Văz-duh

Vei fi cu mine de-a pururea în suflet,

Și când mi-e dor, atunci să-ți fie dor,

Vei fi un pas grefat în talpă și în umblet,

Vei fi mereu aripa ce-mi trebuie în zbor.

Voi fi cu tine și-atunci când ești plecată,

Voi fi poteca ta, răscrucea ce te-ndrumă,

În calea ta sunt pasărea ce cântă înfocată,

Sub pasul tău, voi fi ce se numește urmă.

Vei fi cu mine și-atunci când m-oi ascunde,

Sub lungu-ți păr de aur o iarnă aș hiberna,

Iar tu, îmbietoare, să te întrebi de unde,

Cad flori de gheață necontenit asupra ta.

Voi fi cu tine, și-atunci când n-oi mai fi,

Voi fi: și flori, și soare, și stâncă, și izvor,

Voi fi ce te-nconjoară, și tot ce vei iubi,

Voi fi pe al tău umăr un înger protector.

 Soţul gardiencei

El c-o gardiancă este,

Şi ţipă toată ziulica,

Ba chiar susţine mari proteste,

Că n-are acces la… mititica.

Unui Gardian

Adormind fără să ştie,

A visat un vis de hulă,

Că era la puşcărie,

Nu la pază, ci-n celulă.

Unui Gardian

De când era copil spunea,

Eu n-o s-ajung la puşcărie,

Şi s-a întâmplat acum, ca ea…

Să-i dea serviciu şi simbrie.

Unui poet

Cu scrisul ai ajuns departe,

Şi-am auzit că vei lansa o carte,

Dar nu la editură cum e scris,

Ci-o vei lansa de pe acoperiş.

Unui amic

De când munceşti tot adunând,

Ban lângă ban să ai la bătrâneţe,

Te-ai transformat şi tu curând,

La fel ca banul, două feţe…

Unei pictoriţe - mănâncă în timp ce pictează

Porni să-şi facă portretul în ulei,

Dar mestecând mereu din gură,

Culorile în urma pensulei,

Îi ies…nu în ulei, ci în untură.

Unui Pictor

Iarăşi l-a lovit urgia,

Când stătea nud pe sofa,

Fiindcă l-a surprins soţia,

Cum modelul îl picta.

Unei pictoriţe în vârstă

Privind culoarea aceea vie,

Cum scoate din infern desenul,

Ţi-aş da un pic pe obraz şi ţie,

Ca să-ţi mai lumineze tenul.

Mariaj

O iubire ca-n poveşti,

Şi azi, în faţă au altarul,

Ea împlineşte douăzeci,

Iar el trecuse centenarul.

Ginerele

Azi în faţă la pronaos,

S-a stârnit un pic de haos,

Veni mirele ce atinse veacul,

Soacra a crezut că-i dracul.

Evoluția științei

Omul nu e de bonton,

Se poartă ca un bufon,

E un pic și cam afon,

Și-i condus de un IPhone.

CFR-ului cu întârzierile imense

Peste o săptămână am o întâlnire,

La Constanța cu doi camarazi,

Ca să nu întârzii, fără șovăire,

Am să plec cu trenul, chiar de azi.

Presa azi

Ziarul nu mai are asistență,

Și dispariția o să-l lovească,

Iar ca măsură de urgență,

Plătesc pe cititori să îl citească.

Presa azi

La cât de falsă este știrea,

Iar adevărul e ținut mascat,

Ziarul și-a găsit menirea,

E bun numai de împachetat.

Soției

Nu mi-a fost deloc ușor,

Ca să te compar c-un nor,

Că mereu în viața-mi sumbră,

Când lucesc, tu îmi faci umbră.

Vecinului - care se uită mereu la mine în curte

Precum o știi dragă vecine,

Am o pisică albă și-un ogar,

Apoi, ce nu îmi aparține,

E după gard, un biet măgar.

Unui poet

Aici doarme un poet,

Ce-a scris odă și sonet,

Viața lui a luat sfârșit,

Când criticii l-au recitit.

Unui scriitor - cu scris indescifrabil

Ai trimis un manuscris,

Acum un an la stenograf,

Viața i-ai făcut-o praf,

Că de-atuncea stă închis.

Epitaf - lui Iolanda Balaș

Cu trupu' ai fost la înălțime,

Când vechi recorduri doborai,

Dar ai țintit în profunzime,

Şi astăzi ai sărit direct în rai.

Artă

S-a dus portretul să îşi facă,

El, un necioplit vădit,

Iar pictorul i-a spus îndată,

Cunosc un sculptor renumit.

Uneia - mergea cu telefonul în mână

             fără să se uite la drum

Își căuta în zodiac sorocul,

Dar nu cerceta terenul,

Scria c-o va lovi norocul,

Dar a lovit-o trenul...

În ochii mei se zbate-o umbră rece,

Un vânt amar prin suflet mi-a trecut,

Iar timpul, ca un dor necunoscut,

Din rană mi se scurge și petrece.

Mi-e trupul rug al gândurilor stinse,

Un vis uitat sub cerul de pământ,

Iar dragostea cu glasul ei plăpând,

Îmi cântă-n taină amoruri neatinse.

Mi-e sufletul o rană de parcă-i carne vie,

Pe care timpul nu poate s-o mai coase,

Căci lacrimi grele mi s-au lăsat în oase,

Iar pasul sprinten să meargă nu mai știe.

Sub cerul mut, albastrul meu se pierde,

Iar zborul spre-nălțimi e numai amăgire,

Înnebunit îmi caut pârdalnica iubire,

Iar talpa, de-atâta iarbă, îmi este acuma verde.

Și chiar de bezna mă va prinde-n gheare,

Eu port în piept un strop de infinit,

Și amorul meu ce încă plânge risipit,

Va fi sclipind pe cer, o stea nemuritoare.

Vin şobolanii, auziţii cum rod,

Cum se-ntind peste ţară, printre norod,

Vin şobolanii de prin cuiburi ascunşi,

Atacă în haită, cu otravă sunt unşi,

Vin şobolani tăcuţi şi umili,

Spre cârma ţării se-ndreaptă subtili,

Vin şobolanii, caşcavalul e mare,

Îşi cheamă şi rudele de peste hotare,

Vin şobolanii că mai au de păpat,

Sunt şobolani pe care voi i-aţi votat,

Rumegă-n guşă, depozitează-n unghere,

Banii voştri munciţi, şi a ţării avere.

Vin şobolanii, auziţii cum rod,

Cum se-ntind peste ţară, peste norod,

Cum intră-n spitale, în şcoli şi ucid,

Aruncaţi oameni buni, aruncaţi Raticid.

Vin şobolani roşii, de neam, şi străini,

Rod din biserici, tradiţii, creştini,

Sunt şobolani hrăniţi cu orzoaică,

Aruncaţi oameni buni, aruncaţi Şoricioaică.

Vin şobolani şi se tot înmulţesc,

Şi rod din român şi neam românesc,

Ieşiţi oameni buni, că ne-ajunge răbdarea,

Ieşiţi ca să-ncepem…DERATIZAREA.

Se zguduie cămașa de plânsul tău uitato,

Iar lacrima îți curge ca ploaia prin uluc,

Cu ultima scrisoare ce astăzi ți-am furat-o,

Voi face un foc imens, cămașa să-ți usuc.

Vor arde dulci cuvinte, vor scoate pălălaie,

Va geme tot pământul de-un foc fără cenușă,

Și-n ochii tăi albaștri sub pielea ta bălaie,

Se va surpa odaia de dincolo de ușă...

Va plânge macu-n floare sub vântul ce adie,

Iar rana ta deschisă pe toamnă va-nroși-o,

Toți strugurii din vie vor fi ce n-au să fie,

Iar vinul lor sorbindu-l îți voi rosti...Adio!

Și grabnic se vor strânge toți norii de pe cer,

Să plouă și să stingă scrisoarea ce-am furat-o,

Să-ți mai rămână-un petic ce zboară prin eter,

Pe care vei citi, că te-am iubit nespus...uitato!

Că-i prieten, că-i dușman

Care-i diferența man?

În final toți te vorbesc

Pe la spate te lovesc.

Scriu poezie pentru mine

Și pentru cei ce mă citesc

Eu n-am pretenții de poet

Și doar fac vers și iscălesc

Scriu ce văd, trăiesc și simt

De oameni, fapte, copilărie,

Despre femeia ce-o iubesc

Cu nume biblic, spus Marie

Scriu despre iubiri adevărate

Și despre despărțiri, minciună,

De-a pune etichete mă feresc

Și limba-ncerc s-o țin în strună

Scriu de viață și despre moarte

De început și-apoi despre apus,

Și uneori îmi este atât de frică

Să nu fiu judecat de ce am spus

Scriu și despre cei ce ne conduc

Pe care periodic îmi pun votul,

Sperând un trai cu bunăstare

Și poate nu director tot nepotul

Voi scrie vers și pune pe hârtie

Și azi și mâine și poate-n viitor,

Numai dacă va vrea și Domnul

Pentru că știu că sunt un muritor!

Strămoșii mei
nu dorm.

Se foiesc
sub cruci strâmbe,
cu mâinile împreunate
doar din obișnuință.

Unul tușește
din 1915.
Altul încă așteaptă
pământul promis.

Nimeni nu visează.

Le aud pașii
în oasele mele.
Noaptea
îmi mută sângele
dintr-o generație
în alta.

Nu sunt sfinți.
Sunt obosiți.

Au murit
fără explicații,
cu gura plină
de lucruri nespuse
și cu viața neterminată
ca o casă fără acoperiș.

Mă întreabă,
fără cuvinte:

ce-ai făcut
cu numele nostru?

…

…

…

—

Le arăt mâinile mele.
N-au bătături.
N-au pământ sub unghii.
Doar cerneală
și o teamă moștenită prost.

Unul se întoarce pe-o parte.
Scârțâie sicriul.

Nu de frig.
De nemulțumire.

Le-am luat sângele
și l-am subțiat
cu îndoială.
Le-am luat credința
și am pus-o
în vitrină.

Nu mă blestemă.
Asta doare mai tare.

Mă lasă
să continui.

Viitorul
mă așteaptă
cu aceeași întrebare,
dar formulată politicos.

Înțeleg târziu:

nu eu îi port pe ei.
Ei mă poartă pe mine,
ca pe o greșeală
care încă poate fi îndreptată.

Dacă nu dorm,
nu e din cauza morții.

E pentru că
eu sunt treaz
și încă nu merit
somnul lor.

arhetipul mielului - să ne hrănim

cu un

neinițiat!

cel ce își strigă răzbunarea pe la colțuri

de lume!

- ah! injustiție, boală

a sudului -

straniu blestem!

(copil al odihnei barbare)

galben dezrădăcinat. -

*

nisip. îmbătrânire. perpendiculară pe existență

*

zbor -

veghe a bolilor, noapte

de noapte.

poate-mi pun o pană,

două,

din pasărea speranței!

va veni vremea

când prietena mea, piatra,

va cânta poema adevărului.

voi fi eu acolo?

*

(când dumnezeul din noi dă mâna cu cel din

afara noastră, omul înfierat - îndulcit naște ființa supremă;)

*

ah, poți tu mai mult? știi tu mai mult?!

Toată viața s-a strigat la mine.

Am trăit sub un cer care nu vorbea,

ci striga.

Cuvintele veneau spre mine ca niște uși trântite,

ca niște porunci fără odihnă.

Între pereții zilei s-au izbit mereu sunete ascuțite.

Am crescut într-o lumină care nu mângâia,

ci interoga.

Vorbele cădeau peste mine ca niște insulte,

ca niște pietre aruncate în ape tulburi.

Toată viața s-a strigat la mine.

Strigătul a fost alfabetul meu timpuriu,

urletul — clopotul care mă chema la trezire,

la teamă,

la apărare.

Am învățat să respir scurt,

să răspund înainte de a fi întrebat,

să-mi strâng inima ca pe un animal speriat.

Și în zgomotul acesta continuu

am început să cred

că liniștea este doar o legendă spusă copiilor.

Dar uneori, noaptea,

când orașul își lasă armele jos

și ferestrele nu mai tremură,

simt cum în piept se deschide un loc

neatins de țipăt.

Acolo nu e judecată,

nu e grabă,

nu e poruncă.

E doar o așteptare blândă,

ca o mână care nu apasă,

ci rămâne.

Și atunci înțeleg,

că n-am tânjit nici după tăcere deplină,

nici după izbăvire zgomotoasă,

ci după un sunet

care să nu mă strivească…o șoaptă.

Mi-e dor de o șoaptă!

O umbră fără glas
mă strânge.

O alung
și mă-nfășoară.

Un drum apare,
dar nimeni nu calcă.

Eram deja
pașii.