La Pol...

De când suntem mici avem vise,

De multe ori ele nu sunt atinse,

Toți au așteptări, speranțe,

Dar, ele nu te i-au mereu în brațe,

Iar atunci, tristețea vine din senin,

Și te cuprinde cu brațele de mărăcini

Durerea apare, se urcă în spinare,

Iar pofta de viață dispare.

Ce e viața când nu te iubești?

Ce viața când nu știi să iubești?

Devii o simpla carapace,

Care nu va avea pace,

Un gând te va frământa în fiecare zi,

Cu ce-ai greșit când ai fost copil...

Ce bine și frumos a fost,

Când viața mai avea rost.

Sunt multe clipe grele cind as da inapoi...

In melancolii ma'nnec ca-n volburate ploi...

Ma'mpiedic in greseli,desi asta e firesc,

Visez deseori la vise in care ma ratacesc...

Privesc real la viata,dar cred si in minuni..

Sinceritatea'n palme,desigur nu-i fara minciuni...

Dar cred in tot ce-i bine si bunatatea'n viata,

restul tot se trece cu zimbetul pe fata!!!

In lungul strazii

sub ultimul felinar

Doi betivi imbratisati

Intr-un triunghi isoscel

Ninge peste ei

Acea zapada

care nu-nfrigureaza

Ninge peste ei

doar o mingiiere

In clopotul de lumina

al ultimului felinar

Se sfirseste strada

Se sfirseste iarna

O nouă zi apare-n geam
Şi este clar că-i dimineaţă,
Iar el, poetul stă gandind...
La viaţă.
Să-nceapă el acum să scrie?
Mai are oare-acum vreun rost
Să scrie-o nouă epopee
Din tot ce-a fost?
Incepe-ntr-un tarziu povestea
Unui bătran ce-abia mergea
Pe-un drum pustiu, pe timp de noapte,
Pe calea sa...
E frant bătranul din poveste,
Iar autorul supărat
Ii strigă parcă-n ghilimele:
"Cazi la pămant, bătran stricat".
Şi el căzu...
Puterea parcă i se scurse,
Iar inima abia că-i bate
Şi palmele bătătorite
Strangeau uşor iarba uscată.
Se duce...se stinge-n fiecare clipă,
O carte Sfantă-i cade din manta,
Abia c-o vede şi şopteşte:
"Doamne, ia-mă in Impărăţia Ta".
N-avea nimic in lumea asta,
N-avea copii, n-avea nici casă,
Era doar el, nimic mai mult
Şi chiar puterea lui il lasă.
Ii strigă-ntr-un tarziu poetul:
"Să nu cumva să mori, bătrane
Căci viaţa ta e-n mintea mea
Şi de tu mori, ce-mi mai rămane?"
Nu apucă insă s-asculte
Cuvintele acelea ne-nţelese;
Inchise ochii şi muri
In ierburile dese.
"Iar m-ai trădat, bărtane!"
Strigă poetul cu putere;
"Ce pot să fac să te renasc,
Bătran stricat...plin de durere?"
S-a dus povestea incepută,
S-a dus creaţia de o viaţă,
Pană şi eroii-mi mor
De dimineaţă...

Întâmplări aleargă nefiresc peste mine,

Văpăile sorții mă ating pe aripe,

Legat de un munte pământul mă ține,

Iar murmurul meu începu ca să țipe.

Carnea se zbate sub suspinul durerii,

Vene secate de sânge sorb întuneric,

Pe moarte încerc uneori să o sperii,

Dar ea mă deplânge și râde isteric.

Strigătul mamei se sfărâmă în șoapte,

Pleoapele îmi sunt cu plumb încărcate,

Orb mă cufund într-o veșnică noapte,

Fără stele și cer unde vântul nu bate.

Zvârcolirile mele dosesc mângâieri,

Neconsolat aștept condamnarea la zid,

Pe aripi îmi cresc nefiresc primăveri,

Și într-un veșnic repaos mă închid.

Roz,gri,alb

Dar dacă noi vrem albastru? 

Toamna-calmă 

Dar dacă noi dorim energie?

Dacă noi plecăm?

Dacă suntem diferiți? 

Dacă ne rupem,

De culorile pe care ni le-ati impus? 

Voi ați păstrat ordinea culorilor ? 

Vrem să luăm,noi pensula în mănă

Și să zburăm, munții verzi!

Nu pe cei gri, 

Și prin zborul nostru

O să descoperim, pe prima parte 

Persoanele care nu și-au luat paleta în propriile mâini

Iar, pe partea cealaltă

O să descoperim persoane

Care o să-și dorească

Ca ei să ne vopsească aripile 

Cu un roșu intens,

Ca un râu de sânge

Și să ne facă ochii 

Să semene cu rimelul scurs...

Azi,o să vedem

Dacă culorile cu care ne-ați crescut 

Au fost excelente 

Sau...

Dacă au fost doar risipite 

Într-o lume,

În care multe aripi sunt tăiate 

Iar paleta rămâne doar cu trei culori...

Aripile sunt albe...

Alb- puritate,frumos 

Apoi se amestecă puțin, 

Cu un roz, sau cu o altă culoare 

Până la vârsta 

Când o să primim paleta 

Jumătate de aripă este pictată,

Iar cu timpul 

Prin decizia,

Cea care lasă un gol în suflet

Părăsirea celor care mereu ți-au fost acolo,

Acolo, ca să nu-ți strice armonia liniștită 

Din paletă sau din muzică.

Care au încercat să îți țină muzica vie...

Prin aceasta, noi începem să pictăm pe cealaltă,

Unii o să înceapă să picteze cu culorii calme și calde

Alții cu culori stridente 

Iar,când o să ne întoarcem ,

La ai noștri, pentru o perioadă scurtă

Dânșii o să fie...

Mândri sau supărați 

Când o să vadă în ce s-a transformat opera lor.

Nimeni nu poate preveni ,

Nici măcar ei, 

Dacă dăruirea paletei, 

O să fie un lucru bun...

Dar, toți sunt obligați să o facă 

Toți trebuie să vadă cum

Creația lor, opera lor 

Își ia zborul, 

Prima dată...Timid

Apoi energetic, 

Și prin acest zbor, 

Sufletul rămâne...Incomplet.

Pășeam spășit pe păru-ți lung,

În visul tău ca să ajung,

Să-ți mângâi noaptea tulburată,

Să-ți spun adio înc- odată.

Și-mi car singurătatea istovit,

Pe gândurile unui neiubit,

Și trec prin râu și dorm pe plantă,

Iar noaptea, Luna mi-e amantă,

Iar raza rece-mi intră-n tâmple,

Cu gânduri, mintea să îmi umple,

Din mine cad ca dintr-un pom isteric,

Doar frunze de nisip și întuneric,

Mânate în vârtej spre-o caravană,

De-un vânt stârnit din a mea rană,

Sunt despuiat de orișice trăire,

Și nu mai știu de-a mea menire,

Și merg, și merg spre orișiunde,

Acolo unde nu mă pot ascunde,

Pe păru-ți lung spre visul tău,

Să-ți spun adio și să-mi pară rău!

Peste codri toamna trece,

Lasând frunze moarte-n urmă,

Alungată de-un vânt rece,

Şi de norii plini de brumă.

Ceru-i cenuşiu, şi-i frig,

Din el cad fulgi albi şi mici,

Stau pisoii strânşi covrig,

După sobă la bunici.

A îmbrăcat pământul haina,

Cea pufoasă, albă, moale

I-a croit-o Zâna Iarna

Din fulgi, ţurţuri şi petale.

Au ieşit copii afară,

Trăgând săniile-n sus,

Şi din strâmta ulicioară,

 Au făcut un derdeluş.

Unii mai cuminţi şi buni,

Omul de zăpadă fac,

Îi pun ochii din cărbuni,

Şi-n loc de palton un sac.

Alţii bulgări construiesc,

Fac muniţii din zăpadă,

Inamicul îl pândesc,

Şi-l atrag în ambuscadă.

Negreşit războiu începe,

Zboară bulgări de omăt,

Iară una dintre cete,

A început să dea-ndărăt.

Soarele cu faţa albă,

Ascuns după norii grei,

Aruncând o rază caldă,

Râde-n hohote de ei.

Dacă soarta m-ar lăsa,

Să te fac cu mâna mea,

Aş lua un boț de humă,

Și o inimă de mumă,

Aş lua un glas de înger,

Şi o ramură de sânger,

Și un pic de praf de stele,

Să fii maica mamei mele,

Aş lua boabe de rouă,

Pentru buzele amândouă,

Și lumini din univers,

Pentru al tău surâs imens,

Aş lua flori din năframă,

Să te fac frumoasă mamă

Şi culori din curcubeu,

Pentru copilașul meu,

Aş lua din cer iertare,

Să-ți pun fire iubitoare,

Și aș plânge peste tine,

Să fii lacrimă din mine,

Aş lua farmec de zână,

Și te-aș face cea mai bună,

Și oriunde vei umbla,

Să fiu respirația ta,

Şi te-aș răstigni pe-o cruce,

Să mă ierți când mă voi duce,

Să mă învii apoi cândva,

Și să stau de-a dreapta ta.

Într-un cuib de cucuvele,

Plânge umbra mamei mele,

Prin fereastră intră-n casă,

Raza ei întunecoasă,

Și se-ndreaptă înspre icoană,

Unde intră ca să doarmă.

Casa prinde rădăcină,

Umbra mamei e lumină,

Și se vede prin podea,

Ochii săi de catifea,

Și preumblă prin pământ,

Trupul ei bătrân, flămând,

Și se-ntinde ca o mână,

Printr-un vrej de mătrăgună,

Şi mă ia de după gât,

Să-i țin noaptea de urât,

Şi mă mângâie pe frunte,

Și pe tâmplele cărunte...

Și îmi soarbe de pe obraz,

Lacrimile de necaz.

Eu cu patimă sărut,

Lacrimile ei de lut,

Şi le-adun încet pe toate,

Zi de zi noapte de noapte,

Plămădind cu a mea mână,

Trupul ei de sfântă mumă,

Şi-n a șasea dimineață,

Am suflat cu a mea viață,

Dar icoana de pe masă,

Unde doarme seara acasă,

Maica mea cu chip frumos,

Îmi șopti cu glas mieros:

Nu se poate fiul meu,

Să mă știu în viață eu,

Iară tu să fii în casă,

Doar o rază luminoasă.

Fă din lacrima de lut,

Un altar înspre trecut,

Și pe masa sa întinsă,

Las-o candelă aprinsă,

Și să știi feciorul meu,

Că lumina... voi fi eu!

Maica mea, lumina mea!

Fiul meu, altarul meu!

E o primăvară veșnică în tine,

Iar sânii-ți înfloresc în fiecare zi,

Mă țin de pleoape să te văd mai bine,

De le închid mi-e teamă c-oi orbi.

Pe loc te-aș desfrunzi de toate,

Arându-te cu plugul pe pulpele de gheaţă,

Iar ochii prin noroaie să-mi înoate,

Vâslind din gene până dimineață.

Săruturi grele aș arunca din ram în ram,

Să-mi înflorească ochiul dinspre tine,

Și ți-aș zidi chiar azi pe coapse-un geam,

La care-oi pune vitralii albe și cortine.

M-aș furișa tiptil pe sub pământul ud,

Să încolţesc pe pielea-ţi albă de satin,

Să mă adap setos din sânu-ţi crud,

Şi-n primăvara ta, astenic să leşin.

I-aș pune oase sufletului meu,

Să-l văd cum umblă derbedeu,

Să-l bat și să-l închid în turlă,

S-aud cum carnea părăsită urlă.

Să-l chinui ca pe trupul meu,

Să nu se mai întoarcă-n Dumnezeu,

Să fie îngropat într-un coșciug,

În rai să fie carne din belșug.

Să lucre zilnic pentr-o pâine,

Să ducă viața mea de câine,

Apoi cu zâmbetul pe față,

Să roage-n fiecare dimineață,

Ca osul alb și luminos să fie,

Și carnea să miroase-a iasomie,

Tot trupul să se-nalțe-n cer,

Iar el să stea-n pământ stingher,

Să moară viermele de foame,

Că nu mai are os și carne,

S-aștepte descărnat și fără piele,

În trup o nouă Înviere.