O vorbă...

La inimă-n pridvor,

Îmi cântă o porumbiţă,

Un cântec de amor,

Cu-o blondă copiliţă.

Sub streaşină la casă,

Vreo trei sau patru fluturi,

Un bileţel îmi lasă,

Şi-o mie de săruturi.

Sub preşul de la uşă,

Ascuns cântă un greier,

O dragoste nespusă,

În lumea ce-o cutreier.

Prin raza de la soare,

Un semn divin primesc,

Căci copiliţa moare,

De n-am să o iubesc.

Pe-un iute gând m-avânt,

Cu-o roză îmbobocită,

Acum mai mult ca orişicând,

S-ajung la a mea iubită.

M-aşteptă în pridvor,

Cu inima strivită,

Cu sufletul în dor,

Şi faţa aurită.

În grabă un grup de fluturi,

Şi-o porumbiţă albă,

Cu-n greier plin de ciucuri,

Se prind în dans pe-o nalbă.

Alăturea de ei în horă,

Ne prindem şi jucăm,

Pământul de sub noi imploră,

În horă să-l luăm.

Ce-o fi acum pe pământ?

Ce vietăți mai mișună prin leșurile oamenilor?

Cum zboară timpul...

Simt cum clipele îmi ies ca firele de iarbă din piept

dar sunt cosite rapid de moarte...atemporalo!

De ce cosești nebuno, cine te-a tocmit?

Lasă-le, să-mi crească din piept, copaci uriași să crească,

să mă unesc cu cerul

să fiu veșnic...

Între zori și amurg...of, câtă suferință se încheagă!

Amarnic se zbate lumea pe creștetul unei zile.

E în zadar...fiindcă vine vremea de coasă.

Și, atunci, îți vine să urli spre toți Dumnezeii...

De ceee m-ați creaaat! Doar pentru o clipă de viață?

Dați-mi o mie de ani...

dă-mi veșnicia dacă mă iubești ca pe Tine însuți.

Curg, mă scurg în pământ, până-n străfund...

Eu, buricul pământului,

ce nebunie!

De ce cosești nebuno, cine te-a tocmit?

Săgeată-mă Cupidon,

Aruncă săgeţi în mine,

Să-mi curgă iubire prin vine,

Săgeată-mă Cupidon.

Săgeată-mă Cupidon,

Până vei rupe a arcului coardă,

Ca iubirea încet să mă ardă,

Săgeată-mă Cupidon.

Săgeată-mă Cupidon,

Până la ultima săgeată,

Să plouă cu iubire curată,

Săgeată-mă Cupidon.

Săgeată-mă Cupidon,

Cu toate săgeţile deodată,

Să-mi faci tristeţea uitată,

Săgeată-mă Cupidon.

Doamne, ascultă ruga mea,

Acum în seara de Ajun,

Să iei din mine ce vei vrea,

Dar dă copiilor ce ai mai bun.

Doamne, dacă mă iubești,

Ascultă, rog, ce am să-ți spun,

De viață poți să mă sfârșești,

Dar dă copiilor ce ai mai bun.

Doamne, știi că multe n-am,

Și nici speranțe să adun,

Îți dau și sufletul haram,

Dar dă copiilor ce ai mai bun.

Și Domnu-n mila Sa cea mare,

Veni cu bogății duium,

Dar ei rosti cu lacrimi amare:

-Noi vrem pe mama, că ea e ce-ai mai bun.

Cerul mi te-a încredințat

ca pe o umbră fidelă,

fără greutate, fără trup,

dar mereu aproape de pașii tăi.

Te voi urma prin dimineți aglomerate,

voi sta pe marginea patului

când oboseala îți cade din umeri,

mă voi așeza între gândurile tale

ca un spațiu pe care nu-l poți umple.

Nu voi cere nimic.

Nu fac zgomot.

Învăț respirația ta

și o păstrez când râsul altora se stinge.

Sunt martorul tăcut al izbânzilor tale,

ecoul care rămâne

după ce ușile se închid.

Te cunosc fără să mă privești,

îți știu fricile înainte să le rostești,

îți număr tăcerile

ca pe niște mărgele rare.

Aș vrea să-ți ating fruntea,

să-ți șterg neliniștea cu o mână adevărată,

dar menirea mea nu e mângâierea.

Te voi însoți până la capătul fiecărei zile,

te voi păzi de zgomotul care te frânge,

voi fi mereu lângă tine —

dar nu te voi putea atinge vreodată.

Sunt... Singurătatea!

Of, Doamne, câte întrebări şi răspunsuri,

Câte vorbe aruncate în neant…

Mă frământ între lumini şi apusuri,

Mă cufund într-un soare gigant.

Of, Doamne, cât pârjol şi minciună,

Câtă necinste, ruşine, neteamă,

În suflet de om zilnic se adună,

Iar pe Tine, lui Satan te reclamă.

Of, Doamne, se prăvale lăcaşul,

Evanghelii se mistuie în altar,

Necuraţii invadează oraşul,

Piere al credinţei ultim lăstar.

Doamne, se gată petrolul din lampă,

Se întunecă omul în suflet şi-n minte,

Mamele acum joacă roluri de vampă,

Copiii lor blesteamă tainele sfinte.

Doamne, se surpă-n cutremur pământul,

Apele curg în potop ca dintr-o fântână,

Fă de la început lumea, să fie Cuvântul…

Iar pe om… fă-l din iubire, nu din ţărână.

Răscoale de gânduri,
ale pielii furnici.
Te apleci, iar tremur aici.
Umbra ta mă ținea din priviri,
al tău zâmbet mă țintuia aici.
Și atingeri ce-mi sugrumă gânduri,
mâini ce ridică ziduri.
Te rog, nu-mi spune: „Stai aici.”

Eu nu mai sunt zbor către cerul înalt,
Sunt raza tăiată în stâncă de bazalt,
Sunt râul frânt de-a mării tale val,
Ce zdrențuiește țărmul tău fatal...

Însă am renunțat să fiu ecoul mării tale...
Din lacrimi adunate, eu am clădit cristale,
În care-am oglindit bucăți din mine,
Ne mai dorindu-ți stelele din ochi, străine...

Așa că-n mine am coborât încă odată,
Să-mi caut iar și iar lumina de-altădată,
Nerealizând același veșnic impromptu,
Nu am găsit pe nimeni: aici ești numai tu...

Visul de-al meu, plutim pe aripi albe,
Oaste de stele aurii, zâmbet prins în timp,
In depărtări, o șoaptă blândă simt,
Fie afecțiunea noastră-n taină, împărtășim.
Iar voi sta sub luna plină, paznic tainic,

Aproape, dar departe, simțind mereu,
Cu speranța vie, în aerul sălbatic.
Ofilitor, vântul șoptește și ploaia cântă,
La gardă, sunt acolo, sprijin pe nevăzute,
O dorință de distanță, afecțiunea saltă,

Te voi păzi mereu, până în visuri mute.
Un răbdător aștept, în fiecare iris,
Ce duce către tine, o umbră din vis,
A tău, străjer de stele, tu, ecou promis.

Din "Volumul Ceai de portocale și scorțișoară"

CĂLĂTOR STRĂIN (13. 02. 2018)

Se duce noaptea la culcare

când ziua în taină poposeşte

printre clădiri cu felinare

la care nimeni nu soseşte...

De strajă, stat-au noaptea întreagă

şi, obosite, se aşează

pe cai pierduţi în zarea largă

la care sufletu'mi veghează...

Tu te-ai trezit mult mai devreme...

Cocoşii tăi cântau pe când,

de demoni, încercai a nu te teme,

dar te temeai de al tău gând...

În prispa'ţi au cântat cocoşii

cu mii de clipe înainte!

Tu nu-i auzi căci, pene roşii

te-au prins în mreje, jurăminte!...

Şi n-ai văzut cum dimineaţa

s-a prefăcut într-o sulfină

şi n-ai simţit în tine viaţa

cerându-şi rolul de verbină...

În nopţile de sărbătoare...

Ştiu că visezi dar, în zadar,

dacă nu rogi această floare

să îţi vindece un gând hoinar...

Verbina, numai dânsa, ştie

a ne fi leac desăvârşit

de aceea, o sădeau prin vie

romanii şi cei din Egipt...

Or, dacă astă iarbă sacră

ne-ar fi salvat de dor, de chin,

am fi aflat ce ne consacră...

Iubirea sau un alt destin!

Căci, a iubi nu e un drept,

nu e pedeapsă de la zei,

ci e destin de înţelept

pe care nu-l primeşti, ţi-l iei!

Încă e timp, de înţelegi

că tu eşti soarta, eşti puterea,

întinde mâna să alegi

iubire pură, nu durerea!

Întinde mâinile amândouă,

nu obosi, mai e puţin

şi alte mâini pline cu rouă

te-or mângâia, ţi-or fi alin!

Se duce noaptea la culcare

când ziua în taină poposeşte,

printre clădiri cu felinare

un călător străin soseşte...

Timpul ma alearga

Sau eu il alerg pe el

Timpul dispare in neant...

Sau el nu exista pentru mine.

Timpul meu si al tau ,

Se joaca unul cu altul

Si nu se regasesc in timp.

Timpul tau si timpul meu,

Se ating si se indeparteaza,

Cu fiecare atingere, respiratie si vibratie.

Timpul meu nu este timpul tau,

Timpul tau este timpul meu!

Pe țărmul ud din marea de safir,

Se lasă noaptea caldă și albastră,

Purtăm în suflet dragoste și mir,

Privind spre bolta cerului, măiastră.

Un val pierdut se sparge de nisip

Și ne inundă gleznele trudite,

Iar eu revăd pe chipul tău un chip

Născut din două inimi fericite.