Şi tălpile au urechi
Prin crăpătura îngemânării am privit cu dor de început.
Respiraţia dimineţii am simţit-o pe obraz
Ca pe ceva ce îmi amintea de prezenţă , de fiinţare .
Din lumea rămânerii în repaus în lumea începutului
Trecerea era lină , era un tumultum de dorinţe ,
De pleoape deschise , de priviri împopoţonate
Cu semne de întrebare .
Am cerut braţelor întânderi peste trupurile goale ,
Uscăţive coloane resemnate .
Paşii s-au format în voia lor lăsând urme involuntare
Atunci când tălpile au auzit drumul .
Buza genunchiului împărţea săruturi tângâietoarelor chemări .
Câte rămâneri în urmă vor fi ?
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: iudita_ecaterin
Дата публикации: 1 июля 2018
Просмотры: 2336
Стихи из этой категории
Fiul ploii
Plouă întruna de un veac,
Ba plouă chiar de sub pământ,
Natura nu-și mai află leac,
Iar Domnul nu mai face legământ.
Mi-e ochiul ud și în orbită,
Iar inima în piept stă inundată,
Mi-e udă pâinea de pe plită,
Iar apa din fântână e udată.
Un nor în curte îmi pare că se joacă,
Că apa-i cățărată în copac,
Iar soarele e dus ca să petreacă,
Căci umbra îmi e moartă de un veac.
Din apocrife aflu cum era uscatul,
Cum soarele zâmbea la răsărit,
Iar mama cred că a mușcat păcatul,
Căci plouă chiar de când m-a zămislit.
Și plouă întruna de un veac,
S-au înecat în valuri toți eroii,
Și-aud o știre de dincolo de lac,
Că moartea-l caută pe fiul ploii.
Ce miracol…
Mă suduie mitropolitul,
Că prescura-i din tărâță,
El uitase preasfințitul,
Că pământul n-are țâță.
Că făina de la moară,
Vinul dulce de butuc,
Nu curge pe ulicioară,
Ori tâșnește din izbuc.
Babe urlă la icoane,
Cu pomelnicul de gât,
Cade pâinea din amvoane,
Sfinții merg la ogorât,
Ce miracol, ce minune,
Avem vin și avem pâine!
Popa suflă ușurat,
În amvon pute a păcat.
Vis...
În largul tăcerii, un tunet ascuns,
Îmi sună în piept ca un gând nerostit,
O clipă pierdută dintr-un vis nepătruns,
Deschide porți vechi spre un timp infinit.
Din pulberea nopții îmi fac un altar,
Cu stele asfințite și oceane de jar,
Iar gândul mă duce, străin și hoinar,
Prin somnul uitării, într-un vis secular.
Cu pasul pe umbre, sub cerul prelins,
Mă-nchin rugăciunii ce-n mine s-a frânt,
Dar glasul iubirii, din visuri desprins,
Purcede prin mine și intră-n pământ.
Și-n timpul acela când voi fi doar un dor,
Un cântec uitat între cer și pământ,
Voi veni printr-un vis, să te mângâi ușor,
Și cu tine, pe veci, voi semna legământ.
Așa a fost...
Dacă așa a fost lăsat...
De mic am fost apărat.
Dumnezeu a fost cu mine,
Am scăpat de rău mereu,
Așa a vrut Dumnezeu.
Tatăl meu a fost și el,
Salvat el de Dumnezeu,
Agheasma ce i-am dat eu,
A fost ajutorul său.
Când am avut mare rău...
Îngerii ce m-au luat
Cu lumina sfântă a lor,
Mi-au dat viață, viitor...
Măicuța sfântă și ea,
Na lipsit din viața mea,
Mia fost aproape mereu,
Ea și bunul Dumnezeu.
Atunci când eu m-am rugat,
Cu rugă... Mă ajutat,
Domnul sfânt cu darul lui...
A fost foarte apropiat,
Și mia dat, mă ascultat,
Fie Domnul lăudat.
Dacă crezi cu adevărat,
DE DOMNUL EȘTI AJUTAT,
Domnul cu iubirea lui,
Este și a fost mereu,
In inima mea cu mine,
Și îl voi păstra așa,
Câtă viață voi avea.
Lecţia despre cub de Nichita Stănescu în portugheză
Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
A lição sobre o cubo
Um pedaço de pedra é tirado,
ele esculpe com um cinzel de sangue,
brilha com os olhos de Homero,
está raspado com raios
até que o cubo saia perfeitamente.
Depois disso eles beijam o cubo inúmeras vezes
com a sua boca, com a boca dos outros
e principalmente com a boca da infanta.
Depois disso, um martelo é levado
e de repente um canto do cubo desmorona.
Todos, mas absolutamente todos dirão:
- Que cubo perfeito teria sido
se não tivesse um canto quebrado!
Fiul ploii
Plouă întruna de un veac,
Ba plouă chiar de sub pământ,
Natura nu-și mai află leac,
Iar Domnul nu mai face legământ.
Mi-e ochiul ud și în orbită,
Iar inima în piept stă inundată,
Mi-e udă pâinea de pe plită,
Iar apa din fântână e udată.
Un nor în curte îmi pare că se joacă,
Că apa-i cățărată în copac,
Iar soarele e dus ca să petreacă,
Căci umbra îmi e moartă de un veac.
Din apocrife aflu cum era uscatul,
Cum soarele zâmbea la răsărit,
Iar mama cred că a mușcat păcatul,
Căci plouă chiar de când m-a zămislit.
Și plouă întruna de un veac,
S-au înecat în valuri toți eroii,
Și-aud o știre de dincolo de lac,
Că moartea-l caută pe fiul ploii.
Ce miracol…
Mă suduie mitropolitul,
Că prescura-i din tărâță,
El uitase preasfințitul,
Că pământul n-are țâță.
Că făina de la moară,
Vinul dulce de butuc,
Nu curge pe ulicioară,
Ori tâșnește din izbuc.
Babe urlă la icoane,
Cu pomelnicul de gât,
Cade pâinea din amvoane,
Sfinții merg la ogorât,
Ce miracol, ce minune,
Avem vin și avem pâine!
Popa suflă ușurat,
În amvon pute a păcat.
Vis...
În largul tăcerii, un tunet ascuns,
Îmi sună în piept ca un gând nerostit,
O clipă pierdută dintr-un vis nepătruns,
Deschide porți vechi spre un timp infinit.
Din pulberea nopții îmi fac un altar,
Cu stele asfințite și oceane de jar,
Iar gândul mă duce, străin și hoinar,
Prin somnul uitării, într-un vis secular.
Cu pasul pe umbre, sub cerul prelins,
Mă-nchin rugăciunii ce-n mine s-a frânt,
Dar glasul iubirii, din visuri desprins,
Purcede prin mine și intră-n pământ.
Și-n timpul acela când voi fi doar un dor,
Un cântec uitat între cer și pământ,
Voi veni printr-un vis, să te mângâi ușor,
Și cu tine, pe veci, voi semna legământ.
Așa a fost...
Dacă așa a fost lăsat...
De mic am fost apărat.
Dumnezeu a fost cu mine,
Am scăpat de rău mereu,
Așa a vrut Dumnezeu.
Tatăl meu a fost și el,
Salvat el de Dumnezeu,
Agheasma ce i-am dat eu,
A fost ajutorul său.
Când am avut mare rău...
Îngerii ce m-au luat
Cu lumina sfântă a lor,
Mi-au dat viață, viitor...
Măicuța sfântă și ea,
Na lipsit din viața mea,
Mia fost aproape mereu,
Ea și bunul Dumnezeu.
Atunci când eu m-am rugat,
Cu rugă... Mă ajutat,
Domnul sfânt cu darul lui...
A fost foarte apropiat,
Și mia dat, mă ascultat,
Fie Domnul lăudat.
Dacă crezi cu adevărat,
DE DOMNUL EȘTI AJUTAT,
Domnul cu iubirea lui,
Este și a fost mereu,
In inima mea cu mine,
Și îl voi păstra așa,
Câtă viață voi avea.
Lecţia despre cub de Nichita Stănescu în portugheză
Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
A lição sobre o cubo
Um pedaço de pedra é tirado,
ele esculpe com um cinzel de sangue,
brilha com os olhos de Homero,
está raspado com raios
até que o cubo saia perfeitamente.
Depois disso eles beijam o cubo inúmeras vezes
com a sua boca, com a boca dos outros
e principalmente com a boca da infanta.
Depois disso, um martelo é levado
e de repente um canto do cubo desmorona.
Todos, mas absolutamente todos dirão:
- Que cubo perfeito teria sido
se não tivesse um canto quebrado!
Другие стихотворения автора
Gând alb
Din gând alb petale de crin se desprind
Plutind spre inimi a mirare .
Raze de lumină în cerc de drag ,
Emoţii până la pământ se-nchină .
Priviri în zări pierdute ,
Căutări în albastru regal .
Mâini unite în cerc de verde ,
Zbateri de aripi la capăt de lume .
Zvâcniri de culori ,
Inimi pătrunse de roşu curbat ,
Ţipăt de ochi în închideri de pleoape ,
Îngeri galbeni în zboruri nesfârşite .
Plutiri de puf în păpădii ,
Armonii ţesute în seri blânde .
Sferă de lumină în dar ,
Paşi înfloriţi pe ram de lemn dulce ,
Adâncuri rostogolite .
Clipe tremurânde ,
Secunde ale aşteptării
Şi multă , multă atingere
De gând alb plutind spre inimi a mirare .
Duminica sufletele tac
Duminica intră în oameni scormonind întunericul de sub coaste ,
Deschide ferestre să intre bătăi de clopot violet .
Din icoane sfinţii surâd , ţipăt de ochi decolorat sfâşie tăcerea .
Respiraţiile tac , din palme se înalţă rugăciuni , aerul îngenunchează
Căci iată , trec îngeri cu aripi mari cât o duminică
Care şterg lacrimile din ferestre .
Duminica este o poveste cu ore rotunde
Cu mireasmă de mir şi tămâie , cu iubiri mari cât o liturghie .
Duminica este o cetate în care se aprind muguri de lumină
Unde sufletele aşteaptă să primească felii de început ,
În duminică capetele stau plecate pentru iertări ,
Pentru palma lui Dumnezeu aşezată pe ele şi pentru uitare .
Duminica e şoapta din calendar , cămaşă albă de crini înfloriţi ,
Pâine caldă aburindă , coaptă în cuptorul de lut .
Duminica e mare cât roata carului Sfântului Ilie ,
Cu un ochi ne face semn să o urmăm când coboară în spirală peste lume .
Duminica urcă pe fir de lună , la capăt o aşteaptă îngeri cu candela aprinsă .
În liniştea inimii
Câteodată vreau să zbor,
Dar nu mă pot desprinde de pământ
Şi atunci visez....
Câteodată vreau să privesc soarele în ochi,dar nu pot
Şi atunci mă închin lunii....
Câteodată vreau să fiu frumoasă,dar nu reuşesc
Şi atunci ascult glasul duios al iubirii....
Câteodată vreau să privesc stelele,dar nu le văd
Şi atunci îmi limpezesc mintea....
Câteodată vreau să zăresc surâsul Noului Început,
Dar ochii mi se închid
Şi atunci las zâmbet ochiului deschis....
Câteodată vreau să dorm în iarba mirosindă,
Dar mă tem să nu fiu văzută
Şi atunci ascult cântecul inimii....
Câteodată vreau să cred că florile nu se vor ofilii niciodată,
Dar mi le prind în păr
Şi atunci chem îngerii să le plângă....
Câteodată vreau să ating cu vârful degetelor nemărginirea,
Dar sunt prea mică
Şi atunci urc pe liniştea fiinţei....
Câteodată gândurile mele iau forma unui nor
Transformându-se în reverii,
Alteori iau forma cuvântului metamorfozându-se în ceva,
Alteori iau înfăţişarea tăcerii
În liniştea inimii .
Toamna ca o durere
Alunec pe frunze şi nu ştiu
De e toamna vinovată sau eu aiurită ,
Cu picuri de apă m-a prins ploaia auriu
Să nu cad pe ora desfrunzită .
În buzunare îmi afund mâinile nefiresc ,
Merg cu urechea uşor aplecată , chemată de un cânt ,
Prind din zbor cuvintele şi-ncerc să le unesc
Şi cu privirea pierdută mă împiedic de vânt .
Mă ademeneşte şoapta de castani ,
Îmi acopăr ochii şi ascult
Cum îmi umblă toamna prin ani
Aducându-mi poveşti de demult .
Pe umăr , ca o tăcere o frunză îmi cade ,
În jurul ei lumina devine mierie ,
Din mine timpul până la os roade ,
Oare , de ce mă doare toamna .... cine ştie ....?
Uliţa copilăriei mele
Pe uliţa aceasta nu mai răsună
Până târziu în noapte glasuri de copii .
Pe uliţa aceasta tăcerea se sufocă
La ora când umbrele dorm .
Uliţa aceasta este tristă ,
E ca o clepsidră cu vieţi ,
Timpul exersează picurând ultimul fir .
Pe aici se plimbă tăcut Dumnezeu ....
Printre coastele strivite de singurătate
Picură liniştea . Nu mai e nimeni ....
Niciun glas de copil nu mai răsună
Până târziu în noapte .
Uliţa este pustie , doar marginile ei
Vorbesc despre o trecere .
Pe aici miroase a iarbă ....
Între cele două respiraţii ale ei
Nu se mai joacă niciun copil .
Pe trepte de tăcere
Departe de oameni , trepte de tăcere urc ,
Mă atrage nerostitul în depărtarea neştiutului mâine .
Dansez cu patimă pe cadranul timpului ,
Tălpile mele îmbrăţişează ora ruptă pe jumătate .
Pe tâmple mi se prelinge o lacrimă de zeu ,
O iau în palme şi mi-o pun pandantiv
Legată cu o eşarfă verde la gâtul gândului .
Pe cel mai înalt vârf din mine mă opresc
Şi mănânc vată de zahăr roz pe un băţ invizibil
Şi mă fac vinovată de câte ori privesc curcubeul
Ce pe furiş l-am strecurat în sân .
Ce zi este astăzi ? Dar ce mai contează ....
În jocul visului frământ lutul vremii .
Gând alb
Din gând alb petale de crin se desprind
Plutind spre inimi a mirare .
Raze de lumină în cerc de drag ,
Emoţii până la pământ se-nchină .
Priviri în zări pierdute ,
Căutări în albastru regal .
Mâini unite în cerc de verde ,
Zbateri de aripi la capăt de lume .
Zvâcniri de culori ,
Inimi pătrunse de roşu curbat ,
Ţipăt de ochi în închideri de pleoape ,
Îngeri galbeni în zboruri nesfârşite .
Plutiri de puf în păpădii ,
Armonii ţesute în seri blânde .
Sferă de lumină în dar ,
Paşi înfloriţi pe ram de lemn dulce ,
Adâncuri rostogolite .
Clipe tremurânde ,
Secunde ale aşteptării
Şi multă , multă atingere
De gând alb plutind spre inimi a mirare .
Duminica sufletele tac
Duminica intră în oameni scormonind întunericul de sub coaste ,
Deschide ferestre să intre bătăi de clopot violet .
Din icoane sfinţii surâd , ţipăt de ochi decolorat sfâşie tăcerea .
Respiraţiile tac , din palme se înalţă rugăciuni , aerul îngenunchează
Căci iată , trec îngeri cu aripi mari cât o duminică
Care şterg lacrimile din ferestre .
Duminica este o poveste cu ore rotunde
Cu mireasmă de mir şi tămâie , cu iubiri mari cât o liturghie .
Duminica este o cetate în care se aprind muguri de lumină
Unde sufletele aşteaptă să primească felii de început ,
În duminică capetele stau plecate pentru iertări ,
Pentru palma lui Dumnezeu aşezată pe ele şi pentru uitare .
Duminica e şoapta din calendar , cămaşă albă de crini înfloriţi ,
Pâine caldă aburindă , coaptă în cuptorul de lut .
Duminica e mare cât roata carului Sfântului Ilie ,
Cu un ochi ne face semn să o urmăm când coboară în spirală peste lume .
Duminica urcă pe fir de lună , la capăt o aşteaptă îngeri cu candela aprinsă .
În liniştea inimii
Câteodată vreau să zbor,
Dar nu mă pot desprinde de pământ
Şi atunci visez....
Câteodată vreau să privesc soarele în ochi,dar nu pot
Şi atunci mă închin lunii....
Câteodată vreau să fiu frumoasă,dar nu reuşesc
Şi atunci ascult glasul duios al iubirii....
Câteodată vreau să privesc stelele,dar nu le văd
Şi atunci îmi limpezesc mintea....
Câteodată vreau să zăresc surâsul Noului Început,
Dar ochii mi se închid
Şi atunci las zâmbet ochiului deschis....
Câteodată vreau să dorm în iarba mirosindă,
Dar mă tem să nu fiu văzută
Şi atunci ascult cântecul inimii....
Câteodată vreau să cred că florile nu se vor ofilii niciodată,
Dar mi le prind în păr
Şi atunci chem îngerii să le plângă....
Câteodată vreau să ating cu vârful degetelor nemărginirea,
Dar sunt prea mică
Şi atunci urc pe liniştea fiinţei....
Câteodată gândurile mele iau forma unui nor
Transformându-se în reverii,
Alteori iau forma cuvântului metamorfozându-se în ceva,
Alteori iau înfăţişarea tăcerii
În liniştea inimii .
Toamna ca o durere
Alunec pe frunze şi nu ştiu
De e toamna vinovată sau eu aiurită ,
Cu picuri de apă m-a prins ploaia auriu
Să nu cad pe ora desfrunzită .
În buzunare îmi afund mâinile nefiresc ,
Merg cu urechea uşor aplecată , chemată de un cânt ,
Prind din zbor cuvintele şi-ncerc să le unesc
Şi cu privirea pierdută mă împiedic de vânt .
Mă ademeneşte şoapta de castani ,
Îmi acopăr ochii şi ascult
Cum îmi umblă toamna prin ani
Aducându-mi poveşti de demult .
Pe umăr , ca o tăcere o frunză îmi cade ,
În jurul ei lumina devine mierie ,
Din mine timpul până la os roade ,
Oare , de ce mă doare toamna .... cine ştie ....?
Uliţa copilăriei mele
Pe uliţa aceasta nu mai răsună
Până târziu în noapte glasuri de copii .
Pe uliţa aceasta tăcerea se sufocă
La ora când umbrele dorm .
Uliţa aceasta este tristă ,
E ca o clepsidră cu vieţi ,
Timpul exersează picurând ultimul fir .
Pe aici se plimbă tăcut Dumnezeu ....
Printre coastele strivite de singurătate
Picură liniştea . Nu mai e nimeni ....
Niciun glas de copil nu mai răsună
Până târziu în noapte .
Uliţa este pustie , doar marginile ei
Vorbesc despre o trecere .
Pe aici miroase a iarbă ....
Între cele două respiraţii ale ei
Nu se mai joacă niciun copil .
Pe trepte de tăcere
Departe de oameni , trepte de tăcere urc ,
Mă atrage nerostitul în depărtarea neştiutului mâine .
Dansez cu patimă pe cadranul timpului ,
Tălpile mele îmbrăţişează ora ruptă pe jumătate .
Pe tâmple mi se prelinge o lacrimă de zeu ,
O iau în palme şi mi-o pun pandantiv
Legată cu o eşarfă verde la gâtul gândului .
Pe cel mai înalt vârf din mine mă opresc
Şi mănânc vată de zahăr roz pe un băţ invizibil
Şi mă fac vinovată de câte ori privesc curcubeul
Ce pe furiş l-am strecurat în sân .
Ce zi este astăzi ? Dar ce mai contează ....
În jocul visului frământ lutul vremii .