În abisul tăcerii
Mă uit în gol, acolo unde tu
Erai un far, un cer, un început.
Acum doar umbre-mi râd în ochi, și nu
Mai știu să cred că drumul e știut.
Pentru ce scriu? Cuvintele sunt grele,
Nu-ți ajung ție, doar mă pierd pe mine.
E tot mai frig în casa asta a vieții mele,
De parcă soarta-mi râde, clandestine.
Aș vrea să tac. Dar gândul meu mă-nfruntă,
Mă-ntreabă unde ești, de ce-ai plecat.
Și-n pieptul meu e o durere sfântă,
O rană ce din mine-a înflorat.
De-ai ști că fiecare zi e-o luptă,
Că pasul meu pe margine-i străin,
Că fără tine viața nu mai suflă,
Și tot ce scriu e-un țipăt clandestin.
Dar tu ești dus, și eu mă pierd în mine.
Rămâne doar tăcerea să mă țină.
Категория: Напутственные стихи
Все стихи автора: jessica_brescan
Дата публикации: 21 января
Просмотры: 56
Стихи из этой категории
Nu uit...
Nu uit cum tu mi-ai zis să plec
Mi-ai zis "frumos" ca sắ dispar
Indiferent ţi-a fost de tot
lubit-am mult dar în zadar.
Am plâns din suflet cu durere
Refuzam s-accept că ne-am pierdut
De ar veni o ploaie .. tot să spele!
Că lacrimi n-am să te mai uit.
Cu vorbe alese inima mi-ai găurit
Mi le-ai scuipat în ea cu foc
Uitând ce tot tu mi-ai promis
Din povestea noastră.. ai făcut joc..
A pierit amorul
Și uite cum s-a dus încet
Amorul nostru fraged
Lângă-un codru, în secret
Spun "adio!", și-apoi șed.
Lebedele albe lin plutesc
În oglinda lacului albastru
Eu încerc să-mi întâlnesc
Sufletul odată astru.
Dar lebedele au devenit negre,
Lacul e acum ghețar,
Parcă am avut așa trăire...
Ah! încet tresar.
Iubirea noastră era pură
Ca un izvor cristalin
Însă acum eu stau singură
Și mă descompun în chin.
Amintiri dulci, acum un suspin
Căci nu mai vrei să mi te arăți,
Să-mi mângâi obrazul fin
Of! Mi-ai rupt inima-n bucăți.
Încă sper, și sper, și sper...
O lumină să mă trezească
Să-ți văd corpul alb în aer
El de răni să mă golească.
Dar din nou e doar un vis
Frumos din cale-afară
A fost chiar un paradis
Păcat că a trebuit să piară.
Regret
Gânduri negre și regrete ,ce sa mă fac eu cu voi
Nu zăresc nicio rază de soare, când în suflet am doar ploi
Mă doare mult prea tare și nu-mi doresc decât să mor
Mă doare când știu că împarți cu el același dormitor
Inima mi-e rece ca de gheață dar încă te așteaptă
A încercat să mai iubească dar te caută în fiecare fată
Nu-și poate lua gândul de la tine când încă te iubește
Nu se poate atașa de alta când doar pe tine te dorește
Poate acum erai cu mine dacă nu eram atât de prost
Pot să-mi cer mi de scuze dar acum nu cred că mai are rost
Acum rătăcesc singur și mă gândesc la trecut
Nu pot să accept nici azi faptul că te-am pierdut
Spune-mi ce să fac, cum i-aș putea interzice s-o mai facă
I-am tot explicat că dacă nu se mai gândește o să-i treacă
Spune-mi ce-aș putea să-i fac dacă refuză să mă asculte
Spune-mi cum aș putea vreodată s-o forțez ca să te uite
Înger sau demon
Eu nu sunt om – nu pot fi.
Prea multe furtuni se ciocnesc în pieptul meu,
Prea multe voci care strigă în același timp:
Să iubesc. Să urăsc. Să mă ridic. Să ard.
Să mor. Să trăiesc iar, ca o flacără care refuză
Să se stingă.
Sunt înger când dau tot ce am –
Inima mea e un altar pentru ceilalți,
O punte peste prăpăstiile lor.
Mă aplec, mă sfărâm, mă pun pe ultimul loc,
Dar nimeni nu rămâne să îmi mulțumească.
Oare au văzut măcar cum s-a rupt din mine
Pentru a-i ține întregi?
Dar uneori, suferința mă schimbă –
Devine o umbră care-mi atinge mâinile,
Și devin demon.
Răzbunarea mea nu e un foc,
E o gheață care curge prin venele mele,
Rece, tăcută, nemiloasă.
Îmi privesc reflexia și nu mă recunosc,
Dar nici nu-mi pare rău.
Mă simt vie doar la extreme.
Vreau să fiu peste tot, să văd totul,
Să cunosc fiecare colț al lumii,
Să strâng toate iubirile posibile,
Să fiu zeița care dansează pe marginea prăpastiei,
Adorată de mulțimi și în același timp
Singură până la os.
Mă epuizez alergând spre validare,
Dar și ea mă dezgustă –
Centrul atenției e o scenă
Pe care nu vreau să joc, dar de pe care nu pot coborî.
Vreau să fiu văzută, dar nu înțeleasă,
Și totuși urlu după cineva
Care să pătrundă haosul din mine
Fără să-mi ceară să-l traduc.
Viața asta îmi pare mică,
Prea strânsă pentru inima mea expansivă,
Prea plictisitoare pentru setea mea de infinit.
Vreau să trăiesc nebunește,
Ireal, irațional, ca un vis euforic,
Să sar dintr-o viață în alta, să ard fiecare punte,
Să fiu o explozie care nu se mai oprește.
Dar mă simt moartă în același timp,
Un miez uscat într-o lume care cere strălucire.
Și creierul meu e obosit,
Stricat de ritmurile pe care singură le-am impus.
Nu știu dacă pot să mă opresc,
Nu știu dacă vreau.
Poate sunt înger, poate demon.
Poate am fost menită să fiu amândouă.
Un paradox viu, un haos frumos.
Dar undeva, în acest carusel de extreme,
Îmi doresc doar ca cineva să-mi spună:
„Ești destul. Tu, așa cum ești,
Cu toate contradicțiile tale,
Ești destul.”
Dorul ce mă mistuie
Mi-e dor de tine, cum mi-e dor de viață,
De zilele în care-mi zâmbeai dimineață,
Când eram totul, și tu, univers,
Iar iubirea noastră scria propriul vers.
Erai atât de aproape, la un pas de suflet,
Îți simțeam căldura în fiecare răsuflet,
Ochii tăi îmi luminau întunericul greu,
Și credeam că nici timpul nu ne va rupe mereu.
Te iubeam cu o sete ce n-avea sfârșit,
Fiecare clipă lângă tine era un infinit,
Dar acum zâmbetele sunt doar amintiri,
Un ecou ce apasă pe vechi rătăciri.
Tu... unde ești? Cu cine zâmbești?
Pe cine strângi acum, cui îi promiți povești?
Eu rămân aici, în umbra trecutului meu,
Sufăr, dar nu știi, și poate nici nu-ți mai e greu.
Oare m-ai uitat? Oare ea ți-e destin?
Oare toate jurămintele au fost doar venin?
Tu, ce-mi erai tot, ce-mi erai iubire,
Acum ești un străin ce-mi lasă amărăciune.
Mi-e dor de noi, de râsul senin,
De zilele-n care iubirea era un festin,
Dar astăzi plâng, și fericirea-mi lipsește,
Tu ești departe, iar inima-mi tânjește.
Cât aș vrea să te întorci, să mă privești,
Să-mi spui că încă în taină mă iubești,
Dar poate sunt doar eu, visând în zadar,
Tu ai plecat, iar eu ard într-un jar.
Sufăr, iubesc, dar cui să mai spun?
Când drumul spre tine pare acum nebun.
Mi-e dor, și dorul acesta mă sfâșie încet,
Iar tu... poate nici măcar nu-ți amintești ce-am avut, complet.
Umbra Întrupată
În nopțile ce-mi plâng pe față tăcerea,
Mă simt un cuvânt pierdut într-o tăcere grea,
Cum luna mă privește cu ochi ce nu cunosc durerea,
Eu, îngropată-n umbre, simt cum se sting chemările mele.
Mă pierd în tăcerea mea, între gânduri răvășite,
Ca un parfum uitat într-un colț de rai pustiit,
Dorințele mele se scurg, o lacrimă prea adâncă,
Iar inima îmi strigă fără ecou, un glas înghețat, pierdut, tăcut.
Când tu mă privești, doar o siluetă se naște,
O umbră ce se furișează în ochii tăi, prea grăbiți,
Nu știi că dorul meu vibrează în fiecare adiere,
Ca o frunză bătută de vânt, căzută dintr-o poveste nerostită.
Aș vrea să fiu mai mult decât o umbră fugară,
Un chip scufundat în doruri, dar în zadar mă frâng,
Căci tu, în goana ta nebună, nici măcar nu mă vezi,
Și mă pierd în gânduri grele, ce în sufletul meu stau rănite.
Iubirea mea este un vânt ce trece neobservat,
Un abis unde marea își rupe valurile în zadar,
Și în loc să fiu o lumină caldă, mângâind o lumină de aur,
Mă fac praful ce se scutură într-o lume fără ecou.
În loc de gânduri roșii, fierbinți ca un cuvânt de dor,
Scriu în colțuri de hârtie, poezii amare și pustii,
Despre o iubire ce nu există decât în fantomele unei nopți,
Și mă frâng, dintr-un vis neîmplinit, în lumina unei luni ce m-a uitat.
Другие стихотворения автора
Îngerul meu
Beatitudinea îmi prelinge dulce în interiorul sufletului meu, iar a mea trăire devine clipa veșnică a fericirii
Căci a ta ființă ma învăluiește în cele mai grațioase roduri a paradisului, vibrațiile inimii tale calde și a ei întruchipare în binecuvântare
Glasul inimii mele întunecoase îmi mărturisește că ar trebui să-mi pun capăt vieții și că nu ar trebui să mai sper, dar divinitatea ta mă călăuzește spre un nou destin, unde până și inimile zboară spre un nou infinit
Și nu, nu spre cerul suferinței ci pe piedestalul credinței
Acolo unde dragostea arde cu foc, inimile iubesc cu rost Într-un rai al nostru care nu e de prisos, unde inimile se înalță mai repede decât deznădejdea
Pe un piedestal viu al iubii eterne, unde doar tu îngerul meu m-ai învățat să iubesc umil și ceresc
Iar acum dăinuiesc în a ta iubire pură, trăind aici pe pământ ca într-un rai ce ne aparține
Crime și suspine
O crimă devastatoare, oh tu inima mi-ai furat
Ce chin și jale să trăiesc doar cu umbra ta
M-ai fermecat cu-n glas de sticlă
Lin și atât de curat, cum inima mea de la el a țâșnit de îndat' cu suspin însângerat
Eu zbieram printre umbre după scânteia luminii de iubire ce m-a îndurerat, iar tu doar de voioșiea agoniei mele
M-ai strâns de brațe, ce dulce m-ai zgruzumat, vrând sa-mi fi muza ai rămas doar un spin neiertat
Mi-ai dezgolit sufletul cu semnele tăietoare ale iubirii tale, iar sub pielea despicata mi-ai soptit-n scris ce dor îmi este să te dor
Iar eu ca naiva te-am lăsat sa-ți verși veninul, crezând că voi simiți ceva fior...
Ceva sa mi facă sufletul mort sa simtă ceva...
O iluzie de a iubirii
Asa ca crima mea a fost că te-am iubit, iar a ta că ai ucis un suspin, necrezând că el poate iubi
Anatomia Tăcerii
Am deschis inima ca pe-o carte veche,
Cuvintele șopteau, dar foile erau seci.
Tăcerea mea are vene; pulsează încet,
Un râu nevăzut, dar mereu prezent.
Mă întreb: dacă n-aud ecou, exist?
Dacă strigătul meu se pierde-n abis,
Și nimeni nu știe că sunt, că respir,
Sunt real sau doar o umbră ce conspir’?
Îmi port pielea ca pe un acoperiș uzat,
Fiecare cicatrice e un adevăr îngropat.
Mă recontruiesc, dar clădirile cad,
Fundația e făcută din nisip și oftat.
Frumusețea? O monedă ce nu o plătesc,
Mi-e refuzată, dar nici nu mi-o doresc.
Eu caut ceva ce lumea nu are:
Un sens în haos, o inimă-ntr-o mare.
Dar ce rost are căutarea?
Când răspunsurile-s îngropate în tăcerea mea.
Și totuși, continui, un Sisif modern,
Împingând un munte făcut din etern.
Nu sunt un geniu, dar nici nu sunt om.
Sunt ceva între, un paradox enorm.
Mă nasc și mor în fiecare zi,
Dar nu găsesc nicicând ceea ce aș fi.
Poate că viața nu e răspuns, ci doar întrebare.
Poate că tot ce caut se ascunde în zare.
Sau poate că eu sunt răspunsul ascuns –
Un strigăt care refuză să fie de-ajuns.
Pânză de doruri si suspine
M-am născut în pânza durerii,
Țesut în urlet, nod de tăceri,
Pe umeri, un cer de sticlă crăpată,
Picioarele înfipte-n răni neumblate.
Nu cer iubire, nici alinare,
Doar loc să-mi rostesc trăirea care
Îmi țipă în carne, îmi arde în piept –
Dar voi m-ați închis sub lacătul rece și drept.
M-ați legat de rănile voastre, părinți,
Cu lanțuri din urme și șoapte fierbinți,
Dar nu mi-ați dat voie să-mi cântăresc haina,
Să-mi întreb sufletul dacă doare lumina.
V-a fost greu să priviți? Prea multă lumină?
Prea mult din copilul ce doar se închină
În fața unui cer care nu l-a auzit?
Sau în fața voastră, care l-a iubit… rănit?
Eu nu cer iertare –
Cuvântul meu nu-i un blestem,
E doar povara pe care n-o duc,
Ci o ridic cu vers după vers,
Până-mi îngrop amarul,
Sau mă îngropă el.
Dar să știți:
Când țipați la mine,
Nu mă răniți doar pe mine –
Țipați la copilul care ați fost.
Când loviți,
Nu-mi spargeți doar trupul,
Ci fiecare oglindă
În care vă temeți să vă priviți.
Blestemul nu e al meu.
Blestemul e al vostru,
Dar eu îl rup în fiecare zi,
Cu fiecare clipă în care,
În ciuda totului,
Eu… trăiesc.
Iarna în care tu nu ești
Iarna aceasta are gustul frigului fără formă,
E o gustare amară de vise neterminate,
Am deschis fereastra pentru tine, dar n-ai venit,
Te-am căutat în ninsori, dar erai doar o lumină vagă,
Un fulg pe cale de a se destrăma.
Te-am avut vara, ca o adiere caldă,
Un foc de artificii care mi-a ars pielea,
Dar nu erai nici al meu, nici al lumii,
Erai doar o iluzie, o fantezie într-un ceas
Care s-a oprit când ai plecat.
Acum sunt doar contururi de amintiri,
Păduri de iarnă în care pașii tăi s-au topit,
Și tot ce-mi rămâne e un drum alb, pustiu,
Fără un „noi” care să-l umple de lumină.
Te-am ținut vara ca pe un vis care mă îmbrățișa,
Dar iarna m-ai lăsat cu gândul tău înghețat,
Și mă întreb dacă ai fost vreodată aici,
Sau dacă totul a fost doar un vânt, o ecuație
Care s-a risipit în aerul cald al verii.
Îmi simt inima ca o casă fără foc,
Toate camerele sunt goale, înghețate,
Te-aș vrea înapoi, să înfrunți cu mine
Această iarnă care mă scufundă în gânduri,
Dar tu ești doar o amintire,
O urmă pe care zăpada o va șterge.
Vino înapoi, ca o pasăre migratoare,
Sau lasă-mă să mă topesc sub frigul acesta,
Căci vara mi-ai fost, și acum e doar o iluzie,
Un timp care a fost, dar nu a rămas niciodată.
Cuvinte Tăcute
Te-ai așezat să mă citești, dar nu dai semn,
Privind cu ochii tăi adânci și goi,
De ce nu răspunzi, de ce mă lași în umbra acestui cuvânt,
Când inima mea țipă, dar doar tu rămâi mut?
Citești, dar niciun răspuns nu vine,
Te hrănești din tăceri ce mă rănesc adânc,
Și eu, în loc de iubire, scriu cuvinte tăioase,
Poezii de dor, în loc de dorința de-a te avea.
Mă frâng în cuvinte, mă pierd în fraze,
Pe care le-aș da unui „noi” ce nu mai există,
Și tot ce rămâne sunt scrisori de amor
Ce nu ajung niciodată să-ți atingă inima.
Tu nu te simți, nu simți când rândurile se sparg,
Nu vezi cum te iubesc, dar mă pierd în tăcere,
Și tot ce fac e să dau formă dorului meu,
Un dor ce se împrăștie, dar tu nici măcar nu-l simți.
Nu te grăbi să mă citești, dar măcar lasă un semn,
Un cuvânt, un gest, un semn al ființei tale,
Căci eu, din cauza ta, nu mai scriu despre iubire,
Ci doar despre doruri ce-mi toacă sufletul, rând pe rând.
Aș vrea să mă asculte cineva, măcar o dată,
Dar nu tu, nu tu care îmi ești aproape și departe,
Aș vrea să-mi auzi bătăile de inimă ce strigă,
Dar tu doar mă citești, fără să simți, fără să mă vezi cu adevărat.