Zi de martie

Aș aduna în palme petalele de floare,

Din crini și lăcrămioare o rochie să-ți fac.

I-aș pune și paiete din razele de soare,

La poale aș tivi-o cu flori de liliac.

Și-n loc de cingătoare pe talie s-o țină,

Ți-aș împleti albastre flori de nu-mă-uita,

Ți-aș așeza pe frunte cunună de lumină

Și nu din astrul zilei, ci din privirea ta.

O rochie ți-aș face din florile pădurii

Și ți-ar veni turnată, mai bine decât crezi,

În degrade-mbinate, culorile naturii

Ți-ar scoate-n evidență frumoșii tăi ochi verzi.

Și astfel înflorită să fii o veșnicie

Rivala primăverii, regină peste flori,

Și pe covorul roșu, când vei păși mlădie,

Umili să ți se-ncline cohorte-ntregi de sori.

Să-ți cadă la picioare neplânse ploi de stele

Și vântul să te poarte în zbor până la nori,

Când nopțile-ți vor țese senine lungi perdele,

Să le desfacă luna, iar tu să te strecori.

O rochie-ți voi coase, cu ea să ți se-mbrace

Și sufletul, și trupul în blânde, vii culori,

Din galaxii pierdute atunci mă voi întoarce

În fruntea unei armii de îngeri păzitori.

Din zori și până-n noapte, din noapte până-n zori,

Să-ți fim gardă regală, regină peste flori!

Un clovn cândva se-ndrăgostise
De-o acrobată la trapez,
Frumoasă cum numai în vise
Sau în reviste poți să vezi.

Și ziua-i trece chinuită,
Iar noaptea-i trece fără somn,
Iubirea nemărturisită
Îl mistuia pe bietul clovn.

Căci nu găsea în el puterea
Să-i spună tot ce-avea de spus
Și-n gând îl bântuia părerea
Cum că țintește mult prea sus.

Dar ce să îi mărturisească
În preajma ei când se afla?
Abia-ndrăznea să o privească,
Să nu o supere cumva!

În noapte, în a sa cabină,
Întins pe pat, el se gândea,
Tot așteptând somnul să vină:
„Știu că nu poate fi a mea.

Sunt doar un clovn, nu îmi fac vise,
Nu îi prezint vreun interes.
Spre ea, sunt numai porți închise
La care bat fără succes.

Și pentru că mi-e dragă tare,
Nu-i cer... N-aștept să mă iubească
Dar dac-am să-i ofer o floare,
Poate-o voi face să zâmbească.

Un trandafir ca s-o răsfețe,
Un gest precum o mângâiere,
Pe care-n clipe de tristețe
Să-l țină minte cu plăcere”.

După aproape-o săptămână
De ezitări, cu pașii grei,
Porni c-un trandafir în mână
Timid, către cabina ei.

Bătu în ușă fără vlagă,
Picioarele îi tremurau,
Simțea în ființa lui întreagă
Emoții ce îl sufocau.

Lăsase teama să-l pătrundă
Și neîncrederea-l pișca,
Voia să fugă, să se-ascundă,
Dar nu se mai putea mișca.

Apoi, când din cabină-apare,
Ea să-nţeleagă nu putea,
Ce face acest clovn cu-o floare
În miez de zi la ușa sa?

Secundele-și urmară șirul,
Dar pentru el păreau un veac.
Zâmbind, i-ntinse trandafirul:
„E pentru tine. Eu te plac!”.

Pentru-o secundă uluită
De îndrăzneala clovnului,
Rămase locului țintită
Și enervată-i spuse lui:

„Mă mir că nu îți e rușine
Să-mi spui tu mie că mă placi,
Iar acest gest făcut de tine
Nu se cuvine să îl faci!”.

Dar el i-a spus: „Nu am pretenții,
Am vrut doar să te-nveselesc.
Am cele mai bune intenții,
Un simplu gest prietenesc”.

„Prieteni?”, zise-nfuriată,
„Noi doi prieteni? Mi-aduci flori,
Când noi în viața asta toată
Dac-am vorbit de două ori?

N-am fost și nu vom fi vreodată
Prieteni și nici altceva.
Și-acum, te rog să pleci îndată
Și să te-ntorci în lumea ta!

Nu-mi trebuie florile tale,
N-avem nimic de discutat
Și nu îmi mai ieși în cale,
Ești doar un clovn, un obsedat!”.

Aruncă floarea în țărână
Ca pe-un nimic de câțiva lei
Și fără alt cuvânt să spună,
Trânti cu ușa-n urma ei.

El se-aplecă să o ridice,
Petalele i-a scuturat,
Simțea în suflet mii de bice,
Ce îl loveau neîncetat.

Se-ntoarse trist, cu floarea-n mână,
Cu capu-n jos, al nimănui,
Simțea nevoia să rămână
Singur, cu gândurile lui.

Ajuns acasă, în cabină,
El căuta nelămurit
Să vadă unde-a fost de vină,
Să vadă unde a greșit.

„Atâtea chipuri fericite,
Atâtea zâmbete-am cules
Și câte-aplauze primite...
La urmă cu ce m-am ales?

Cu lacrimi grele curse-n mine
Pe-altarul zeului Amor,
Cu umilință și rușine,
Tratat ca pe-un răufăcător.

Ce loc să fie-acesta oare
Și în ce Univers ciudat,
Dacă oferi cuiva o floare,
E-un gest atât de condamnat?

În toată această-mpreunare
De vorbe mari și oameni mici,
Lipsit de orice apărare,
Mă simt ca un străin aici.

De ce să plâng? Cui folosește?
Încerc tristeții să-i rezist
Nimeni, oricum, nu se gândește
Cum că un clovn poate fi trist”.

Privindu-și chipul în oglindă,
Își spuse: „Masca mi-o iubesc!
Cât timp o port, n-au să se prindă,
Toți or să creadă că zâmbesc”.

Dar suferea-n tăcere clovnul...
Cu suflet greu și pustiit,
S-a-ntins pe pat sperând că somnul
Va șterge-acest coșmar trăit.

Deși-ncercase să nu plângă,
Câteva lacrimi i-au scăpat...
Dar ce sunt câteva pe lângă
Ce zâmbete a adunat?

De-un gând speranța își agață:
„De ce să simt că-s umilit?
În situația de față,
Nu eu sunt cel care-a greșit!

De stau să mă gândesc mai bine,
De ce să mă blamez atât?
De ce să simt că mi-e rușine?
Doar n-am făcut nimic urât!

Ba, dimpotrivă, să țin seama:
La început am fost fricos,
Dar mai apoi mi-am învins teama
Și am făcut un gest frumos!”.

Căzu-ntr-un somn fără de vise,
Sleit de tot și întristat...
Un clovn cândva se-ndrăgostise
De cine nu a meritat.

Sufletul ce n-are parte de iubire niciodată,
Este ca o floare care nu a fost nicicând udată.
E un pom ce-oferă roade cu un gust dumnezeiesc,
Dar care nu sunt culese și-n uitare putrezesc.

Sufletul ce n-are parte de iubire niciodată
E ca o pășune verde, de gândaci contaminată
Nu hrănește și n-adapă decât hâdul parazit,
Cam acesta e tabloul unui suflet neiubit.

Sufletul ce n-are parte de iubire niciodată,
Greu rămâne cald și vesel într-o lume necurată.
Se căznește, și se-ncruntă, și se-nvolbură un pic
Ca să afle-apoi că, singur, nu poate schimba nimic.

Sufletul ce n-are parte de iubire niciodată,
Este ca o brigantină pe o mare agitată
Când speranțele-s pierdute și când totul pare mort,
Doar vântul cald al credinței o aduce-ntreagă-n port.

Sufletul ce n-are parte de iubire niciodată
E un suflet cu o boală care greu va fi tratată
Nu-s remedii, nu-s pastile, nu se poate opera,
Nu-s transplanturi, doar alt suflet îl mai poate vindeca.

Un trandafir s-a ofilit
Cândva, la început de vară
Trist, ignorat și neiubit,
Uitat în arșița de-afară

S-a scuturat tot așteptând
Ca ploaia să nu-l ocolească
Sau măcar roua, când și când,
Petalele să-i umezească.

Mai mulți din jur l-au amăgit
Că ploaia nu vine chemată,
Dar c-o să vină negreșit
Când nu te-aștepți, așa, deodată.

În așteptare au trecut
Ani mulți de lacrimi și suspine,
Dar ploaia tot n-a apărut
Și nici nu da vreun semn că vine.

Din cerul unor ochi senini
Ea continua neabătută,
Să cadă peste mărăcini
Și peste lanuri de cucută.

Și când ajunse-ntr-un târziu,
Petalele-i zăceau pe trepte,
Căci trandafirul sângeriu
Murise, obosit s-aștepte.

Acum degeaba potopea
Pământul tot, înverșunată...
Nimic nu mai putea schimba,
Ce-i mort nu-nvie niciodată.

Degeaba norii-ntunecați
Pe cer a început să-i strângă,
Cu stropii-n lacrimi transformați,
Nu mai putea decât să-l plângă.

De-ar fi ar da și soarele
Și-n beznă grea ar bate drumul,
Să-i mângâie petalele
Și să-i mai simtă iar parfumul.

Căzu câteva ore-n șir
Nevrând să se obișnuiască
Cu gândul că un trandafir
Nicicând n-o să mai înflorească.

Așa a fost lăsat de sus
Și poate-așa va fi să fie,
Mereu un trandafir răpus,
Mereu o ploaie prea târzie.

De după norii în delir
Un curcubeu stă să apară,
Un zâmbet trist de trandafir,
Pierdut la început de vară.

Nu vreau să plec iubito, afară e urgie,
Cu-atâta ură ninge și-i ger cum nu gândești,
Că-n os se face țurțuri, orice celulă vie,
Mai strânge-mă în brațe puțin, să mă-ncălzești.

Te rog, nu face patul, azi nu mai merg la muncă
Și vreau prin așternuturi cu tine să mă pierd,
Decât să-nfrunt troiene ce norii mi le-aruncă,
Mai bine-mi las obrazul pe sân, să ți-l dezmierd.

Azi nu mai vreau să-mi pese și-am să deschid albumul
Cu vise înghețate, ce-n nopți prea reci le-adun
Și dintr-un vârf de munte, spre tine-am să-mi dau drumul,
Pe-o sanie lăptoasă, ca un copil nebun.

Cu mantia ei rece, bătrâna jună-primă,
Ar vrea să ne-nvelească, îmbrățișați și goi,
Ce face iarna asta, e pur și simplu crimă,
Să n-o lăsăm, iubito, să-nghețe ființa-n noi!

Caloriferul arde, Gerar este afară,
Mai adu un pled moale și pune de un ceai,
Să ningă pân' ne-astupă, la noi e primăvară,
Doar viața fără tine e-o iarnă-n luna mai.

Sosit pe nori să-ți cânt o serenadă la fereastră,

Iubita mea blajină și frumoasă

Ce porți ale iubirii nesfârsite aripi,

Te cer acum când ești la Dobrovăț,acasă

Să-mi fii nevastă!

Ei bine,știu că pare doar o glumă,

Dar spun că treaba asta este serioasă,

Să știe lumea toată,

Chiar dacă nimeni nu ne știe

Sau nu le pasă...

Eu te iubesc precum un condamnat la fericire,

Cel ce-a primit divină condamnare fără scăpare fără ieșire,

Când stă la tine-n brațe,

Sau te sărută....

Și știe că-i condamnat la dragoste pe viață!

(22 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

Dormeam sub greul nopții sparte,

Cu suflet frânt și gând pustiu,

Când, dintre umbrele deșarte,

Te-ai întors lin... prea viu, prea viu.

Nu era timp, nici rătăcire,

Nici vina nopților ce dor,

Doar brațele tale, mântuire,

Strânse tăcut în jurul meu ușor.

Și te-am cuprins… ca pe-o minune

Ce n-are voie să dispară,

Iar haosul din mine-apune

Sub liniștea ce mă-nconjoară.

Păreai a mea, cumva, eternă,

Fără plecări, fără sfârșit,

Ca o lumină caldă, fermă,

Ce-n întuneric a venit.

Nu mi-ai vorbit, dar nu era nevoie,

Căci inima știa prea clar:

În vis, iubirea nu se-ndoaie,

Nici nu se pierde în zadar.

Dar m-am trezit… și iarăși noaptea

Mușca din mine fără milă,

Iar locul unde-ți simțeam șoapta

Era doar gol… și doar argilă.

Și-am înțeles, cu dor ce strigă:

Realul frânge, visul leagă,

Că-n lumea-n care totul strică,

Tu n-ai plecat… doar nu mai ești întreagă.

Nu sunt singur 

Te am în mine, tăcută și vie,

Un ecou de pași răsfrânți în tăceri,

Cu care pot dansa prin nemurire.

Nu e nevoie de mâini să te strâng 

Memoriile te-au sculptat

În fiecare colț de suflet,

În fiecare vis uitat.

Amintirile noastre poartă parfumul

Iubirilor ce nu mor nicicând,

Un vals prin timp,

Un murmur cald în vânt.

Și chiar de-ai plecat,

Nu sunt niciodată singur,

Pentru că dansul continuă,

Cu tine, în gând.

Tu ești tot ce îmi doresc,

Și cea ce iubesc,

Tu mă faci să mă îndrăgostesc,

De fiecare dată când îți vorbesc.

Cu tine am învățat să fiu eu,

Chiar dacă mi-a fost greu,

Am fost acolo tu și eu ,

Chiar și în momentul greu.

De fiecare dată când îmi zâmbești ,

Sufletul mi-l răscolești,

N-am cuvinte să îți spun,

Cât de mult te iubesc.

Vom fii aici  tu și eu,

Împreună pentru totdeauna,

Cum ți-am promis eu,

Că îți  voi da soarele și luna

1.

În prima zi din decembrie senină,

Se înalță cerul, plin de lumină.

Arhangheli coboară-n zori,

Cu aripi albe, ca mii de flori.

​2.

Mihail cu sabia strălucitoare,

Veghează lumea de rău și doare.

Zahariul aduce vestea lin,

În suflet pune un nou destin.

​3.

Rafail dă leac la inimoare,

Și-n roua ierbii pune soare.

Uriel, foc blând și curat,

Aprinde-n om ce-i menit.

​4.

Se clatină ramul, cântă păsări,

Îngerii trec prin sfinte cărări.

Deasupra casei, lumina se-nchină,

Când trece harul prin grădină.

​5.

Se-nnoiește cerul, se spală pământul,

Arhanghelii poartă vântul și cântul.

​6.

Iar omul simțe, în taina lui vie,

Că-n suflet azi e o liturghie.                                                                           

[Cristian Diaconița]

Cand ochii mari, odata luminosi ajung in lacrimi sa se-nece

Si-n loc de bine-i face rau,

Ar trebui sa plece!

Cand zambetul frumos si cald devine trist si rece,

Cand totu-i gri si-ntunecat,

Ar trebui sa plece!

Cand discutii simple de-alta data acum stau sa disece

Si-n vorbele lui nu mai crede,

Ar trebui sa plece!

Cand sufletul ei indoit vrea timp sa se vindece

Si el n-o lasa, egoist,

Ar trebui sa plece!

Cand dragostea ce tu i-o porti doar frica ti-o intrece,

N-o distruge, salveaz-o!, inca poti!

Ce gest mai nobil poti sa faci decat s-o lasi sa plece?