Sufletul greu

În umbra cui voi mai striga, 

Căci totul împrejur e beznă, 

Și simt pe pleoape noaptea grea, 

Și-ntunecimea pân' la gleznă?

Mi-e urma pasului ca smoala, 

Și-n noapte totu-mi pare sferic, 

Mă prinde-n horă teama, boala, 

Și-n vene-mi curge întuneric. 

Azi stelele sunt tot mai negre,

Lumina lor e-a morții rază,

Atârnă cerul greu de veghe, 

Și timpu-n el se estompează.

Învăț să merg cu mâna-ntinsă, 

Prin bezna ce deja mă știe, 

Căci frica, dacă nu e - nvinsă,

Îți stă în suflet pe vecie. 

Și poate-n mine, sub povară,

Un licăr știe să rămână;

Chiar dacă viața-i numai seară,

Nu orice noapte e stăpână.

Din beznă scot mereu un nume, 

Și-l spun încet, să nu se frângă,

Iar pașii mei gonesc prin lume, 

Căci zorii zilei trebuie s-ajungă. 

Din mine cade-ncet povara,

Și rana nopții încet se coase, 

Iar soarta întoarce invers scara, 

Și pielea a ziuă îmi miroase. 

Rămâne-n noi o toamnă netrăită,

Cu mere coapte-n ramuri neatinse,

Și-o casă fără fum, nelocuită,

Cu lumânările din sfeşnic stinse.

Ne trecem unul altul ca prin apă,

Cu pași de vis și aripi de pământ,

Iubirea stă-n tăcere și ne sapă,

Un loc adânc pentru mormânt.

Și poate-n altă viață, altă vreme,

Când pașii nu ni s-or mai frânge,

Vom fi sărutul tânăr ce se teme,

Ori inima îndrăgostită care plânge.

Și vom purta în sânge amintirea,

Ca pe-o lumină stinsă-n zori târzii,

O pâine caldă, cum a fost iubirea,

Ce ne-a hrănit de când eram copii.

Dar zace-n noi un dor fără adresă,

Un clopot mut bătând în depărtări,

O sete care tot ne ține-n lesă,

Să nu sorbim din vechile iertări.

Și poate chiar în lipsa care doare,

Vom fi mai buni decât am fost cândva,

Căci ce nu s-a-mplinit sub soare,

Trăiește adânc în umbra mea și-a ta.

Frigul miroase a rânced pământ, 

Totul e galben ca o gutuie, 

Păsări se-nalță spre ceruri cântând, 

Copacii stau falnici ca o statuie. 

Ploaia o simt ca pe-o furtună în plete, 

Și port cu natura un duel permanent, 

Trupul îmi frige și parcă mi-e sete, 

Apusul zăresc dar pasul mi-e lent. 

Frunzele aștern un covor infinit, 

Toamna își face bagajul să plece, 

Galbenul crud s-a risipit, 

În ceața măruntă și ploaia cea rece. 

Iau cartea-n mână și-mi aduc aminte,

Când îmi citeai fiind copil,

Și cum stăteam în poala ta cuminte,

Strângând la piept păpușa de vinil.

Și-acum îmi pare printre rânduri,

Că îți zăresc privirea blândă,

Și mă scufund ades în gânduri,

Și mă întreb ce vrea s-ascundă.

Mai dau încet o pagină la carte,

Un basm cu fete împărătești,

Și simt cum inima mocnit mă arde,

Căci parcă tu măicuță mi-l citești.

Am putea deveni străini…

Dar ar trebui să-mi sfârtec inima,

Să-mi zidesc pleoapele,

Ca ochii să nu te mai vadă.

Am putea deveni străini…

Dar ar trebui să-mi înăbuş chemarea,

Să-mi mistui dorinţele,

Ca ele să nu te mai simtă.

Am putea deveni străini…

Dar ar trebui să-mi sfâşii sufletul,

Să-mi inund săruturile,

Ca ele să nu te mai întâlnească.

Am putea deveni străini…

Dar ar trebui să-mi alung gândurile,

Să-mi schilodesc mângâierile,

Ca ele să nu te mai dezmierde.

Ne ţinem respiraţia în piept,

Ca pe o ultimă făgăduinţă,

De parcă ne-ar veghea nedrept,

Aceeași veche suferință.

Şi totuşi, sub cenuşa din priviri,

Mai stă ascuns un sâmbure de vară,

Un plâns tăcut de amintiri,

Ce vor deodată să dispară.

Presimt că zorii vor veni tiptil,

Să ne găsească încă împreună,

Să nu mai fim nici umbră, nici exil,

Ci flacăra ce luptă să rămână.

Sub pleoape grele, noaptea a căzut,

Ca o grădină oarbă, fără cale,

Iar trupurile, reci de conținut,

Îşi căută căldura la-ntâmplare.

Ţi-am auzit tăcerea cum vuia,

Precum oceanul sub furtună,

La geam cânta o cucuvea,

Și îmi spuneai că-i luna ce nebună.

Atunci iubirea, pasăre pustie,

S-a aşezat pe umerii de piatră,

Şi ne-a deschis cu aripa-i târzie,

Un început cu-o altă soartă.

Şi-am învăţat să ne vorbim prin semne,

Prin tremurul luminii dintre gene,

Ca doi străini salvaţi, pesemne,

Din roluri eșuate pe-alte scene.

Când primăvara își varsă lumina,

Și florile răsar pe sub razele calde,

Un vânt de durere ți-a atins inima,

Și în suflet te doare, simți un abis adânc.

Cineva te-a rănit, ți-a smuls din viață,

A luat ce-i mai frumos, te-a lăsat în negru,

Și-n gândurile tale s-a strecurat ură,

Răzbunarea te roade, te înghite în întuneric.

Dar primăvara, în toată splendoarea ei,

Te cheamă să ierți, să nu te pierzi în focul răzbunării.

Iubește ca și Isus, cu inima curată,

Căci doar prin iertare se naște o lume nouă.

Iar dacă îl urăști, dacă vrei să-l distrugi,

Ți-ai pierdut singur drumul, ai pierdut lumina.

Iertarea e cheia, iubirea este dar,

Prin tine poate înflori, ca o floare-n grădină.

Nu lăsa răul să-ți fure zâmbetul,

Căci doar iubirea te poate ridica,

Iartă cu credință, cu lacrimi și zâmbet,

Și lasă primăvara să aducă renașterea.

Nu-i uita pe cei care te-au rănit,

În loc să-i urăști, ajută-i să crească,

Pentru că prin iertarea ta, omul se schimbă,

Iar în loc de frunze uscate, vor înflori flori de pace.

Așadar, iartă necondiționat,

Căci doar așa vei găsi adevărata libertate,

Și primăvara va fi pentru tine un miracol,

În care tu și ceilalți veți înflori cu adevărat.

Dacă am fost curați cât am trăit,

De ce suntem spălați când am murit?

De ce ni se freacă pielea rece

Ca și cum vina încă trece?

N-am fost spălați când am mințit,

Când am tăcut, când am rănit,

Ne spală doar când nu mai putem

Să spunem cine sunt ei sau cine suntem.

Ninge aprilie cu petale albe de mălin,

Cu soarele-n dans vesel peste corole în delir,

Se depletesc vântului din ciorchine, cum le suflă lin

Şi se aştern într-un covor ce, pas după pas, ignorant îl deşir.

Mă opresc ca din vis să constat fulminant

În ce spectacol măreţ am păşit, ca un delict flagrant,

Rătăcind pe cărări, mai mult în gând, nepăsător.

Complet învăluit de un deliciu fragrant izbitor.

Şi rămân în moment, ancorat senzorial,

În trecerea fluidă a unui timp relativ perenal,

Să mă observ, prin năval de paşi călători,

Printr-un progres nebulos de zgârie-nori.

Şi iarăşi, inept, refuz să traversez în moment

Din cursul impus spre cotidianul apel.

Mă desprind iute, ca dintr-un vis infidel,

Să păşesc realist şi remunerat în purgatoriul tangent.

Nu există început,
ci doar ecoul unei absențe
care se pliază
pe conturul unui „acum”.

Se-așează brumă peste frunza arămie

Copacii freamătă privind creanga pustie

Florile-și lasă pe pământ sămânța vie

Distinsa toamnă încheind a sa domnie

Haiducul vânt pornește-n goană vijelie

Cireada  norilor mânând-o spre câmpie

Acoperind cerul cu haină plumburie

Domnița iarnă conducând ceremonie

Pârâu-ngheță acceptând criogenie

Se furișează pe sub sticla sidefie

Macină piatra dovedind supremație

Susură lin interpretând o melodie

Din cer pornește alb spectacol de magie

Fulgii de nea dansând balet cu fantezie

Plutind incert coboară pături să devie

Se-așează glugă pe pământuri argintie

Prin văi și dealuri se adună colonie

Sosesc copii alergănd cu veselie

Bulgării zboră anunțând o bătălie

Coboară săniile gonind cu vitejie

Culoarea tace ascultând monotonie

Dar se întoarce fluturând la geam zglobie

Crăciunul coace o dorință-ntr-o cutie

Preface visele în mare bucurie

Atunci când necredinţa,

În tine se strecoară,

Să-ţi amăgească fiinţa,

Cu a sa îndoială.

Atunci când se întâmplă,

Să crezi că mai departe

De astă lume strâmbă,

E doar banala moarte.

Exact atunci te-ncearcă

Evenimente care,

Ce necredinţei parcă,

Se dovedesc contrare.

Şi cugetul îţi spune,

Să pui la îndoială,

C-ar exista pe lume

Doar firea materială.