La steaua (II)

- Ce spui de-un roșu, ușor ruginiu
Sau poate vrei un galben spre muștar,
Mai am și un aprins porocaliu
Stai nemișcat! Așa! Zâmbește clar!

Pentru obraji, un ocru mai deschis
Iar pentru ochi, un brun întunecat
Nu te mișca! De câte ori ți-am zis?!
Nu ai un chip ușor de desenat!

Te fac la tâmple cu un soi de gri,
Iar la pomeți îți pun cărămiziu
La buze un roz pal s-ar potrivi
Și părul de un negru argintiu

- Nu te mișca! - Oh, dar te rog, dă-mi pace!
Nu pot să stau înțepenit, nu vezi?
Sunt om, mă mișc, că-ți place, că nu-ți place,
Cine ești tu și cum de mă pictezi?

Îmi râse-n nas ca la o glumă bună
- Vai, scuză-mă că nu m-am prezentat!
Sunt Toamna, cea născută ca să pună
Pe-o pânză, totul, cât mai colorat!

Din ai inimii trişti trandafiri,
Ţi-am ţesut aşternut de petale,
Dar pe suflet, în loc de iubiri,
Erau urmele tălpilor tale.

Iar din noapte covor ţi-am făcut
Şi, timid, ţi-aşterneam stele-n cale,
Dar pe suflet, în loc de sărut,
Erau urmele tălpilor tale.

Ale ochilor lacrimi le-am strâns,
Le-am schimbat pentru tine-n cristale,
Ţi le-am dat, dar pe sufletul plâns,
Erau urmele tălpilor tale.

Te-am iubit, însă tu te-ai jucat,
Eu credeam, tu-mi spuneai vorbe goale,
Şi pe suflet adânc mi-ai lăsat
Răni cu urmele tălpilor tale...

Margaretele, toamna, mângâiate de vânt,

Frunze cad, ruginite, peste albele straie,

Margaretele, toamna, lasă capu-n pământ,

Părăsite de soare, ’mbrățişate de ploaie.

Rochia lor de mireasă pare fadă şi gri,

Pete brun-roşioare trena lungă-i ornează,

Poze reci, muze triste ale toamnei târzii,

Policandre de stele din văzduh le veghează.

Margaretele, toamna, ca prin vis risipesc

Primăveri de smaralde negăsite vreodată

Și când toți le cred moarte, dintr-odată-nfloresc

Albe, tinere, zvelte, într-un suflet de fată.

Un apus acuarelă, niciodată de-ajuns,

Nu ascunde vederii prăbuşiri de petale...

Ochii lor verzi şi limpezi lăcrimează pe-ascuns,

Margaretele, toamna, plâng iubiri abisale.

Un trandafir s-a ofilit
Cândva, la început de vară
Trist, ignorat și neiubit,
Uitat în arșița de-afară

S-a scuturat tot așteptând
Ca ploaia să nu-l ocolească
Sau măcar roua, când și când,
Petalele să-i umezească.

Mai mulți din jur l-au amăgit
Că ploaia nu vine chemată,
Dar c-o să vină negreșit
Când nu te-aștepți, așa, deodată.

În așteptare au trecut
Ani mulți de lacrimi și suspine,
Dar ploaia tot n-a apărut
Și nici nu da vreun semn că vine.

Din cerul unor ochi senini
Ea continua neabătută,
Să cadă peste mărăcini
Și peste lanuri de cucută.

Și când ajunse-ntr-un târziu,
Petalele-i zăceau pe trepte,
Căci trandafirul sângeriu
Murise, obosit s-aștepte.

Acum degeaba potopea
Pământul tot, înverșunată...
Nimic nu mai putea schimba,
Ce-i mort nu-nvie niciodată.

Degeaba norii-ntunecați
Pe cer a început să-i strângă,
Cu stropii-n lacrimi transformați,
Nu mai putea decât să-l plângă.

De-ar fi ar da și soarele
Și-n beznă grea ar bate drumul,
Să-i mângâie petalele
Și să-i mai simtă iar parfumul.

Căzu câteva ore-n șir
Nevrând să se obișnuiască
Cu gândul că un trandafir
Nicicând n-o să mai înflorească.

Așa a fost lăsat de sus
Și poate-așa va fi să fie,
Mereu un trandafir răpus,
Mereu o ploaie prea târzie.

De după norii în delir
Un curcubeu stă să apară,
Un zâmbet trist de trandafir,
Pierdut la început de vară.

Sufletul ce n-are parte de iubire niciodată,
Este ca o floare care nu a fost nicicând udată.
E un pom ce-oferă roade cu un gust dumnezeiesc,
Dar care nu sunt culese și-n uitare putrezesc.

Sufletul ce n-are parte de iubire niciodată
E ca o pășune verde, de gândaci contaminată
Nu hrănește și n-adapă decât hâdul parazit,
Cam acesta e tabloul unui suflet neiubit.

Sufletul ce n-are parte de iubire niciodată,
Greu rămâne cald și vesel într-o lume necurată.
Se căznește, și se-ncruntă, și se-nvolbură un pic
Ca să afle-apoi că, singur, nu poate schimba nimic.

Sufletul ce n-are parte de iubire niciodată,
Este ca o brigantină pe o mare agitată
Când speranțele-s pierdute și când totul pare mort,
Doar vântul cald al credinței o aduce-ntreagă-n port.

Sufletul ce n-are parte de iubire niciodată
E un suflet cu o boală care greu va fi tratată
Nu-s remedii, nu-s pastile, nu se poate opera,
Nu-s transplanturi, doar alt suflet îl mai poate vindeca.

Un clovn cândva se-ndrăgostise
De-o acrobată la trapez,
Frumoasă cum numai în vise
Sau în reviste poți să vezi.

Și ziua-i trece chinuită,
Iar noaptea-i trece fără somn,
Iubirea nemărturisită
Îl mistuia pe bietul clovn.

Căci nu găsea în el puterea
Să-i spună tot ce-avea de spus
Și-n gând îl bântuia părerea
Cum că țintește mult prea sus.

Dar ce să îi mărturisească
În preajma ei când se afla?
Abia-ndrăznea să o privească,
Să nu o supere cumva!

În noapte, în a sa cabină,
Întins pe pat, el se gândea,
Tot așteptând somnul să vină:
„Știu că nu poate fi a mea.

Sunt doar un clovn, nu îmi fac vise,
Nu îi prezint vreun interes.
Spre ea, sunt numai porți închise
La care bat fără succes.

Și pentru că mi-e dragă tare,
Nu-i cer... N-aștept să mă iubească
Dar dac-am să-i ofer o floare,
Poate-o voi face să zâmbească.

Un trandafir ca s-o răsfețe,
Un gest precum o mângâiere,
Pe care-n clipe de tristețe
Să-l țină minte cu plăcere”.

După aproape-o săptămână
De ezitări, cu pașii grei,
Porni c-un trandafir în mână
Timid, către cabina ei.

Bătu în ușă fără vlagă,
Picioarele îi tremurau,
Simțea în ființa lui întreagă
Emoții ce îl sufocau.

Lăsase teama să-l pătrundă
Și neîncrederea-l pișca,
Voia să fugă, să se-ascundă,
Dar nu se mai putea mișca.

Apoi, când din cabină-apare,
Ea să-nţeleagă nu putea,
Ce face acest clovn cu-o floare
În miez de zi la ușa sa?

Secundele-și urmară șirul,
Dar pentru el păreau un veac.
Zâmbind, i-ntinse trandafirul:
„E pentru tine. Eu te plac!”.

Pentru-o secundă uluită
De îndrăzneala clovnului,
Rămase locului țintită
Și enervată-i spuse lui:

„Mă mir că nu îți e rușine
Să-mi spui tu mie că mă placi,
Iar acest gest făcut de tine
Nu se cuvine să îl faci!”.

Dar el i-a spus: „Nu am pretenții,
Am vrut doar să te-nveselesc.
Am cele mai bune intenții,
Un simplu gest prietenesc”.

„Prieteni?”, zise-nfuriată,
„Noi doi prieteni? Mi-aduci flori,
Când noi în viața asta toată
Dac-am vorbit de două ori?

N-am fost și nu vom fi vreodată
Prieteni și nici altceva.
Și-acum, te rog să pleci îndată
Și să te-ntorci în lumea ta!

Nu-mi trebuie florile tale,
N-avem nimic de discutat
Și nu îmi mai ieși în cale,
Ești doar un clovn, un obsedat!”.

Aruncă floarea în țărână
Ca pe-un nimic de câțiva lei
Și fără alt cuvânt să spună,
Trânti cu ușa-n urma ei.

El se-aplecă să o ridice,
Petalele i-a scuturat,
Simțea în suflet mii de bice,
Ce îl loveau neîncetat.

Se-ntoarse trist, cu floarea-n mână,
Cu capu-n jos, al nimănui,
Simțea nevoia să rămână
Singur, cu gândurile lui.

Ajuns acasă, în cabină,
El căuta nelămurit
Să vadă unde-a fost de vină,
Să vadă unde a greșit.

„Atâtea chipuri fericite,
Atâtea zâmbete-am cules
Și câte-aplauze primite...
La urmă cu ce m-am ales?

Cu lacrimi grele curse-n mine
Pe-altarul zeului Amor,
Cu umilință și rușine,
Tratat ca pe-un răufăcător.

Ce loc să fie-acesta oare
Și în ce Univers ciudat,
Dacă oferi cuiva o floare,
E-un gest atât de condamnat?

În toată această-mpreunare
De vorbe mari și oameni mici,
Lipsit de orice apărare,
Mă simt ca un străin aici.

De ce să plâng? Cui folosește?
Încerc tristeții să-i rezist
Nimeni, oricum, nu se gândește
Cum că un clovn poate fi trist”.

Privindu-și chipul în oglindă,
Își spuse: „Masca mi-o iubesc!
Cât timp o port, n-au să se prindă,
Toți or să creadă că zâmbesc”.

Dar suferea-n tăcere clovnul...
Cu suflet greu și pustiit,
S-a-ntins pe pat sperând că somnul
Va șterge-acest coșmar trăit.

Deși-ncercase să nu plângă,
Câteva lacrimi i-au scăpat...
Dar ce sunt câteva pe lângă
Ce zâmbete a adunat?

De-un gând speranța își agață:
„De ce să simt că-s umilit?
În situația de față,
Nu eu sunt cel care-a greșit!

De stau să mă gândesc mai bine,
De ce să mă blamez atât?
De ce să simt că mi-e rușine?
Doar n-am făcut nimic urât!

Ba, dimpotrivă, să țin seama:
La început am fost fricos,
Dar mai apoi mi-am învins teama
Și am făcut un gest frumos!”.

Căzu-ntr-un somn fără de vise,
Sleit de tot și întristat...
Un clovn cândva se-ndrăgostise
De cine nu a meritat.

Privesc harta Europei, parcă cautând ceva,

Istoria-mi amintește, ce furtuni au fost în ea, 

Popoare migratoare au venit și vin mereu,

Liniște n-a fost nicicând, e tot mai greu.

Imperilile au prins aripi,luând in gheare,

Hălci din țările vecine, prin forță și urgie,

Țări, popoare mici fără apărare

Și s-au declarat- „ puteri ” ai lumii, o eroare...

Puterile „ cresc” și „ scad” în uitarea timpului,

Viacuri  i-au trebuit românului să clădească,

Ca urmașii de azi, au cu ce să se fălească,

Și ei scot ȚARA în bătaia tunului, a vântului.

Am rămas hipnotizat de ce-am văzut, 

Europa nu are nici o țară așa frumoasă,

E pictura unui înțelept, din cer căzut

Doar în ea vreau să trăiesc, mă simt acasă.

E aproape un cerc imaginar, bogat,

Cămpii și munți, dealuri și văi,

Curg ape vijelii, hergelii , cresc lanuri calme

Asta-i chipul țării mele, dar nimănui argat !

Limba română ne ține de vatră,

ne poartă dorul pe câmpuri și-n sat,

ea crește-n suflet, tăcută și dreaptă,

povestea străbună ce nu s-a uitat.

În graiul românesc găsim puterea,

și bucuria, și dorul curat,

el ne adună, ne ține tăria,

în inimă vie rămâne legat.

Limba română e mândria mea,

rădăcina veche ce nu va seca,

prin ea trăim și ne vom aminti,

suntem un neam ce nu va muri.

31.08.2025

Andrei GUȚU

În van se zbate marea

oricât ar fi de-adâncă,

n-o reuși surparea

cât țărmul e de stâncă.

Căci stânca poate să înfrunte

și grozăviile din munte,

iar munții nu s-or nărui

atât cât stânca va trăi.

Și nici pădurea n-o pieri,

căci omul o va ocroti.

Toate ființele din fire

aspiră la nemurire,

căci pentru ele trăiesc Zei,

iar pentru oameni Dumnezei.

Și știu că  ființa românească

a-nvins dușmani ca să trăiască.

Ea niciodată n-o pieri,

dacă un monolit va fi!

Acum în zi de sărbatoare mare,

Nedumirit îmi pun o întrebare,

Oare mai sunt români adevărați,

Și nu  doar oameni împovarați?

Trăim cu toții o perioadă grea,

Cu multe lipsuri și mari nevoi,

Am vrea să știm ce-i fericirea,

Și nu doar să trăim ca vai de noi

Am vrea ca azi să-ntindem masa,

Să ne aflăm cu toții strânși acasă,

Nu doar pe telefon să-neauzim,

Cum Doamne-ajută noi rostim

Dar ceea ce eu spun e doar un vis,

Pentru că știu că cei plecați afară,

În țară, nu se mai întorc precis,

Că n-au cum să trăiască cu ocară

Familii, frații noștri și-au făcut,

Peste hotare printre străini,

Copiii lor acolo sau născut,

Și-acolo vor trăi și vor îmbătrâni

Nimeni nu vrea să se întoarcă,

În țara de unde cândva au plecat,

Chiar dacă nostalgia îi încearcă,

Și au în suflet un dor înstrăinat

Patriotismul începe să dispară,

Și-a noastră limbă românească,

Străini prea mulți aflați în țară,

Pe-a noastră glie strămoșească

Dar cui în astă lume îi mai pasă,

De limbă, neam, pământul sfânt,

Si doar să ai ceva de pus pe masă,

Puține vorbe, rostite-ntr-un cuvânt

Nădejdea noastră a românilor,

Este doar la bunul Dumnezeu,

Să nu ne vindem toți străinilor,

Chiar dacă azi, ne este tare greu!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Sub cerul Moldovei se-așterne o tăcere,
Cei ce pleacă îşi lasă visele-n zadar,
Ura-i ca o umbră ce crește-n durere,
Nu aș vrea să învinovățesc pe nimeni, dar…

Copiii își uită rădăcinile-n depărtare,
Iar dorul ce-i mistuie rămâne tot amar,
Pe pământul ce cândva le-a fost alinare,
Nu aș vrea să învinovățesc pe nimeni, dar…

Moldova se-apleacă sub povara uitării,
Cu inimi goale, ce nu mai găsesc hotar,
În urma lor rămâne ecoul depărtării,
Nu aș vrea să învinovățesc pe nimeni, dar…

Limba ta e prețioasă, este tot ce ai mai scump

Limba nu-i doar ajutorul ce te ajută să grăieşti.

Unii acceptă, alții neagă

Însă rădăcinile spun clar

Că fac parte din poporul de atâta vreme amar.

Unii vor, alții refuză

Să fie catalogați români,

Însă acest lucru se vede

Atunci când limba vorbeşte.

Unii simt ceva în suflet

Atunci când imnul se cântă,

Alții doar aud un sunet

Ce nu pare să îi mişte.

Totuşi, la finalul zilei,

Când tu stai şi te gândeşti,

Îți dai seama că acasă

Te aşteaptă tot ce eşti şi ce iubeşti.