Sătulă să fiu doar eu
M-am săturat să fiu cea care dă,
Să-mi rup inima, să n-o pot salva.
Să-mi fac din iubire un dar fără preț,
Dar nimeni să nu-l vadă, să-l lase pe veci.
M-am săturat să fiu mereu blândă,
Să țin suflete ce nu-mi dau o secundă.
Să iert fără margini, să sper fără rost,
Când tot ce primesc e doar umbră și post.
Am dat tot ce-am fost, tot ce-aș mai putea,
Și-am primit doar tăcere, răni pe inima mea.
Unde-i iubirea pe care-am visat-o?
Unde-i un umăr ce-mi știe durerea toată?
M-am săturat să-mi frâng aripi de dor,
Să privesc cerul, să-mi pară absurd și gol.
Eu nu cer palate, nici stele din zare,
Doar o inimă caldă, o clipă de soare.
De azi, nu mai dau ce nu pot primi,
Nu mai calc în genunchi pentru firimituri de zi.
Voi păstra pentru mine lumina din piept,
Căci dacă nu-i reciproc, n-are sens să mai aștept.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: jessica_brescan
Data postării: 12 ianuarie
Vizualizări: 167
Poezii din aceiaşi categorie
Vreau
Vreau să ating marea
Soarele și norii
Să zburd desculț pe câmpii
Să zbor odată cu păsările cerului.
Vreau să stau cu copacii
Vreau să ating iarba
Să îmbrățișez macii
Să vorbesc cu gindacii.
Ei ne înțeleg
Ei ne ascultă
Ei ne doresc
Ei ne sărută.
Noi nu înțelegem
Mina întinsă
Dragostea lor
Nemărginită
Fugim și iar fugim
Distrugem nu trăim
Călcăm in picioare, știm,
Dar ne doare.
Durerea e mare
Nu are salvare
Nu are nici leac
Știu asta dar tac.
Vrem alinare
Vrem împăcare
Vrem să trăim
Nu sa murim.
Vrem să trăim
Vrem sa iubim
Tot ce-am primit
Cînd ne-am născut.
Acolo în penitenciare,
Acum ori nici odată,
La fund la PSD le este lată.
Vor merge, cu toţi acum se pare,
Acolo, cu toţii în penitenciare.
Acolo, lor de acum le este locul,
Se pare, că ia c-am lăsat acum norocul.
Şi după ani, de criză şi de aşteptare,
Cu duba, îs duşi acum la penitenciare.
Că au minţit, cu toţii şi au ruinat această ţară,
Ei au batjocorit –o şi au jefuit –o iară.
Să n-aibă, parte de colaci şi lumânare,
Cu toţii, să ajungă în penitenciare.
Că au suferit, de frig şi foamete românii,
Au suferit, enorm aşa precum sunt câinii.
Ei au maşini şi vile şi avere mare,
Să zacă, acolo cu toţii în penitenciare.
Pe aceşti neghiobi, de nu i-ar mai răbda pământul,
Să îi vedem, chiar morţi acolo chiar ne duce gândul.
Că au distrus, această frumoasă ţară ca o floare,
Lor să le putrezească, oasele acolo în penitenciare.
Şi cap de listă, acum să fie ea Dăcnilă,
La o întreagă, naţiune ea provoacă silă.
Şi toţi ciumistii, acum cu mic cu mare,
Să fie condamnaţi şi duşi în penitenciare.
Şi clopotele acolo, într-una să le bată,
De vor muri, acolo la români chiar nu le pasă.
Un singur gând, avem şi o ultimă întrebare:
Dacă mai este, acum vreun PSD –ist în penitenciare !
Corabie în daneză
Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,
Spre ce continente vei mai merge și de această dată,
Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?
Corabie, corabie...
De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?
De ce nu m-ai prevenit?
De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?
Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?
Cum îl voi umple?
Corabie, corabie...
Erai ușoară ca o vrabie,
Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,
Îmi dau seama că a trebuit să pleci,
Așa ai simțit,
Tot așa ai și socotit.
Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,
Din mai multe cearceafuri velele,
Ți-am atașat chiar și ancoră,
Știu că nu îți va fi ușor,
Oceanul are mofturile lui,
Nu știi la ce să te aștepți,
Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,
Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,
Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,
Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,
Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,
Eu te veghez, te am în suflet,
Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,
Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,
(Pe un ton de ceartă)
Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,
În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,
Dacă așa consideri, este alegerea ta...
Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,
Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."
Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"
Sejlbåd
Kære sejlbåd du flyder i det tilsyneladende endeløse hav,
Hvilke kontinenter skal du til igen denne gang,
Hvad venter dig på din næste destination?
Sejlbåd, sejlbåd...
Hvorfor fortalte du mig ikke, at du kan lide at sejle så meget?
Hvorfor advarede du mig ikke?
Hvorfor, lige ved at vende dig ryggen et øjeblik, forlod du havnen?
Hvordan kan jeg vænne mig til det tomrum, du efterlod mig?
Hvordan fylder jeg den?
Sejlbåd, sejlbåd...
Du var let som en spurv,
Jeg håber, du kommer gladere tilbage, end hvor du gik,
Jeg ved, at du var nødt til at gå
Sådan havde du det
Det troede du.
Vi havde bygget dig så godt, af træ, roret, dækket,
Fra flere sejlplader,
Jeg har endda fæstet dit anker,
Jeg ved det ikke bliver nemt for dig
Havet har sine luner,
Du ved ikke, hvad du kan forvente,
Når det bliver ophidset og ryster dig i alle retninger,
Han tager dig kun med på de ruter, der er mere tilgængelige for ham,
Når det vil være svært for dig, når du vil føle, at du ikke har nogen måde at holde dig oven vande,
Se venligst ned, se det vedhæftede anker,
Tænk, at på afstand, selv fra tusindvis af kilometer væk,
Jeg våger over dig, jeg har dig i mit hjerte,
Det er bare det, at du ikke længere er i nærheden af mig for at vise dig,
Virkelig, hvor meget vores forbindelse betød,
(I en argumenterende tone)
Hav det godt, slip, glem hvem der har skabt dig,
På to uger var vi ikke engang kommet tæt på,
Hvis du tror det, er det dit valg...
Bare vid, at jeg holder af dig, det er derfor, jeg byggede dig så godt,
Som en sidste opmuntring siger jeg til dig: "Du må ikke blive skræmt af de storme, du vil støde på, mens du krydser havet. Glem ikke, at efter stormen kommer godt vejr."
Sejlbåd:,,Hvad ville du gøre? Må jeg ikke blive en dag i Rio de Janeiro? Bare en dag, det er alt, hvad jeg ønsker, så vender jeg tilbage til dig, det lover jeg!"
Visul!
Nu scriu să-mi arăt măiestria
Nici c-aș dori să fiu mare poet,
Și doar visez să-mi traduc visul
Fără vreun merit de-a fi profet
Și cine în viața asta păcătoasă
Nu își dorește visul împlinit?
După ce luptă dreaptă el a dus
Cu sine și cu cei ce i-au greșit
De când mă știu eu am visat
Să am aripi să pot să zbor,
De sus să văd și să-i salvez
Pe toți acei ce fără vină mor
Dar cum și visul e visare
Și ne sculăm dezamăgiți,
Trezit îmi zic că nu se poate
Ca om să-nvii pe cei muriți
Voi lăsa visul să mă-ndrume
Cât va rămâne în somnul meu,
Să nu greșesc în astă lume
Iar omul..cum hotărăște Dumnezeu!
Catren
Ține minte steaua calmă
De pe bolta ce visează. —
Este ultima speranță,
Care-n veci rămâne trează...
(Imagine de fundal: fanthomas)
Nemurire
Îmi plânge îngerul pe umăr,
Din zile când mai scad un număr,
Ofrandă aduc la veșnicie,
Încă din fragedă pruncie.
Ca un fachir clepsidrele înghit,
Și nu știu cum de n-am murit,
Mi-e sângele complet înnisipat,
Iar timpul simt că a-nghețat.
Îmi sună orologii în urechi,
Rămân în urmă ca un ceas străvechi,
Se pare că-s ajuns de-acel blestem,
Ca să trăiesc precum Matusalem.
E clar că nu mai am remediu,
Și-s tânăr cum am fost în evul mediu,
Și-mi amintesc de viața amară,
Pe care-am dus-o-n era glaciară,
Azi plâng în raiuri pe la porți,
Repar și ung la subsuori roboți,
Şi-aș scrie întreaga mea biografie,
Dar nu există oceane de hârtie,
De aceea am să sculptez în piatră,
Toți munții ce îi am pe vatră,
Pământul să rămână pururi plat,
Şi dedesubt, și-n lung, și-n lat.
Vreau
Vreau să ating marea
Soarele și norii
Să zburd desculț pe câmpii
Să zbor odată cu păsările cerului.
Vreau să stau cu copacii
Vreau să ating iarba
Să îmbrățișez macii
Să vorbesc cu gindacii.
Ei ne înțeleg
Ei ne ascultă
Ei ne doresc
Ei ne sărută.
Noi nu înțelegem
Mina întinsă
Dragostea lor
Nemărginită
Fugim și iar fugim
Distrugem nu trăim
Călcăm in picioare, știm,
Dar ne doare.
Durerea e mare
Nu are salvare
Nu are nici leac
Știu asta dar tac.
Vrem alinare
Vrem împăcare
Vrem să trăim
Nu sa murim.
Vrem să trăim
Vrem sa iubim
Tot ce-am primit
Cînd ne-am născut.
Acolo în penitenciare,
Acum ori nici odată,
La fund la PSD le este lată.
Vor merge, cu toţi acum se pare,
Acolo, cu toţii în penitenciare.
Acolo, lor de acum le este locul,
Se pare, că ia c-am lăsat acum norocul.
Şi după ani, de criză şi de aşteptare,
Cu duba, îs duşi acum la penitenciare.
Că au minţit, cu toţii şi au ruinat această ţară,
Ei au batjocorit –o şi au jefuit –o iară.
Să n-aibă, parte de colaci şi lumânare,
Cu toţii, să ajungă în penitenciare.
Că au suferit, de frig şi foamete românii,
Au suferit, enorm aşa precum sunt câinii.
Ei au maşini şi vile şi avere mare,
Să zacă, acolo cu toţii în penitenciare.
Pe aceşti neghiobi, de nu i-ar mai răbda pământul,
Să îi vedem, chiar morţi acolo chiar ne duce gândul.
Că au distrus, această frumoasă ţară ca o floare,
Lor să le putrezească, oasele acolo în penitenciare.
Şi cap de listă, acum să fie ea Dăcnilă,
La o întreagă, naţiune ea provoacă silă.
Şi toţi ciumistii, acum cu mic cu mare,
Să fie condamnaţi şi duşi în penitenciare.
Şi clopotele acolo, într-una să le bată,
De vor muri, acolo la români chiar nu le pasă.
Un singur gând, avem şi o ultimă întrebare:
Dacă mai este, acum vreun PSD –ist în penitenciare !
Corabie în daneză
Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,
Spre ce continente vei mai merge și de această dată,
Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?
Corabie, corabie...
De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?
De ce nu m-ai prevenit?
De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?
Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?
Cum îl voi umple?
Corabie, corabie...
Erai ușoară ca o vrabie,
Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,
Îmi dau seama că a trebuit să pleci,
Așa ai simțit,
Tot așa ai și socotit.
Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,
Din mai multe cearceafuri velele,
Ți-am atașat chiar și ancoră,
Știu că nu îți va fi ușor,
Oceanul are mofturile lui,
Nu știi la ce să te aștepți,
Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,
Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,
Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,
Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,
Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,
Eu te veghez, te am în suflet,
Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,
Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,
(Pe un ton de ceartă)
Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,
În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,
Dacă așa consideri, este alegerea ta...
Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,
Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."
Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"
Sejlbåd
Kære sejlbåd du flyder i det tilsyneladende endeløse hav,
Hvilke kontinenter skal du til igen denne gang,
Hvad venter dig på din næste destination?
Sejlbåd, sejlbåd...
Hvorfor fortalte du mig ikke, at du kan lide at sejle så meget?
Hvorfor advarede du mig ikke?
Hvorfor, lige ved at vende dig ryggen et øjeblik, forlod du havnen?
Hvordan kan jeg vænne mig til det tomrum, du efterlod mig?
Hvordan fylder jeg den?
Sejlbåd, sejlbåd...
Du var let som en spurv,
Jeg håber, du kommer gladere tilbage, end hvor du gik,
Jeg ved, at du var nødt til at gå
Sådan havde du det
Det troede du.
Vi havde bygget dig så godt, af træ, roret, dækket,
Fra flere sejlplader,
Jeg har endda fæstet dit anker,
Jeg ved det ikke bliver nemt for dig
Havet har sine luner,
Du ved ikke, hvad du kan forvente,
Når det bliver ophidset og ryster dig i alle retninger,
Han tager dig kun med på de ruter, der er mere tilgængelige for ham,
Når det vil være svært for dig, når du vil føle, at du ikke har nogen måde at holde dig oven vande,
Se venligst ned, se det vedhæftede anker,
Tænk, at på afstand, selv fra tusindvis af kilometer væk,
Jeg våger over dig, jeg har dig i mit hjerte,
Det er bare det, at du ikke længere er i nærheden af mig for at vise dig,
Virkelig, hvor meget vores forbindelse betød,
(I en argumenterende tone)
Hav det godt, slip, glem hvem der har skabt dig,
På to uger var vi ikke engang kommet tæt på,
Hvis du tror det, er det dit valg...
Bare vid, at jeg holder af dig, det er derfor, jeg byggede dig så godt,
Som en sidste opmuntring siger jeg til dig: "Du må ikke blive skræmt af de storme, du vil støde på, mens du krydser havet. Glem ikke, at efter stormen kommer godt vejr."
Sejlbåd:,,Hvad ville du gøre? Må jeg ikke blive en dag i Rio de Janeiro? Bare en dag, det er alt, hvad jeg ønsker, så vender jeg tilbage til dig, det lover jeg!"
Visul!
Nu scriu să-mi arăt măiestria
Nici c-aș dori să fiu mare poet,
Și doar visez să-mi traduc visul
Fără vreun merit de-a fi profet
Și cine în viața asta păcătoasă
Nu își dorește visul împlinit?
După ce luptă dreaptă el a dus
Cu sine și cu cei ce i-au greșit
De când mă știu eu am visat
Să am aripi să pot să zbor,
De sus să văd și să-i salvez
Pe toți acei ce fără vină mor
Dar cum și visul e visare
Și ne sculăm dezamăgiți,
Trezit îmi zic că nu se poate
Ca om să-nvii pe cei muriți
Voi lăsa visul să mă-ndrume
Cât va rămâne în somnul meu,
Să nu greșesc în astă lume
Iar omul..cum hotărăște Dumnezeu!
Catren
Ține minte steaua calmă
De pe bolta ce visează. —
Este ultima speranță,
Care-n veci rămâne trează...
(Imagine de fundal: fanthomas)
Nemurire
Îmi plânge îngerul pe umăr,
Din zile când mai scad un număr,
Ofrandă aduc la veșnicie,
Încă din fragedă pruncie.
Ca un fachir clepsidrele înghit,
Și nu știu cum de n-am murit,
Mi-e sângele complet înnisipat,
Iar timpul simt că a-nghețat.
Îmi sună orologii în urechi,
Rămân în urmă ca un ceas străvechi,
Se pare că-s ajuns de-acel blestem,
Ca să trăiesc precum Matusalem.
E clar că nu mai am remediu,
Și-s tânăr cum am fost în evul mediu,
Și-mi amintesc de viața amară,
Pe care-am dus-o-n era glaciară,
Azi plâng în raiuri pe la porți,
Repar și ung la subsuori roboți,
Şi-aș scrie întreaga mea biografie,
Dar nu există oceane de hârtie,
De aceea am să sculptez în piatră,
Toți munții ce îi am pe vatră,
Pământul să rămână pururi plat,
Şi dedesubt, și-n lung, și-n lat.
Alte poezii ale autorului
Neînsuflețit făr' de tine
Te uiți la ceas amuia la biata viață ce ți-a trecut, rând pe rând cu anotimpul ce te străpunge
Doar înnăbușeala asta al naibii de amară mi-a zăcut în inimă astă vară căci am rămas cu sufletul tare însetat tânjind după iubire
Ploile au fost mult mai rare precum "dragostea" ce lumea o poartă, cu atâta asprime, direct drept în stomac
Și-n piept ei poartă numai și numai fală, un ego triumfător ce îi mai rece ca lacrimile însuși ploilor fierbinți de vară
În gândul tău te oglindești pustiu, la ce ai fost și la prezentul tu tot neiubit
Iarna tuturor ni s-a imprimat pe suflet, deși ea e vizita ce ne așteaptă doar-n îndepărtare
Însă privesc la al meu suflet cu un altsfel de gând că nici un anotimp nu m-a răscolit cum m-a răscolit iarna căci chiar și acum "ea mi-a dus dorul", păstrându-mi umbra-n doliu și inima congelată-n necontenit
Am remușcări și tresar câteodată cu-n mintea inpodmolită la toate cele întâmplate, cred că se rezumă toate la tot ce am iubit și nu m-a putut iubi
Căci dragostei vieții mele i-am închinat tot, iar ea a împărtășit cu mine nimic din totul sublim
Nimicul din care am croit eu totul, s-a dovedit predat pe brațele unui spin răvășitor-n totă liniștea mea profundă
Și acul din golul meu mă doare strafund acum în nimicului meu suflet mare
Nu mă doare, căci știu că am iubit pur și cu ardoare ci mă doare de ea, de ființa interiorul meu copil ce s-a scufundat în marea de prejudecăți pierzându-și esența eului
Altar de plumb
Mii de miresme dansează triste și rătăcite-n izul singurătății lor mistuitoare
Căci timpul e doar ca un ceas fără ace pentru ele și al meu sicriu ce se scufundă-n lacrimi apăsătoare de plumb pe a mea inimă amagită
Mi-am purtat dintotdeauna povara, dar mă întreb oare când cineva va veni să se îndure de mine, să mă aline măcar pe jumătate, care fizic se află încă pe pământ căci cealaltă psihic e zbuciumată, aflată undeva în pustietate căutându-și locul în societate
Căutând să audă un glas de speranță
Căutând să vadă cu ochii o lume primitoare, dar-n schimb nicăieri nu găsește doar un singur ecou de eliberare a dorului de care strânge cu mâinile însângerate când privește cu ochii că tot ce susține să-i fie e adăpost, e doar o străină haină
Săpătorul din adânc
Într-o pădure fără margini, mă plimb,
Unde copacii-s făcuți din oasele mele,
Iar vântul e glasul meu, tăcut și șoptit,
Săpătorul din mine mă strigă: „Tu singur te pierzi.”
Am o lopată din teamă, ascuțită și rece,
Sap șanțuri adânci în carnea speranței,
Fiecare zi o arunc în adâncuri,
Pământul mustind de visuri strivite.
Pe umeri port lanțuri ce le-am făurit,
În atelierele gândurilor mele plumburii,
Eu, fierarul blestemat al propriului chin,
Mă încui pe mine-n mine, străjer fără chei.
Și-n miezul acelei gropi pe care-o tot sap,
Unde liniștea sapă mai adânc decât mâinile mele,
Un copil stă ghemuit, murdar de uitare,
Privirea-i e oglinda în care fug.
„De ce sapi, omule?” mă întreabă,
Dar tăcerea mea e doar răspunsul tăcerii lui.
Eu sunt sculptorul care ruinează marmura,
Eu sunt cântărețul care rupe corzile viorii.
Și-n acea clipă, groapa se-nchide,
Nu cu pământ, ci cu aer – un vid născut din mine.
Săpătorul adoarme, uită lopata,
Dar mâine va veni cu o nouă ispită.
Oare, cândva, voi construi o scară?
Sau voi rămâne prizonier în labirintul meu,
Un Minotaur ce se vânează pe sine,
Știind că nu există nici biruință, nici ieșire?
Iluzie și euforie
Am căzut iarăși în visare, am căzut în adâncurile inimii tale, dulce cădere spre pierzanie
Și ti-am iubit toată ființa cu închinare, ca mai apoi să îngenunchez în fața proprii mele spânzurare
Te-am purtat pe sufletul cerului împovărat de gloria lacrimilor mele, ce au răsturnat întreg pământul spre disperare
Am vrut doar să te privești pe tine însuți in oglindă, ca drept răspuns al întrebării tale la care îmi este amarul meu ce-l port-n suflet, dar am pierit cu dorul meu de tine doar tremurând în speranța nemuririi
Fizică a dorului
Dorul e o undă – o oscilație între ieri și acum,
propagându-se prin vidul din piept,
fără un mediu, fără o destinație clară.
Eu sunt punctul fix al pendulului,
iar el, gravitația care mă mișcă înainte și înapoi
pe o axă pe care timpul refuză să o definească.
Îmi imaginez atingerile lui ca fotoni,
particule de lumină care refuză să fie prinse,
dar, când lovesc pielea, generează căldură –
radiație pură, o ecuație a pasiunii.
Din distanță, ne privim ca două stele,
legate printr-o forță invizibilă,
un câmp gravitațional care îmi trage sufletul
înspre un orizont al evenimentelor.
Ce se întâmplă dacă mă apropii prea mult?
Legile îmi spun că mă voi pierde –
energia mea va deveni a lui,
și tot ce sunt va fi o singularitate
într-o lume care n-a învățat să mărească infinitul.
Dar ce e dorul, dacă nu o coliziune?
Două particule care se ciocnesc în vid
și lasă urme în spațiu-timp,
unde amintirile devin traiectorii curbe
pe care sufletele le străbat în tăcere.
Aș vrea să-l ating, să simt
cum forțele de contact îmi redau
toate legile pierdute ale fizicii.
Dar, de fiecare dată,
între degetele mele rămâne doar lumina lui,
ca și cum n-ar fi fost niciodată materie,
ci doar o iluzie a mișcării.
Și atunci îmi dau seama:
el nu e substanță, ci energie,
o constantă universală care,
oricât m-aș strădui să o prind,
se transformă mereu în altceva.
Căutarea unui Semn
Mi-ar plăcea să fiu doar o stea ce cade,
În tăcerea nopții tale, ca o mângâiere de foc,
Dar rămân un gând care se pierde-n vânt,
Căutând un semn, o privire, un cuvânt.
Sufletul meu nu știe altceva decât dorul,
Aș vrea să fiu văzută, dar nu mă regăsesc în ochii tăi,
Te aștept în fiecare colț al universului,
Și totuși mă pierd în nenumărate tăceri, răspunsuri greșite.
Mă întreb dacă tu mă iubești cu adevărat,
Sau dacă rămân doar un ecou în camera sufletului tău,
Într-un colț îngust unde tu nu mă atingi,
Și cuvintele se risipesc înainte ca să ajungă la tine.
Aș vrea să fiu mai mult decât o iluzie,
Un vis care răzbate prin întunericul uitării,
Dar mă pierd în secunde ce nu mă definesc,
Ca un fulg de nea, căzut pe pământul dincolo de timp.
Neînsuflețit făr' de tine
Te uiți la ceas amuia la biata viață ce ți-a trecut, rând pe rând cu anotimpul ce te străpunge
Doar înnăbușeala asta al naibii de amară mi-a zăcut în inimă astă vară căci am rămas cu sufletul tare însetat tânjind după iubire
Ploile au fost mult mai rare precum "dragostea" ce lumea o poartă, cu atâta asprime, direct drept în stomac
Și-n piept ei poartă numai și numai fală, un ego triumfător ce îi mai rece ca lacrimile însuși ploilor fierbinți de vară
În gândul tău te oglindești pustiu, la ce ai fost și la prezentul tu tot neiubit
Iarna tuturor ni s-a imprimat pe suflet, deși ea e vizita ce ne așteaptă doar-n îndepărtare
Însă privesc la al meu suflet cu un altsfel de gând că nici un anotimp nu m-a răscolit cum m-a răscolit iarna căci chiar și acum "ea mi-a dus dorul", păstrându-mi umbra-n doliu și inima congelată-n necontenit
Am remușcări și tresar câteodată cu-n mintea inpodmolită la toate cele întâmplate, cred că se rezumă toate la tot ce am iubit și nu m-a putut iubi
Căci dragostei vieții mele i-am închinat tot, iar ea a împărtășit cu mine nimic din totul sublim
Nimicul din care am croit eu totul, s-a dovedit predat pe brațele unui spin răvășitor-n totă liniștea mea profundă
Și acul din golul meu mă doare strafund acum în nimicului meu suflet mare
Nu mă doare, căci știu că am iubit pur și cu ardoare ci mă doare de ea, de ființa interiorul meu copil ce s-a scufundat în marea de prejudecăți pierzându-și esența eului
Altar de plumb
Mii de miresme dansează triste și rătăcite-n izul singurătății lor mistuitoare
Căci timpul e doar ca un ceas fără ace pentru ele și al meu sicriu ce se scufundă-n lacrimi apăsătoare de plumb pe a mea inimă amagită
Mi-am purtat dintotdeauna povara, dar mă întreb oare când cineva va veni să se îndure de mine, să mă aline măcar pe jumătate, care fizic se află încă pe pământ căci cealaltă psihic e zbuciumată, aflată undeva în pustietate căutându-și locul în societate
Căutând să audă un glas de speranță
Căutând să vadă cu ochii o lume primitoare, dar-n schimb nicăieri nu găsește doar un singur ecou de eliberare a dorului de care strânge cu mâinile însângerate când privește cu ochii că tot ce susține să-i fie e adăpost, e doar o străină haină
Săpătorul din adânc
Într-o pădure fără margini, mă plimb,
Unde copacii-s făcuți din oasele mele,
Iar vântul e glasul meu, tăcut și șoptit,
Săpătorul din mine mă strigă: „Tu singur te pierzi.”
Am o lopată din teamă, ascuțită și rece,
Sap șanțuri adânci în carnea speranței,
Fiecare zi o arunc în adâncuri,
Pământul mustind de visuri strivite.
Pe umeri port lanțuri ce le-am făurit,
În atelierele gândurilor mele plumburii,
Eu, fierarul blestemat al propriului chin,
Mă încui pe mine-n mine, străjer fără chei.
Și-n miezul acelei gropi pe care-o tot sap,
Unde liniștea sapă mai adânc decât mâinile mele,
Un copil stă ghemuit, murdar de uitare,
Privirea-i e oglinda în care fug.
„De ce sapi, omule?” mă întreabă,
Dar tăcerea mea e doar răspunsul tăcerii lui.
Eu sunt sculptorul care ruinează marmura,
Eu sunt cântărețul care rupe corzile viorii.
Și-n acea clipă, groapa se-nchide,
Nu cu pământ, ci cu aer – un vid născut din mine.
Săpătorul adoarme, uită lopata,
Dar mâine va veni cu o nouă ispită.
Oare, cândva, voi construi o scară?
Sau voi rămâne prizonier în labirintul meu,
Un Minotaur ce se vânează pe sine,
Știind că nu există nici biruință, nici ieșire?
Iluzie și euforie
Am căzut iarăși în visare, am căzut în adâncurile inimii tale, dulce cădere spre pierzanie
Și ti-am iubit toată ființa cu închinare, ca mai apoi să îngenunchez în fața proprii mele spânzurare
Te-am purtat pe sufletul cerului împovărat de gloria lacrimilor mele, ce au răsturnat întreg pământul spre disperare
Am vrut doar să te privești pe tine însuți in oglindă, ca drept răspuns al întrebării tale la care îmi este amarul meu ce-l port-n suflet, dar am pierit cu dorul meu de tine doar tremurând în speranța nemuririi
Fizică a dorului
Dorul e o undă – o oscilație între ieri și acum,
propagându-se prin vidul din piept,
fără un mediu, fără o destinație clară.
Eu sunt punctul fix al pendulului,
iar el, gravitația care mă mișcă înainte și înapoi
pe o axă pe care timpul refuză să o definească.
Îmi imaginez atingerile lui ca fotoni,
particule de lumină care refuză să fie prinse,
dar, când lovesc pielea, generează căldură –
radiație pură, o ecuație a pasiunii.
Din distanță, ne privim ca două stele,
legate printr-o forță invizibilă,
un câmp gravitațional care îmi trage sufletul
înspre un orizont al evenimentelor.
Ce se întâmplă dacă mă apropii prea mult?
Legile îmi spun că mă voi pierde –
energia mea va deveni a lui,
și tot ce sunt va fi o singularitate
într-o lume care n-a învățat să mărească infinitul.
Dar ce e dorul, dacă nu o coliziune?
Două particule care se ciocnesc în vid
și lasă urme în spațiu-timp,
unde amintirile devin traiectorii curbe
pe care sufletele le străbat în tăcere.
Aș vrea să-l ating, să simt
cum forțele de contact îmi redau
toate legile pierdute ale fizicii.
Dar, de fiecare dată,
între degetele mele rămâne doar lumina lui,
ca și cum n-ar fi fost niciodată materie,
ci doar o iluzie a mișcării.
Și atunci îmi dau seama:
el nu e substanță, ci energie,
o constantă universală care,
oricât m-aș strădui să o prind,
se transformă mereu în altceva.
Căutarea unui Semn
Mi-ar plăcea să fiu doar o stea ce cade,
În tăcerea nopții tale, ca o mângâiere de foc,
Dar rămân un gând care se pierde-n vânt,
Căutând un semn, o privire, un cuvânt.
Sufletul meu nu știe altceva decât dorul,
Aș vrea să fiu văzută, dar nu mă regăsesc în ochii tăi,
Te aștept în fiecare colț al universului,
Și totuși mă pierd în nenumărate tăceri, răspunsuri greșite.
Mă întreb dacă tu mă iubești cu adevărat,
Sau dacă rămân doar un ecou în camera sufletului tău,
Într-un colț îngust unde tu nu mă atingi,
Și cuvintele se risipesc înainte ca să ajungă la tine.
Aș vrea să fiu mai mult decât o iluzie,
Un vis care răzbate prin întunericul uitării,
Dar mă pierd în secunde ce nu mă definesc,
Ca un fulg de nea, căzut pe pământul dincolo de timp.