La Pol...

De-a lungul străzii ce ca un râu curgea,

Din zecile de case cu ușile închise,

La una mai micuță privirea-mi se oprise,

Căci tocmai dinaintea-mi o tânără ieșea.

Avea-n priviri o teamă de vremuri viitoare,

Și pașii îi sunau ca două clopotele rebele,

Un vis de mare nuntă plutea încet sub stele,

Iar noaptea se retrase în săli de catedrale.

Plecau răzleț spre mine priviri fără scânteie,

De parcă purta-n sine o vină din trecut,

Iar mersul său din coapse, de toți era plăcut,

Căci toată grația căzuse în trupu-i de femeie.

Trecea în mare grabă cu-n aer cenușiu,

Un semn, ca o pecete pe sufletul oricui,

Și-am înțeles atunci: că timpul nu e viu,

Și noi murim încet, privind un chip pustiu.

Și mult după ce pașii te strâng ca-ntr-o cătușă,

Simțit-am cum privirea se-așterne peste ea,

Când inima, nebuna, s-o strig îmi tot cerea,

Ea brusc făcuse dreapta intrând pe-o altă ușă.

Dacă sunt oameni fericiţi, de ce nu urlă?

De ce nu apar în stradă cu ţipete neîncetate?

Să-şi risipe trăirea cu bucium şi surlă,

Să ştie că-i bucuros până şi ultima vietate.

Mi-aş consuma toată energia pe care o deţin,

Să fac comunicabilă starea mea de fericire,

Şi n-aş regreta dacă apoi pe picioare nu mă mai ţin,

Ori dacă mi-ar pieri vocea sau să cad în orbire.

Beat de eternitate şi atras de infinit,

Mă prăvălesc prin spaţii ca o figură solară,

Uşor ca o iluzie ori ca un zâmbet chinuit,

Mă risipesc într-un nimic, pe care-l simt o povară.

Cui să mă închin prin aceste deşerturi?

Cui să întind mâna prin aceste singurătăţi?

La cine să mă opresc să mă bată prin certuri,

Şi să primesc mângâieri lipsite de prejudecăţi?

Când mă gândesc la mine, îmi vine să plâng …

Urăsc totul într-un sentiment de responsabilitate,

Învăluiri melancolice ca într-un cleşte mă strâng,

Mă salvez din tristeţe, cărând suferinţă în spate.

În noaptea cu miros de tei,

Un vânt aduce vechi povești,

Iar stelele se sting scântei,

Dar tu nu ești, dar tu nu ești!

Pe drumul lung al negrei seri,

Îmi port tăcerea îndurerat,

Și-ntreb în gând aceleași veri,

Unde-a plecat, unde-a plecat?

Prin mintea mea treci ca un vis,

Și taina ta mă cheamă iar,

Rămâne dorul necuprins,

Dar e-n zadar, dar e-n zadar!

Se frâng în noapte vechi chemări,

Și luna cade-n raze mii,

Eu strâng în piept aceleași stări,

Dar nu mai vii, dar nu mai vii!

O altă noapte voi păzi,

Cu un alt cer în trup pustiu,

Și tot la tine voi gândi,

C-așa mă știu, c-așa mă știu!

Iar dacă timpul va-ngropa,

Tot focul nostru rătăcit,

Eu veșnic te voi aștepta,

Că te-am iubit, că te-am iubit!

Mi-e sângele o lacrimă-ngheţată,
În care tinerețea întruna țipă,
Iar inima — o pasăre vânată,
Ce zboară numai cu-o aripă.

Pe tâmpla mea trecutul se răsfrânge,
Ca o zăpadă neagră peste gând,
Şi-n suflet o fiinţă moartă-mi plânge,
Cu vocea mamei venită din pământ.

Sunt muntele ce urlă în cădere,
Cu prăbuşirea-n el crescută lin,
Iar sufletul prin trup e-o adiere,
Ce zilnic mustră pârdalnicul destin.

Mă-ntind în mine ca o rădăcină,
Într-un pământ cu apele uscate,
Și mă târăsc din hrube spre lumină,
Cărând păcatu' originar în spate.

Luna stă să nască,

Și urlă la lup,

Moașa-i pământească,

Însă n-are trup.

Soarele-i poznașul,

Ce-a produs pricina,

Se ascunde lașul,

Ca să-i uite vina.

Roșie, pustie,

Stă tristă și plânge,

Parcă-i o stafie,

Înmuiată-n sânge.

Mâine în zori de zi,

Spune un oracol,

Ea va zămisli,

Un mare miracol.

Soare nu va fi,

Nici Lună completă,

Ci ne vom trezi,

C-un pui de cometă.

Pe unde treci, se stinge primăvara,

Și într-o ploaie rece sunt captiv,

Mi-e glasul stins — mi l-a luat visarea,

Când te-am chemat, fără motiv.

Rămâi, în gândul meu, măcar o clipă,

Cu-al tău parfum uitat lângă oglindă,

Căci lumea mea, fără a ta aripă,

Doar într-un cerc închis se plimbă.

În nopțile târzii, când dorul plânge,

Te caut printre umbre, și blestem

Lumina ta ce tainic se răsfrânge,

Pe-al meu umil altar fără totem.

Mi-e sufletul o rană fără vreme,

Un clopot vechi, în turlă părăsit, 

Și-n el, ecoul viu, mereu se teme, 

Că în tăcerea ta își va găsi sfârșit. 

Te-aș mai striga dar glasul mi-e cenușă,

Și vântul mi-l înalță, și-l ucide,

Rămân cu ochii ațintiți spre ușă, 

Că poate într-o zi o vei deschide. 

Legume și fructe care,

Cu-o frumoasă-nfatisare,

Ba chiar cu mândră culoare 

Te îmbie a cumpăra.

Și când uite ajuns acasă,

Să le folosești la masă...

Fără gust adevărat,

Nici nu sti ce ai mâncat 

Nu știu controlate.. oare?

Au avut verificare?

De le-ar fi verificat...

Poate nu ne-ar fi-nselat.

Spun multi sunt deosebite...

Vor să vândă marfa lor..

Dar care e vina noastră!?

Că din puținul venit,

Adunat cu mare trudă,

Iară  am fost păcălit.

Poezia nu se scrie,
ea se acordează —
precum o orchestră invizibilă
în care tăcerea mânuiește bagheta.

Fiecare literă — o notă,
cândva tremurată,
altminteri aprinsă ca o coardă atinsă prea viu.
O percepi?
Nu în priviri —
în stern,
acolo unde suflul deprinde rostul.

Cuvântul — portativul
pe care sufletul își așază pașii
fără de îngăduință.

Și, subit,
tot ce-ai fost —
o ezitare,
un dor nesfârșit,
o rană ce n-a învățat să tacă —
se rânduiește,
se înlănțuie,
se cântă.

Nu mai ești tu.
Ești sonoritate.

Ești vibrația dintre două tăceri
care au consimțit să se iubească.

Poezia nu reclamă,
nu strigă,
nu explică.

Ea doar îți așază inima
într-o cheie sol-ară
și te lasă
să te asculți.

Un omagiu adus ”Poeziei” cu prilejul Zilei internaționale a poeziei.

De oameni sa te ferești,

În ochi ai grija sa nu-i privești.

Te vor vrăji cu ale lor minciuni

Și după vor pune peste tine blesteme și amaraciuni.

Ai grijă, căci sunt o otravă,

Și distrug orice înconjoară.

Vin ca o flacără mistuitoare,

Pentru aceasta lume, dăunătoare.

Ei mint și ispitesc aievea unor demoni,

Nu or fi ei oare, deoarece doresc năpastă si teroare?

S-a dus un an cu rele, bune,
Am râs, am plâns și am iubit ,
Dar la sfârșitul lui pot spune
Că l-am trăit cum mi-am dorit.

Am fost corect față de mine,
Față de cei din jurul meu,
De-am făcut rău, de-am făcut bine,
Mă judecă doar Dumnezeu.

Am încercat ca-n orice faptă
Să fac un bine și s-ajut
Și-am tras din greu să nu-i las baltă
Pe cei ce-n mine au crezut.

Am strâns din dinți, am muncit bine
Și la o parte nu m-am dat
Și am fost mulțumit de mine
În tot ce am realizat.

Un strop din mine-am pus în toate,
Fără ca-n schimb s-aștept ceva
Și astăzi, când mă uit în spate,
Nu am nimic ce regreta.

Sunt mândru de-orice vorbă spusă,
Sunt mândru de-orice gest făcut,
De orice alinare-adusă
Cuiva total necunoscut,

Că am trăit cu demnitate,
Că n-am făcut vreun compromis,
Sunt mândru în totalitate
De orice vers care l-am scris.

Am făcut ce-am crezut că-i bine
Și inima-am știut s-ascult
Cu ce sunt eu nu mi-e rușine,
La anul o să fiu mai mult!

În jurul tău când totu-i ars, 

Și flacăra-i stăpână, 

Nu aduna ce a rămas, 

Ci sapă o fântână. 

Furtuna-n cale ți s-a pus, 

Și barca țăndări e făcută, 

Nu plânge lemnul ce s-a dus, 

Ci fă-ți din ce-a rămas o plută.

De ți se ia și dreptul la cuvânt, 

Și ești de toți prezenți mințit, 

Nu-ți vinde liniștea pe un mormânt,

Ci fă din adevăr... cuțit.

Când gerul ți-a ucis grădina, 

Și rodul sub zăpadă plânge,

Nu blestema, și nu da vina, 

Sămânța ce-a rămas o strânge.

Când ce ai fost se clatină-n oglindă, 

Și chipul tău se-ntreabă cine ești, 

Nu căuta o scuză să surprindă, 

Ci un chip nou cu care să privești. 

Când drumul brusc ți se va frânge, 

Și pașii-s împietriți lângă hotar, 

Nu te întoarce înapoi și plânge, 

Ci fă-ți prin toate un culoar. 

Iar dacă valul vieții te lovește, 

Și nu mai vezi nici o ieșire, 

Tu înspre cer umil privește,

Și aripi fă-ți din prăbușire. 

Zgomotos gândim - să vină iarna!

Dar atunci când ea apare,

Ne sucim și gâtul, ochii...

Poate vine totuși vara!

Apusuri lungi anunță vara,

Sortimente noi de soare tot apar;

Lâncezi, în urale, ne topim ca ceara

Poate vine totuși iarăși iarna!

Marius Ene, Ianuarie 2026, Sibiu