Văz-duh
Cerul a căzut în ochii-mi albaștri,
Iar norii se plimbă încet pe retină,
În palme țin constelații și aștri,
Și în jur răspândesc lumina divină.
Un freamăt de frunze pe buze îmi șade,
Șoapta îmi este alint și dojană,
Izvorul de munte pe umeri îmi cade,
Pădurea cea verde mi-o pun peste rană.
Pe tâmple-mi coboară amurgul de seară,
Pictându-mi cu umbre visări nesfârșite,
Iar vântul îmi poartă, ușor, într-o gară,
Trenuri de gânduri, demult rătăcite.
Sub pleoape-mi se-adună mici curcubeie,
Ducând în adâncuri taine din stele,
Pe suflet îmi cresc mângâieri de femeie,
Hrănite cu visuri și dorințe rebele.
Tot cerul rămâne în ochii-mi de ceară,
Și norii se pierd într-un vis necuprins,
Timpul îngheață în amurgul de seară,
Tăciunii din mine în văpăi s-au aprins.
Sub tălpi îmi simt cerul ca o gură de apă,
Oasele mele nu mai au rădăcină,
Trupul uscat din pocale cu foc se-adapă,
Iar aripi îmi cresc dintr-un bob de lumină.
Category: Diverse poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 25 января
Added in favorites: 1
Views: 182
Poems in the same category
Adio!
Pășeam spășit pe păru-ți lung,
În visul tău ca să ajung,
Să-ți mângâi noaptea tulburată,
Să-ți spun adio înc- odată.
Și-mi car singurătatea istovit,
Pe gândurile unui neiubit,
Și trec prin râu și dorm pe plantă,
Iar noaptea, Luna mi-e amantă,
Iar raza rece-mi intră-n tâmple,
Cu gânduri, mintea să îmi umple,
Din mine cad ca dintr-un pom isteric,
Doar frunze de nisip și întuneric,
Mânate în vârtej spre-o caravană,
De-un vânt stârnit din a mea rană,
Sunt despuiat de orișice trăire,
Și nu mai știu de-a mea menire,
Și merg, și merg spre orișiunde,
Acolo unde nu mă pot ascunde,
Pe păru-ți lung spre visul tău,
Să-ți spun adio și să-mi pară rău!
Lecția despre cub de Nichita Stănescu în italiană
Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
La lezione sul cubo
Si prende un pezzo di pietra,
scolpisce con uno scalpello di sangue,
brilla con gli occhi di Omero,
è raschiato con raggi
finché il cubo non esce perfettamente.
Dopodiché baciano il cubo innumerevoli volte
con la tua bocca, con la bocca degli altri
e soprattutto con la bocca dell'infanta.
Successivamente viene preso un martello
e all'improvviso un angolo del cubo si sgretola.
Tutti, ma proprio tutti diranno:
- Che cubo perfetto sarebbe stato
se non avesse avuto un angolo rotto!
Politica doare
Ce-a ajuns țara acum ?
Ajungi să spui,tot e minciună,
Minciună-i vorba ce-o arunci
Spunând că viața-i mai bună.
Mai bună viața pentru cine?
Ce-a fost sătac ,sărac rămâne
Căci leafa ta doi bani nu face,
Te mustră soața apoi tace.
Și vezi vitrinele încărcate
Găsești în ele tot ce vrei
Dar prețurile nu-s de noi
Copii flămânzi ,flămânzi și goi.
Sunt mulți ca mine,vai de ei
Muncim din greu ,dar nu avem lei
Leii noștri n-au valoare
S-au dus schimbați peste hotare.
Voi,ce azi cârmuiți țara
Pe unde vă petreceți vara?
De unde atâtea milioane?
Le-ați primit comisioane?
Dulce-i somnul!
E dimineața cu soare-nșelător
Și vremea destul de răcoroasă,
Nu știu deloc cu ce să mă-mbrac
Că s-a anunțat a fi o zi ploioasă
Deschid fereastra cât mai larg
Să văd lumea pe ea ce poartă,
Privesc la cerul presărat cu nori
Și-mi pun veston și iau o gheată
Mă uit la orologiul din perete
Care indică ora șapte jumatate,
Spun Tatăl Nostru și mă-nchin
Cerând iertare și ceva sănătate
În grabă mare servesc micul dejun
Și strig către soție să se trezească,
Beau rapid o ceașcă mică de cafea
Și nu uit să-i spun să se grăbească
Cobor pe scări și îmi salut vecinii
Pornesc mașina și-ncep s-aștept,
Până apare Ea, mereu cu-ntârziere
Și cu viteză spre servici mă-ndrept
De luni și până vineri și ani buni
Eu dimineața spun să se grăbească,
Dar ce să faci când dulce-i somnul
Iar de o cert, începe să zâmbească!
La muncă!
Merg pe-o stradă foarte-ngustă!
Pașii-mi spun să mă grăbesc,
Dar nu pot e pojghiță de gheață,
Frică-mi e să nu alunec, s-o pățesc
Am în mâna dreaptă un baston,
Să-mi ajut piciorul stâng la mers,
Care doare, c-a fost rupt..pardon,
Și acum, n-am alta cale de ales
Las frigu-afară și urc iute în birou,
Unde așteaptă dosare spre soluționare,
Le analizez pe toate și scriu în stilou,
Ziua deplasării, pentru o verificare
La serviciu suntem, mereu aglomerați,
Dar ne dăm silința și nu amânăm,
Muncim în echipă făr' a fi stresați,
Tot ce-avem în lucru, iute procesăm
Oameni cu idei, ne cer ajutor,
Strict pe-a noastră competență,
Știm că ei, sunt al nostru viitor,
Și-i consiliem, cu multă prudență
Unii investesc, pentru-a produce,
Bunuri de consum și alte servicii,
Alții fac comerț, cu diverse produse,
Și unii și alții, vor să aibă beneficii
Zilnic se afirmă, sunteți birocrați,
Și corupți cu toții, fără deosebire,
Însă cred și spun, suntem tehnocrați,
Și da, hoția e o boală, fără lecuire
Speranța, e în oamenii onești, cinstiți,
Care sunt mulți și nu pot fi păcăliți,
De cei puțini ce-n viață-s necinstiti,
Și care cu siguranță vor fi..pedepsiți!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Adio!
Pășeam spășit pe păru-ți lung,
În visul tău ca să ajung,
Să-ți mângâi noaptea tulburată,
Să-ți spun adio înc- odată.
Și-mi car singurătatea istovit,
Pe gândurile unui neiubit,
Și trec prin râu și dorm pe plantă,
Iar noaptea, Luna mi-e amantă,
Iar raza rece-mi intră-n tâmple,
Cu gânduri, mintea să îmi umple,
Din mine cad ca dintr-un pom isteric,
Doar frunze de nisip și întuneric,
Mânate în vârtej spre-o caravană,
De-un vânt stârnit din a mea rană,
Sunt despuiat de orișice trăire,
Și nu mai știu de-a mea menire,
Și merg, și merg spre orișiunde,
Acolo unde nu mă pot ascunde,
Pe păru-ți lung spre visul tău,
Să-ți spun adio și să-mi pară rău!
Lecția despre cub de Nichita Stănescu în italiană
Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
La lezione sul cubo
Si prende un pezzo di pietra,
scolpisce con uno scalpello di sangue,
brilla con gli occhi di Omero,
è raschiato con raggi
finché il cubo non esce perfettamente.
Dopodiché baciano il cubo innumerevoli volte
con la tua bocca, con la bocca degli altri
e soprattutto con la bocca dell'infanta.
Successivamente viene preso un martello
e all'improvviso un angolo del cubo si sgretola.
Tutti, ma proprio tutti diranno:
- Che cubo perfetto sarebbe stato
se non avesse avuto un angolo rotto!
Politica doare
Ce-a ajuns țara acum ?
Ajungi să spui,tot e minciună,
Minciună-i vorba ce-o arunci
Spunând că viața-i mai bună.
Mai bună viața pentru cine?
Ce-a fost sătac ,sărac rămâne
Căci leafa ta doi bani nu face,
Te mustră soața apoi tace.
Și vezi vitrinele încărcate
Găsești în ele tot ce vrei
Dar prețurile nu-s de noi
Copii flămânzi ,flămânzi și goi.
Sunt mulți ca mine,vai de ei
Muncim din greu ,dar nu avem lei
Leii noștri n-au valoare
S-au dus schimbați peste hotare.
Voi,ce azi cârmuiți țara
Pe unde vă petreceți vara?
De unde atâtea milioane?
Le-ați primit comisioane?
Dulce-i somnul!
E dimineața cu soare-nșelător
Și vremea destul de răcoroasă,
Nu știu deloc cu ce să mă-mbrac
Că s-a anunțat a fi o zi ploioasă
Deschid fereastra cât mai larg
Să văd lumea pe ea ce poartă,
Privesc la cerul presărat cu nori
Și-mi pun veston și iau o gheată
Mă uit la orologiul din perete
Care indică ora șapte jumatate,
Spun Tatăl Nostru și mă-nchin
Cerând iertare și ceva sănătate
În grabă mare servesc micul dejun
Și strig către soție să se trezească,
Beau rapid o ceașcă mică de cafea
Și nu uit să-i spun să se grăbească
Cobor pe scări și îmi salut vecinii
Pornesc mașina și-ncep s-aștept,
Până apare Ea, mereu cu-ntârziere
Și cu viteză spre servici mă-ndrept
De luni și până vineri și ani buni
Eu dimineața spun să se grăbească,
Dar ce să faci când dulce-i somnul
Iar de o cert, începe să zâmbească!
La muncă!
Merg pe-o stradă foarte-ngustă!
Pașii-mi spun să mă grăbesc,
Dar nu pot e pojghiță de gheață,
Frică-mi e să nu alunec, s-o pățesc
Am în mâna dreaptă un baston,
Să-mi ajut piciorul stâng la mers,
Care doare, c-a fost rupt..pardon,
Și acum, n-am alta cale de ales
Las frigu-afară și urc iute în birou,
Unde așteaptă dosare spre soluționare,
Le analizez pe toate și scriu în stilou,
Ziua deplasării, pentru o verificare
La serviciu suntem, mereu aglomerați,
Dar ne dăm silința și nu amânăm,
Muncim în echipă făr' a fi stresați,
Tot ce-avem în lucru, iute procesăm
Oameni cu idei, ne cer ajutor,
Strict pe-a noastră competență,
Știm că ei, sunt al nostru viitor,
Și-i consiliem, cu multă prudență
Unii investesc, pentru-a produce,
Bunuri de consum și alte servicii,
Alții fac comerț, cu diverse produse,
Și unii și alții, vor să aibă beneficii
Zilnic se afirmă, sunteți birocrați,
Și corupți cu toții, fără deosebire,
Însă cred și spun, suntem tehnocrați,
Și da, hoția e o boală, fără lecuire
Speranța, e în oamenii onești, cinstiți,
Care sunt mulți și nu pot fi păcăliți,
De cei puțini ce-n viață-s necinstiti,
Și care cu siguranță vor fi..pedepsiți!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Other poems by the author
Sub crucea amintirii
Azi ochii tăi mi-alungă revenirea,
Iar pașii-mi plâng pe alei pustii,
Pe cerul stins îmi rătăcesc privirea,
Și sunt pierdut, căci nu mai vii...
Ai învelit cu liniște durerea,
Dar n-ai știut s-o smulgi din rădăcini,
Și cresc lăstari amari ca fierea,
Pe care îi stârpim cuprinși de vini.
Și totuși, în privirea ta rămâne,
Acea scânteie ce încă focul ține,
Nu cer să ard, ci doar pot spune,
Că m-aș topi deodată-n tine.
Odată, atunci, undeva...
Odată, atunci, undeva...
Lumina ta,
Lumina mea,
Au coborât de pe o stea,
Și-a ars mocnit,
În lutul tău,
În lutul meu,
La infinit.
Atunci, undeva, deodată...
Suflarea ta,
Suflarea mea,
Cerul porni să-l străbată,
Sfârșind într-un vis,
Sub perna ta,
Sub perna mea,
Peste noi mai precis.
Undeva, odată, atunci...
Sărutul tău,
Sărutul meu,
Dădură cărnii porunci,
Devenind creatori,
De lumină,
De lut,
De sărut,
Și de tot, uneori...
Dă-mi neuitarea...
Dă-mi neuitarea frumoaso,
Sculptează-mi ochiul în tine,
Apleacă-ți tâmpla și las-o,
Pe gândul meu să suspine.
Dă-mi neuitarea iubito în dar,
Și ține-mi în palme privirea
Șoptește-mi un murmur bizar,
Să-mi mute spre tine uimirea.
Dă-mi neuitarea, sălaș să îmi fie,
Aprinde-mi călcâiul de gheață,
Lasă sărutul pe buze să-mi vie,
Şi uită-l rebelo, acolo, pe viaţă.
Dă-mi neuitarea acum și aici,
Și las-o în suflet să plângă,
Ține-mă-n brațe, nimic să nu zici,
Inima în inima ta să se frângă.
Agonie
De ieri întruna mă frământ,
Și umbre cad asupra mea potop,
Îmi pare că vorbesc c-un sfânt,
Ce-n raiuri nu-și mai are loc.
Mi-e osul rece și carnea învinețită,
Pe scânduri umede mă lăfăiesc,
Și adulmec cu privirea-mi obosită,
Frânturi din traiul nostru omenesc.
Doi îngeri negri îmi stau pe umeri,
Și-mi cântă versuri din tropar,
O, moarte! De ce să mă mai numeri,
Când sunt demult în celălalt hotar.
O mamă aș vrea să am la căpătâi,
Mă mângâie duios pe creștet,
Să-mi spună întruna mai rămâi,
Că firul vieții încă nu e veșted.
Și plouă întruna ca-n potop,
Sub ape e și umbra celui sfânt,
În raiuri nimeni nu mai are loc,
Şi zac inert... Nu mă frământ.
Grădina Maicii Domnului
Măicuța mea, a ta grădină,
Ce ai ales-o dintre toate,
E astăzi fără de lumină,
Și-i plină de urât și de păcate.
Măicuța mea, fecioară sfântă,
Grădina ta cu har și bunătate,
Creștinătatea astăzi înspăimântă,
Căci florile sunt ofilite și uscate.
A năpădit în inimi buruianul,
Iar volbura ajunge pân la cer,
Icoana lor este acuma banul,
Și toți se-nchină doar la vistier.
Măicuța mea, a ta grădină,
E plină de scaiete și de pir,
Iar grădinarul e și el de vină,
C-a predicat cuvântul ca un zbir.
În casa ta, bisericuța sfântă,
Costrei și volbură se aștern,
Iar din amvon nu se mai cântă,
Ci se citesc decrete de guvern.
Tu varsă lacrimi, Maica mea...
S-o uzi cu mir și har divin,
Să înflorească pururea în ea,
Doar prunci cu suflet de creștin,
Să taie buruiana-n carne vie
Iar în altarele cu spini și mărăcini,
Lumina sfântă să o reînvie,
Smulgându-i chiar din rădăcini.
Fii bucuros de-a ta trăire...
Nu cere viață neschimbată,
Și nici iubirea ce s-a frânt,
Acestea vin numai odată,
Și doar o clipă pe pământ.
Dar cât durează, strânge-n suflet,
Tot freamătul și-al ei parfum,
Căci amintirea ei te-ndeamnă,
Să fii și tu, cândva, un drum.
Și-n loc s-aștepți lumini de ceară,
Ce se topesc ori ard într-un oftat,
Mai bine-i focul să te piară,
Chiar de-i târziu, chiar de-i păcat.
Căci ce-i iubirea, dacă-i lege?
Ce-i dorul, dacă-i jurământ?
Sunt visuri ce nu pot rămâne,
Ci trec, ca umbra, pe pământ.
Deci nu te-nchide-n amăgire,
Nici nu-ntreba de ce s-a dus,
Fii bucuros de-a ta trăire,
Căci totu-i răsărit și apus.
Sub crucea amintirii
Azi ochii tăi mi-alungă revenirea,
Iar pașii-mi plâng pe alei pustii,
Pe cerul stins îmi rătăcesc privirea,
Și sunt pierdut, căci nu mai vii...
Ai învelit cu liniște durerea,
Dar n-ai știut s-o smulgi din rădăcini,
Și cresc lăstari amari ca fierea,
Pe care îi stârpim cuprinși de vini.
Și totuși, în privirea ta rămâne,
Acea scânteie ce încă focul ține,
Nu cer să ard, ci doar pot spune,
Că m-aș topi deodată-n tine.
Odată, atunci, undeva...
Odată, atunci, undeva...
Lumina ta,
Lumina mea,
Au coborât de pe o stea,
Și-a ars mocnit,
În lutul tău,
În lutul meu,
La infinit.
Atunci, undeva, deodată...
Suflarea ta,
Suflarea mea,
Cerul porni să-l străbată,
Sfârșind într-un vis,
Sub perna ta,
Sub perna mea,
Peste noi mai precis.
Undeva, odată, atunci...
Sărutul tău,
Sărutul meu,
Dădură cărnii porunci,
Devenind creatori,
De lumină,
De lut,
De sărut,
Și de tot, uneori...
Dă-mi neuitarea...
Dă-mi neuitarea frumoaso,
Sculptează-mi ochiul în tine,
Apleacă-ți tâmpla și las-o,
Pe gândul meu să suspine.
Dă-mi neuitarea iubito în dar,
Și ține-mi în palme privirea
Șoptește-mi un murmur bizar,
Să-mi mute spre tine uimirea.
Dă-mi neuitarea, sălaș să îmi fie,
Aprinde-mi călcâiul de gheață,
Lasă sărutul pe buze să-mi vie,
Şi uită-l rebelo, acolo, pe viaţă.
Dă-mi neuitarea acum și aici,
Și las-o în suflet să plângă,
Ține-mă-n brațe, nimic să nu zici,
Inima în inima ta să se frângă.
Agonie
De ieri întruna mă frământ,
Și umbre cad asupra mea potop,
Îmi pare că vorbesc c-un sfânt,
Ce-n raiuri nu-și mai are loc.
Mi-e osul rece și carnea învinețită,
Pe scânduri umede mă lăfăiesc,
Și adulmec cu privirea-mi obosită,
Frânturi din traiul nostru omenesc.
Doi îngeri negri îmi stau pe umeri,
Și-mi cântă versuri din tropar,
O, moarte! De ce să mă mai numeri,
Când sunt demult în celălalt hotar.
O mamă aș vrea să am la căpătâi,
Mă mângâie duios pe creștet,
Să-mi spună întruna mai rămâi,
Că firul vieții încă nu e veșted.
Și plouă întruna ca-n potop,
Sub ape e și umbra celui sfânt,
În raiuri nimeni nu mai are loc,
Şi zac inert... Nu mă frământ.
Grădina Maicii Domnului
Măicuța mea, a ta grădină,
Ce ai ales-o dintre toate,
E astăzi fără de lumină,
Și-i plină de urât și de păcate.
Măicuța mea, fecioară sfântă,
Grădina ta cu har și bunătate,
Creștinătatea astăzi înspăimântă,
Căci florile sunt ofilite și uscate.
A năpădit în inimi buruianul,
Iar volbura ajunge pân la cer,
Icoana lor este acuma banul,
Și toți se-nchină doar la vistier.
Măicuța mea, a ta grădină,
E plină de scaiete și de pir,
Iar grădinarul e și el de vină,
C-a predicat cuvântul ca un zbir.
În casa ta, bisericuța sfântă,
Costrei și volbură se aștern,
Iar din amvon nu se mai cântă,
Ci se citesc decrete de guvern.
Tu varsă lacrimi, Maica mea...
S-o uzi cu mir și har divin,
Să înflorească pururea în ea,
Doar prunci cu suflet de creștin,
Să taie buruiana-n carne vie
Iar în altarele cu spini și mărăcini,
Lumina sfântă să o reînvie,
Smulgându-i chiar din rădăcini.
Fii bucuros de-a ta trăire...
Nu cere viață neschimbată,
Și nici iubirea ce s-a frânt,
Acestea vin numai odată,
Și doar o clipă pe pământ.
Dar cât durează, strânge-n suflet,
Tot freamătul și-al ei parfum,
Căci amintirea ei te-ndeamnă,
Să fii și tu, cândva, un drum.
Și-n loc s-aștepți lumini de ceară,
Ce se topesc ori ard într-un oftat,
Mai bine-i focul să te piară,
Chiar de-i târziu, chiar de-i păcat.
Căci ce-i iubirea, dacă-i lege?
Ce-i dorul, dacă-i jurământ?
Sunt visuri ce nu pot rămâne,
Ci trec, ca umbra, pe pământ.
Deci nu te-nchide-n amăgire,
Nici nu-ntreba de ce s-a dus,
Fii bucuros de-a ta trăire,
Căci totu-i răsărit și apus.