Văz-duh
Cerul a căzut în ochii-mi albaștri,
Iar norii se plimbă încet pe retină,
În palme țin constelații și aștri,
Și în jur răspândesc lumina divină.
Un freamăt de frunze pe buze îmi șade,
Șoapta îmi este alint și dojană,
Izvorul de munte pe umeri îmi cade,
Pădurea cea verde mi-o pun peste rană.
Pe tâmple-mi coboară amurgul de seară,
Pictându-mi cu umbre visări nesfârșite,
Iar vântul îmi poartă, ușor, într-o gară,
Trenuri de gânduri, demult rătăcite.
Sub pleoape-mi se-adună mici curcubeie,
Ducând în adâncuri taine din stele,
Pe suflet îmi cresc mângâieri de femeie,
Hrănite cu visuri și dorințe rebele.
Tot cerul rămâne în ochii-mi de ceară,
Și norii se pierd într-un vis necuprins,
Timpul îngheață în amurgul de seară,
Tăciunii din mine în văpăi s-au aprins.
Sub tălpi îmi simt cerul ca o gură de apă,
Oasele mele nu mai au rădăcină,
Trupul uscat din pocale cu foc se-adapă,
Iar aripi îmi cresc dintr-un bob de lumină.
Category: Diverse poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 25 января
Added in favorites: 1
Views: 162
Poems in the same category
Perfectul imperfect.
Motivat de frica mediocrității,
Păcatul te face slab,nu uita.
Ca să câștigi, ai nevoie de Dumnezeu,
Concentrare, fără ea nu poți câștiga, vei fi uitat.
Orice-ar fi, o să câștig.
Tot ceea ce ne îndepărtează de Domn,
Trebuie îndepărtat,
Trebuie să treci peste, chiar dacă e greu.
Îmi doresc așa mult,
Inima să mi-o deschid în fața Sa.
În fața Domnului să mi-o deschid,
Să fiu mai puțin ca mine, mai mult ca El.
Cum aș putea iubi fără a simți iubirea?
Ce faci când viața ramane fara sens?
Unde mergi, ce faci, unde te duci?
Acționează acum sau n-o vei mai face vreodată.
Învață să-ți controlezi mintea,
Astfel vei fi controlat de ea.
Acceptă ceea ce nu poate fi schimbat,
Nu te grăbi, căci vei fi respins, neschimbat.
Uneori simți singurătatea,
Dorindu-ți să n-o fi simțit,
Vina ta că ți-ai dorit ceva diferit,
Planul Său era altul, credeai că ești mai bun.
Domnul îți știe deja viața,
Las-o în ale Sale mâini,
Vei prospera și vei ajunge acolo,
În cel mai înalt loc.
Disciplinează-te, asta e cheia,
Du-te când nu vrei, fă-o când nu vrei.
Fă ce e corect, fie că nu vrei,
Încearcă și vei afla.
Atâtea întrebări fără răspuns,
Nu le-ai găsit căci nu încerci.
Trecutul nu te va ajuta,
Schimbă-ți viitorul.
Singur ești imperfect,
Cu ceilalți ești perfect.
Vă perfecționați, umplându-vă imperfecțiunea,
Aceasta dispărând.
Când nu mai vezi lumina,
Fii tu lumina.
Nu te mai lăsa în mâinile sorții,
Ia-ți viața în pumni și treci peste.
Vorbește sincer, atunci crești, înveți.
Viața n-are sens, e perfect,
Căci tu, chiar de ești imperfect,
Îi poți da un sens perfect.
Fără Titlu
Dacă mi-ai fi spus cândva
Că voi aluneca așa
De pe piedestalul meu
Ți-aș fi râs în față.
Dacă mi-ai fi spus atunci
Că voi cădea pe brânci
Si că voi ajunge-așa
Aș fi spus: "Niciodată!"
Însă, oricât de nostim ar părea
Ai avut dreptate atuncea
Căci astăzi sunt căzută-n stânci.
Să urc-nu pot, am răni adânci.
Agonie
De ieri întruna mă frământ,
Și umbre cad asupra mea potop,
Îmi pare că vorbesc c-un sfânt,
Ce-n raiuri nu-și mai are loc.
Mi-e osul rece și carnea învinețită,
Pe scânduri umede mă lăfăiesc,
Și adulmec cu privirea-mi obosită,
Frânturi din traiul nostru omenesc.
Doi îngeri negri îmi stau pe umeri,
Și-mi cântă versuri din tropar,
O, moarte! De ce să mă mai numeri,
Când sunt demult în celălalt hotar.
O mamă aș vrea să am la căpătâi,
Mă mângâie duios pe creștet,
Să-mi spună întruna mai rămâi,
Că firul vieții încă nu e veșted.
Și plouă întruna ca-n potop,
Sub ape e și umbra celui sfânt,
În raiuri nimeni nu mai are loc,
Şi zac inert... Nu mă frământ.
Beție, ah…
Beție, ah, visare-n ceașcă prinsă,
Ce-ntinzi pe la urechi țambale lungi,
Când cuib îți faci în mintea mea învinsă,
Zorești tot răul cuget să-l alungi:
Pândești ca uliul cel ager prada
Și ciocu-ți vajnic ți-l înfigi în ea,
Cum duhului i-aștepți în apă nada,
Să îl trădeze, pentru-al înșfăca.
Dar totuși îmi spun, pirotind pe ornic,
Laconic spirit, bun doar de zăcut:
„La vrajă fost-a vinu-atât de dornic,
De parc-ar vrea-o iar de la-nceput...”
Blestem ori deasă binecuvântare,
Îi dau ebrietății sărutare.
Dragă jurnalule
Dragă jurnalule,
A mai trecut o zi,
Din acest vis nu mă pot trezi,
E ca un coșmar din care nu pot ieși,
În această viață în care nu pot iubi.
Ce e iubirea față de semeni?
Ce iubirea când durere ademeni?
Nu știu să iubesc,
Nu știu să trăiesc.
Încă o zi și încep să șovăiesc.
Încă o zi,
Încă o zi, iar de păcatele mele mă voi căii.
Strigăte
Strigăte
Afară-i iarnă, frig
În casă-i cald și bine
Se-adună toți la masă
Nu uită să se-nchine
Copiii merg la joacă
Au zâmbete senine
Se umple casa toată
De glasuri cristaline
Nimic nu îi apasă
Toți râd cu voioșie
Nu știu că a lor casă
E-o coală de hârtie
Se-aude-ntâi un muget
Urlând fuge pământul
Se scutură icnind
Strigăte cară vântul
Se năruie trosnind cutiile fragile
Căzând au pustiit familii și cămine
Hoția le-a zidit din furturi inutile
Le pasă de nimic, le pasă doar de sine
Le-a luat mintea și sufletul arginții
Îi strigă din țărână și părinții
Din cer strigă cu lacrimă toți sfinții
Îi strigă din ruine urma vieții
De strigătul pământului nu-i doare
De strigătul copilului ce moare
De strigătul părintelui cu jale
Doar setea de putere nu mai moare
Nu uitați! Hoția, indolența și corupția omoară! Poezie dedicata victimelor cutremurului din Turcia produs in 6/Feb/2023
Perfectul imperfect.
Motivat de frica mediocrității,
Păcatul te face slab,nu uita.
Ca să câștigi, ai nevoie de Dumnezeu,
Concentrare, fără ea nu poți câștiga, vei fi uitat.
Orice-ar fi, o să câștig.
Tot ceea ce ne îndepărtează de Domn,
Trebuie îndepărtat,
Trebuie să treci peste, chiar dacă e greu.
Îmi doresc așa mult,
Inima să mi-o deschid în fața Sa.
În fața Domnului să mi-o deschid,
Să fiu mai puțin ca mine, mai mult ca El.
Cum aș putea iubi fără a simți iubirea?
Ce faci când viața ramane fara sens?
Unde mergi, ce faci, unde te duci?
Acționează acum sau n-o vei mai face vreodată.
Învață să-ți controlezi mintea,
Astfel vei fi controlat de ea.
Acceptă ceea ce nu poate fi schimbat,
Nu te grăbi, căci vei fi respins, neschimbat.
Uneori simți singurătatea,
Dorindu-ți să n-o fi simțit,
Vina ta că ți-ai dorit ceva diferit,
Planul Său era altul, credeai că ești mai bun.
Domnul îți știe deja viața,
Las-o în ale Sale mâini,
Vei prospera și vei ajunge acolo,
În cel mai înalt loc.
Disciplinează-te, asta e cheia,
Du-te când nu vrei, fă-o când nu vrei.
Fă ce e corect, fie că nu vrei,
Încearcă și vei afla.
Atâtea întrebări fără răspuns,
Nu le-ai găsit căci nu încerci.
Trecutul nu te va ajuta,
Schimbă-ți viitorul.
Singur ești imperfect,
Cu ceilalți ești perfect.
Vă perfecționați, umplându-vă imperfecțiunea,
Aceasta dispărând.
Când nu mai vezi lumina,
Fii tu lumina.
Nu te mai lăsa în mâinile sorții,
Ia-ți viața în pumni și treci peste.
Vorbește sincer, atunci crești, înveți.
Viața n-are sens, e perfect,
Căci tu, chiar de ești imperfect,
Îi poți da un sens perfect.
Fără Titlu
Dacă mi-ai fi spus cândva
Că voi aluneca așa
De pe piedestalul meu
Ți-aș fi râs în față.
Dacă mi-ai fi spus atunci
Că voi cădea pe brânci
Si că voi ajunge-așa
Aș fi spus: "Niciodată!"
Însă, oricât de nostim ar părea
Ai avut dreptate atuncea
Căci astăzi sunt căzută-n stânci.
Să urc-nu pot, am răni adânci.
Agonie
De ieri întruna mă frământ,
Și umbre cad asupra mea potop,
Îmi pare că vorbesc c-un sfânt,
Ce-n raiuri nu-și mai are loc.
Mi-e osul rece și carnea învinețită,
Pe scânduri umede mă lăfăiesc,
Și adulmec cu privirea-mi obosită,
Frânturi din traiul nostru omenesc.
Doi îngeri negri îmi stau pe umeri,
Și-mi cântă versuri din tropar,
O, moarte! De ce să mă mai numeri,
Când sunt demult în celălalt hotar.
O mamă aș vrea să am la căpătâi,
Mă mângâie duios pe creștet,
Să-mi spună întruna mai rămâi,
Că firul vieții încă nu e veșted.
Și plouă întruna ca-n potop,
Sub ape e și umbra celui sfânt,
În raiuri nimeni nu mai are loc,
Şi zac inert... Nu mă frământ.
Beție, ah…
Beție, ah, visare-n ceașcă prinsă,
Ce-ntinzi pe la urechi țambale lungi,
Când cuib îți faci în mintea mea învinsă,
Zorești tot răul cuget să-l alungi:
Pândești ca uliul cel ager prada
Și ciocu-ți vajnic ți-l înfigi în ea,
Cum duhului i-aștepți în apă nada,
Să îl trădeze, pentru-al înșfăca.
Dar totuși îmi spun, pirotind pe ornic,
Laconic spirit, bun doar de zăcut:
„La vrajă fost-a vinu-atât de dornic,
De parc-ar vrea-o iar de la-nceput...”
Blestem ori deasă binecuvântare,
Îi dau ebrietății sărutare.
Dragă jurnalule
Dragă jurnalule,
A mai trecut o zi,
Din acest vis nu mă pot trezi,
E ca un coșmar din care nu pot ieși,
În această viață în care nu pot iubi.
Ce e iubirea față de semeni?
Ce iubirea când durere ademeni?
Nu știu să iubesc,
Nu știu să trăiesc.
Încă o zi și încep să șovăiesc.
Încă o zi,
Încă o zi, iar de păcatele mele mă voi căii.
Strigăte
Strigăte
Afară-i iarnă, frig
În casă-i cald și bine
Se-adună toți la masă
Nu uită să se-nchine
Copiii merg la joacă
Au zâmbete senine
Se umple casa toată
De glasuri cristaline
Nimic nu îi apasă
Toți râd cu voioșie
Nu știu că a lor casă
E-o coală de hârtie
Se-aude-ntâi un muget
Urlând fuge pământul
Se scutură icnind
Strigăte cară vântul
Se năruie trosnind cutiile fragile
Căzând au pustiit familii și cămine
Hoția le-a zidit din furturi inutile
Le pasă de nimic, le pasă doar de sine
Le-a luat mintea și sufletul arginții
Îi strigă din țărână și părinții
Din cer strigă cu lacrimă toți sfinții
Îi strigă din ruine urma vieții
De strigătul pământului nu-i doare
De strigătul copilului ce moare
De strigătul părintelui cu jale
Doar setea de putere nu mai moare
Nu uitați! Hoția, indolența și corupția omoară! Poezie dedicata victimelor cutremurului din Turcia produs in 6/Feb/2023
Other poems by the author
Legământ
Încet ne-ndreptăm spre dezastru,
Într-o lume condusă de orbi,
Soldați se-antrenează în castru,
Cum să scoată ochii la corbi.
Muți ne vorbesc la tribune,
Înțelege ce vrea fiecare,
Haosul s-a așternut peste lume,
Și nimeni nu mai are scăpare.
Ologii ne poartă-n spinare,
Cu viteze de maxim record,
Și zilnic se umplu spitale,
Cu mame ce imploră avort.
Mălaiul e și el pe sfârșite,
Subnutriții votează îmbuibații,
Apoi cu priviri moleșite,
Înalță spre cer acuzații.
Apar sfinți și Hristoși peste tot,
Minuni ceas de ceas au făcut,
Dracii dansează lângă Chivot,
Și fac legământ cu omul căzut.
La moartea mea
La moartea mea e ca la nuntă,
Amicii cântă, dușmanii dănțuiesc,
Groparii tremură și se încruntă,
Că-n groapă două babe povestesc.
O jerbă albă zboară peste masă,
Și-i prinsă chiar de popa aghesmuit,
Dar el nu știe că moartea e mireasă,
Și crede că norocul, acuma l-a pălit.
Coșciugul scârțâie ușor pe sub capac,
Într-un cavou vecin, dansează moarta,
Și nimănui nu-i trece așa ceva prin cap,
Că Sfântul Petru o să-mi închidă poarta.
Mă-nvârt ca musca într-o lampă aprinsă,
Iar îngerul din ceruri se întoarce trist,
Opri înmormântarea și cu vocea stinsă,
Mustră îndoliații și-apoi pe antihrist.
La moartea mea e numai trai și viață,
S-a amânat și slujba dar și parastasul,
Amicii plâng iar frații s-au schimbat la față,
Iar popa aghesmuiește întreg iconostasul.
O inimă infirmă
A ta privire îmi confirmă,
Că inima îți e infirmă,
Si mai-nainte decât toate,
În tine două firi se zbate.
Sub ochii tăi, ce nu pot plânge,
Întreaga ură încet se strânge,
Și - mprăștii-n jur fără habar,
Doar întuneric cu un gust amar.
Iar cu alți ochi de te-ai privi,
Ai înțelege cum ai fi,
Căci fără zbor ori fără vis,
Vei fi cu sufletul închis,
Și-n pieptul tău, ca-ntr-un mormânt,
Va bate același strașnic vânt,
Și-n loc de șoapte de amor,
Vei auzi un plâns asurzitor.
Dă noaptea afară din casă...
Dă noaptea afară din casă,
Și visul ascunde-l sub pernă,
Privirea spre mine o lasă,
În valuri să curgă eternă.
Stinge și focul din sobă,
Răcoarea să-ți dănțuie-n sânge,
Privirea învălui-o-n robă,
Și ține-o ascunsă când plânge.
Scoateți afară din casă și patul,
Dormi pe podeaua înghețată,
Carnea să-ți simtă oftatul,
Iar neantul durerea de fată.
Dă noaptea afară din noapte,
Și stelele fă-le mănunchi,
Rostește divinele șoapte,
Și cazi prăbușită-n genunchi.
Primește iubito lumina,
Și fă-te cum erai de frumoasă,
Leapădă-te azi de străina,
Ce te vrea a nopții mireasă.
Umbra mea, rana mea
Mi-s zilele din ce în ce mai triste,
Și-n culpa mea, nebun mă sfâșii,
Spre cer înalț lungi acatiste,
Deși de vină-s numai dânșii.
Absorb lumini tot mai obscure,
Și bântui drumuri lungi, ferite,
Din mine crește falnic o pădure,
Și-n loc de ramuri cresc cuțite.
E nefiresc dar umbra-mi curge,
Și nici nu stă-n lumina mea,
De fapt e rana mea cu sânge,
Și dâra strălucind în urma sa.
E-un râu ce-și scurmă albia în taină,
Pe maluri plâng fantomele din el,
Iar umbra mi-o îmbracă într-o haină,
Pe care-o port în drumul meu stingher.
Neînfricat pășesc pe lacrimi ce dispar,
În visuri stinse-n focuri prea devreme,
Și-n mine ascund un dor primordial,
Ce-n mijlocul pădurii de cuțite geme.
Pe cer mi-e steaua fără strălucire,
Iar luna ca o candelă la cap mă plânge,
Mă prăbușesc pe umbra mea subțire,
De fapt în rana mea și-n dâra ei de sânge.
Zâna pădurii
Azi am pornit de cu zori la pețit,
Cu inima beată și clocot în sânge,
De sute de gânduri sunt hăituit,
Grumazul un laț parcă-l strânge.
-Haideți prieteni cu mine-n pețit,
La zâna pădurii cu părul de frunze,
Cu trupul mlădiță și păr înfrunzit,
În care își țese păianjenii pânze.
Astăzi e soare și frunza e verde,
Iar zâna doarme în al lunii pridvor,
Focul iubirii în oase îmi fierbe,
Prin vene îmi curge un rece izvor.
Nu râdeți prieteni că zâna-i aici,
Mai bine dați-mi poiana cu flori,
Prindeți fluturi, gândaci, licurici,
În brațe să ajung cu mii de culori.
Și tot mai adânc în pădure pătrund,
Iar arbori mai tineri în hohote râd,
Șerpii de frică sub frunze se-ascund,
Și ochi în desișuri se văd cum surâd.
Bezna, încet, în pădure se lasă,
Și drumu-i mai greu iar zâna departe,
-Haide fârtate, să mergem acasă,
Nu e nici o zână, doar vorbe deșarte.
Și luna lucește pe fețele noastre,
De cale întoarsă nici vorbă, nici loc,
Frunzele par acum toate albastre,
Și parcă pășim pe o apă de foc.
Deodată se aude un trosnet de piatră,
Și brusc, o lumină, pădurea lovește,
Frunza tresare iar câinii o latră,
Și-n piept simt un foc cum arde orbește.
-Să fugim! Strigară amicii cu toții,
Au sosit vânători, cu câini, și gonaci,
Iar toată ființa îmi vibra de emoții,
Căci eu, o vedeam, printre copaci.
-Rămâneți prieteni cu mine-n pețit,
E zâna pădurii cu părul de frunze,
Cu trupul mlădiță și păr înfrunzit,
În care își țese păianjenii pânze.
Dar focul mă arde și-n umărul drept,
La nuntă sosi vânători și gonaci,
Pădurea mă strânge cu milă la piept,
Și-n beznă, apăru, lumini pe copaci.
-Haideți prieteni, de ce nu dansați?
Mireasa îmi este atât de frumoasă,
De ce peste mine doar lacrimi vărsați?
Lăsați-mă aici, și întorceți-vă acasă.
Spuneți-i măicuței că sunt însurat,
Cu zâna pădurii cu ochii de soare,
Și-acum sunt și eu pe vecie împărat,
Peste arbori și flori, poieni și izvoare.
Legământ
Încet ne-ndreptăm spre dezastru,
Într-o lume condusă de orbi,
Soldați se-antrenează în castru,
Cum să scoată ochii la corbi.
Muți ne vorbesc la tribune,
Înțelege ce vrea fiecare,
Haosul s-a așternut peste lume,
Și nimeni nu mai are scăpare.
Ologii ne poartă-n spinare,
Cu viteze de maxim record,
Și zilnic se umplu spitale,
Cu mame ce imploră avort.
Mălaiul e și el pe sfârșite,
Subnutriții votează îmbuibații,
Apoi cu priviri moleșite,
Înalță spre cer acuzații.
Apar sfinți și Hristoși peste tot,
Minuni ceas de ceas au făcut,
Dracii dansează lângă Chivot,
Și fac legământ cu omul căzut.
La moartea mea
La moartea mea e ca la nuntă,
Amicii cântă, dușmanii dănțuiesc,
Groparii tremură și se încruntă,
Că-n groapă două babe povestesc.
O jerbă albă zboară peste masă,
Și-i prinsă chiar de popa aghesmuit,
Dar el nu știe că moartea e mireasă,
Și crede că norocul, acuma l-a pălit.
Coșciugul scârțâie ușor pe sub capac,
Într-un cavou vecin, dansează moarta,
Și nimănui nu-i trece așa ceva prin cap,
Că Sfântul Petru o să-mi închidă poarta.
Mă-nvârt ca musca într-o lampă aprinsă,
Iar îngerul din ceruri se întoarce trist,
Opri înmormântarea și cu vocea stinsă,
Mustră îndoliații și-apoi pe antihrist.
La moartea mea e numai trai și viață,
S-a amânat și slujba dar și parastasul,
Amicii plâng iar frații s-au schimbat la față,
Iar popa aghesmuiește întreg iconostasul.
O inimă infirmă
A ta privire îmi confirmă,
Că inima îți e infirmă,
Si mai-nainte decât toate,
În tine două firi se zbate.
Sub ochii tăi, ce nu pot plânge,
Întreaga ură încet se strânge,
Și - mprăștii-n jur fără habar,
Doar întuneric cu un gust amar.
Iar cu alți ochi de te-ai privi,
Ai înțelege cum ai fi,
Căci fără zbor ori fără vis,
Vei fi cu sufletul închis,
Și-n pieptul tău, ca-ntr-un mormânt,
Va bate același strașnic vânt,
Și-n loc de șoapte de amor,
Vei auzi un plâns asurzitor.
Dă noaptea afară din casă...
Dă noaptea afară din casă,
Și visul ascunde-l sub pernă,
Privirea spre mine o lasă,
În valuri să curgă eternă.
Stinge și focul din sobă,
Răcoarea să-ți dănțuie-n sânge,
Privirea învălui-o-n robă,
Și ține-o ascunsă când plânge.
Scoateți afară din casă și patul,
Dormi pe podeaua înghețată,
Carnea să-ți simtă oftatul,
Iar neantul durerea de fată.
Dă noaptea afară din noapte,
Și stelele fă-le mănunchi,
Rostește divinele șoapte,
Și cazi prăbușită-n genunchi.
Primește iubito lumina,
Și fă-te cum erai de frumoasă,
Leapădă-te azi de străina,
Ce te vrea a nopții mireasă.
Umbra mea, rana mea
Mi-s zilele din ce în ce mai triste,
Și-n culpa mea, nebun mă sfâșii,
Spre cer înalț lungi acatiste,
Deși de vină-s numai dânșii.
Absorb lumini tot mai obscure,
Și bântui drumuri lungi, ferite,
Din mine crește falnic o pădure,
Și-n loc de ramuri cresc cuțite.
E nefiresc dar umbra-mi curge,
Și nici nu stă-n lumina mea,
De fapt e rana mea cu sânge,
Și dâra strălucind în urma sa.
E-un râu ce-și scurmă albia în taină,
Pe maluri plâng fantomele din el,
Iar umbra mi-o îmbracă într-o haină,
Pe care-o port în drumul meu stingher.
Neînfricat pășesc pe lacrimi ce dispar,
În visuri stinse-n focuri prea devreme,
Și-n mine ascund un dor primordial,
Ce-n mijlocul pădurii de cuțite geme.
Pe cer mi-e steaua fără strălucire,
Iar luna ca o candelă la cap mă plânge,
Mă prăbușesc pe umbra mea subțire,
De fapt în rana mea și-n dâra ei de sânge.
Zâna pădurii
Azi am pornit de cu zori la pețit,
Cu inima beată și clocot în sânge,
De sute de gânduri sunt hăituit,
Grumazul un laț parcă-l strânge.
-Haideți prieteni cu mine-n pețit,
La zâna pădurii cu părul de frunze,
Cu trupul mlădiță și păr înfrunzit,
În care își țese păianjenii pânze.
Astăzi e soare și frunza e verde,
Iar zâna doarme în al lunii pridvor,
Focul iubirii în oase îmi fierbe,
Prin vene îmi curge un rece izvor.
Nu râdeți prieteni că zâna-i aici,
Mai bine dați-mi poiana cu flori,
Prindeți fluturi, gândaci, licurici,
În brațe să ajung cu mii de culori.
Și tot mai adânc în pădure pătrund,
Iar arbori mai tineri în hohote râd,
Șerpii de frică sub frunze se-ascund,
Și ochi în desișuri se văd cum surâd.
Bezna, încet, în pădure se lasă,
Și drumu-i mai greu iar zâna departe,
-Haide fârtate, să mergem acasă,
Nu e nici o zână, doar vorbe deșarte.
Și luna lucește pe fețele noastre,
De cale întoarsă nici vorbă, nici loc,
Frunzele par acum toate albastre,
Și parcă pășim pe o apă de foc.
Deodată se aude un trosnet de piatră,
Și brusc, o lumină, pădurea lovește,
Frunza tresare iar câinii o latră,
Și-n piept simt un foc cum arde orbește.
-Să fugim! Strigară amicii cu toții,
Au sosit vânători, cu câini, și gonaci,
Iar toată ființa îmi vibra de emoții,
Căci eu, o vedeam, printre copaci.
-Rămâneți prieteni cu mine-n pețit,
E zâna pădurii cu părul de frunze,
Cu trupul mlădiță și păr înfrunzit,
În care își țese păianjenii pânze.
Dar focul mă arde și-n umărul drept,
La nuntă sosi vânători și gonaci,
Pădurea mă strânge cu milă la piept,
Și-n beznă, apăru, lumini pe copaci.
-Haideți prieteni, de ce nu dansați?
Mireasa îmi este atât de frumoasă,
De ce peste mine doar lacrimi vărsați?
Lăsați-mă aici, și întorceți-vă acasă.
Spuneți-i măicuței că sunt însurat,
Cu zâna pădurii cu ochii de soare,
Și-acum sunt și eu pe vecie împărat,
Peste arbori și flori, poieni și izvoare.