Doar urma-i plânge într-un dans

Tu ești destul. Îmi ajungi.
Din prea-plinul umbrei tale,
Mă îmbăt iar și iar,
Amețit de lumile tale.

Tu crești peste mine,
Ca o frunză albastră.
Ca o mătase foșnind, 
Acoperind bătăile inimii mele.

Mă acoperi. Mă ascunzi.
Mă pierzi, ca să mă regăsesc iar, 
Îmbogățind spice de lumină, 
În holda cuvintelor mele. 

Cad. Sau zbor. Sau mor. 
Trăiesc, respirând ființa ta castă. 
Un lut plămădit, 
Unduind marmură albă. 

Ce mai faci, străine 

În odaia mea pustie?

Din depărtările păgâne,

Unde vântul nu adie?..

Te ai rătăcit cumva

În vârtej de amintiri,

Răscolit de cineva 

In golul din priviri?

La fereastra mea plănsă 

Zăboveai visător;

Lumânarea mea stinsă 

Fumega tânguitor.

Și ciocăneai la ușă.

Cu trupul răvășit,

Învăluit de cenușă 

Și de cerul prăbușit..

Urma glasului plăpând 

Din adâncuri licărise,

Strecurănd un gând 

Patimilor stinse..

Încremenit sub prag,

Cutremurat de fiori;

Pictai chipul drag

Cu petale de flori...

niciun glonț nu doare cât dragostea,

dar tu, tu ai fost glonțul.

mi-ai străpuns ziduri ridicate cu mâini tremurânde,

cărămidă cu cărămidă, din frică, din speranță,

din dorința de a fi întreagă

într-o lume care mă sfărâma pe dinăuntru.

ai pășit în mine ca un foc blând,

dar ai ars tot ce era viu.

te-am lăsat să locuiești în gândurile mele

cum își lasă marea urmele pe țărm,

dar tu ai fost furtună.

nu m-ai iubit, m-ai devastat cu eleganță.

dragostea mea pentru tine 

o mie de împușcături,

și tot n-a fost suficient să-ți aud inima bătând pentru mine.

nopțile mele nu mai au ceasuri,

doar tăceri în care scriu mesaje

ce mor înainte să ajungă la tine,

căci cui să mă rog,

când zeul meu poartă chipul tău și nu-mi mai răspunde?

m-am milogit de stele să te facă să mă vezi,

să mă simți,

să mă înțelegi.

dar tu ai ales să fii ecoul speranțelor mele

atât de aproape, și totuși de neatins.

m-ai amăgit cu zâmbete,

cu tăceri dulci și promisiuni nerostite.

ai fost rana ce zâmbește,

golul din pieptul meu care poartă parfumul tău.

și-acum rămân eu

o inimă ciuruită,

o iubire care încă sângerează,

și un glonț care poartă numele tău

încă rătăcind în carne vie.

Sub cerul noptii mii de stele,

M am regasit putin in ele.

Luceau tacut ca intr un vis,

Si dorul meu l am prins in scris.

Pe-un colt de lume,tu,aproape,

Privirea ta n-o las sa-mi scape,

Tacerea noptii ne-a unit,
Si totul pare nesfarsit.

Tu ca o stea ce straluceste,

Imi dai speranta,ma-incalzeste.

Sub stelele ce straluceau,

Simteam cum visele-mi cresteau.

Acum sub cerul prin de raze,

Simt ca mi raspunzi la mii de fraze,

In ochii tai,un cer fara sfarsit,

Gasesc curaj spre un vis neimplinit.

Zboară în cercuri în gândurile mele 
Şi lasă nisip din aripile lor 
Să curgă peste amintiri şi peste durere 
Ca să poată îneca orice dorinţă şi dor. 

Sunt sclipitor de frumoşi în lumină 
Şi extrem de hidoşi pe interior 
Aceşti fluturi de nisip pe care-i ţin acum în mână 
Împunşi cu acele viselor lor. 

Îi privesc atent, cu drag, şi uşor
Le rup aripile fine, fărâmicioase, 
Şi ochii de o seninătate veşnică, pură 
Mă privesc cu dulce durere şi... mor. 

Îi las apoi jos, şi iau un chibrit 
Îl aprind şi-l apropii de cadavrele lor, 
Îl las să cadă, ca să transforme-n cenuşă 
Vise, durere, gânduri... şi dor.

Trăim în lumea rece pierduți de realitate

O formă fără fond când dragostea te arde

Cine-a decis ce-i rău, ce-i bine, cine poate

Doar reguli fără suflet din inimile moarte

De ce mă seacă dor, nu l-am chemat să vină

De ce iubesc de mor, de ce am eu o vină

De ce mă-nalță vis, de ce nu-i realitate

Mă caută de zor să mă trezească-n noapte

De ce îmi tulburi gândul, de ce nu ești aproape

Am sufletul plecat, la tine-i dus și arde

Iubirea l-a chemat, tot caută departe

Rămân abandonat, pierdut de realitate

O fi strict ce se vede, ce simți doar ți se pare

Ce zornăie prin suflet sunt sparte sticle goale

Iubirea mișcă munți, adună sau desparte

Când doi sunt doar în vis ce-i realitate arde

De-aș fi privighetoarea care zboară
Aș veni în fiecare seară
Si țe-aș cânta doar șoapte, de iubire, 
La tine, la fereastră.

De-aș fi luna de pe cer întinsă
Te-aș urmări în noaptea plină-n vis
Si ți-aș zâmbi pe margini de fereastră
Cu un sărut din stele lăcrimând.

De-aș fi soarele ce-n zori răsare
Te-aș trezi cu razele-mi sorite, 
Si te-aș atrage până la lumină 
Să te alin în doru-mi aurit.

De-aș fi pictorul ce desenează
Ți-aș picta geamul în culori albastre
Si, atunci, să te apropii de fereastră 
Si să mă prinzi din zborul chinuit.

De-aș fi trandafirul de-un dor aprins
Aș fi mereu iubită de-ai tăi ochi
Si dacă, deodată, tu mă vei atinge
Eu m-aș preface în tânăra domniță, cuprinsă de amor.

Murmură aceleaşi şoapte din mulțime
În momentele aceluiași minut
În ce vis, pe ce țărm ai rămas?
Sub ce nor ai ajuns?
Se îneacă și curge în mine cărările toate
Pe acea lume care ai hoinărit.

AM PLÂNS, AM RÂS ÎNTR-UN UNGER DE IERNI PIERDUTE
PE VALURILE UNUI RÂU DE NUFERI
CĂCI TOTUL FOSTA CA UN JOC
SI TU RÂDEAI ÎN SÂNUL VREMII
DE PARCĂ AR FI PARIU DE DOI...

Dacă m-aș putea vedea
În oglinda cea din spate
Aș fi cea mai fericită
Fiindcă tu n-ai exista.
Ah, dacă m-aș putea vedea...