

 

Dorise să conducă.

 

Să fie ascultat.

 

Să nu mai fie niciodată slab.

 

El îi privi pe copii.

 

— Constantin.

 

— De unde îmi știi numele?

 

— Te-am așteptat.

 

— Ce vrei?

 

— Să-ți ofer ceea ce Dumnezeu nu îți oferă.

 

— Ce?

 

— Putere.

 

Malachor ridică mâna.

 

Pietrele din jur se ridicară în aer.

 

Andrei rămase uimit.

 

— Cum ai făcut asta?

 

Malachor râse.

 

— Puterea este totul.

 

Constantin îl privi.

 

— Nu.

 

Malachor se încruntă.

 

— Nu?

 

— Nu este totul.

 

— Atunci ce este?

 

Constantin răspunse:

 

— Iubirea.

 

Malachor atacă.

 

---

 

Capitolul 10 — Căderea lui Andrei

 

Andrei fu aruncat la pământ.

 

Constantin alergă spre el.

 

— Andrei!

 

Malachor îi întinse mâna.

 

— Vino cu mine.

 

Andrei se ridică.

 

— De ce?

 

— Pentru că tu vrei să fii puternic.

 

Andrei tăcu.

 

Era adevărat.

 

Își dorea să fie cel mai curajos.

 

Să nu-i fie frică niciodată.

 

Malachor îi spuse:

 

— Cu mine nu vei mai fi slab.

 

Andrei făcu un pas.

 

Constantin strigă:

 

— Andrei!

 

Băiatul se opri.

 

Se uită la prietenul lui.

 

— Mi-e frică, Constantin.

 

— Știu.

 

— Și vreau să fiu puternic.

 

Constantin îi răspunse:

 

— Poți fi puternic fără să devii rău.

 

Andrei se întoarse spre Malachor.

 

— Nu vin.

 

Malachor se înfurie.

 

— Prostule!

 

Și dispăru.

 

---

 

Capitolul 11 — Orașul întunericului

 

Cei trei ajunseră la o cetate veche.

 

Acolo oamenii nu se mai rugau.

 

Nu se mai ajutau.

 

Fiecare se gândea doar la el.

 

Pe porțile cetății era scris:

 

„Aici fiecare om trăiește pentru sine.”

 

Constantin se întristă.

 

— Asta este lumea pe care o vrea Malachor.

 

Maria spuse:

 

— Cum o putem schimba?

 

Constantin răspunse:

 

— Nu putem schimba toți oamenii.

 

— Atunci ce facem?

 

— Începem cu noi.

 

Au găsit un bătrân care nu avea mâncare.

 

I-au dat din puținul lor.

 

Au găsit un copil singur.

 

S-au așezat lângă el.

 

Au găsit un om bolnav.

 

Au chemat ajutor.

 

Și ceva incredibil s-a întâmplat.

 

Un om i-a văzut.

 

A început să-i ajute.

 

Apoi altul.

 

Apoi altul.

 

În câteva zile, cetatea începu să se schimbe.

 

Malachor privi de la fereastra turnului.

 

— Nu!

 

Nu putea înțelege.

 

Constantin nu luptase cu arme.

 

Nu folosise puteri.

 

Folosise iubire.

 

---

 

Capitolul 12 — Trădarea

 

Într-o seară, Maria dispăru.

 

Andrei și Constantin o căutară peste tot.

 

O găsiră în turnul lui Malachor.

 

Malachor îi spusese:

 

— Tu ești cea mai inteligentă. Ai putea conduce lumea.

 

Maria ezită.

 

— Nu vreau să conduc lumea.

 

— Atunci de ce ești nemulțumită de tine?

 

Maria tăcu.

 

Malachor lovise exact unde trebuia.

 

Maria se temea să greșească.

 

Se temea să nu fie suficient de bună.

 

Constantin ajunse în turn.

 

— Maria!

 

Ea plângea.

 

— Nu pot.

 

— Ce?

 

— Nu pot să fiu perfectă.

 

Constantin se apropie.

 

— Nici eu.

 

Andrei spuse:

 

— Nici eu.

 

Maria îi privi.

 

Constantin continuă:

 

— Dumnezeu nu ne cere să fim perfecți. Ne cere să ne ridicăm atunci când cădem.

 

Maria plânse.

 

— M-am temut că voi râdeți de mine.

 

— Niciodată, spuse Andrei.

 

Cei trei se îmbrățișară.

 

Malachor urlă.

 

— De ce nu vă puteți despărți?!

 

Constantin răspunse:

 

— Pentru că prietenia adevărată iartă.

 

---

 

Capitolul 13 — Marea încercare

 

Malachor îi conduse într-o sală subterană.

 

În mijloc se afla o lumină uriașă.

 

Taina Luminii.

 

Constantin se apropie.

 

— Asta este?

 

Malachor zâmbi.

 

— Da.

 

Lumina era atât de puternică încât cei trei abia puteau privi.

 

Malachor spuse:

 

— Ia-o.

 

Constantin întinse mâna.

 

Dar îngerul apăru.

 

— Nu o lua.

 

Constantin se opri.

 

— De ce?

 

— Pentru că lumina nu este un lucru.

 

Malachor țipă:

 

— Minte!

 

Îngerul îl privi.

 

— Tu ai încercat să o stăpânești.

 

Malachor răspunse:

 

— Pentru că voiam să nu mai sufăr!

 

Îngerul tăcu.

 

Constantin înțelese.

 

Malachor nu fusese întotdeauna rău.

 

Fusese un om rănit.

 

Un om care alesese puterea pentru că îi era frică să mai fie slab.

 

Constantin se apropie.

 

— Malachor.

 

— Ce vrei?

 

— Te iert.

 

Malachor rămase nemișcat.

 

— Pentru ce?

 

— Pentru tot.

 

— Nu vreau mila ta!

 

— Nu este milă.

 

— Atunci ce este?

 

— O invitație să te întorci.

 

Malachor începu să plângă.

 

Pentru prima dată după mulți ani.

 

---

 

Capitolul 14 — Întunericul se ridică

 

Dar în acel moment, ceva mult mai întunecat se ridică din adâncul cetății.

 

Nu era Malachor.

 

Nu era om.

 

Era întunericul pe care Malachor îl hrănise ani întregi.

 

Toate fricile, ura, mândria și răutatea se adunaseră într-o singură umbră.

 

Malachor strigă:

 

— Nu!

 

Umbra îl aruncă la pământ.

 

Constantin ridică medalionul.

 

— Doamne!

 

Lumina apăru.

 

Andrei strigă:

 

— Ce facem?

 

Constantin răspunse:

 

— Ne rugăm.

 

Cei trei îngenuncheară.

 

Malachor îi privi.

 

Apoi, încet, îngenunche și el.

 

Pentru prima dată după mulți ani, se rugă.

 

— Doamne... dacă mai pot fi iertat... iartă-mă.

 

Umbra începu să se destrame.

 

Constantin continuă:

 

— Tatăl nostru...

 

Maria se rugă.

 

Andrei se rugă.

 

Malachor se rugă.

 

Și lumina umplu sala.

 

---

 

Capitolul 15 — Sacrificiul

 

Umbra se ridică pentru ultima dată.

 

Se îndreptă spre copii.

 

Constantin văzu că prietenii lui erau în pericol.

 

Fără să ezite, alergă înainte.

 

— Constantin! strigă Maria.

 

Umbra îl înconjură.

 

Pentru o clipă, băiatul nu mai vedea nimic.

 

Auzi doar o voce:

 

— Renunță.

 

Constantin răspunse:

 

— Nu.

 

— Vei pierde totul.

 

— Nu mă tem.

 

— Vei suferi.

 

— Dumnezeu este cu mine.

 

— Vei muri.

 

Constantin închise ochii.

 

— Viața mea este în mâna lui Dumnezeu.

 

Atunci medalionul se deschise.

 

În interior nu era aur.

 

Nu era piatră prețioasă.

 

Era o mică cruce.

 

Lumina izbucni.

 

Umbra dispăru.

 

---

 

Capitolul 16 — Adevărul

 

După ce totul se termină, îngerul apăru din nou.

 

Constantin întrebă:

 

— De ce medalionul?

 

Îngerul răspunse:

 

— Pentru a-ți aminti că adevărata putere nu vine din obiecte.

 

— Atunci de unde?

 

— Din Dumnezeu.

 

Constantin privi crucea.

 

— Și Taina Luminii?

 

Îngerul zâmbi.

 

— Ai descoperit-o deja.

 

— Unde?

 

Îngerul arătă spre inima lui.

 

— În fiecare alegere prin care ai ales iubirea în locul urii, iertarea în locul răzbunării și credința în locul fricii.

 

Constantin începu să plângă.

 

— Deci nu trebuia să găsim o comoară?

 

— Nu.

 

— Ci să devenim noi înșine lumină?

 

— Da.

 

---

 

Capitolul 17 — Întoarcerea

 

După aventură, cei trei copii se întoarseră în sat.

 

Părinții lui Constantin îl așteptau.

 

Mama lui îl îmbrățișă.

 

— Unde ai fost?

 

Constantin o strânse în brațe.

 

— Departe.

 

— Ai fost în pericol?

 

Constantin se uită spre cer.

 

— Da.

 

— Cine te-a protejat?

 

Constantin zâmbi.

 

— Dumnezeu.

 

Bunica lui îl privi și înțelese că ceva se schimbase.

 

— Ai găsit ce căutai?

 

Constantin scoase medalionul.

 

— Da.

 

— Ce?

 

Constantin răspunse:

 

— Am găsit Lumina.

 

Bunica zâmbi.

 

— Și unde este?

 

Constantin puse mâna pe inimă.

 

— Aici.

 

---

 

Capitolul 18 — Ultima noapte

 

În noaptea aceea, Constantin se așeză lângă fereastră.

 

Privi stelele.

 

Se rugă:

 

— Doamne, Îți mulțumesc.

 

Tăcere.

 

— Îți mulțumesc că m-ai ajutat.

 

Tăcere.

 

— Îți mulțumesc pentru Andrei și Maria.

 

Tăcere.

 

— Și Îți mulțumesc că m-ai învățat să iert.

 

Constantin zâmbi.

 

— Dar, Doamne...

 

Se opri.

 

— Mai am o întrebare.

 

O lumină mică apăru în depărtare.

 

Constantin privi.

 

— Povestea s-a terminat?

 

Pentru o clipă, i se păru că aude:

 

— Nu.

 

Constantin se ridică.

 

— Ce?

 

Lumina dispăru.

 

Pe pervaz apăru pasărea albă.

 

În cioc avea un alt medalion.

 

De data aceasta era albastru.

 

Constantin îl luă.

 

Pe spate erau scrise cuvintele:

 

„MAI EXISTĂ UN DRUM.”

 

Constantin zâmbi.

 

— Atunci voi fi pregătit.

 

Și se așeză din nou la rugăciune.

 

---

 

EPILOG — Lumina nu moare

 

Au trecut ani.

 

Constantin a crescut.

 

Dar nu a uitat niciodată pădurea.

 

Nu a uitat mănăstirea.

 

Nu l-a uitat pe Malachor.

 

Nu i-a uitat pe Andrei și Maria.

 

Și mai ales...

 

nu a uitat să se roage.

 

Uneori viața lui era ușoară.

 

Alteori era grea.

 

Uneori primea răspunsuri.

 

Alteori trebuia să aștepte.

 

Dar în fiecare dimineață spunea:

 

— Doamne, mergi cu mine.

 

Iar în fiecare seară:

 

— Doamne, rămâi cu mine.

 

Într-o zi, Constantin devenise adult și se afla într-un oraș mare.

 

Văzu un copil stând singur pe o bancă.

 

Copilul plângea.

 

Constantin se apropie.

 

— Ce ai?

 

— Mi-e frică.

 

Constantin se așeză lângă el.

 

— Și mie mi-a fost frică odată.

 

— Și ce ai făcut?

 

Constantin zâmbi.

 

— Am început să mă rog.

 

Copilul îl privi.

 

— Dumnezeu chiar ascultă?

 

Constantin privi cerul.

 

— Da.

 

— Chiar dacă nu răspunde?

 

Constantin zâmbi.

 

— Mai ales atunci când trebuie să învățăm să avem încredere.

 

Copilul își împreună mâinile.

 

Constantin făcu la fel.

 

Și împreună au început să se roage.

 

Deasupra lor, pentru o clipă, o pasăre albă traversă cerul.

 

Iar undeva, foarte departe, într-o pădure ascunsă între munți, o lumină se aprinse.

 

Pentru că Taina Luminii nu fusese niciodată o comoară.

 

Nu fusese o armă.

 

Nu fusese o putere.

 

Era credința care îl făcea pe om să aleagă binele atunci când putea alege răul.

 

Iar Constantin înțelesese în sfârșit cel mai important lucru:

 

Nu trebuie să fii cel mai puternic ca să învingi întunericul.

 

Trebuie doar să nu lași întunericul să-ți ia lumina din inimă.

 

Și, cât timp mai exista un om care se ruga, ierta și iubea...

 

lumina nu putea muri.

 

SFÂRȘIT

More ...

MARIA ÎN ȚARA POMILOR

PROLOG

 

Clopotul care a bătut în miezul nopții

 

Într-un sat așezat între dealuri înalte și păduri adânci trăia o fată pe nume Maria.

 

Satul era mic, dar avea o biserică veche de piatră, cu ziduri acoperite de iederă și cu o turlă albastră, pe care se ridica o cruce aurită. În fiecare dimineață, când soarele se ivea peste dealuri, lumina atingea crucea și o făcea să strălucească de parcă ar fi fost o stea coborâtă pe pământ.

 

Maria crescuse aproape de biserică. Îi plăcea să intre acolo când satul era liniștit și să privească picturile de pe pereți.

 

Nu înțelegea întotdeauna toate chipurile sfinților sau toate scenele zugrăvite pe ziduri, dar simțea că acele picturi îi spuneau o poveste.

 

O poveste despre oameni care au trecut prin încercări și nu și-au pierdut credința.

 

Într-o seară de toamnă, când vântul bătea printre ramurile pomilor, Maria stătea la fereastră și privea luna.

 

Pe masă avea o carte veche, cu coperți groase și închise la culoare.

 

Cartea fusese a bunicii ei.

 

Pe prima pagină era desenat un pom uriaș, ale cărui ramuri păreau să atingă cerul.

 

Sub desen se aflau câteva cuvinte:

 

„Cel ce caută lumina trebuie să treacă prin grădina inimii sale.”

 

Maria reciti propoziția de mai multe ori.

 

— Ce înseamnă oare? șopti ea.

 

Atunci se auzi clopotul bisericii.

 

O singură dată.

 

Dong!

 

Maria ridică privirea.

 

Era aproape miezul nopții.

 

Clopotul nu trebuia să bată.

 

Se ridică de la masă și se apropie de fereastră.

 

În curtea bisericii nu era nimeni.

 

Dar, în spatele gardului, la marginea pădurii, se vedea ceva neobișnuit.

 

O lumină.

 

Nu era lanternă.

 

Nu era foc.

 

Era o lumină albă și aurie, asemenea unei raze de soare.

 

Maria își puse haina și ieși.

 

Nu știa de ce.

 

Parcă cineva o chema.

 

---

 

CAPITOLUL I

 

Ușa din trunchiul bătrânului pom

 

Maria trecu de biserică și intră pe cărarea care ducea spre pădure.

 

Frunzele foșneau sub pașii ei.

 

Luna lumina drumul.

 

După câteva minute, Maria ajunse într-un loc pe care nu-l mai văzuse niciodată.

 

În mijlocul pădurii se afla un pom uriaș.

 

Trunchiul lui era atât de gros, încât zece oameni nu l-ar fi putut cuprinde cu brațele.

 

Pe scoarță era sculptată o cruce.

 

Maria se apropie.

 

În trunchi exista o ușă mică.

 

Ușa nu avea clanță.

 

În schimb, pe ea era desenată o inimă.

 

Maria puse mâna pe ușă.

 

În clipa aceea, pomul începu să lumineze.

 

O voce blândă se auzi:

 

— Nu orice ușă se deschide cu cheia.

 

Maria tresări.

 

— Cine a vorbit?

 

— Unele uși se deschid cu inima.

 

Ușa se deschise.

 

Dincolo de ea nu era întuneric.

 

Era o lume întreagă.

 

Maria păși înainte.

 

Și deodată căzu.

 

Nu într-o prăpastie.

 

Ci prin lumină.

 

Coborî încet, asemenea unei frunze purtate de vânt.

 

În jurul ei treceau stele, frunze aurii, păsări albe și mici clopote care nu aveau turnuri.

 

Apoi picioarele ei atinseră pământul.

 

Maria deschise ochii.

 

Se afla într-o grădină nesfârșită.

 

Pretutindeni creșteau pomi.

 

Unii aveau mere de aur.

 

Alții aveau pere albastre.

 

Unii aveau frunze argintii.

 

Iar alții erau acoperiți cu flori.

 

Departe, pe un deal, se vedea un oraș cu ziduri albe și cupole aurii.

 

În centrul lui se înălța o biserică uriașă.

 

Turlele sale străluceau în lumina dimineții.

 

Maria rămase nemișcată.

 

— Unde sunt?

 

Dintr-un tufiș se auzi o voce:

 

— În Țara Pomilor.

 

Maria se întoarse.

 

În fața ei se afla o pasăre albă.

 

Avea ochii negri și purta la gât o cruciuliță mică.

 

— Tu vorbești?

 

— Bineînțeles.

 

— Cine ești?

 

Pasărea își plecă ușor capul.

 

— Mă numesc Teofil. Sunt păzitorul Căii dintre Pomii Luminii.

 

— Dar eu vreau să mă întorc acasă.

 

Teofil o privi cu blândețe.

 

— Te vei întoarce.

 

— Când?

 

— După ce vei găsi Pomul Vieții.

 

Maria se uită spre oraș.

 

— Și unde este?

 

Pasărea tăcu.

 

— Asta trebuie să descoperi singură.

 

---

 

CAPITOLUL II

 

Țara Pomilor

 

Maria porni împreună cu Teofil.

 

Țara Pomilor era mai mare decât își imaginase.

 

Nu existau drumuri obișnuite.

 

Cărările se schimbau.

 

Uneori erau acoperite cu pietre albe.

 

Alteori treceau prin păduri.

 

Uneori dispăreau cu totul și apăreau în alt loc.

 

Pe fiecare pom era câte un simbol.

 

O cruce.

 

O inimă.

 

O stea.

 

Un pește.

 

O coroană.

 

Un porumbel.

 

— De ce sunt toate acestea pe pomi? întrebă Maria.

 

Teofil răspunse:

 

— Pentru că fiecare pom păstrează o lecție.

 

— Ce fel de lecție?

 

— Uneori despre curaj. Alteori despre răbdare. Uneori despre iertare.

 

Maria atinse un pom mic.

 

Pe scoarța lui scria:

 

„Nu te teme.”

 

Când atinse cuvintele, pomul începu să tremure.

 

O voce se auzi:

 

— De ce te temi?

 

Maria se gândi.

 

— De faptul că nu voi găsi drumul spre casă.

 

— Atunci trebuie să înveți să mergi chiar și când nu vezi tot drumul.

 

Maria înțelese.

 

Nu trebuia să știe unde va ajunge.

 

Trebuia doar să facă următorul pas.

 

---

 

CAPITOLUL III

 

Orașul cu șapte porți

 

După multe ore de mers, Maria ajunse la oraș.

 

Avea șapte porți.

 

Prima era din piatră.

 

A doua din lemn.

 

A treia din marmură.

 

A patra din fier.

 

A cincea din cristal.

 

A șasea din aur.

 

A șaptea era atât de simplă, încât părea făcută din lemnul unui copac obișnuit.

 

Deasupra ei scria:

 

„Intră cel ce caută adevărul, nu slava.”

 

Maria întinse mâna.

 

Poarta se deschise singură.

 

În interior era o piață uriașă.

 

Oamenii purtau haine lungi, asemănătoare celor din vechile cetăți bizantine.

 

Pe ziduri se aflau mozaicuri.

 

Aurul mozaicurilor strălucea în lumina soarelui.

 

În centrul pieței se afla o fântână.

 

Apa ei curgea fără oprire.

 

Lângă fântână stătea un bătrân.

 

Avea o mantie albastră și un toiag.

 

— Tu ești Maria?

 

Fata se opri.

 

— De unde știi numele meu?

 

Bătrânul zâmbi.

 

— În Țara Pomilor, cei care vin din lumea de dincolo sunt cunoscuți înainte de a ajunge.

 

— Cine ești?

 

— Sunt Grigorie, păzitorul Porții Adevărului.

 

Maria privi în jur.

 

— Unde este Pomul Vieții?

 

Bătrânul arătă spre munți.

 

— Dincolo de Valea Umbrelor.

 

Maria se încruntă.

 

— Și de ce trebuie să merg acolo?

 

— Pentru că Pomul Vieții nu crește într-un loc în care omul nu a fost încercat.

 

---

 

CAPITOLUL IV

 

Valea Umbrelor

 

A doua zi, Maria plecă.

 

Teofil o însoțea.

 

Drumul devenea din ce în ce mai întunecat.

 

Pomi mari acopereau cerul.

 

La un moment dat, soarele dispăru complet.

 

Maria simți teamă.

 

Din întuneric se auzi un glas:

 

— Întoarce-te!

 

Maria se opri.

 

— Cine ești?

 

— Sunt glasul fricii tale.

 

— Și ce vrei?

 

— Să te fac să crezi că nu poți merge mai departe.

 

Maria strânse cruciulița pe care o purta la gât.

 

Teofil îi spuse:

 

— Nu trebuie să învingi întunericul cu puterea ta.

 

— Atunci cu ce?

 

— Cu lumina pe care ai primit-o.

 

Maria își aminti de biserica din satul ei.

 

Își aminti de lumina lumânărilor.

 

Își aminti de bunica ei.

 

Și își continuă drumul.

 

Umbrele se retrăgeau.

 

Cu fiecare pas, drumul devenea mai luminos.

 

---

 

CAPITOLUL V

 

Împărăția Regelui de Aur

 

Dincolo de Valea Umbrelor se afla un palat.

 

Era construit din piatră albă.

 

Ferestrele erau împodobite cu mozaicuri.

 

Pe zidul principal se afla o imagine a unui pom uriaș.

 

În fața palatului stătea un rege.

 

Purta o coroană simplă și o mantie aurie.

 

— Maria, ai ajuns.

 

— Tu ești regele acestei țări?

 

— Nu sunt stăpânul ei.

 

— Atunci cine este?

 

Regele ridică privirea spre cer.

 

— Adevăratul Împărat nu are nevoie de un tron făcut de oameni.

 

Maria tăcu.

 

Regele îi întinse un măr.

 

— Ia-l.

 

Maria privi fructul.

 

— Ce este?

 

— O alegere.

 

— Dacă îl mănânc?

 

— Vei primi ceea ce crezi că îți dorești.

 

Maria se gândi.

 

— Și dacă nu îl mănânc?

 

— Vei rămâne ceea ce ești.

 

Maria puse mărul înapoi.

 

— Atunci nu-l vreau.

 

Regele zâmbi.

 

— Ai trecut prima încercare.

 

---

 

CAPITOLUL VI

 

Pomul Vieții

 

Maria urcă muntele.

 

Teofil zbura înainte.

 

În cele din urmă ajunseră într-o vale ascunsă.

 

În centrul ei se afla un singur pom.

 

Nu era cel mai mare.

 

Nu avea cele mai strălucitoare fructe.

 

Nu era făcut din aur.

 

Era simplu.

 

Dar din ramurile lui se răspândea o lumină blândă.

 

Maria se apropie.

 

Pe trunchi era sculptată o cruce.

 

Sub cruce scria:

 

„Viața adevărată nu se păstrează pentru sine.”

 

Maria puse mâna pe trunchi.

 

Pomul începu să lumineze.

 

În fața ei apărură imagini.

 

Văzu oameni care iertau.

 

Oameni care ajutau.

 

Oameni care plângeau, dar continuau să spere.

 

Văzu copii care împărțeau pâinea.

 

Văzu bătrâni care se rugau.

 

Văzu oameni singuri care primeau un cuvânt bun.

 

Maria înțelese.

 

Pomul Vieții nu era doar un loc.

 

Era un simbol.

 

Viața adevărată creștea atunci când omul o dăruia altora.

 

Atunci o voce se auzi:

 

— Maria.

 

— Da?

 

— Ce ai învățat?

 

Maria răspunse:

 

— Că lumina nu este făcută pentru a fi ascunsă.

 

---

 

CAPITOLUL VII

 

Întoarcerea

 

Teofil o conduse înapoi.

 

Când Maria ajunse la pomul de la marginea pădurii, în trunchiul lui apăruse din nou ușa.

 

— Trebuie să plec? întrebă Maria.

 

— Da.

 

— Te voi mai vedea?

 

Teofil zâmbi.

 

— Ori de câte ori îți vei aminti ceea ce ai învățat.

 

Maria trecu prin ușă.

 

Într-o clipă se afla din nou în pădure.

 

Era dimineață.

 

Clopotul bisericii bătea.

 

Maria alergă spre sat.

 

Când ajunse acasă, cartea bunicii era încă pe masă.

 

O deschise.

 

Desenul pomului dispăruse.

 

În locul lui era o singură propoziție:

 

„Cea mai îndepărtată călătorie este cea spre propria inimă.”

 

Maria zâmbi.

 

Începuse să înțeleagă.

 

Țara Pomilor nu fusese doar o lume fantastică.

 

Fusese o călătorie prin propriile ei frici, alegeri și speranțe.

 

---

 

EPILOG

 

Pomul care a rămas

 

Anii au trecut.

 

Maria nu a uitat niciodată Țara Pomilor.

 

În fiecare primăvară, când pomii satului înfloreau, ea mergea la biserică.

 

Într-o zi, copiii satului au întrebat-o:

 

— Maria, există cu adevărat Țara Pomilor?

 

Maria privi spre pădure.

 

Apoi spre biserică.

 

— Poate că există mai aproape decât credeți.

 

— Unde?

 

Maria zâmbi.

 

— În locul în care omul învață să nu se teamă de lumină.

 

Copiii nu înțeleseră pe deplin.

 

Dar Maria știa.

 

Știa că lumea poate fi plină de drumuri care se despart.

 

Unele duc spre bogăție.

 

Altele spre putere.

 

Altele spre faimă.

 

Dar există un drum care nu strălucește prin aur și nu promite slavă.

 

Drumul credinței.

 

Iar la capătul lui nu se află o coroană făcută de oameni.

 

Se află lumina.

 

În fiecare primăvară, în mijlocul pădurii, pomul cel bătrân înflorea.

 

Nimeni din sat nu știa de ce.

 

Dar într-o dimineață, Maria a găsit pe o ramură o mică pasăre albă.

 

Avea la gât o cruciuliță.

 

Maria zâmbi.

 

— Teofil...

 

Pasărea cântă.

 

Și pentru o clipă, printre ramuri, Maria văzu din nou lumina aurie a Țării Pomilor.

 

Apoi totul dispăru.

 

Rămase doar vântul.

 

Și glasul clopotului.

 

Dong!

 

Maria închise ochii.

 

Iar în inima ei înțelese ultimul adevăr al călătoriei:

 

Omul poate pierde multe drumuri, poate rătăci prin multe păduri și poate trece prin multe încercări, dar cât timp caută lumina, nu este niciodată cu adevărat pierdut.

 

Și astfel începu legenda Mariei în Țara Pomilor.

 

O legendă despre curaj.

 

Despre iertare.

 

Despre credință.

 

Despre lumină.

 

Și despre un pom care, într-o lume ascunsă dincolo de toate drumurile, continua să înflorească.

 

Sfârșit.

More ...

Alexandru cel Bun — Povestea unui suflet care s-a întors la lumină

Alexandru cel Bun — Povestea unui suflet care s-a întors la lumină

 

Se spune că fiecare om poartă în adâncul inimii sale o taină pe care lumea nu o poate vedea. Unii oameni își ascund această taină sub zâmbete, alții sub bogății, alții sub putere, iar alții sub o tăcere atât de adâncă, încât nimeni nu mai bănuiește ce se petrece în sufletul lor. Dar Dumnezeu, Care vede și cele ascunse, cunoaște întotdeauna durerea, frica și nădejdea fiecărui om.

 

Așa era și Lex Luthor.

 

În copilărie, fusese un băiat cu o minte neobișnuit de ageră. Îi plăcea să citească și să cerceteze, iar cărțile deveniseră prietenii lui cei mai apropiați. În timp ce alți copii alergau prin curțile caselor, Lex putea rămâne ore întregi în bibliotecă, cu o carte deschisă înaintea lui și cu lumina unei lămpi căzând peste paginile pline de formule și desene.

 

Era curios.

 

Întreba mereu „de ce?”.

 

De ce se mișcă lucrurile?

 

De ce cad obiectele?

 

De ce oamenii se comportă într-un anumit fel?

 

De ce unii au totul, iar alții nu au aproape nimic?

 

Dar printre toate aceste întrebări exista una pe care nu îndrăznea să o rostească:

 

De ce nu mă simt iubit?

 

Casa în care crescuse era mare și bogată. Avea camere numeroase, mobilier scump și oameni care se ocupau de toate nevoile familiei. Nimic nu părea să lipsească.

 

Și totuși, în sufletul copilului exista o singurătate pe care nimeni nu o putea cumpăra și nicio invenție nu o putea vindeca.

 

Tatăl său era un om sever. Pentru el, slăbiciunea era un lucru de neiertat, iar greșeala trebuia ascunsă. Lex învățase de mic că trebuie să fie puternic.

 

Dacă lua o notă bună, trebuia să ia una și mai bună.

 

Dacă făcea o invenție, trebuia să construiască una și mai impresionantă.

 

Dacă reușea ceva, succesul nu era niciodată suficient.

 

Astfel, copilul începu să creadă că valoarea lui depinde de ceea ce poate realiza.

 

Într-o seară, după ce petrecuse ore întregi studiind, Lex își privi tatăl și întrebă cu glas scăzut:

 

— Tată, ești mândru de mine?

 

Bărbatul îl privi câteva clipe.

 

— Ai făcut bine, răspunse el.

 

Atât.

 

Pentru un copil, acele cuvinte nu erau suficiente.

 

Lex coborî privirea.

 

În acea seară, în timp ce se afla singur în camera lui, își spuse:

 

— Voi deveni atât de puternic, încât nimeni nu va mai putea spune că nu sunt suficient de bun.

 

Nu știa atunci că această hotărâre avea să-i schimbe întreaga viață.

 

Anii trecură.

 

Copilul deveni adolescent, iar adolescentul deveni tânăr. Inteligența lui se transformă într-un instrument puternic. Citea despre știință, tehnologie, economie și filozofie. Învăța repede și reușea să rezolve probleme pe care alții le considerau aproape imposibile.

 

Dar, odată cu inteligența, crescuse și mândria.

 

Lex nu mai privea oamenii ca pe niște semeni, ci ca pe niște trepte.

 

Unii îi erau folositori.

 

Alții îi erau inutili.

 

Cei care îi erau de folos erau păstrați aproape.

 

Cei care îl dezamăgeau erau îndepărtați.

 

În cele din urmă, deveni un om foarte bogat și foarte influent.

 

Avea tot ceea ce copilul de odinioară își dorise.

 

Dar într-o noapte, când toate luminile orașului străluceau în depărtare, Lex rămase singur în biroul său.

 

În fața lui se aflau documente, contracte și rapoarte.

 

Pe masă se afla un ceas.

 

Tic.

 

Tac.

 

Tic.

 

Tac.

 

Lex se uită la el.

 

Deodată, toate lucrurile din jur i se părură fără însemnătate.

 

Se ridică și se apropie de fereastră.

 

Orașul era frumos.

 

Dar în sufletul său era întuneric.

 

— Am tot ce mi-am dorit, spuse el încet.

 

Apoi făcu o pauză.

 

— Și de ce sunt atât de singur?

 

Întrebarea rămase fără răspuns.

 

În noaptea aceea, Lex nu dormi.

 

Pentru prima dată după mulți ani, începu să-și cerceteze nu mintea, ci inima.

 

Își aminti de copilul care fusese.

 

Își aminti de dorința de a fi iubit.

 

Își aminti de toate momentele în care răspunsese la durere prin mândrie.

 

Și atunci înțelese că ridicase în jurul inimii sale un zid.

 

Un zid foarte înalt.

 

Îl construise din avere.

 

Din orgoliu.

 

Din teamă.

 

Din neîncredere.

 

Din dorința de control.

 

Dar acum zidul devenise închisoarea lui.

 

A doua zi începu să caute răspunsuri.

 

Citi despre credință.

 

Citi despre creștinism.

 

Citi despre sfinți.

 

Citi despre oameni care renunțaseră la bogăție pentru a-și salva sufletele.

 

Și, cu cât citea mai mult, cu atât simțea o chemare pe care nu o putea explica.

 

Într-o carte veche întâlni cuvântul „pocăință”.

 

La început nu îi înțelese adevărata însemnătate.

 

Dar apoi descoperi că pocăința nu înseamnă doar regret.

 

Înseamnă întoarcere.

 

Întoarcerea inimii către Dumnezeu.

 

Lex rămase mult timp privind acel cuvânt.

 

Apoi șopti:

 

— Poate că asta caut.

 

Și porni la drum.

 

Drumul său îl purtă până în România.

 

Ajunse într-o zi în Gorj, iar după multe ore de călătorie se apropie de Cărbunești-Sat.

 

Era o zi liniștită.

 

Cerul era senin, iar vântul mișca încet frunzele copacilor. Satul părea departe de lumea în care Lex își construise imperiul.

 

Aici nu existau clădiri uriașe.

 

Nu existau oameni care să alerge după bani.

 

Era doar liniște.

 

Și în mijlocul acelei liniști, Lex zări o biserică ortodoxă.

 

Se opri.

 

Privi spre turla bisericii.

 

Deasupra ei se afla Sfânta Cruce.

 

În sufletul său se născu o emoție pe care nu o mai simțise.

 

Nu știa de ce, dar simțea că trebuie să intre.

 

Coborî din mașină.

 

Merse încet spre poartă.

 

O deschise.

 

Păși în curtea bisericii.

 

La intrare îl întâmpină un om al bisericii.

 

— Pace și bine ai venit!

 

Lex îl privi surprins.

 

— Bună ziua.

 

— Bine ai venit. Ești pentru prima dată aici?

 

Lex ezită.

 

— Da.

 

Omul zâmbi.

 

— Atunci intră. Nu te teme.

 

Lex îl privi.

 

— Nu știți cine sunt.

 

— Nu contează cine ai fost înainte să intri pe această poartă. Contează cu ce inimă ai venit.

 

Cuvintele îl tulburară.

 

Lex păși în biserică.

 

În interior, lumina candelelor se mișca încet. Icoanele priveau tăcute către cei care veniseră să se roage.

 

Lex nu știa toate rânduielile.

 

Nu știa unde să stea.

 

Nu știa ce să facă.

 

Dar știa că trebuia să rămână.

 

Se apropie de icoana Mântuitorului.

 

Pentru o clipă, își aminti de toate lucrurile pe care le făcuse.

 

Își plecă fruntea.

 

— Doamne...

 

Se opri.

 

Vocea îi tremura.

 

— Dacă mă mai poți primi...

 

O lacrimă îi coborî pe obraz.

 

— Primește-mă.

 

În biserică era liniște.

 

Dar în sufletul lui se întâmpla ceva.

 

Pentru prima dată, Lex nu mai încerca să fie puternic.

 

Nu mai încerca să demonstreze nimic.

 

Pur și simplu stătea înaintea lui Dumnezeu.

 

Preotul îl primi și îl ascultă.

 

Lex povesti despre copilăria sa.

 

Despre singurătate.

 

Despre tatăl său.

 

Despre dorința de a fi respectat.

 

Despre averea sa.

 

Despre mândrie.

 

Despre oamenii pe care îi rănise.

 

Despre nopțile în care, deși avea totul, se simțea gol.

 

Când termină, preotul îi spuse:

 

— Fiule, Dumnezeu nu așteaptă să vii înaintea Lui spunând că nu ai greșit. Dumnezeu așteaptă să vii cu inimă sinceră și să spui: „Am greșit. Ajută-mă să mă schimb.”

 

Lex ridică ochii.

 

— Și dacă am greșit prea mult?

 

— Niciun om nu trebuie să creadă că mila lui Dumnezeu este mai mică decât greșelile sale.

 

Lex rămase tăcut.

 

Cuvintele acestea îi pătrunseră adânc în suflet.

 

În zilele următoare, începu să vină tot mai des la biserică.

 

Învăța.

 

Se ruga.

 

Asculta.

 

Întreba.

 

Și, încetul cu încetul, omul care fusese Lex Luthor începea să se schimbe.

 

Nu peste noapte.

 

Nu printr-o minune care să șteargă trecutul.

 

Ci prin pași mici.

 

Într-o dimineață ajută un bătrân să ducă niște lucruri până acasă.

 

În altă zi cumpără medicamente pentru o familie care avea nevoie de ele.

 

Apoi ajută un copil să-și cumpere cărți pentru școală.

 

Când oamenii îi mulțumeau, el răspundea:

 

— Nu mie trebuie să-mi mulțumiți. Mulțumiți lui Dumnezeu și rugați-vă pentru mine.

 

Averea lui începu să fie folosită pentru oameni.

 

Casa lui deveni mai simplă.

 

Viața lui deveni mai liniștită.

 

Dar cea mai mare schimbare era în inimă.

 

Într-o duminică, după Sfânta Liturghie, Lex rămase în biserică.

 

Privi icoanele și spuse:

 

— Vreau să las în urmă omul care am fost.

 

Preotul se apropie.

 

— Ce ai în inimă?

 

Lex răspunse:

 

— Vreau un nume nou.

 

— Ce nume?

 

Lex privi către icoana Mântuitorului.

 

— Alexandru.

 

Apoi adăugă:

 

— Alexandru cel Bun.

 

Preotul zâmbi.

 

— Atunci să înțelegi că un asemenea nume nu este o laudă. Este o datorie. Dacă vrei să fii numit astfel, trebuie să înveți să fii bun în fiecare zi.

 

Alexandru își plecă fruntea.

 

— Voi încerca.

 

— Nu spune doar „voi încerca”. Spune: „Cu ajutorul lui Dumnezeu, voi merge pe acest drum.”

 

Alexandru făcu semnul Sfintei Cruci.

 

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, voi merge pe acest drum.

 

Din acea zi, oamenii din sat îl numiră Alexandru cel Bun.

 

Dar el nu se considera bun.

 

Când cineva îl lăuda, răspundea:

 

— Nu sunt bun. Încă învăț să fiu.

 

Într-o seară, stătea în curtea bisericii și privea apusul.

 

Un copil se apropie de el.

 

— Domnule Alexandru?

 

— Da?

 

— Pot să te întreb ceva?

 

— Sigur.

 

— De ce ai venit tocmai aici?

 

Alexandru zâmbi.

 

— Pentru că eram pierdut.

 

— Și acum?

 

Alexandru privi către biserică.

 

— Acum știu unde să mă întorc atunci când mă rătăcesc.

 

Copilul se gândi puțin.

 

— Și unde este drumul?

 

Alexandru răspunse:

 

— În inimă, dacă inima îl caută pe Dumnezeu.

 

Copilul zâmbi și plecă.

 

Alexandru rămase singur.

 

Clopotul începu să bată.

 

O dată.

 

De două ori.

 

Apoi încă o dată.

 

Sunetul se răspândi peste casele satului.

 

Alexandru își făcu semnul Sfintei Cruci.

 

În fața bisericii, sub lumina amurgului, nu mai era omul care se temea să fie slab.

 

Nu mai era copilul care credea că trebuie să fie puternic pentru a fi iubit.

 

Nu mai era omul care credea că averea poate cumpăra pacea.

 

Era Alexandru.

 

Un om care învățase să se roage.

 

Un om care învățase să ceară iertare.

 

Un om care învățase să ajute.

 

Un om care învățase că adevărata putere nu este să-i stăpânești pe ceilalți, ci să-ți stăpânești propria mândrie.

 

Într-o noapte, înainte să plece din biserică, Alexandru îngenunche înaintea icoanei Mântuitorului.

 

Lumina unei singure candele tremura în liniștea bisericii.

 

— Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul. Îți mulțumesc că mi-ai arătat drumul atunci când eu nu mai știam încotro să merg. Ajută-mă să nu mă mai întorc la omul care am fost. Ajută-mă să fiu bun cu cei săraci, blând cu cei întristați, răbdător cu cei care greșesc și smerit atunci când oamenii mă laudă.

 

Se opri.

 

Apoi adăugă:

 

— Și dacă vreodată voi uita cine sunt, adu-mi aminte de această biserică și de ziua în care ai deschis înaintea mea ușa către o viață nouă.

 

Apoi se ridică.

 

Ieși din biserică.

 

Deasupra satului se întindea cerul înstelat.

 

Alexandru privi către el și zâmbi.

 

Pentru prima dată după mulți ani, nu mai simțea nevoia să aibă răspuns pentru toate.

 

Unele lucruri trebuiau doar trăite.

 

Unele taine trebuiau doar primite.

 

Iar unele drumuri trebuiau parcurse cu credință.

 

A doua zi, Alexandru se întoarse din nou la biserică.

 

Și în ziua următoare.

 

Și după aceea.

 

Viața lui nu devenise lipsită de încercări. Mai avea momente de îndoială, momente în care trecutul îl urmărea și momente în care vechea mândrie încerca să se întoarcă.

 

Dar acum știa ce să facă.

 

Se oprea.

 

Se ruga.

 

Și își amintea de cuvintele preotului:

 

„Nu contează numai cât de jos ai căzut. Contează și către cine te întorci atunci când te ridici.”

 

Așa trecură anii.

 

Iar oamenii din Cărbunești-Sat ajunseră să-l cunoască nu după trecutul său, ci după faptele sale.

 

Copiii îl salutau.

 

Bătrânii îi vorbeau.

 

Oamenii săraci știau că pot găsi la el un ajutor.

 

Iar el, de fiecare dată când cineva îi spunea „Alexandru cel Bun”, își pleca privirea și răspundea:

 

— Rugați-vă pentru mine, ca să merit într-o zi acest nume.

 

Și astfel, omul care cândva crezuse că lumea trebuie cucerită învățase că adevărata biruință este aceea asupra propriei mândrii.

 

Omul care își construise ziduri în jurul inimii învățase să deschidă ușa.

 

Omul care căutase puterea în bogăție o găsise în credință.

 

Iar omul care fusese cândva Lex Luthor își găsise, în cele din urmă, un alt nume și un alt drum.

 

Alexandru cel Bun.

 

În fiecare duminică, clopotul bisericii din Cărbunești-Sat se auzea peste sat.

 

Iar atunci Alexandru își ridica privirea către cer și își făcea semnul Sfintei Cruci.

 

Nu mai întreba:

 

„Cât de puternic pot deveni?”

 

Ci întreba:

 

„Cât de mult bine pot face astăzi?”

 

Și aceasta a fost cea mai mare schimbare din viața lui.

 

Pentru că omul care își petrecuse copilăria încercând să fie deasupra tuturor descoperise, la sfârșitul drumului, că omul adevărat nu se înalță călcând peste ceilalți.

 

Se înalță atunci când îi ridică pe cei căzuți.

 

Iar în lumina blândă a candelelor, înaintea icoanelor, Alexandru cel Bun învățase taina pe care nicio carte de știință și nicio avere nu i-o putuseră dărui:

 

că sufletul își găsește adevărata pace atunci când omul se întoarce cu sinceritate către Dumnezeu.

 

Și astfel, povestea lui nu s-a sfârșit în ziua în care și-a schimbat numele.

 

Atunci abia a început.

 

A început povestea unui om care a învățat să iubească.

 

A unui om care a învățat să ierte.

 

A unui om care a învățat să fie smerit.

 

A unui om care a învățat să folosească ceea ce avea pentru binele altora.

 

A unui om care, după o viață întreagă petrecută în căutarea puterii, a găsit în cele din urmă ceva mai mare decât puterea:

 

credința, nădejdea și iubirea.

 

Iar peste sat, în liniștea serii, clopotul bisericii continua să bată.

 

Și fiecare bătaie părea să spună:

 

„Întoarce-te.”

 

„Nu este prea târziu.”

 

„Ridică-te.”

 

„Mergi înainte.”

 

Iar Alexandru cel Bun mergea.

 

Cu pași liniștiți.

 

Cu inima smerită.

 

Și cu Dumnezeu înaintea lui.

More ...

500 de Poezii Creștine 1-50

1. Lumina lui Hristos

Hristos coboară peste lume,

Cu har și pace peste noi,

Și-n sufletele cele triste

Aprinde candela-napoi.

La Cruce stăm cu umilință,

Privind spre Cel ce ne-a iubit,

Căci prin a Sa dumnezeire

Pe noi din moarte ne-a trezit.

O, Doamne, fii cu noi în toate,

În zi, în noapte, la necaz,

Și du-ne către Împărăție,

Spre veșnicul Tău sfânt locaș.

Cristian Diaconița

2. Rugăciunea

Când lumea tace și adoarme,

Eu, Doamne, vin să mă rog Ție,

Îți spun durerea mea ascunsă

Și cer lumină-n veșnicie.

Nu aur vreau și nici mărire,

Ci inimă curată vreau,

Să pot ierta pe orice frate

Și către Tine să privesc.

Primește, Doamne, rugăciunea

Pe care-o spun cu glas smerit,

Și nu mă lăsa niciodată

Să uit cât Tu m-ai iubit.

Cristian Diaconița

3. Sub Crucea Ta

Sub Crucea Ta, Iisuse Doamne,

Îmi plec genunchii și suspin,

Căci pentru mine și păcate

Ai suferit amar și chin.

Piroanele au fost durere,

Cununa spini Ți-a fost altar,

Dar dragostea Ta pentru oameni

A fost mai mare decât toate.

Și când mă clatin pe cărare

Și pașii mei se pierd mereu,

Mă uit spre Crucea Ta cea sfântă

Și mă întorc spre Dumnezeu.

Cristian Diaconița

4. Maica Domnului

Preasfântă Maică, Născătoare,

Tu, Maica Domnului Iisus,

Acoperă-ne cu iubire

Și du-ne către Cel de Sus.

În ceas de teamă și durere,

Ridică rugăciunea ta,

Și fii aproape de creștinii

Ce caută în cer pacea.

Tu, floare sfântă și aleasă,

Primește glasul nostru lin,

Și roagă-te pentru noi, Maică,

Când către Domnul noi venim.

Cristian Diaconița

5. Calea spre Cer

Pe calea vieții merg, Iisuse,

Cu pași adesea obosiți,

Dar știu că Tu ești lângă mine

Când pașii mei sunt rătăciți.

Când drumul este plin de spini,

Nu vreau să fug, ci să rămân,

Căci Tu ai mers întâi pe cale

Și m-ai chemat să Te urmez.

Dă-mi, Doamne, inimă smerită,

Credință, dragoste și har,

Ca la sfârșitul vieții mele

Să intru-n cerul Tău cel clar.

Cristian Diaconița.                                                                                          500 DE POEZII CREȘTINE

 

de Cristian Diaconița

 

Poeziile 6–50

 

6. Inima mea către Hristos

 

Iisuse, Doamne, vin la Tine,

Cu sufletul smerit și greu,

Aprinde-n mine sfânta pace

Și fă din inimă altarul Tău.

 

Când lumea-mi pare fără cale,

Tu fii lumina mea mereu,

Căci numai lângă Tine, Doamne,

Găsesc iubirea lui Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

7. Candela credinței

 

Aprinde, Doamne, candela

În sufletul meu trecător,

Să lumineze peste toate

Când vine noaptea de fior.

 

Să nu se stingă niciodată

Credința mea în Dumnezeu,

Ci să rămână peste vreme

Ca o lumină-n drumul meu.

 

Cristian Diaconița

 

8. Rugăciune în tăcere

 

În liniștea acestei seri

Îmi plec genunchii înaintea Ta,

Și spun cu inimă smerită:

„Iisuse, nu mă părăsi.”

 

Tu știi durerea mea ascunsă,

Tu știi și gândul cel mai greu,

De aceea vin cu toată viața

Și o așez în mâna Ta.

 

Cristian Diaconița

 

9. La icoana Maicii Domnului

 

La icoana Maicii Sfinte

Aprind o candelă ușor,

Și cer în taină mijlocirea

Pentru al meu suflet călător.

 

Preasfântă Maică, roagă-te

Pentru cei ce Te cinstesc,

Și du-ne către Fiul Tău,

Spre cerul cel dumnezeiesc.

 

Cristian Diaconița

 

10. Crucea vieții

 

Când crucea vieții este grea

Și drumul pare fără sfârșit,

Privesc spre Crucea lui Hristos,

Spre Cel ce pentru noi S-a jertfit.

 

Atunci găsesc putere iarăși

Să merg cu sufletul curat,

Căci El ne spune prin iubire:

„Nu te teme, Eu te-am chemat.”

 

Cristian Diaconița

 

11. Doamne, rămâi cu mine

 

Doamne, rămâi mereu cu mine

Când zorii vin, când noaptea cade,

Când am lumină în privire

Și când mă cuprind multe griji.

 

Nu mă lăsa să pierd cărarea

Ce duce către cerul Tău,

Ci ține-mi sufletul aproape

De sfântul Tău nume mereu.

 

Cristian Diaconița

 

12. Nădejde

 

Când toate par că se destramă

Și omul nu mai vede-un drum,

Eu mă încred în Dumnezeu,

Căci El mă poate ridica.

 

Nădejdea mea nu este lumea,

Nici bogăția ei deșartă,

Ci Domnul care ține viața

Și-mi poate lumina cărarea.

 

Cristian Diaconița

 

13. Hristos și pacea

 

Acolo unde este Hristos

Se naște pacea în suflet,

Iar inima ce Îl primește

Nu mai rămâne fără rod.

 

Iisuse, fă-mi și mie inima

Un loc curat pentru iubire,

Să pot să duc în lumea aceasta

Lumina Ta și-a Ta sfințire.

 

Cristian Diaconița

 

14. Întoarcerea

 

Am rătăcit prin multe drumuri,

Dar astăzi iarăși Te-am găsit,

Iisuse, Tu m-ai chemat acasă

Și sufletul mi-ai liniștit.

 

Primește-mă cu milă, Doamne,

Nu după câte am greșit,

Ci după marea Ta iubire

Și harul Tău nemărginit.

 

Cristian Diaconița

 

15. Înaintea altarului

 

În fața sfântului altar

Îmi plec genunchii în tăcere,

Și simt cum sufletul se umple

De pace, har și mângâiere.

 

Biserica devine casă

Pentru un suflet apăsat,

Iar rugăciunea se ridică

Spre Dumnezeu Cel minunat.

 

Cristian Diaconița

 

16. Glasul Evangheliei

 

Când Evanghelia răsună,

Aud chemarea lui Hristos:

„Veniți la Mine, cei ce sunteți

Osteniți și apăsați.”

 

Cuvântul Lui îmi este hrană,

Lumină pentru orice zi,

Și mă învață să iubesc

Și să trăiesc pentru cei vii.

 

Cristian Diaconița

 

17. Bucuria Învierii

 

Hristos a înviat din moarte,

Iar piatra nu L-a mai oprit,

Și peste lumea cea cuprinsă

De teamă, viață a răsărit.

 

Să cânte cerul și pământul,

Să cânte omul credincios:

„Moartea nu are ultimul cuvânt,

Căci a-nviat Iisus Hristos!”

 

Cristian Diaconița

 

18. Betleem

 

În Betleem, în noaptea sfântă,

O stea străluce peste sat,

Iar Pruncul Sfânt Se naște-n iesle,

De îngeri fiind înconjurat.

 

Păstorii vin cu bucurie,

Magii Îi aduc daruri sfinte,

Iar lumea primește Lumina

Vestită de profeții sfinți.

 

Cristian Diaconița

 

19. Îngerul păzitor

 

Îngerul meu, trimis de Domnul,

Păzește-mi pașii zi de zi,

Ferește-mi sufletul de rău

Și-nvață-mă spre bine a privi.

 

Când noaptea vine peste mine,

Rămâi aproape, înger sfânt,

Și roagă-te pentru sufletul meu

În drumul meu pe acest pământ.

 

Cristian Diaconița

 

20. Iubirea creștină

 

Iubirea nu răspunde răului

Cu ură și cu răzbunare,

Ci pune peste rana lumii

Balsamul sfânt al unei iertări.

 

Așa ne-a învățat Hristosul,

Prin viața Sa și prin Crucea Sa:

Să ne iubim unii pe alții

Și să păstrăm în noi iertarea.

 

Cristian Diaconița

 

21. Lacrima pocăinței

 

O lacrimă căzută-n taină

Poate spăla un suflet greu,

Când omul își recunoaște vina

Și se întoarce la Dumnezeu.

 

Doamne, primește pocăința

Și dă-mi putere să mă schimb,

Să las păcatul în urmă

Și către Tine să mă-ndrept.

 

Cristian Diaconița

 

22. Sfânta Liturghie

 

Când clopotele cheamă lumea

La sfânta slujbă în locaș,

Se umple inima de pace

Și sufletul devine mai curat.

 

În rugăciune stăm împreună,

Uniți prin credință și iubire,

Și Îl slăvim pe Dumnezeu

Cu inimă și mulțumire.

 

Cristian Diaconița

 

23. Sfinții

 

Sfinții au mers prin încercare

Cu ochii către Dumnezeu,

Și au păstrat credința vie

În orice ceas și-n orice greu.

 

Ei sunt lumină pentru lume,

Modele sfinte de urmat,

Și ne arată că prin Hristos

Sufletul poate fi curat.

 

Cristian Diaconița

 

24. Apostolii

 

Doisprezece au mers cu Domnul

Pe drumurile Galileei,

Vestind cuvântul Evangheliei

Și Împărăția lui Dumnezeu.

 

Au dus lumina peste lume,

Cu jertfă și cu mult curaj,

Și au vestit că Iisus Hristos

Este al lumii Mântuitor.

 

Cristian Diaconița

 

25. Petru

 

Petru, pescarul din Galileea,

A lăsat plasa și-a urmat

Pe Cel ce l-a chemat la viață

Și către cer l-a îndreptat.

 

Chiar dacă uneori s-a clătinat,

Hristos nu l-a abandonat,

Ci i-a redat credința vie

Și turma Sa i-a încredințat.

 

Cristian Diaconița

 

26. Ioan

 

Ioan, apostolul iubirii,

A stat aproape de Hristos,

Și a păstrat în inimă

Cuvântul sfânt și luminos.

 

El ne învață că iubirea

Este poruncă de la Domnul,

Și cine umblă în iubire

Rămâne-n Dumnezeu cu totul.

 

Cristian Diaconița

 

27. Pavel

 

Pavel a dus Evanghelia

Prin multe țări și prin cetăți,

Vestind pe Hristos cu îndrăzneală

În mijlocul multor greutăți.

 

N-a fost oprit de suferință,

Nici de prigoană sau de lanț,

Căci dragostea pentru Hristos

Îi era veșnică putere.

 

Cristian Diaconița

 

28. Psalmul inimii

 

Când sufletul meu este trist,

Ridic privirea către cer,

Și spun: „Doamne, Tu ești păstorul,

De nimic nu mă voi teme.”

 

Tu-mi dai odihnă și lumină,

Mă duci pe cărări de dreptate,

Și chiar de trec prin valea morții,

Tu ești cu mine, Doamne.

 

Cristian Diaconița

 

29. Dumnezeul meu

 

Dumnezeul meu, Părinte Sfânt,

Tu ai creat cerul și pământul,

Și ai pus viață peste toate,

Cu înțelepciunea Ta cea mare.

 

Primește lauda mea smerită

Și fă-mă vrednic de iubirea Ta,

Să Te caut în fiecare zi

Și să păstrez porunca Ta.

 

Cristian Diaconița

 

30. Duhule Sfinte

 

Duhule Sfinte, vino-n mine,

Adu-mi lumină și curaj,

Curăță gândurile mele

Și fă-mi din inimă locaș.

 

Călăuzește-mi orice pas,

Ferește-mă de rătăcire,

Și dă-mi iubire pentru oameni,

Credință, pace și smerire.

 

Cristian Diaconița

 

31. Smerenia

 

Smerenia nu caută slavă,

Nici laude de la oameni,

Ci stă în liniște și slujește

Cu dragoste și cu răbdare.

 

Iisuse, dă-mi această cale,

Să nu mă laud cu nimic,

Ci să mă bucur când pot face

Un bine mic pentru un frate.

 

Cristian Diaconița

 

32. Milostenia

 

O pâine dată celui flămând

Este iubire înaintea Ta,

O haină dată celui gol

Poate aprinde o stea.

 

Învață-mă să văd aproapele

Și să nu trec nepăsător,

Căci orice bine făcut în taină

Se înalță către Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

33. Postul inimii

 

Nu doar de hrană vreau să postesc,

Ci și de ură și mândrie,

De vorbe rele și de judecată,

De orice gând fără iubire.

 

Ajută-mă, Iisuse Doamne,

Să-mi curăț sufletul mereu,

Ca postul meu să fie jertfă

Și să mă apropie de Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

34. Iertarea

 

Doamne, învață-mă să iert

Pe cel ce poate m-a rănit,

Așa cum Tu ne ierți păcatul

Când ne întoarcem smeriți.

 

Să nu păstrez în mine ura,

Nici răzbunarea să n-o chem,

Ci să răspund cu rugăciune

Și cu iubire să înving.

 

Cristian Diaconița

 

35. Drumul spre cer

 

Nu știu cât este de lung drumul,

Dar știu că vreau să merg cu Tine,

Iisuse, până la sfârșit,

Pe calea care duce bine.

 

Să nu mă pierd în lumea aceasta,

În lucruri care pier trecând,

Ci să-mi păstrez privirea sus,

Spre cerul Tău cel luminat.

 

Cristian Diaconița

 

36. Rugăciunea mamei

 

O mamă își ridică glasul

Și pentru pruncul ei se roagă,

Cerând lui Dumnezeu lumină

Și pază sfântă peste casă.

 

Primește, Doamne, rugăciunea

Celui ce plânge pentru ai săi,

Și pune pace peste familie

Și dragoste între copii și părinți.

 

Cristian Diaconița

 

37. Casa creștinului

 

În casa unde se roagă omul

Se aprinde o lumină,

Iar icoana de pe perete

Amintește calea cea bună.

 

Doamne, binecuvântează casa,

Păzește-i pe cei ce locuiesc,

Și fă ca dragostea și pacea

În ea mereu să înflorească.

 

Cristian Diaconița

 

38. Duminica

 

Duminica este ziua sfântă,

Când clopotul ne cheamă iar,

Să mergem către casa Domnului

Cu sufletul curat și clar.

 

Să lăsăm grijile deoparte

Și să-I aducem mulțumire,

Căci Dumnezeu ne dăruiește

O zi de pace și iubire.

 

Cristian Diaconița

 

39. Lumina Învierii

 

O, ce lumină minunată

Strălucește în noaptea sfântă!

Hristos a biruit mormântul,

Iar moartea nu mai înspăimântă.

 

Să cântăm cu toți împreună:

„Hristos a înviat din morți!”

Și să păstrăm această veste

În inimile noastre toate.

 

Cristian Diaconița

 

40. Jertfa lui Hristos

 

Pe Golgota, sub cerul greu,

Hristos Și-a dus Crucea cu iubire,

Și pentru oameni S-a jertfit,

Ca să ne dea nouă mântuire.

 

Iubirea Lui nu are margini,

Nici lumea n-o poate cuprinde,

Căci din Jertfa Mântuitorului

Nădejdea veșnică se aprinde.

 

Cristian Diaconița

 

41. În grădina Ghetsimani

 

În Ghetsimani, în noaptea grea,

Hristos Se roagă Tatălui,

Iar ucenicii dorm aproape,

În ceasul mare-al încercării.

 

„Facă-se voia Ta”, răsună

Din rugăciunea Celui Sfânt,

Și El primește Crucea lumii

Din dragoste pentru pământ.

 

Cristian Diaconița

 

42. Mormântul gol

 

Femeile vin dis-de-dimineață

Și găsesc mormântul gol,

Iar îngerul vestește lumii

Că Domnul este viu din nou.

 

Nu mai este moartea stăpână,

Nu mai domnește întunericul,

Căci Hristos a biruit moartea

Și ne-a deschis drumul spre viață.

 

Cristian Diaconița

 

43. Înălțarea

 

Pe Muntele Măslinilor

Ucenicii privesc spre cer,

Iar Domnul Se înalță-n slavă

După lucrarea Sa pe pământ.

 

Dar nu ne lasă fără nădejde,

Ci ne trimite Duhul Sfânt,

Să ducem Evanghelia Sa

Până la marginile lumii.

 

Cristian Diaconița

 

44. Rusaliile

 

În ziua sfântă a Cincizecimii

Duhul lui Dumnezeu S-a pogorât,

Iar inimile ucenicilor

De har și foc s-au umplut.

 

Biserica începe să vestească

Pe Hristos Cel înviat,

Iar Evanghelia străbate lumea

Ca un soare minunat.

 

Cristian Diaconița

 

45. Cuvântul lui Dumnezeu

 

Cuvântul Domnului este lumină

Pentru sufletul care caută,

Este sabie împotriva răului

Și pâine pentru inima flămândă.

 

Când citesc Sfânta Scriptură,

Îl caut pe Dumnezeu în ea,

Și fiecare pagină mă cheamă

Să trăiesc mai aproape de El.

 

Cristian Diaconița

 

46. Împărăția Cerurilor

 

Dincolo de lumea trecătoare

Există veșnica Împărăție,

Unde cei ce-L iubesc pe Domnul

Vor afla pace și bucurie.

 

Nu aurul mă cheamă acolo,

Nici slava lumii de aici,

Ci dorul după Dumnezeu

Și viața trăită în iubire.

 

Cristian Diaconița

 

47. Judecata

 

Va veni o zi în care

Fiecare suflet va răspunde,

Iar toate faptele ascunse

Înaintea Domnului vor fi văzute.

 

De aceea vreau să trăiesc astăzi

Cu inimă curată și smerită,

Să fac bine cât încă pot

Și să cer iertare de la Domnul.

 

Cristian Diaconița

 

48. Viața veșnică

 

Nu pentru lumea aceasta singură

Ne-a chemat Hristos la credință,

Ci pentru viața cea veșnică,

Pentru lumină și făgăduință.

 

Doamne, păstrează-mi sufletul

În adevăr și în iubire,

Ca la sfârșitul călătoriei

Să aflu veșnica mântuire.

 

Cristian Diaconița

 

49. Când sunt singur

 

Când sunt singur, Tu ești aproape,

Când plâng, Tu vezi lacrima mea,

Când nu mai am putere-n suflet,

Tu îmi întinzi mâna Ta.

 

Nu mă lăsa, Iisuse Doamne,

Să cad în deznădejde grea,

Ci pune iar lumină-n mine

Și fă să crească nădejdea mea.

 

Cristian Diaconița

 

50. Laudă lui Dumnezeu

 

Slavă Ție, Dumnezeule,

Pentru lumină și pământ,

Pentru viață și iubire,

Pentru al Tău Cuvânt cel Sfânt.

 

Slavă Ție pentru toate,

Pentru bine și-ncercări,

Căci prin Tine, Doamne Sfinte,

Vom găsi mereu cărări.

More ...

500 de Poezii Creștine 251–300

251. Împărăția Cerurilor

 

Dincolo de lumea trecătoare

Există-o veșnică lumină,

Unde sufletul găsește pace

Și dragostea nu se termină.

 

Doamne, ajută-mă să caut

Împărăția Ta mereu,

Să nu iubesc mai mult lumea

Decât pe Tine, Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

252. Viața veșnică

 

Viața aceasta trece repede

Ca o clipă într-un vis,

Dar nădejdea mea rămâne

În Hristos, Cel ce a promis.

 

Doamne, păstrează-mi sufletul

În credință și iubire,

Ca să pot primi, prin mila Ta,

Darul vieții fără sfârșire.

 

Cristian Diaconița

 

253. Ziua Judecății

 

Va veni o zi în care

Fiecare om va sta

Înaintea lui Dumnezeu

Și faptele și le va vedea.

 

De aceea vreau de astăzi

Să trăiesc cu suflet curat,

Să iubesc și să fac bine

Cât timp încă mi-ai lăsat.

 

Cristian Diaconița

 

254. Judecătorul drept

 

Tu ești Judecătorul lumii,

Drept și fără de păcat,

Și cunoști fiecare inimă

Și tot ce omul a lucrat.

 

Doamne, nu mă lăsa în rău,

Ci întoarce-mă mereu,

Ca în ziua judecății

Să găsesc mila Ta.

 

Cristian Diaconița

 

255. Cartea vieții

 

Înaintea Ta, Doamne Sfinte,

Nimic nu poate fi ascuns,

Tu cunoști fiecare faptă

Și fiecare gând ascuns.

 

Scrie, Doamne, în inima mea

Credința, dragostea și pacea,

Ca numele meu să rămână

În cartea vieții prin harul Tău.

 

Cristian Diaconița

 

256. Îngerul păzitor

 

Îngerul meu păzitor

Mă însoțește zi și noapte,

Mă îndeamnă către bine

Și mă ferește de păcate.

 

Doamne, păzește-mă prin el

De primejdii și ispite,

Și condu-mă pe calea dreaptă

Către cele fericite.

 

Cristian Diaconița

 

257. Glasul îngerilor

 

În cer se-aude cântare

De îngeri înaintea Ta,

Iar sufletul meu dorește

Să Te slăvească asemenea.

 

Primește, Doamne, cântarea mea,

Chiar dacă este mică și smerită,

Căci vine dintr-o inimă

Care Te caută necontenit.

 

Cristian Diaconița

 

258. Heruvimii

 

Heruvimii Te slăvesc, Doamne,

Înaintea tronului ceresc,

Iar eu, un om atât de mic,

Cu smerenie Te iubesc.

 

Învață-mă să Te slăvesc

Prin tot ce fac și tot ce spun,

Și să păstrez în viața mea

Un suflet sincer și bun.

 

Cristian Diaconița

 

259. Serafimii

 

Serafimii cântă neîncetat:

„Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul!”

Iar cerul se umple de slavă

Înaintea Celui Preaînalt.

 

Doamne, fă și inima mea

Un altar de rugăciune,

În care numele Tău sfânt

Să fie mereu în cântare.

 

Cristian Diaconița

 

260. Sfânta Treime

 

Slavă Tatălui Celui veșnic,

Slavă Fiului iubit,

Slavă Duhului Sfânt,

Dumnezeului cel desăvârșit.

 

O singură dumnezeire,

Trei Persoane în iubire,

Taină sfântă și adâncă

Ce ne cheamă la mântuire.

 

Cristian Diaconița

 

261. Tatăl nostru

 

Tatăl nostru din ceruri,

Numele Tău fie sfințit,

Vie Împărăția Ta,

Iar voia Ta să fie împlinită.

 

Pâinea noastră dă-ne astăzi,

Iartă-ne greșelile noastre,

Și păzește-ne de rău,

Doamne, în toate zilele noastre.

 

Cristian Diaconița

 

262. Împărate Ceresc

 

Împărate Ceresc, Mângâietorule,

Duhul Adevărului cel Sfânt,

Vino și locuiește-n noi

Și curăță-ne de tot păcatul.

 

Mântuiește, Bunule, sufletele noastre

Și fă-ne vrednici de iubirea Ta,

Ca să trăim în pace și credință

Sub lumina harului Tău.

 

Cristian Diaconița

 

263. Preasfânta Treime

 

Preasfântă Treime, miluiește-ne,

Doamne, curăță păcatele noastre,

Stăpâne, iartă fărădelegile noastre,

Sfinte, cercetează și vindecă slăbiciunile noastre.

 

Pentru numele Tău cel sfânt,

Miluiește-ne și ne mântuiește,

Și dă-ne pace în suflet

Și lumină în viață.

 

Cristian Diaconița

 

264. Crezul

 

Cred în Tatăl cel Atotputernic,

Creatorul cerului și al pământului,

Și în Iisus Hristos, Fiul Său,

Care pentru noi S-a întrupat.

 

Cred în Duhul Sfânt, în Biserică,

În învierea morților și viața veșnică,

Și mărturisesc cu credință

Nădejdea mântuirii.

 

Cristian Diaconița

 

265. Iisus Hristos

 

Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,

A venit în lume pentru noi,

Să ne ridice din păcat

Și să ne ducă spre lumină.

 

El este Domn și Mântuitor,

El este Calea către Tatăl,

Și cine crede cu iubire

Găsește viață în Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

266. Nașterea Domnului

 

În Betleem, în noaptea sfântă,

S-a născut Pruncul cel Preasfânt,

Iar îngerii cântau în ceruri

Și pace vesteau pe pământ.

 

Maica Domnului Îl privea

Cu dragoste și cu smerenie,

Iar lumea primea în acea noapte

Lumina mântuirii.

 

Cristian Diaconița

 

267. Peștera din Betleem

 

Într-o peșteră smerită

S-a arătat Lumina lumii,

Nu într-un palat împărătesc,

Ci în simplitatea unei iesle.

 

Doamne, învață-mă smerenia

Pe care ai arătat-o nouă,

Și fă-mi inima asemenea

Peșterii ce Te-a primit.

 

Cristian Diaconița

 

268. Magii

 

Trei magi au venit de departe

Urmând lumina stelei sfinte,

Aducând daruri Pruncului

Și plecându-se înaintea Lui.

 

Și noi să venim cu inimă curată

Înaintea lui Hristos,

Aducându-I drept dar viața

Și iubirea noastră.

 

Cristian Diaconița

 

269. Steaua

 

Steaua din Betleem a luminat

Drumul celor ce Te căutau,

Și i-a condus până la Pruncul

Pe care îngerii Îl lăudau.

 

Fii și pentru mine, Doamne,

Steaua care-mi arată drumul,

Când nu mai știu unde să merg

Și sufletul îmi este tulburat.

 

Cristian Diaconița

 

270. Maica Domnului

 

Preacurată Maică a Domnului,

Tu ai primit vestea cea sfântă

Și ai răspuns cu smerenie

Chemării lui Dumnezeu.

 

Roagă-te pentru noi, Marie,

Când suntem slabi și încercați,

Și condu-ne mereu spre Fiul Tău,

Iisus Hristos, Mântuitorul.

 

Cristian Diaconița

 

271. Buna Vestire

 

Îngerul a venit la Maria

Și i-a vestit taina cea mare:

Că din ea Se va naște Hristos,

Mântuitorul omenirii.

 

Prin ascultarea ei smerită

A venit în lume Mântuitorul,

Iar noi să învățăm de la dânsa

Credința și ascultarea.

 

Cristian Diaconița

 

272. Elisabeta

 

Elisabeta a primit cu bucurie

Vizita Maicii Domnului,

Iar pruncul din pântecele ei

A tresăltat de bucurie.

 

Doamne, fă și inima mea

Să tresalte când Te simte aproape,

Și să recunoască în orice clipă

Prezența Ta cea sfântă.

 

Cristian Diaconița

 

273. Ioan Botezătorul

 

Ioan Botezătorul a strigat

În pustiu către oameni:

„Pregătiți calea Domnului

Și îndreptați cărările Lui!”

 

Ajută-mă și pe mine, Doamne,

Să-mi îndrept calea vieții,

Să las păcatul în urmă

Și să Te primesc în inimă.

 

Cristian Diaconița

 

274. Iordanul

 

La râul Iordanului, Hristos

A venit să Se boteze,

Iar cerurile s-au deschis

Și Duhul Sfânt S-a arătat.

 

Glasul Tatălui a mărturisit

Iubirea pentru Fiul Său,

Iar noi primim prin această taină

Chemarea către Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

275. Botezul

 

Prin Botez omul începe

Un drum nou în Dumnezeu,

Lăsând în urmă păcatul

Și primind harul Său.

 

Doamne, ajută-mă să păstrez

Curată credința primită,

Și să nu uit niciodată

Chemarea Ta cea sfântă.

 

Cristian Diaconița

 

276. Pustia

 

În pustie, Hristos a stat

În post și rugăciune,

Biruitor asupra ispitei

Și statornic în misiunea Sa.

 

Când vin ispitele la mine,

Dă-mi putere, Doamne Sfinte,

Să aleg adevărul Tău

Și să nu cad în înșelare.

 

Cristian Diaconița

 

277. Ispitirea

 

Vrăjmașul L-a ispitit pe Hristos,

Dar Domnul a rămas neclintit,

Arătându-ne nouă tuturor

Cum răul poate fi biruit.

 

Când ispita mă încearcă,

Dă-mi putere să spun „nu”,

Și să aleg întotdeauna

Calea care duce spre Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

278. Chemarea

 

Hristos îi cheamă pe oameni

Să-L urmeze pe calea Sa,

Să lase în urmă păcatul

Și să-și schimbe viața.

 

Doamne, aud și eu chemarea

Și vreau să-Ți urmez pașii,

Cu credință și cu iubire

În toate zilele mele.

 

Cristian Diaconița

 

279. Pescarul

 

Pescarul și-a lăsat mreaja

Când Hristos l-a chemat,

Și a pornit fără teamă

Pe drumul cel minunat.

 

Învață-mă și pe mine, Doamne,

Să las ceea ce mă ține,

Și să Te urmez cu credință

Oriunde mă vei chema.

 

Cristian Diaconița

 

280. Apostolii

 

Doisprezece oameni simpli

Au devenit vestitori ai credinței,

Purtând în lume Evanghelia

Și numele lui Hristos.

 

Doamne, arată-mi și mie

Cum pot face bine în lume,

Prin cuvânt, prin faptă și iubire

În numele Tău cel sfânt.

 

Cristian Diaconița

 

281. Petru

 

Petru a fost pescar simplu,

Dar Hristos l-a chemat la Sine,

Și el a lăsat mrejele

Pentru o misiune mai mare.

 

Doamne, chiar dacă sunt slab,

Dacă mă chemi, vreau să vin,

Și să lucrez cu credință

Pentru binele aproapelui.

 

Cristian Diaconița

 

282. Andrei

 

Andrei, cel dintâi chemat,

L-a găsit pe Hristos și-a vestit

Cu bucurie fratelui său

Că L-a aflat pe Mesia.

 

Învață-ne să nu păstrăm

Credința doar pentru noi,

Ci să vestim prin viața noastră

Binele către cei din jur.

 

Cristian Diaconița

 

283. Toma

 

Toma s-a îndoit o vreme,

Dar când L-a întâlnit pe Domnul

A mărturisit cu credință

Învierea lui Hristos.

 

Doamne, când apar îndoieli,

Nu mă lăsa să mă îndepărtez,

Ci ajută-mă să caut adevărul

Și să rămân aproape de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

284. Filip

 

Filip L-a întâlnit pe Hristos

Și a mers să-i spună lui Natanael

Că L-a găsit pe Cel promis,

Pe Mântuitorul lumii.

 

Doamne, pune în mine bucuria

De a Te mărturisi cu dragoste,

Nu prin ceartă sau mândrie,

Ci printr-o viață curată.

 

Cristian Diaconița

 

285. Natanael

 

Natanael a venit să vadă

Și L-a întâlnit pe Hristos,

Iar îndoiala lui s-a schimbat

Într-o mărturisire de credință.

 

Doamne, ajută-mă să caut

Adevărul cu inimă sinceră,

Și când îl voi găsi,

Să nu mă mai despart de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

286. Matei

 

Matei stătea la vamă

Când Hristos l-a chemat,

Iar el a lăsat totul în urmă

Și după Domnul a plecat.

 

Aceasta-mi arată, Doamne,

Că omul se poate schimba,

Când primește chemarea Ta

Și răspunde cu credință.

 

Cristian Diaconița

 

287. Marcu

 

Marcu a vestit Evanghelia

Despre Hristos, Mântuitorul,

Și a lăsat Bisericii

O mărturie despre Domnul.

 

Doamne, fă și viața mea

O mică mărturie curată,

Prin care oamenii să vadă

Lumina Evangheliei Tale.

 

Cristian Diaconița

 

288. Luca

 

Luca a scris despre Hristos

Și despre faptele Apostolilor,

Păstrând pentru Biserică

Mărturia sfântă a credinței.

 

Doamne, ajută-mă să citesc

Cuvântul cu inimă deschisă,

Ca să înțeleg mai bine

Calea pe care Tu mă chemi.

 

Cristian Diaconița

 

289. Ioan Evanghelistul

 

Ioan a vorbit despre Cuvântul

Care era dintru început,

Și despre lumina adevărată

Care în lume a venit.

 

Doamne, fă-mă să înțeleg

Taina iubirii Tale mari,

Și să rămân în lumina Ta

În toate zilele mele.

 

Cristian Diaconița

 

290. Evanghelia după Matei

 

Matei ne vestește despre Hristos,

Împăratul și Mesia,

Cel promis de prooroci

Pentru mântuirea lumii.

 

Doamne, deschide-mi mintea

Când citesc Evanghelia,

Ca să înțeleg Cuvântul Tău

Și să-l trăiesc cu credință.

 

Cristian Diaconița

 

291. Evanghelia după Marcu

 

Marcu vestește cu putere

Faptele și minunile Domnului,

Arătând lumii pe Hristos

Ca Fiul lui Dumnezeu.

 

Fă-mi, Doamne, inima atentă

La fiecare cuvânt citit,

Ca Evanghelia să devină

Viață în sufletul meu.

 

Cristian Diaconița

 

292. Evanghelia după Luca

 

Luca ne vestește iubirea

Lui Hristos pentru cei pierduți,

Pentru săraci și pentru oameni

Ce caută să fie mântuiți.

 

Doamne, fă-mă milostiv

Cu cei pe care-i întâlnesc,

Ca prin iubirea mea smerită

Să mă apropii de Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

293. Evanghelia după Ioan

 

Ioan ne vestește despre Cuvânt,

Despre lumină și iubire,

Despre Hristos, Fiul lui Dumnezeu,

Venit în lume pentru mântuire.

 

Să păstrez în inima mea

Cuvintele Evangheliei sfinte,

Ca ele să-mi fie mereu

Lumină înainte.

 

Cristian Diaconița

 

294. Cuvântul s-a făcut trup

 

Cuvântul S-a făcut trup

Și a locuit printre oameni,

Iar slava Sa s-a arătat

Celui ce crede cu iubire.

 

Taină mare și minunată,

Pe care mintea n-o cuprinde,

Dar inima o poate primi

Prin credință și smerenie.

 

Cristian Diaconița

 

295. Apa prefăcută în vin

 

La nunta din Cana Galileii

Hristos a făcut o minune,

Prefăcând apa în vin

Și arătând slava Sa.

 

Doamne, transformă și viața mea

Când este goală și lipsită,

Și umple-o cu harul Tău

Și cu iubirea Ta sfințită.

 

Cristian Diaconița

 

296. Cana Galileii

 

În Cana Galileii s-a arătat

Un început al minunilor Domnului,

Iar ucenicii au văzut

Slava lui Iisus Hristos.

 

Doamne, fă și din casa mea

Un loc al păcii și iubirii,

În care să fie mereu

Prezența și binecuvântarea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

297. Samariteanca

 

La fântână, Hristos a vorbit

Cu femeia din Samaria,

Și i-a vestit despre apa vie

Care poate potoli setea sufletului.

 

Doamne, dă-mi și mie

Apa vie a harului Tău,

Ca să nu mai caut viața

În lucruri care trec.

 

Cristian Diaconița

 

298. Apa cea vie

 

Cine bea din apa lumii

Va înseta din nou mereu,

Dar cine primește apa vie

Găsește viață în Dumnezeu.

 

Doamne, satură-mi sufletul

Cu iubirea Ta cea mare,

Ca să nu mai caut fericirea

În lucruri trecătoare.

 

Cristian Diaconița

 

299. Pâinea vieții

 

Hristos este Pâinea Vieții,

Hrana sufletului flămând,

Și cine vine către El

Găsește viață din belșug.

 

Doamne, hrănește-mă cu har

Și păstrează-mi credința vie,

Ca sufletul meu să nu piară

Departe de Împărăția Ta.

 

Cristian Diaconița

 

300. Lumina lumii

 

Hristos este Lumina lumii,

Și cine-L urmează nu rămâne

În întunericul păcatului,

Ci merge spre viața veșnică.

 

Doamne, luminează-mi pașii,

Luminează-mi inima mereu,

Ca în toate zilele vieții

Să merg cu Tine, Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița.                                                                                          500 DE POEZII CREȘTINE

 

de Cristian Diaconița

 

Poeziile 301–350

 

301. Hristos, Lumina mea

 

Când lumea pare întunecată

Și drumul meu nu-l mai zăresc,

Ridic privirea către Tine,

Iisuse, Doamne, și Te chem.

 

Tu ești lumina mea cea vie,

Tu ești nădejdea mea mereu,

Și chiar în noaptea cea mai grea

Mă ține mâna Ta, Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

302. Sub Crucea Ta

 

Sub Crucea Ta mă plec, Iisuse,

Cu sufletul îndurerat,

Și văd iubirea Ta cea mare

Pentru omul vinovat.

 

Nu merit jertfa Ta cea sfântă,

Dar Tu ai mers până la sfârșit,

Ca omul să găsească iarăși

Drumul spre Tatăl infinit.

 

Cristian Diaconița

 

303. Golgota

 

Pe Golgota, sub cerul greu,

Hristos purta păcatul lumii,

Iar Crucea Sa a devenit

Semn al iubirii și-al minunii.

 

Acolo sângele cel sfânt

A curs pentru întreaga lume,

Iar noi primim prin jertfa Sa

Nădejdea vieții fără moarte.

 

Cristian Diaconița

 

304. Învierea

 

Hristos a înviat din morți,

Biruitor asupra morții,

Și piatra nu L-a putut ține

În întunericul mormântului.

 

Hristos a înviat cu slavă,

Iar cerul s-a umplut de lumină,

Și pentru noi s-a deschis iar

Nădejdea vieții celei veșnice.

 

Cristian Diaconița

 

305. Hristos a înviat!

 

Hristos a înviat, creștine!

Să cânte cerul și pământul,

Să fie plină de lumină

Și casa, sufletul și gândul.

 

Hristos a biruit moartea,

Iar noi cu bucurie spunem:

„Adevărat a înviat Hristos!”

Și slavă Lui aducem.

 

Cristian Diaconița

 

306. Mormântul gol

 

Femeile au venit la mormânt

În zorii zilei celei sfinte,

Dar piatra era dată la o parte,

Iar trupul Domnului nu era.

 

Îngerul le-a vestit minunea:

„Nu este aici, a înviat!”

Și lumea întreagă a primit

Vestea vieții fără de sfârșit.

 

Cristian Diaconița

 

307. Maria Magdalena

 

Maria Magdalena a venit

Cu lacrimi la mormântul gol,

Dar L-a întâlnit pe Domnul

Și inima i s-a umplut de dor.

 

Doamne, când și eu sunt întristat,

Arată-mi lumina Învierii,

Ca să nu rămân în întuneric,

Ci să găsesc bucuria Ta.

 

Cristian Diaconița

 

308. Ucenicii la Emaus

 

Pe drumul către Emaus

Doi ucenici mergeau întristați,

Dar Hristos li S-a alăturat

Și ochii lor au fost luminați.

 

Doamne, mergi și Tu cu mine

Pe drumul vieții mele,

Și deschide-mi ochii inimii

Ca să Te recunosc în toate.

 

Cristian Diaconița

 

309. Frângerea pâinii

 

Când pâinea a fost frântă

La Emaus, L-au recunoscut,

Iar inimile lor ardeau

De cuvântul ce l-au auzit.

 

Doamne, fă să ardă-n mine

Iubirea pentru adevăr,

Și când citesc Sfânta Scriptură

Să Te cunosc tot mai mult.

 

Cristian Diaconița

 

310. Toma și Învierea

 

Toma a dorit să vadă

Și să creadă în Înviere,

Dar când Hristos i S-a arătat,

A mărturisit cu putere.

 

„Domnul meu și Dumnezeul meu!”

A spus cu inimă smerită,

Iar credința lui ne cheamă

Să credem în Hristos cu toții.

 

Cristian Diaconița

 

311. Înălțarea

 

Pe Muntele Măslinilor

Hristos S-a înălțat la Tatăl,

Iar ucenicii au rămas

Cu nădejdea și făgăduința.

 

Doamne, îndreaptă-mi și mie

Privirea către cele de sus,

Ca inima mea să nu rămână

Prinsă doar de lumea aceasta.

 

Cristian Diaconița

 

312. Rusaliile

 

Duhul Sfânt S-a pogorât

Peste Apostolii adunați,

Și inimile lor s-au umplut

De putere și de har.

 

Biserica a început să vestească

Evanghelia în întreaga lume,

Iar glasul Apostolilor

A dus tuturor numele lui Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

313. Duhul Sfânt

 

Duhule Sfinte, vino-n mine,

Luminează-mi mintea mea,

Curăță-mi inima de răutate

Și întărește credința mea.

 

Fii lumină în întuneric,

Fii pace în sufletul meu,

Și condu-mă pe calea dreaptă

Către Împărăția lui Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

314. Harul

 

Harul Tău este lumină

Pentru omul obosit,

Este darul fără plată

Pentru sufletul smerit.

 

Doamne, nu mă lăsa departe

De lucrarea harului Tău,

Ci fă-mă atent la chemarea

Pe care mi-o faci mereu.

 

Cristian Diaconița

 

315. Biserica

 

Biserica este casa

Unde ne-adunăm la rugăciune,

Unde cântarea se ridică

Spre Dumnezeu în comuniune.

 

Aici ascultăm Cuvântul,

Aici cerem iertare și pace,

Aici ne apropiem de Hristos

Cu inimă smerită.

 

Cristian Diaconița

 

316. Sfânta Liturghie

 

Când clopotul bisericii bate

Și ne cheamă la Liturghie,

Las grijile lumii deoparte

Și vin cu sufletul spre Tine.

 

În sfântul locaș mă rog

Cu frații mei împreună,

Și cer de la Dumnezeu

Pace, iertare și lumină.

 

Cristian Diaconița

 

317. Clopotul

 

Clopotul sună peste sat

Și cheamă oamenii la rugăciune,

Iar glasul lui se ridică

Peste case și peste lume.

 

„Veniți la Domnul”, pare-a spune,

„Lăsați grijile pentru-o clipă!”

Și sufletul se îndreaptă

Spre casa cea sfântă.

 

Cristian Diaconița

 

318. Biserica din sat

 

Biserica mică de la margine

Stă liniștită lângă drum,

Dar rugăciunile din ea

Se ridică spre cer acum.

 

Acolo copilul învață

Să spună „Doamne, ajută!”,

Iar omul bătrân găsește

Mângâiere în rugăciune.

 

Cristian Diaconița

 

319. Icoana

 

În fața sfintei icoane

Mă opresc și mă rog smerit,

Nu lemnului, ci lui Dumnezeu

Și sfinților pe care i-a sfințit.

 

Icoana îmi amintește

De lumea cerească și sfântă

Și îmi ridică gândul

Din lumea trecătoare.

 

Cristian Diaconița

 

320. Candela

 

O candelă arde încet

În fața icoanei sfinte,

Și luminează în tăcere

Gândurile mele smerite.

 

Doamne, păstrează candela

Credinței aprinsă-n mine,

Ca să nu mă pierd vreodată

Departe de iubirea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

321. Tămâia

 

Fumul tămâiei se ridică

În biserica luminată,

Ca rugăciunea credincioșilor

Să se înalțe către Tatăl.

 

Primește, Doamne, rugăciunea

Pe care Ți-o aducem azi,

Și umple inimile noastre

Cu pace și cu har.

 

Cristian Diaconița

 

322. Sfânta Cruce

 

Crucea o port la piept

Ca semn al credinței mele,

Și când o privesc îmi amintesc

De jertfa Domnului.

 

Nu este doar un semn exterior,

Ci chemare la iubire,

La răbdare și la credință

Și la urmarea lui Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

323. Semnul Sfintei Cruci

 

Cu dreapta fac semnul Crucii

Și spun: „În numele Tatălui,

Al Fiului și al Sfântului Duh”,

Cu credință în Dumnezeu.

 

Să-mi fie Crucea apărare

Împotriva răului și-a ispitei,

Și să-mi amintească mereu

De iubirea Mântuitorului.

 

Cristian Diaconița

 

324. Rugăciunea de dimineață

 

Când zorii zilei se arată

Și mă trezesc din somn,

Îți mulțumesc, Doamne Sfinte,

Pentru această nouă zi.

 

Păzește-mi pașii astăzi,

Ferește-mă de rău,

Și ajută-mă să fac bine

Înaintea Ta, Dumnezeule.

 

Cristian Diaconița

 

325. Rugăciunea de seară

 

Când noaptea vine peste lume

Și liniștea coboară,

Îți mulțumesc pentru ziua

Pe care mi-ai dat-o, Doamne.

 

Iartă-mi toate greșelile

Și păzește somnul meu,

Iar dimineața fă să mă ridic

Cu gândul către Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

326. Înainte de masă

 

Pentru pâinea de pe masă

Îți mulțumim, Doamne Sfinte,

Pentru mâna care ne-a hrănit

Și pentru toate cele primite.

 

Binecuvântează masa noastră

Și casa în care locuim,

Și fă să nu uităm niciodată

De cei care sunt flămânzi.

 

Cristian Diaconița

 

327. După masă

 

După ce am mâncat, Doamne,

Îți mulțumesc din inimă,

Căci Tu ne-ai dat hrană

Și ne-ai păzit de nevoie.

 

Ajută-ne să fim recunoscători

Și să împărțim cu cel lipsit,

Ca darurile primite de noi

Să devină binecuvântare.

 

Cristian Diaconița

 

328. Rugăciunea copilului

 

Doamne, eu sunt încă mic,

Dar vreau să Te iubesc,

Să ascult de părinții mei

Și binele să-l săvârșesc.

 

Păzește-mi inima curată,

Ferește-mă de orice rău,

Și crește-mă în credință

Aproape de Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

329. Rugăciunea mamei

 

O mamă își ridică mâinile

Și se roagă pentru copil,

Cerând lui Dumnezeu lumină

Și drum bun pentru al ei fiu.

 

Doamne, ascultă rugăciunea

Oricărei mame îndurerate,

Și acoperă-i copiii

Cu mila Ta cea mare.

 

Cristian Diaconița

 

330. Rugăciunea tatălui

 

Un tată se roagă în taină

Pentru casa lui iubită,

Cerând putere și răbdare

Pentru familia lui smerită.

 

Doamne, binecuvântează familiile

Și păstrează-le unite,

În iubire, pace și credință

Și în nădejdea Ta cea sfântă.

 

Cristian Diaconița

 

331. Familia creștină

 

Familia este o biserică

În care iubirea trebuie să crească,

Unde părinții și copiii

Învață împreună să se iubească.

 

Doamne, păzește fiecare casă

De ceartă și de dezbinare,

Și pune între oameni

Iubirea Ta cea mare.

 

Cristian Diaconița

 

332. Părinții

 

Părinții sunt un dar

Pe care Dumnezeu ni-l dă,

Și trebuie să-i cinstim

Cu dragoste și cu respect.

 

Doamne, binecuvântează-i

Pe cei ce ne-au crescut cu trudă,

Și ajută-ne să le fim aproape

Cu inimă recunoscătoare.

 

Cristian Diaconița

 

333. Copiii

 

Copiii sunt ca florile

Ce cresc în grădina vieții,

Și au nevoie de iubire,

De credință și de lumină.

 

Doamne, păzește fiecare copil

De rău și de ispite,

Și dă-le părinți înțelepți

Care să-i conducă spre Tine.

 

Cristian Diaconița

 

334. Bunicii

 

Bunicii poartă-n suflet

Povești, credință și răbdare,

Și ne învață uneori

Ce înseamnă iubirea mare.

 

Doamne, binecuvântează-i

Pe cei bătrâni și încercați,

Și fă-ne să-i iubim

Și să nu-i lăsăm uitați.

 

Cristian Diaconița

 

335. Prietenia

 

Un prieten adevărat

Nu te lasă când e greu,

Ci rămâne lângă tine

Și te îndeamnă către bine.

 

Doamne, dă-mi prieteni buni

Și fă-mă și eu prieten bun,

Să nu rănesc și să nu trădez,

Ci să iubesc și să ajut.

 

Cristian Diaconița

 

336. Aproapele

 

Aproapele nu este străin,

Ci om creat de Dumnezeu,

Cu bucurii și cu dureri

Și cu un suflet asemenea mie.

 

Ajută-mă să-l văd cu iubire,

Nu cu judecată și dispreț,

Și să-i fiu aproape când îi este greu,

Așa cum ne-a învățat Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

337. Omul sărac

 

Un om sărac stă lângă drum

Și poate nimeni nu-l vede,

Dar Dumnezeu îi știe viața

Și lacrimile lui cele grele.

 

Doamne, deschide-mi ochii

Să văd nevoia aproapelui,

Și pune în mâna mea putere

Să-l ajut după putință.

 

Cristian Diaconița

 

338. Străinul

 

Un străin poate veni la ușă

Fără să cunoască pe nimeni,

Dar iubirea creștină îi poate spune:

„Nu ești singur aici.”

 

Doamne, învață-mă ospitalitatea,

Să primesc omul cu bunătate,

Și să văd în fiecare persoană

Chipul unei făpturi create de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

339. Cel întristat

 

Când cineva plânge lângă mine,

Nu vreau să trec nepăsător,

Ci să-i spun un cuvânt bun

Și să-i fiu alături cu drag.

 

Poate o vorbă simplă

Îi poate schimba ziua grea,

De aceea, Doamne, pune-n mine

Puterea de a mângâia.

 

Cristian Diaconița

 

340. Cel bolnav

 

Când cineva este încercat

Și trupul lui este slăbit,

Doamne, fii aproape de el

Și dă-i nădejde și răbdare.

 

Iar nouă dă-ne inimă bună

Să-l sprijinim după putere,

Cu rugăciune și iubire

Și cu un cuvânt de mângâiere.

 

Cristian Diaconița

 

341. Cel singur

 

Un om poate fi înconjurat

De oameni și totuși să fie singur,

Dar Dumnezeu vede inima lui

Și nu-l uită niciodată.

 

Doamne, apropie de cei singuri

Oameni cu inimă bună,

Ca nimeni să nu simtă

Că este uitat de lume.

 

Cristian Diaconița

 

342. Cel pierdut

 

Când un om se rătăcește

Și nu mai știe unde să meargă,

Doamne, trimite-i lumină

Și o mână care să-l ajute.

 

Fă-ne și pe noi asemenea

Celui care caută oaia pierdută,

Să nu abandonăm pe nimeni

Când are nevoie de ajutor.

 

Cristian Diaconița

 

343. Mâna întinsă

 

O mână întinsă către altul

Poate fi un semn de iubire,

Un gest simplu, dar puternic,

Într-o lume plină de grabă.

 

Doamne, fă mâinile mele

Mâini care ajută, nu rănesc,

Mâini care ridică omul

Când acesta cade.

 

Cristian Diaconița

 

344. Cuvântul bun

 

Un cuvânt bun spus la timp

Poate vindeca o inimă,

Iar un cuvânt rău și nepăsător

Poate lăsa o rană adâncă.

 

Doamne, pune pază gurii mele,

Să nu rănesc prin vorbe,

Ci fiecare cuvânt al meu

Să aducă pace și lumină.

 

Cristian Diaconița

 

345. Tăcerea

 

Uneori tăcerea spune

Mai mult decât o mie de cuvinte,

Când omul stă înaintea Domnului

Cu inima smerită.

 

Învață-mă să tac atunci

Când vorba mea ar răni,

Și să vorbesc atunci când trebuie

Să apăr binele și adevărul.

 

Cristian Diaconița

 

346. Gândul curat

 

Păzește-mi, Doamne, gândul

De tot ce este întunecat,

Și pune în mintea mea

Cuvântul Tău cel luminat.

 

Căci gândul devine faptă

Și fapta poate deveni drum,

De aceea vreau să aleg

Calea binelui acum.

 

Cristian Diaconița

 

347. Inima

 

Inima omului este adâncă

Și numai Dumnezeu o cunoaște,

El vede rana ascunsă

Și bucuria care crește.

 

Doamne, locuiește în inima mea

Și curăță tot ce este rău,

Ca ea să devină casă

Pentru iubirea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

348. Sufletul

 

Sufletul nu poate fi cumpărat

Cu aur, bani sau bogății,

Căci valoarea lui este veșnică

Înaintea lui Dumnezeu.

 

Ajută-mă să-mi păstrez sufletul

Departe de păcat și mândrie,

Și să-l hrănesc prin rugăciune,

Credință și iubire.

 

Cristian Diaconița

 

349. Viața creștinului

 

Viața creștinului este drum

Cu încercări și bucurii,

Cu rugăciune și răbdare

Și cu multe lupte zi de zi.

 

Dar dacă Hristos merge cu noi,

Nu trebuie să ne temem,

Căci El ne poate ridica

De fiecare dată când cădem.

 

Cristian Diaconița

 

350. Cu Hristos înainte

 

Cu Hristos înainte merg

Prin zile bune și prin greu,

Cu Crucea sfântă înainte

Și cu nădejde în Dumnezeu.

 

Nu știu ce-mi aduce ziua,

Dar știu că Domnul este viu,

Și vreau să merg cu El mereu

Pe drumul către veșnicie.

More ...

LUMINA ANULUI 2100

PROLOG

 

Lumea de după două veacuri

 

Anul 2100 venise fără să întrebe pe nimeni dacă era pregătit.

 

Pe Pământ se născuseră deja generații care nu cunoscuseră lumea de odinioară. Pentru ele, lucrurile care păruseră cândva imposibile deveniseră obișnuite.

 

Orașele erau uriașe. Turnurile de sticlă se ridicau deasupra norilor, iar între clădirile moderne se întindeau grădini suspendate. Vehiculele se deplasau singure, iar oamenii puteau comunica aproape instantaneu cu orice loc de pe Pământ.

 

Pe cer se vedeau uneori nave care plecau către stațiile spațiale.

 

Știința făcuse pași uriași.

 

Dar, în mijlocul acestei lumi care părea aproape perfectă la exterior, exista o întrebare pe care tehnologia nu reușise să o rezolve:

 

De ce este omul încă neliniștit?

 

Avea aproape tot ce își putea dori.

 

Dar nu avea întotdeauna pace.

 

Într-un mare oraș european se afla o biserică veche, ridicată cu multe decenii înainte.

 

Era mică în comparație cu turnurile moderne din jurul ei.

 

Dar avea ceva ce zgârie-norii nu aveau.

 

Avea tăcere.

 

Pereții erau acoperiți cu icoane.

 

În centrul turlei se afla Hristos Pantocrator.

 

Înaintea icoanelor ardeau candele.

 

Deasupra ușii era scris:

 

„Lumina luminează în întuneric.”

 

Biserica se numea Biserica Sfântul Ioan.

 

În anul 2100, un tânăr pe nume Andrei avea să-i treacă pragul.

 

Iar viața lui avea să se schimbe.

 

---

 

PARTEA I

 

COPILUL CARE CĂUTA UN RĂSPUNS

 

Capitolul 1 – Andrei

 

Andrei avea șaisprezece ani.

 

Locuia împreună cu părinții într-un apartament aflat la etajul șaptezeci și doi al unui turn.

 

Dimineața, ferestrele deveneau transparente automat, lăsând lumina soarelui să pătrundă în încăpere.

 

În bucătărie, un sistem inteligent pregătea micul dejun.

 

Totul era ordonat.

 

Totul era rapid.

 

Totul era automat.

 

Dar Andrei nu era fericit.

 

Într-o dimineață, mama lui îl întrebă:

 

— Ești bine?

 

— Da.

 

— Pari trist.

 

— Nu sunt trist.

 

Mama îl privi câteva clipe.

 

— Atunci de ce te uiți mereu pe fereastră?

 

Andrei nu răspunse.

 

Privea orașul.

 

Milioane de oameni se mișcau sub el.

 

Și totuși, pentru prima dată în viață, Andrei simțea că lumea era foarte mare, iar el era foarte singur.

 

---

 

Capitolul 2 – Întrebarea

 

La școală, profesorul vorbea despre dezvoltarea civilizației.

 

— În anul 2100, omenirea a depășit multe dintre limitele trecutului, spuse el. Putem explora spațiul, putem trata boli care odinioară erau foarte greu de vindecat și putem comunica aproape instantaneu.

 

Un elev ridică mâna.

 

— Mai există ceva ce oamenii nu pot face?

 

Profesorul zâmbi.

 

— Desigur.

 

— Ce anume?

 

Profesorul se opri pentru câteva clipe.

 

— Nu știm încă toate răspunsurile.

 

Andrei ridică și el mâna.

 

— Dar știm de ce existăm?

 

Clasa amuți.

 

Profesorul îl privi.

 

— Aceasta este o întrebare filozofică.

 

— Dar este importantă.

 

Profesorul nu mai răspunse.

 

În acea zi, Andrei începu să caute.

 

Căută în arhive.

 

Citi cărți.

 

Ascultă oameni de știință.

 

Citi filozofi.

 

Dar întrebarea rămânea:

 

De ce existăm?

 

---

 

PARTEA A II-A

 

BISERICA

 

Capitolul 3 – Lumina

 

Într-o seară rece, Andrei mergea singur prin oraș.

 

Nu știa unde merge.

 

Apoi văzu o lumină.

 

Era o candelă care ardea în spatele unei ferestre mici.

 

Andrei se opri.

 

În fața lui se afla Biserica Sfântul Ioan.

 

Ușa era deschisă.

 

Intră.

 

Liniștea îl înconjură.

 

Nu existau ecrane.

 

Nu existau reclame.

 

Nu existau zgomote.

 

Doar lumina candelelor și mirosul de tămâie.

 

Andrei privi icoanele.

 

În fața lui se afla Hristos.

 

Chipul din icoană era solemn, dar plin de pace.

 

Din apropiere se auzi o voce:

 

— Cauți ceva?

 

Andrei se întoarse.

 

Era preotul bisericii.

 

Un bătrân pe nume Părintele Gavriil.

 

— Nu știu, răspunse Andrei.

 

— Atunci ai venit într-un loc bun.

 

— De ce?

 

— Pentru că aici oamenii vin adesea fără să știe ce caută.

 

---

 

Capitolul 4 – Părintele Gavriil

 

Andrei se așeză.

 

— Părinte, pot să vă pun o întrebare?

 

— Poți.

 

— Dumnezeu mai există într-o lume ca aceasta?

 

Părintele Gavriil nu se grăbi să răspundă.

 

Privi spre icoana lui Hristos.

 

— Fiule, Dumnezeu nu depinde de lume.

 

— Dar oamenii au devenit atât de diferiți.

 

— Au devenit mai puternici în anumite privințe. Dar inima omului încă are aceleași întrebări.

 

— Care?

 

— Cine sunt? De ce trăiesc? Ce este binele? Ce este răul? Ce se întâmplă după moarte? Și, mai ales, dacă există Cineva care îi iubește.

 

Andrei tăcu.

 

Părintele continuă:

 

— Hristos nu a venit doar pentru oamenii unei anumite epoci.

 

— Pentru cine a venit?

 

— Pentru oameni.

 

— Pentru toți?

 

— Pentru toți.

 

---

 

PARTEA A III-A

 

CARTEA

 

Capitolul 5 – Biblia

 

Părintele Gavriil îl conduse într-o cameră veche.

 

Pe un raft se afla o Biblie.

 

Andrei o luă în mâini.

 

— Este foarte veche.

 

— Da.

 

— De ce nu folosiți una digitală?

 

— Putem folosi și una digitală.

 

— Atunci de ce o păstrați pe aceasta?

 

Părintele zâmbi.

 

— Pentru că oamenii au nevoie uneori să atingă ceea ce au primit de la cei dinaintea lor.

 

Andrei deschise cartea.

 

— De unde să încep?

 

— De la Evanghelie.

 

— De ce?

 

— Pentru că acolo Îl întâlnești pe Hristos.

 

Andrei începu să citească.

 

Nu înțelese totul.

 

Dar ceva îl atrăgea.

 

Nu era doar o carte despre trecut.

 

Era mărturia unei chemări a omului către Dumnezeu.

 

---

 

PARTEA A IV-A

 

ÎNCERCAREA

 

Capitolul 6 – Orașul

 

În următorii ani, Andrei deveni unul dintre cei mai buni elevi.

 

Învăță despre medicină, tehnologie, istorie și astronomie.

 

Dar nu uită biserica.

 

Într-o zi, îi spuse părintelui:

 

— Cred că Dumnezeu și știința nu trebuie să fie dușmani.

 

Părintele zâmbi.

 

— Nu trebuie să fie.

 

— Atunci de ce oamenii se ceartă?

 

— Pentru că uneori oamenii confundă ceea ce știu cu ceea ce cred că știu.

 

Andrei începu să înțeleagă că adevărul nu trebuia căutat cu mândrie.

 

Trebuia căutat cu sinceritate.

 

---

 

Capitolul 7 – Iarna

 

Într-o iarnă, o serie de furtuni puternice loviră continentul.

 

Rețelele energetice fură afectate.

 

Sistemele automate se opriră.

 

Orașul rămase fără comunicații pentru mai multe zile.

 

Oamenii care depindeau aproape în totalitate de tehnologie intrară în panică.

 

În jurul bisericii se adunară sute de oameni.

 

Părintele Gavriil deschise porțile.

 

— Intrați.

 

Oamenii intrară.

 

Unii aveau nevoie de hrană.

 

Alții de căldură.

 

Alții aveau nevoie doar de cineva care să le spună:

 

„Nu sunteți singuri.”

 

Andrei începu să ajute.

 

Căra apă.

 

Împărțea mâncare.

 

Mergea la bătrâni.

 

Stătea lângă copiii speriați.

 

Într-o noapte îl întrebă pe părinte:

 

— De ce oamenii sunt mai buni când totul se prăbușește?

 

Părintele răspunse:

 

— Poate pentru că atunci își amintesc că nu pot trăi singuri.

 

---

 

PARTEA A V-A

 

ÎNTOARCEREA

 

Capitolul 8 – Alegerea

 

După ce orașul își reveni, oamenii se întoarseră la viețile lor.

 

Mulți uitară repede ce se întâmplase.

 

Andrei însă nu uită.

 

Înțelesese ceva:

 

Un om nu este măsurat doar prin ceea ce poate construi, ci și prin ceea ce este dispus să ofere.

 

Într-o zi, Părintele Gavriil îi spuse:

 

— Andrei, într-o zi biserica aceasta nu va mai avea nevoie de mine.

 

— Nu spuneți asta.

 

— Este firesc.

 

— Și cine va avea grijă de ea?

 

Părintele privi spre icoana lui Hristos.

 

— Oamenii.

 

— Care oameni?

 

— Cei care vor înțelege că lumina trebuie dusă mai departe.

 

---

 

PARTEA A VI-A

 

ULTIMA CĂLĂTORIE A PĂRINTELUI

 

Capitolul 9 – Bătrânul

 

Anii trecură.

 

Andrei deveni profesor.

 

Părintele Gavriil îmbătrâni.

 

Într-o seară, Andrei îl găsi stând în fața icoanei.

 

— Părinte.

 

— Da?

 

— Vă este teamă?

 

Bătrânul zâmbi.

 

— De ce să-mi fie teamă?

 

— De moarte.

 

Părintele privi spre icoana lui Hristos.

 

— Creștinul nu privește moartea ca pe sfârșitul existenței, ci nădăjduiește în Dumnezeu și în Înviere.

 

Apoi adăugă:

 

— Dar nu trebuie să trăim preocupați de moarte. Trebuie să trăim bine cât timp Dumnezeu ne dă viață.

 

Andrei îi luă mâna.

 

— Vă mulțumesc.

 

— Pentru ce?

 

— Pentru că m-ați învățat să caut.

 

— Eu nu te-am învățat să găsești.

 

— Atunci?

 

— Te-am învățat să nu încetezi să cauți.

 

---

 

PARTEA A VII-A

 

LUMINA RĂMÂNE

 

Părintele Gavriil muri liniștit câteva luni mai târziu.

 

Biserica fu plină.

 

Andrei stătea în fața icoanei.

 

Își aminti de prima sa întâlnire cu bătrânul.

 

Atunci întrebase:

 

„Dumnezeu mai ascultă oamenii în anul 2100?”

 

Acum cunoștea răspunsul.

 

Da.

 

Pentru că Dumnezeu nu ascultă oamenii după anul în care trăiesc.

 

Îi ascultă pentru că sunt oameni.

 

---

 

PARTEA A VIII-A

 

ANDREI

 

Mulți ani mai târziu, Andrei devenise bătrân.

 

Orașul se schimbase din nou.

 

Clădirile vechi dispăruseră.

 

Alte tehnologii apăruseră.

 

Oamenii ajunseseră mai departe în spațiu.

 

Dar Biserica Sfântul Ioan rămăsese.

 

Andrei devenise cel care aprindea candela.

 

În fiecare dimineață.

 

În fiecare seară.

 

Într-o zi, un copil intră în biserică.

 

— Domnule, de ce arde lumina aceea?

 

Andrei îi răspunse:

 

— Pentru că cineva trebuie să o păstreze.

 

— De ce?

 

— Pentru ca cei care vin după noi să nu uite.

 

— Ce să nu uite?

 

Andrei privi spre icoana lui Hristos.

 

— Să nu uite că omul nu trăiește numai pentru ceea ce poate vedea.

 

Copilul privi icoana.

 

— Cine este?

 

Andrei zâmbi.

 

— Iisus Hristos.

 

— Și ce a făcut?

 

Andrei se așeză lângă el.

 

— A venit în lume ca să-i cheme pe oameni la Dumnezeu și la iubire.

 

Copilul îl privi.

 

— Și povestea Lui s-a terminat?

 

Andrei clătină din cap.

 

— Nu.

 

— De ce?

 

— Pentru că Învierea nu este sfârșitul unei povești.

 

— Atunci ce este?

 

— Începutul nădejdii.

 

---

 

EPILOG

 

PENTRU TOȚI OAMENII

 

În acea seară, biserica era goală.

 

Andrei aprinse candela.

 

Apoi se opri în fața icoanei.

 

Lumina tremura pe chipul lui Hristos.

 

Afară, orașul era plin de lumini artificiale.

 

Dar în biserică exista o altă lumină.

 

Una pe care niciun om nu o putea fabrica.

 

Andrei închise ochii.

 

Își aminti de toate generațiile care trecuseră.

 

De oamenii care iubiseră.

 

De cei care greșiseră.

 

De cei care se pocăiseră.

 

De cei care ajutaseră.

 

De cei care se rugaseră.

 

De cei care păstraseră credința.

 

Și înțelese că anul 2100 nu fusese, de fapt, povestea unei lumi perfecte.

 

Fusese povestea omului.

 

Omul care avea nevoie de Dumnezeu.

 

Omul care căuta adevărul.

 

Omul care putea să cadă și să se ridice.

 

Omul care putea să uite și să-și amintească.

 

Omul care putea să construiască orașe până la cer, dar care trebuia să învețe mai întâi să-și deschidă inima.

 

Andrei privi pentru ultima dată candela.

 

Și șopti:

 

— Doamne, păstrează lumina aceasta pentru cei care vor veni după noi.

 

Apoi ieși din biserică.

 

În urma lui rămase candela.

 

Flacăra ei era mică.

 

Dar nu se stingea.

 

Pentru că, în fiecare generație, exista cineva care o reaprindea.

 

Și poate că aceasta este adevărata poveste a oamenilor:

 

Nu cât de mult au cucerit lumea, ci câtă lumină au lăsat în urma lor.

 

Iar peste ani, peste zeci de ani și peste veacuri, când toate lucrurile omenești se vor schimba, aceeași întrebare va rămâne:

 

Ce ai făcut cu lumina pe care ai primit-o?

 

Iar răspunsul fiecărui om va fi al lui.

 

Pentru că fiecare viață este o poveste.

 

Fiecare om primește libertatea de a o scrie.

 

Și fiecare faptă bună poate deveni o lumină pentru altcineva.

 

Sfârșit.

More ...

Poems in the same category

Proiect de construcții plus câteva inepții în maghiară

Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space. 

Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.

Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.

Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".

Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."

Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"

Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare. 

Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."

Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."

Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice. 

Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.

Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.

Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.

Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.

Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase. 

Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."

Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.

Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".

 

Építési projekt plusz egy kis hülyeség

 

Cecilia és férje azt tervezik, hogy új házba költöznek. Folyamatosan keresték az interneten ingatlanügynökségek hirdetéseit. Elvileg nem bonyolult, amit akarnak, három szobás, két fürdőszobás, nappalis, két erkélyes lakást a felfedezettek közül, amiknek nincs fala, ablaka (mert Cecilia szeret a napon ülni, barnulni) , egy konyha, de egy tárolóhely is a cipősdobozoknak. A legtöbb vita ebből a tárhelyből indul ki, Cecilia férje nem ért egyet. Szerinte ezeknek a dobozoknak a helye az erkélyen lehet. Ráadásul a tárolóhely nem engedte, hogy függőággyal bővítse ki a fürdőszobáját. Gyakorlatilag az ember egy nyitott fürdőszobát szeretne.

Körülnéznek, ajánlatokat keresve, észrevesznek egy meglehetősen előnyös, háromszobás lakást, ahogy akarták, de nem a város központi részén, hanem valahol a szélén, a város északnyugati részén. A helyszín nem igazán fogja kielégíteni Cecilia nap- és melegigényét, de mit tegyünk, nem kaphatjuk meg mindet, még mindig le kell mondanunk néhány kiválasztási szempontról, amelyet leendő Házukhoz szerettek volna.

Szerdán reggel 9 körül mennek beszélni az építtetőkkel. De a bejárattól kezdve Ceciliának furcsa érzése támad. A férfi megkérdezi tőle, miért nem lenne jó ott maradni. Egy sor indokkal kezdi: hogy messze van a fiú óvodájától, a zongoraóráitól, a városházától, a szépségszalontól, ahol gyakran jár, minden olyan bolttól, ahol bevásárolhat.

Minderre a férj nagyon "intelligens" választ ad:,, van tömegközlekedés". Cecilia ideges:,, Szóval nem fogsz segíteni nekem egyik helyről a másikra költözni?".

Cecilia férjének ismét van egy vonala, amitől csodálkozunk, mennyire hűséges és elhivatott férje: "Minden kategóriában van engedélyed, tényleg nem is akarsz robogni, vannak taxik, amiket bármikor hívhatsz. a napszakból és az éjszakából." Cecilia még hevesebb:,, Tudsz valamit, magamnak szereztem a jogosítványokat, hogy megmutassam, hogy tudok, mi a hibám, hogy a forgalomban mindenféle furcsaságom volt, mint te, ki akar igazán belém csapódni? Félek a sok közlekedési résztvevőtől." A férj félénk hangon azt mondja neki: "Rendben, segítek az utazásokban."

A dolgok pillanatnyilag lecsillapodnak, ketten elmennek beszélni az építőkkel. Adnak nekik egy tervet a lakásról, így minden építészeti részletet részletesebben láthatnak. A férj meglátja a kisebb fürdőszobát, amit szeretne nyitott teret csinálni. Cecilia kritikus és moralizáló hangon kezdi: "Nem értem, miért kell egy nyitott fürdőszoba?" Hol láttad korábban ezt a fürdőszobai modellt? A kocsmában?!"

A férfi azt mondja, azért akarja őt, mert innovatív, nem konzervatív ötletei vannak, hogy egyoldalúan láthassa a dolgokat, mint Ceciliának, hogy minden fal legyen szépen elrendezve, ne jöjjön 95 fokban megdöntve, és hogy Ceciliát a tökéletesség iránti igénye elnyomja, blokkolja. , úgy érzi, minden stagnál a tipikus preferenciái miatt.

Cecilia elpirul, hallgat, de észrevesz dolgokat. Cecilia azt mondja:,, És nekem úgy tűnik, hogy annyi minden hiányzik, nem maradnék itt, ez egy üres hely.

Az építők azt mondják neki: "Most üres, mert nincsenek tárgyak, alig sikerült megépíteni a falakat, ha ideköltözöl látni fogod, hogy kezd formát ölteni a ház, feldíszíted tetszés szerint, testre szab , és minden."

Cecilia beszél a férjével, meg akarja győzni, hogy halassza el a költözést, amíg fia befejezi az óvodát, mert nagyon érzelmes fiú, és bármilyen jelentős változás kellemetlen hatással lehet a tanulmányi teljesítményére.

A férj nem ért egyet, elutasítja Cecilia javaslatát, és megígéri az építtetőknek, hogy amint megépül, be van bútorozva, bevakolva, beköltözik. Azt viszont elfogadja, hogy a cipősdobozok tárolóhelye a nyitott fürdőben van.

Cecilia megadja magát, látja, hogy úgysem van kivel beszélnie, van még egy utolsó kérése, mielőtt kiköltözik a nagyszülei lakásból, mégpedig: vigyázzon mind a 20 nagyszülei festményével, ne veszítse el, ne forgácsolja fel a keretüket, amikor kiveszi őket a kocsiból és viszi a lakásba. Megígéri, hogy vigyázni fog, nem fogja leejteni, megkarcolni, hozzáérni a korláthoz és így tovább.

Eljön a költözés napja, pénteken, még az óvodából sem vette fel a fiút, nincs iránytű a táskájában, nincs térkép, sem a telefonjára telepített "Maps" alkalmazás, ki kell találnia, hol az új otthon az.Ha otthon jól sikerül,ha nem,akkor az utcán alszik.

Cecilia festményei, szegények, ott ülnek a csomagtartóban két Aqua Carpatica kulacs mellett, egy zacskó tele doboz Cremșnittel, egy másik zacskó nyolc csomag liszttel, egy akvárium, nem tudom hány doboz szalvéta, rongy és mindezt.

Miközben viszi őket, óvatosan lép minden lépésre, de mivel az egyik kezében öt, a másikban öt van, megkarcolja egy festmény keretét, amelyet a jobb kezében tart. Cecilia nem sejti, mi történt, amíg férje a falhoz nem szorítja. Cecilia agilis látásával, sasszemével, amely a legkisebb hibát is észreveszi +1,75 dioptriánál, látja a karcolást. Azt mondja a férfinak:, Holnap azt akarom, hogy menj el a kínai boltba a kis piacon, és vegyél egy új, de még mindig arany keretet, mint ez. Nem bírom nézni ezt a festményt, tönkretetted a figyelmetlenségeddel!" És tényleg, milyen vagyon volt ez? Csak egy szőrös macskák festménye volt.

Kérdi tőle a férj:,, De nem lehet ragasztóval megjavítani?" Ceciliát idegesíti az ilyen alkalmatlanság,, Nem, ragasztóval nem lehet megjavítani. Karcos, a keretből egy darab sem hiányzik... "

A férj kint elmélkedik Cecilia szavain:,, Egy nő, aki nem tudja, mit akar, nem akar ragasztót, adok neki okot, hogy ragasztót akarjon." És még bátrabb tettekre megy tovább, összetöri az akváriumot. Cecilia mindent lát az erkélyről, üzenetet küld neki a telefonon, hogy vegyen egy új akváriumot a kínai boltból és esetleg új halat az állatkereskedésből, miközben küzd mindenki újraélesztésével, aki az akváriumban volt, helyezze el őket csapban, vízsugár alatt és virágvázában.

Mit kell tenni? Cecilia férjének tudnia kellett, hogy "a sietség elrontja a munkát".

More ...

Ceas rezistent la apă

Este o dimineață superbă de început de ianuarie, ne aflăm la unul dintre cele mai prestigioase colegii tehnice din județul Suceava, unde distinsa noastră profesoară de engleză, Cecilia (și numele de familie nu îl știm) se află în baie. Mai exact, în baia profesorilor, în partea pentru femei. Este un început de zi destul de anevoios după 4-5 alarme setate pe telefon, una pe la 12:30, alta pe la 2:40, altele două pentru fiul ei și încă una pe la 4:50 dimineața. Primele două au fost pentru a lua antibiotic, după ce a avut ceva infecție cu stafilococ auriu și nu știu câte alte tulpini de nozocomiale și bacterii gram pozitive pe care fii-su i le-a adus de la grădiniță, ultima alarmă a fost pentru a ajunge la timp în stație și a lua autocarul până la liceu, (pentru cine nu știe, Cecilia este navetistă cu 15 ani de experiență în transporturi). În mod normal, Cecilia ar fi putut să ceară concediu până ar fi început să se simtă mai bine, să se recupereze, să devină mai energică, dar o cunoașteți, știți cum e ea. Ea vrea doar olimpici, vrea ca tot ceea ce face să aibă sens, îi place obiectul pe care îl predă și nu doar atât, ea vrea să producă o reformă în predarea acestui obiect, chiar tinde să revoluționeze și să îmbunătățească actul predării până l-ar aduce la rangul de artă. A ales să facă ore suplimentare în starea în care e, pentru că știe că în acest an, olimpiada se va ține la liceul la care predă. În această dimineață însă, Cecilia nu prea a apucat să mai aibă grijă și de ea însăși, fapt pentru care, a trebuit prima dată să meargă la baie. I s-a întins tot rimelul, de la condens, din fericire, își îndepărtează surplusul cu niște șervețele umede. Apoi, cu cele uscate începe să-și sufle nasul, și suflă săraca, că se distrează și profesoarele din cabinele alăturate. Plouă cu comentarii de genul ,, Știi Cecilia, am o mașină de tuns iarba pe care o folosesc să tund junglă din jurul casei și face exact aceleași sunete". Dragi colege profesoare, dați dovadă de empatie și nu mai râdeți de problema Ceciliei, că nu este de glumit cu microbii care circulă, la câți au tot apărut, ca ciupercile după ploaie, am impresia că vine sfârșitul lumii, dar aceasta este realitatea, sunt dezechilibre ecologice, poluare și au apărut bacterii. Și încălzirea globală le ajută să prospere... În fine...Cecilia pune atâta pasiune în suflatul nasul, ca în orice altceva ar face, nu m-a ajutat și pe mine cu niște cărți de care am avut nevoie în urmă cu 10000 de ani? Bineînțeles că da, dar vreau să zic că la ea acasă nici nu se vede culoarea pereților, tencuiala sau dacă are tablouri, că are cărți până la lustră. Și așa arată cam fiecare cameră din apartament. Am înțeles destul de repede că este pasionată de ceea ce face și bravo ei. E greu să mai găsești pasiune în ceva, orice, chiar cred că nimic nu are sens sau poate trebuie să mai caut până să-l găsesc. 

Revenind la povestea noastră, Cecilia își suflă nasul, aruncă șervețelul după ce l-a umplut de secreții și cheaguri de sânge, trage apa. Din păcate, odată cu șervețelul s-a dus în jos, prin conductă și ceasul acela aspectuos și modern pe care l-a primit în septembrie, de ziua ei, de la o prietenă. A alunecat de pe încheietura mâinii, pentru că grăbindu-se inutil (oricum ajungea prima) nu a apăsat destul pe sistemul de prindere. Să ofer un pic de context, ceasul are o brățară termorezistentă, ce rezistă cu succes și la apă, pe cutie cel puțin, scria "rezistență de 500 ATM la apă". Producătorii japonezi n-au mințit privind calitatea produsului pe care Cecilia îl purta, un ceas de la Casio, model G-Shock, cam mare pentru o mână de femeie, de culoare neagră, cadran rotund, care afișa orele cu cifre arabe de culoare albastră. Rezistă, e intact și în ziua de azi, doar că, prin canalizare, a avut alt traseu și s-a revărsat în apa Sucevei, în loc să o însoțească peste tot. Cecilia se panichează, dă anunț la ziar, lipește afișe peste tot prin oraș, cu poze cu ceasul, unde promite recompensă pentru găsirea acestuia.

La o lună, de la începerea căutărilor, este informată că a fost găsit și să vină să și-l revendice. Ajunge la sediul respectiv, vorbește cu doamna de la ghișeu care îi dă ceasul. Cecilia nu prea știe cum să reacționeze, este ceasul ei și totuși parcă nu mai este. De cât timp a stat prin apa unde se revarsă orice, a căpătat o culoare verde militar, va încerca acasă să o înlăture, fie cu penseta, fie cu pila de unghii, fie cu detergent, fie cu ce alte produse de curățare va mai găsi. Serios, parcă nici nu mai seamănă cu ceasul care îi plăcea atât de mult la început...

More ...

DANIEL part.1

          Eu sunt DANIEL ,și am doar câțiva anișori .M-am trezit parcă dintr-un vis .Trezirea mea a fost amară.

În casa noastră era forfotă mare ,multă lume în haine cernite,pe mulți nici nu-i cunoșteam.Mama se agita de

colo până colo .Frații mei mai mari erau cuminți și ascultători ,gata s-o  ajute pe mama dacă le cerea ceva.

Pe mine nu prea mă  băgau în seamă ,nu eram de ajutor.Erau multe lucruri de făcut și eu mai mult îi încurcam .

Vecina noastră i-a propus mamei să mă i-a la ea acasă să mă joc cu Anuța ,că eram colegi la grădiniță .Până la

urmă am înțeles .Tata a murit într-un accident de muncă  la combinat .Era  în schimbul de noapte..Vestea a căzut

ca un trăsnet în zorii zilei de 3 martie,zi pe care mama nu a uitat-o niciodată .Am înțeles durerea mamei când am

văzut-o prăvălită peste un mormânt proaspăt acoperit cu multe coroane.Mama mângâia florile și săruta crucea  pe

care  era scris numele tatului meu cu culoare neagră .De pe cruce ,tata se uita la noi dintr-o fotografie  ce semâna

cu una la fel pusă de mama pe servanta din sufragerie,Mama nu mai plângea . Ea vorbea cu tata  și-i cerea sfatul

cum să se descurce fără el ,fără ajutorul lui .Îi vorbra pe un ton rugător ,iar eu am  început să plâng ,la început mai

ușor ,apoi cu sughițuri .Atunci am înțeles că dragul meu tată ,de acolo de unde este acum ,n-o să mai poată veni

niciodată .Îl vom vedea doar în poze.De aceia și mama era așa disperată ,știu că și ea știa asta .Casa noastră nu mai

seamăpă cu  ce a fost odată..Tristețea  și jalea erau în casa noastră .Pe vitrina din sufragerie ,tabloul  tatălui meu

ornat cu pamblică neagră ne urmărea cu privirea. Mama îl mângâia și lacrimile îi curgeau pe obraz, asta o făcea în

tăcere ,ascunzându-se de noi.

          Când eram afară să mă joc cu copiii,unii din vecinii noștri se opreau lângă mine ,mă mângâiau pe cap și spuneau:

-Copil fără noroc - .Mama nu mai făcea față cheltuielelor . Tata nu mai era ca să aducă bani în casă ,mama nu avea  ser-

viciu .O vedeam adesea socotind cu grijă fiecare bănuț să ajungă să plătească datoriile .Mama nu mai făce torturi de ziua

noastră ,nu mai face păcintele ei pentru care tata o lăuda.În casă întrase sărăcia .Mama se schimbase mult ,era tăcută  și

nervoasă, nu mai mergea nici radio ,nici televizorul  de la moartea tatei .Grijile casei ,școala ,hrana și datoriile au doborât-o

pe mama ,nu mai era nicio ieșire.A m auzit-o certându-se cu tata: -De ce ,Ștefane , ne-ai lăsat ?Cum  te-ai îndurat de copilașii

noștri ,nu-i vezi cât de nefericiți sunt ?-

          Mama și-a  luat lumea în cap.Câteva zile ne-a lăsat în grija lui tanti Ana ,vecina noastră .La întoarcere , mama  ne-a

îmbrățișat și ne-a spus că trebuie să vindem apartamentul să plătim toate datoriile  și cu ce ne mai rămâne a găsit o casă

modestă la țară .Împortant este să avem un acoperiș deasupra capului .Trebuie să avem mult curaj să plecăm în necuno-

scut ,să rămânem  împreună .Am așteptat  vacanța de vară .După cum spuneam ,casa de la țară era mică ,dar avea  curte

mare cu loc de joacă și o grădină plină  de pomi fructiferi și viță de vie ,se cheamă că suntem bogații!...

More ...

Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 3. Morții nu plâng. Lăcrimează

 

3. Morții nu plâng. Lăcrimează

 

O rafală de vânt smulse ușa închisă neglijent de Gabriel și curentul provocat îndepărtă perdeaua din geam lăsând să se vadă în curte o siluetă nemișcată. Gabriel și Iulia se repeziră afară, în timp ce colega ei se mărgini să arunce printre dinți o înjurătură. O scuturară de zăpada ce-i acoperea din belșug hainele subțiri și o înveliră într-o pătură. Iulia îi înlătură părul de pe față lăsând ochilor cale liberă spre privirea lui care devenise nemilos de rece. Privi nedumerită chipul doctorului, nevenindu-i să creadă că acea privire blândă, ce abia se ridicase din podea atunci când a pătruns în camera de gardă, purtau acum inflexiuni reci accentuate de o mină de om aruncat în focul chinurilor. Două lacrimi mari căzură din ochii Crinei. Iulia i le șterse și o strânse la pieptul ei.

Abia perceptibil, buzele ei mai schițară:

— Nu pune mâna!

Ușa se închise cu zgomot în urma asistentei și a ofițerului. Era ora pentru tratamentul de noapte. Iulia simți cum mâinile lui încercau să o desfacă pe bolnavă din brațele sale.

— Lăsați-o, nu vedeți că plânge! se revoltă ea din tot sufletul întărind strânsoarea.

— Morții nu plâng, lăcrimează, spuse el șuierat.

În acel moment tânăra asistentă simți că trupul din brațele ei atârna ca un fir de ață lăsat în bătaia vântului. Brațele doctorului smuciră cu putere corpul din încolăcirea Iuliei. Odată cu trupul Crinei zbură pe podea și halatul fetei. Gabriel întinse femeia pe pat și începu să îi apese ritmic pieptul. Mintea asistentei se goli de orice sentiment și un scenariu, repetat uneori cu plictiseală în prea lungile ore de cursuri teoretice, puse stăpânire pe ființa ei. Din câteva mișcări bluza pacientei s-a lăsat desfăcută și electrozii puseră stăpânire pe corpul Crinei, învăluind-o ca o pânză de păianjen gata să-i ofere pe scena insolită rolul de primadonă rănită în propria existență. Ecranul verzui arunca peste cei trei actori o lumină ce sporea paloarea personajelor, completând scena cu grandoarea unei așteptări încordate. O linie albă țâșni pe ecran refuzând orice unduire. Mâinile febrile ale doctorului frământau trupul în timp ce asistenta își depăna propriul rol. O injecție cu procainamidă și aparatul cu electroșocuri completară decorul, iar ea, actrița, aflată la prima sa distribuție, aștepta replica junelui prim. Primadona va trebui salvată cu orice preț, înainte ca spectacolul să devină supărător de lung. Trupul Crinei se adâncea sub apăsarea palmelor, după care tresălta la fiecare doză de aer pompată de gura lui Gabriel. O ușoară tresărire a liniei albe spulberă uniformitatea fondului verzui al ecranului. Două lacrimi apărură în colțul ochilor și coborâră peste obrajii stacojii îndepărtând umbra morții. Reflectorul prinse viață aruncând peste chipurile celor doi un joc dezlânat de reflexii albe.

— Fibrilație supraventriculară cu degradare hemodinamică critică! 100 mg de procainamidă!

Ascultător, acul pătrunse vena și lichidul alb se strecură cu viteză printre globulele leneșe. Abia terminată injecția și o nouă replică animă scena.

— Încarcă!

Frumoasa actriță oferi junelui prim recuzita necesară următoarei scene. Mâinile stăteau atârnate deasupra pieptului primadonei care încă refuza să participe activ la spectacol. Dunga albă continua să danseze necontrolat pe ecranul verzui rătăcind în jurul stării de echilibru cu care debutase spectacolul. Cu ochii țintă la acele aparatului, Iulia își drese glasul pentru o ultimă replică:

— 120!

Mâinile se apropiară de corpul aproape inert. În momentul următor trupul se scutură într-un spasm scurt. Ochii doctorului urmăreau cifrele ce refuzau să se încadreze în scenariu de viață prescris de creator.

— Încarcă!

Un nou moment de liniște care cerea un bis.

— 120!

Electrozii se apropiară amenințători de pieptul dezvelit cuprinzând inima ca într-un clește de foc. Primadona tresări din nou în timp ce broboane de sudoare trădau intensitatea cu care junele prim lupta să o scoată din ghearele pierzaniei. Un moment de liniște și scena finală puse capăt tragediei.

— Ritm sinusal! Puls 65.

Corpul Crinei se adună într-un reflex întârziat, iar din ochii întredeschiși se născu un șiroi de lacrimi ce-i invadă obrajii de acum cuprinși de o vagă culoare.

— Abia acum plânge. Poate sufletul ei plânge nemoartea! Un somnifer injectabil și monitorizare EKG 24 de ore.

Iulia trase perdeaua din dreptul patului pe care tanti Crina își trăia poate cel mai liniștit somn din ultimii zece ani. Se întoarse. Pe fața lui Gabriel încă șiroiau broboane de sudoare. Într-un gest reflex, se apropie de bărbat și, tandru, cu dosul palmei, îi îndepărtă șuvițele de păr lipite pe frunte. Abia când sânii, arcuiți de răsuflarea accelerată care o cuprinsese încă din debutul spectacolului nedorit, atinse pieptul acestuia își aduse aminte de nuditatea sa. Prea târziu. Mâinile lui se strecurară pe sub brațele ei cuprinzându-i umerii ca într-un ham. Trupul tensionat își pierdu rigiditatea, iar moliciunea formelor îi căuta pielea. Halatul lui se desfăcu lăsând pieptul primitor să-i zdrobească sânii. De dincolo de perdea aparatul torcea regulat, numărând una câte una bătăile inimii. Aici, pulsul se contorsiona să atingă valori ridicate ridiculizând normalitatea. Răsuflările deveniră spasmodice, dureroase. Lipsită de ultima picătură de voință, Iulia își lăsă trupul modelat de palmele lui flămânde. Mâinile ei se strecurară în josul trupurilor înlăturând bariere convenționale. El îi prinse brațele și o sili să-și mângâie formele. Ochii lui, corpul lui, erau o oglindă în care își descoperea deslușit toate dorințele.

— Domnișoară, ai întârziat la antrenament. Iarăși băiatul ăla neisprăvit, nu-i așa?

Iulia roși până în adâncul inimii și se repezi pe teren cu racheta în mână. Intră în jocul de dublu fără nicio încălzire. Pe tot parcursul antrenamentului simți privirea apăsătoare a antrenorului. Raze fierbinți se așezau pe trupul ei. După joc, rămase să exerseze serviciul. Făcea acest lucru mereu. Antrenorul îi lăsase coșul de mingi și cheia de la încăperea de lemn unde, într-un separeu, se putea face un duș. Epuizată, aruncă hainele de pe ea și se lăsă gâdilată de apa călduță încălzită de soare într-un bazin montat pe acoperișul plat. Ochii sfredelitori cercetau în oglindă cele mai ascunse intimități ascuțindu-i dorințele. Mintea părea pierdută într-o altă lume din care trupul ei nu făcea parte. Încă o dată. Măcar o dată și mă voi opri. Mâinile căutară cu înfrigurare plăcerea carnală. Pe teren, seniorii râdeau în timp ce-și etalau corpurile bronzate. Privirile ei străpunseră geamul într-o căutare înfrigurată și necontrolată. Putea fi oricine. Orice bărbat.

Gabriel îi lăsă mâinile libere. Privirile lor se întâlniră, dar buzele refuzau să se unească. Coborî palmele pe trupul lui în căutarea acelei bucăți de viață, care era singura capabilă să elibereze din chingile raționalului ultima fărâmă de rezistență din corpul ei.

Raportul de gardă era, ca de obicei, un prilej de risipire a gândurilor domestice cu care fiecare plecase din propria-i ogradă. Glume, apropouri, bancuri, înjurături. Într-o casă de nebuni, nimeni nu-și putea permite să trăiască normal.

— Domnule doctor, felicitări! Am auzit că ai înmormântat moartea unei nebune condamnând-o la viață.

— Și, undeva, un alt nebun răpune un nevinovat doar pentru că la noi nu s-a eliberat un pat.

Gabriel nu răspunse. Se apropie de geam privind ninsoarea liniștită care împresura turnul roșu într-un val de mister atemporal.

— Nu acum. Nu poți muri încă.

Peste vacarmul ombilical din sală, se făcu auzită o voce de femeie. Ca prin farmec, doctorii își stăpâniră pornirile și se întoarseră spre medicul șef care tocmai intrase în sală. Din spatele ei răsări calmă, ca de obicei, și asistenta șefă. Doctorița Zamfirescu, o femeie trecută de 50 de ani, era departe de a fi iubită de medicii care se aciuaseră mai mult din interese conjuncturale la acest spital decât dintr-o pasiune profesională. Altfel spus, nu au găsit ceva mai bun. Prima privire a doctoriței se fixă asupra lui Gabriel. Cu doar câteva zile mai devreme îl primise în biroul ei cu multă rezervă. Studiase dosarul doctorului și nu putea înțelege ce caută un medic tânăr, cu o pregătire de invidiat, în acest spital, când sigur putea alege un post într-un oraș. Cu dosarul deschis în fața sa, îl rugase să se așeze. Simțise stânjeneala tânărului copleșit parcă de ceea ce i se întâmplă. Se baza mereu pe prima impresie. Și impresia ei era că are în față un om care acționează dintr-un impuls ce depășește limitele raționalului. Acest om nu știa ce face. La rândul lui, tânărul doctor încerca să­i deslușească gândurile, dar nu îndrăznea să o privească în ochi. Ținea pleoapele aplecate, împiedicând privirea să iscodească, dar oprind și ochii întrebători ai doctoriței să-i citească cele mai ascunse gânduri. Iar gândurile nu erau doar ale lui. Trăirile sale lăuntrice erau purtate de două ființe ce sălășluiau într-un singur trup ca pavăză. Doar ochii puteau fi oglinda omului pe care se străduia să-l țină prizonier într-o celulă invizibilă lumii.

— De unde sunteți, doctore?

— Este un sat mic. Nu aveți cum să-l știți.

— Să vedem. Dacă nu îl știu, poate îmi veți vorbi despre el. Despre oamenii printre care ați copilărit.

Gabriel își împreună mâinile ascunse sub birou și, cu un glas măsurat, înfășură așteptarea care se instaurase pentru câteva clipe între cei doi, cu o ploaie de cuvinte desprinse parcă dintr-o carte.

— Dincolo de Mureș, se întinde o câmpie cu pământ negru și oameni acoperiți de sudoare. După o jumătate de zi de mers la pas, pământul se umflă în coline pline de vii. La îngemănarea dintre câmpie și dealuri omul a croit așezări pline de viață.

Doctorița, surprinsă de acest mod neașteptat în care Gabriel înțelesese să-i răstălmăcească cuvintele, ridică o mână ca pentru a-l opri, în timp ce din ochi părea să spună: Tinere nu încerca să-ți bați joc de mine!. Dar ceva o opri să-și ducă la bun sfârșit intenția. Simțea că vorbele lui țin loc de privire și ce nu putea citi în ochi, putea înțelege din cuvinte. Îl lăsă să termine. De fapt nici nu mai era conștientă că îl asculta. Nu avea prea mult timp și cel mai important lucru pentru ea era să se lămurească asupra intențiilor legate măcar de viitorul apropiat. Un doctor care ceruse să locuiască în incinta spitalului era mană cerească pentru întreaga echipă de medici. Dar cât va putea sau va dori oare acest tânăr, sigur plămădit în tumultul vieții din București, să reziste într-un loc singuratic, în plină iarnă, înconjurat de nebuni?

— O să fiu sinceră. Facem un pariu. Dacă rămâneți să locuiți și să profesați aici cel puțin un an, eu sunt gata să recunosc, în fața tuturor, că nu mă pricep la oameni. Dar dacă plecați mai devreme, dumneavoastră ce puneți la bătaie?

Oarecum nedumerit, Gabriel se lăsă pe spatele fotoliului și, privind-o pentru prima oară pe doctoriță în ochi, răspunse fără să stea prea mult pe gânduri:

— Nimic.

Iar acum, după doar două zile, iată-l în fața ei, eroul salvator. Îl rugă să dea raportul. Spre surprinderea tuturor, Gabriel se mărgini să ofere doar aspecte generale, strict medicale, omițând să pomenească numele asistentei. Doar că unul dintre confrați îl întrerupse și dori să afle și acest amănunt.

— Care dintre asistente ți-a fost alături?

Gabriel evită să rostească un nume, deși acum știa precis cu cine împărțise emoțiile luptei cu moartea și plăcerea carnală.

— Nu am reținut numele. Încă nu cunosc personalul medical. Nu vă știu nici pe dumneavoastră. Îmi pare rău.

Doctorul, un bărbat la vreo 45 de ani, insistă.

— Cea tânără sau cealaltă?

— Cea tânără.

În sală se simți o oarecare tensiune. De undeva din spate, aproape imperceptibil, o umbră de voce, care sigur nu ajunse și la urechile doctoriței Zamfirescu, completă:

— Norocul prostului! Cu cea mai râvnită asistentă!

Doctorii ieșiră din sală. Grupurile se înșiruiră pe potecile înguste, săpate în stratul de zăpadă. Un soare palid își rezema razele șubrede peste albul imaculat din curtea liniștită. O adiere ușoară de vânt traversa valea Oltului semănând răzleț fulgi de zăpadă care prindeau reflexe scurte în lumina orbitoare reflectată de pojghița înghețată. Oamenii își fereau privirile deschizând ochii doar atât cât să nu rătăcească cărarea. Comentariile nu încetau să curgă din gura medicilor. Astfel de evenimente făceau deliciul doctorilor. Încet, încet, curtea se goli și totul reintră într-un alt scenariu, un scenariu obișnuit, acela al unei zile plictisitoare de muncă, mereu mult prea lungă.

Gabriel rămase în sală privind prin geam turnul roșu. Mintea lui pătrundea dincolo de zidurile groase. Prin urechile sale pătrundea un fluviu de voci din care încerca să deslușească propriul glas. Sunete amestecate curgeau în fața lui, auzul fiindu-i oglinda prin care se strecura în tărâmul dominat de o altă minte ce sălășluia în același trup.

Un ecou puse stăpânire pe undele sonore.

— Gaaaabriiiieeeel! Gaaabriiieeel! Gaabriieel!

Din depărtări, se-ntorceau chemările aruncate de micul Gabriel în clisura dintre dealuri. Nu înțelegea de ce sunt tot mai slabe și de ce se pierd. Cel mai mult îi plăcea să strige lumii că el, Gabriel, copilul pierdut într-un sat neștiut de nimeni, există.

— Sunt aici! Sunt aici! Sunt aici!

Iar lumea îi răspundea, luându-l în răspăr, imitându-l.

— Suuuunt aaaaiiici! Suuunt aaiici!

Ecourile propriilor vorbe îi răscoliseră mintea și deveniseră stăpânul trupului. Noul stăpân al trupului. Din ecouri a început să curgă noua sa viață. Acolo unde dealurile se împerecheau în linia văii călăuzitoare de voci.

O tuse ușoară se strecură printre gândurile răscolite de amintiri. Umbra care stăpânea mintea lui Gabriel se furișă discret spre vidul abisal, iar fața se destinse lăsând lumina interioară, caldă, a sufletului să-i inunde privirea. Asistenta șefă, Doamna, stătea înfiptă în mijlocul camerei. Privirea ei sfredelitoare nu prevestea nimic bun.

— Doctore, pe mine nu mă păcălești! Dacă o faci pe Iulia să sufere, îți fierb ouăle!

Gabriel aplecă ochii și se prefăcu că nu a auzit-o.

— De ce pacienta din micul salon este izolată?

— Nu este izolată doar că singurătatea ei este un fel de tratament. Nebunii adevărați caută societatea oamenilor. Când ești singur, nebunia nu are haz.

Lăsând deoparte începutul nefiresc al acestei conversații, cei doi se așezară, apăsați doar de problema acelei paciente izolate într-o încăpere dărăpănată, departe de statutul firesc al unui salon de spital. Dar fusese singura disponibilă.

— A fost găsită la ușa spitalului în urmă cu câteva luni. Era speriată, iar brațele ei erau doar o rană.

— De aici, pansamentul?

— Continua să-și adâncească rănile. Se automutila.

— Și domnișoara Iulia are o mână pansată.

— Se pare că este vorba de o cicatrice inestetică.

— A fost consultată și dusă în salon. S-a ascuns sub pat țipând ca din gură de șarpe.

— Violată?

— Nu știm. A fugit și s-a ascuns în debara. Am urmat-o doar eu ca să-i vorbesc. Era deja un alt om. Un om absolut normal. Când au intrat doi doctori, crizele au reînceput subit.

— Vreau să o văd!

— Aveți grijă, din senin pacienta o poate lua razna. Medicii o ocolesc.

— Merg chiar acum.

— Doctore! Uneori dispare pur și simplu. Cu zilele.

Gabriel se apropie de debara. Cu sufletul la gură, intră pentru a doua oară în această cameră pe jumătate dărâmată. Debaraua era goală. Pe masă, un caiet lăsat deschis de ceva vreme, era mărturie a unei activități febrile. Un scris îngrijit, pe alocuri spații setoase în căutarea de cuvinte care să completeze un puzzle greu de descifrat.

More ...

Plimbare cu motocicleta în spaniolă

De ceva timp, cam din ziua în care Cecilia și-a obținut permisul pentru categoria A, viața ei a luat o întorsătură interesantă. Avea și pentru categoriile B și C, dar pentru A, chiar este o experiență inedită pentru ea. A fost stresant examenul, mai ales cel pe traseu, dar efortul depus a fost răsplătit cu libertatea de a se fâțâi pe oriunde ar vrea ea, oricând, la orice oră din zi și din noapte. Singura piedică în calea libertății ei este faptul că motocicleta nu are ataș. De ce i-ar trebui Ceciliei ataș? Bună întrebare... păi, nu știu, poate pentru a-și transporta cumpărăturile de la piață, pentru a-l plimba pe fiul ei pe câmpii să privească în zare, să se bucure de tabloul pajiștilor presărate cu păpădii și de multe alte peisaje bucolice, pentru a-și lua saltea de la Jysk și pentru a o pune (o parte din ea în ataș). Nu o înțelegeți greșit, Cecilia este o fire practică, vede atașul ca fiind o prelungire a motocicletei, ca și când ar conduce mașina și ar exista bancheta din spate, că în momentul de față se simte ca într-o mașină cu doar două locuri. Cecilia, văzând lucrurile în perspectivă, se duce cu motocicleta la cel mai apropiat service auto. Vorbește ea cu experții de acolo, ei îi prezintă opțiunile, prețul pentru fiecare model de ataș. Cecilia stă și analizează lista de modele de ataș. Cântărind din priviri toate prețurile, alege atașul care i se părea ei cel mai ieftin. Bărbatul o întreabă dacă este sigură că pe acela și-l dorește că mai mulți clienți s-au plâns după ce l-au achiziționat, că a trebuit desprins cu totul de motocicletă, că nu se puteau baza pe el că va transporta persoane, obiecte, că doar producea multă scârțâială (deci mult zgomot pentru nimic), că au regretat achiziționare acestuia, că au fost nevoiți să meargă de mai multe ori la service, ca în mod normal și așa mai departe. Cecilia, ferm convinsă că pe acela și-l dorea, spuse că s-a hotărât și nimeni și nimic nu îi mai poate schimba preferința. Proprietarul serviciului auto s-a înțeles cu ea și a dat comandă de un model asemănător de ataș, dar care era de calitate superioară. Trebuia să mai aștepte până a fi al ei, pentru că venea tocmai din Olanda. Cecilia nu se grăbea, era oricum super entuziasmată că motocicleta ei va avea ataș. De fericire, era foarte energică, nu îi mai trebuiau vitamine, nu dormea nici noaptea, de prea mult extaz că poate o va suna proprietarul serviciului auto să vină să își ia atașul. 

Peste o lună, primește ea notificare pe mail, din partea service-ului auto cum că piesa este gata și poate veni cu motocicleta să și-o fixeze de părțile laterale. A ajuns Cecilia cu niște cearcăne, de prea mult ce a tot sperat să fie gata în cel mai scurt timp. Era să intre de trei ori în lanul de porumb. Dar nu-i nimic, nu a pățit nimic, a ajuns teafără la service-ul auto. Bărbații de acolo i l-au montat, stătea bine, nu se zgâlțâia, nu era nimic ce ar fi putut da de bănuit. Cel puțin, Cecilia așa considera la prima vedere. Însă nici nu a mers cu motocicletă cu ataș să vadă cum se simte experiența în sine. A pornit motocicleta să plece acasă. În drum spre casă, a simțit ea că atașul este cam greu de dus, că motocicleta devine mai greu de manevrat din cauza lui, mai ales când trebuie să vireze, la stânga, la dreapta, pe unde ar avea nevoie. Totuși, nu lăsă acest lucru să o descurajeze, merge tot timpul cu ataș, până când o întâmplare cam tragică o face să se răzgândească. 

Într-o seară caniculară de august s-a dus la cumpărături pe la hipermarket-ul din zonă. După ce a luat tot ce îi trebuia pentru a face lasagna, a pus sacoșa cu produsele cumpărate în ataș. A părăsit parcarea magazinului, cum mergea ea pe un drum plin numai de denivelări, pentru că stă la periferie și așa sunt drumurile, la un moment dat, a simțit ceva ciudat, ca și când extensia pe care o transporta s-ar fi desprins. Nu s-a înșelat deloc. Atașul a ajuns în lanul de porumb, toate produsele ei erau pe câmpie. Cum să mai prepare ea lasagna de la Dr. Oetker în condițiile acestea? Cecilia era mută de uimire, se gândi că în locul sacoșei ar fi putut la fel de bine să fi fost o persoană. Nu i-au plăcut urmările dorinței ei nechibzuite, așa că a dat anunț în presa locală, a vândut atașul la un preț exorbitant și din banii obținuți a luat o lasagna gata preparată.

 

Paseo en moto

 

De un tiempo a esta parte, desde el día en que Cecilia obtuvo su licencia categoría A, su vida ha dado un giro interesante. También lo tuvo para las categorías B y C, pero para la A, realmente es una experiencia nueva para ella. El examen fue estresante, especialmente el de la ruta, pero el esfuerzo fue recompensado con la libertad de tirarse pedos donde quisiera, en cualquier momento, a cualquier hora del día o de la noche. El único obstáculo para su libertad es el hecho de que la motocicleta no tiene enganche. ¿Por qué Cecilia necesitaría un archivo adjunto? Buena pregunta... bueno, no lo sé, tal vez para llevarla con la compra al mercado, pasear a su hijo por el campo para mirar los campos, disfrutar de la imagen de los prados salpicados de dientes de león y muchos otros paisajes bucólicos. , para coger su colchón de Jysk y ponerlo (parte del mismo en el archivo adjunto). No me malinterpreten, Cecilia es una persona práctica, ella ve el apego como una extensión de la moto, como si ella manejara el auto y hubiera un asiento trasero, que en estos momentos se siente como un auto con solo dos asientos. Cecilia, viendo las cosas en perspectiva, se dirige en moto al servicio de coches más cercano. Allí habla con los expertos, ellos le muestran las opciones, el precio de cada modelo de accesorio. Cecilia se sienta y mira la lista de modelos de apego. Sopesando todos los precios, elige el accesorio que le parece más barato. El hombre le pregunta si está segura de que es el que quiere, que varios clientes se quejaron después de comprarlo, que había que separarlo completamente de la moto, que no podían confiar en él para transportar personas, objetos, que era solo haciendo mucho ruido (tanto ruido y pocas nueces), que se arrepintieron de haberlo comprado, que tuvieron que acudir varias veces al servicio, como de costumbre, etcétera. Cecilia, firmemente convencida de que ese era el que quería, dijo que ya había tomado una decisión y nada ni nadie podría cambiar su preferencia. El dueño del servicio de automóviles estuvo de acuerdo con ella y encargó un modelo similar al accesorio, pero de mayor calidad. Tuvo que esperar hasta que fuera suyo, porque venía de Holanda. Cecilia no tenía prisa, estaba súper emocionada de que su motocicleta tuviera un accesorio de todos modos. Afortunadamente, estaba muy enérgica, no necesitaba más vitaminas, tampoco dormía por la noche, por el éxtasis de que tal vez el dueño del servicio de automóviles la llamara para que viniera a buscar su maletín.

Un mes después, recibe una notificación por correo electrónico del servicio de automóviles informándole que la pieza está lista y que puede venir con la motocicleta para colocarla en los laterales. Cecilia llegó con algunas ojeras, durante demasiado tiempo había esperado estar lista en el menor tiempo posible. Debía entrar tres veces al campo de maíz. Pero está bien, no sufrió nada, llegó sano y salvo al servicio de coches. Los hombres se lo colocaron, le quedó bien, no se tambaleó, no había nada que sospechar. Al menos eso pensó Cecilia a primera vista. Pero ni siquiera montó una motocicleta con un accesorio para ver cómo se siente la experiencia en sí. Arrancó la moto para volver a casa. De camino a casa, sintió que el accesorio era un poco difícil de llevar, que la motocicleta se hacía más difícil de manejar por eso, especialmente cuando tenía que girar, a la izquierda, a la derecha, donde fuera necesario. Sin embargo, ella no se deja desanimar, va todo el tiempo con el agregado, hasta que un incidente bastante trágico la hace cambiar de opinión.

Una calurosa tarde de agosto fue de compras al hipermercado de la zona. Luego de conseguir todo lo que necesitaba para hacer la lasaña, puso la bolsa con los productos comprados en el archivo adjunto. Salió del estacionamiento de la tienda, mientras caminaba por un camino lleno de baches, porque ella vive en las afueras y así son los caminos, en un momento sintió algo extraño, como si se hubiera desprendido la extensión que llevaba. No se equivocó en absoluto. La agregada llegó al campo de maíz, todos sus productos estaban en el llano. ¿Cómo puede todavía preparar la lasaña del Dr. Oetker en estas condiciones? Cecilia se quedó muda de asombro, pensando que en lugar de la cartera bien podría haber sido una persona. No le gustaban las consecuencias de su deseo imprudente, por lo que hizo un anuncio en la prensa local, vendió el agregado a un precio exorbitante y con el dinero compró una lasaña ya preparada.

More ...

când voi muri..

când o să fiu arsă în crematoriu, sufletul meu o să urle după tine în timp ce se disipă în aerul dens, îmbâcsit de fumul și râncedul cărnii mele.
pielea mea o să miroasă a atingerea ta și pe măsură ce arde, o să umple aerul de momentele în care mă voiai doar pentru corpul meu.
când flăcările vor ajunge la organele mele, acestea se vor contopi într-o melodie de agonie și vor cânta în unison despre cat de mult m-ai rănit.
nu va mai rămâne absolut nimic din mine ca să te mai venereze, decât o cenușă fină care se va împrăștia peste fiecare moment din viitorul tău, astfel reușind în sfârșit să fim împreună într-un univers în care eu nu mai exist.

More ...

Support Poezii Online

Your support helps Poezii Online grow. Your donation supports development, improvements, and this space dedicated to personal creations - a place where poetry and literary text bring inspiration, calm, and a breath of air for the soul.

Thank you for helping poetry live on. 🤍