Şi tălpile au urechi

Ieşirile din tunel s-au făcut mai mereu în spaţiul din dreapta .

Traversarea s-a făcut pe partea stângă a ochiului , pe curba

dintre cele două îndoieli unde se aşează nepriceperea sugrumării

dintre cele două capete în colţurile cărora se agaţă pentru a nu fi

zdrobită de talpa disperării ce loveşte timpul feliindu-l în ore ,

aranjându-le pe farfurii zburătoare , suflându-le în spaţiul din

dreapta căci pe umărul stâng i-a căzut întregul pe care l-a

scormonit cu cele şapte degete de la o mână , căci cealaltă

ţinea celelalte degete cu unghii lungi pe care se căţăra până

în creştet pentru a-şi da drumul în mijlocul ochilor afundaţi

în orbite .

Duminica intră în oameni scormonind întunericul de sub coaste ,

Deschide ferestre să intre bătăi de clopot violet .

Din icoane sfinţii surâd , ţipăt de ochi decolorat sfâşie tăcerea .

Respiraţiile tac , din palme se înalţă rugăciuni , aerul îngenunchează

Căci iată , trec îngeri cu aripi mari cât o duminică 

Care şterg lacrimile din ferestre .

Duminica este o poveste cu ore rotunde 

Cu mireasmă de mir şi tămâie , cu iubiri mari cât o liturghie .

Duminica este o cetate în care se aprind muguri de lumină 

Unde sufletele aşteaptă să primească felii de început ,

În duminică capetele stau plecate pentru iertări ,

Pentru palma lui Dumnezeu aşezată pe ele şi pentru uitare .

Duminica e şoapta din calendar , cămaşă albă de crini înfloriţi ,

Pâine caldă aburindă , coaptă în cuptorul de lut .

Duminica e mare cât roata carului Sfântului Ilie ,

Cu un ochi ne face semn să o urmăm când coboară în spirală peste lume .

Duminica urcă pe fir de lună , la capăt o aşteaptă îngeri cu candela aprinsă .

Nană mare , cum mai e pe la tine ?

Mai sunt cocori ce-ţi vin la poartă

Sau păsări ce-ţi aduc în cioc un dram de noroc ?

Mai şuieră vântul în surdină printre merii din grădină ?

Ploaia ţi-a mai bătut la fereastră printre florile din glastră ,

Iarba-i tot verde , înaltă şi piciorul ţi-l desfată ?

Şi la tine sunt răcoroase dimineţile ,

Te mai năpădesc din când în când tristeţile ?

Cum sunt serile la tine , au astâmpăr ?

Stelele ţi se agaţă-n păr sau îţi stau pe umăr ?

Nană mare  spune-mi , îţi este bine ?

Ce-ţi spun păsările despre mine când se culcuşesc în nuc ?

Nu-ţi spun că la mine este ca la balamuc ,

Că mă doare asfaltul pe care merg ,

Că de dimineaţa până seara alerg ,

Nu-ţi spun că seara mea este un tei în floare ,

Că prin nori sunt călătoare ?

Nu ţi-au spus nici că îmi iau culoare dintr-o aripă de flutur

Sau că pe buze îmi pun roşu de mac

Şi când soarele-mi zâmbeşte eu mă ruşinez şi tac ?

Nu ţi-au spus nimic de mine ?

Las că-i bine , las că-i bine ....

Nană mare tu , vorbeşte-mi despre tine .

Câteodată vreau să zbor,

Dar nu mă pot desprinde de pământ

Şi atunci visez....

Câteodată vreau să privesc soarele în ochi,dar nu pot

Şi atunci mă închin lunii....

Câteodată vreau să fiu frumoasă,dar nu reuşesc

Şi atunci ascult glasul duios al iubirii....

Câteodată vreau să privesc stelele,dar nu le văd

Şi atunci îmi limpezesc mintea....

Câteodată vreau să zăresc surâsul Noului Început,

Dar ochii mi se închid

Şi atunci las zâmbet ochiului deschis....

Câteodată vreau să dorm în iarba mirosindă,

Dar mă tem să nu fiu văzută

Şi atunci ascult cântecul inimii....

Câteodată vreau să cred că florile nu se vor ofilii niciodată,

Dar mi le prind în păr 

Şi atunci chem îngerii să le plângă....

Câteodată vreau să ating cu vârful degetelor nemărginirea,

Dar sunt prea mică 

Şi atunci urc pe liniştea fiinţei....

Câteodată gândurile mele iau forma unui nor

Transformându-se în reverii,

Alteori iau forma cuvântului metamorfozându-se în ceva,

Alteori iau înfăţişarea tăcerii

În liniştea inimii .

Alerg pe urmele dimineţii să prind albastrul.

Mă împedic în verde şi cad ,

Ochiul meu drept sare şi prinde la timp ochiul meu stâng .

Eu rămân cu genunchii înverziţi ,

De unde păsări ciugulesc iluzia de muguri roşii .

L-am văzut în firul ierbii,

În flori de măr,de cais și în magnolii,

L-am văzut în zborul lin de vrăbii

Și în trilul duios al privighetorii.

L-am văzut în adieri blânde de vânt,

În dimineți și-n boabele de rouă,

În grânele ieșite din pământ

Și-n raza de soare ce trece prin ziuă.

L-am văzut pe Isus în zâmbet de copil

Și-n bucuria pură din ochii lui,

L-am văzut în culoarea unui flutur fragil

Și în căușuri de inimi în trăirea viului.

L-am văzut pe Isus în toată splendoarea,

Stropea pământul cu iubire,

Cu dragoste mângâia toată suflarea

Îmbrăcând-o în strălucire.

Ce căutați voi, dealuri desfrunzite 

Când vântul prin crengi sure vă vuiește,

Când pinii-n codru-s pete înverzite 

În care viața lent și sumbru crește?

O, Codrule, nu cauți tu iubire?

Pădurea îmi răspunse: "Nu, firește.

Pe timp de iarnă eu vreau supraviețuire,

Căci altfel orice pom se veștejește.

Eu caut să mă depărtez de lume,

Să fiu în siguranță, fără frică.

Eu arme vreau, ca celelalte plante,

Căci pinii ace au, venin - urzica."

                                                                      O încăpere mare

                                                                      Plină cu cărți,

                                                                      Te așteaptă cu răbdare

                                                                      Dar tu o refuzi, cu nepăsare

                                                                      Stau cărțile prăfuite

                                                                      Pe rafturile ruginite,

                                                                      Stau într-o parte pitite ,

                                                                      Dornice să fie răsfoite

                                                                      O carte prăfuită ,de aventură

                                                                      Se uită cu mare ură...

                                                                      Pe o carte de cultură

                                                                     Că era aproape nouă.

                                                                      O carte de geografie ,

                                                                      Mică și portocalie

                                                                      Cu pagini rupte, mâzgâlite,

                                                                      Era modestă , și ei chiar nu-i păsa

                                                                      De felul în care arăta.

                                                                     Un mare documentar 

                                                                     Cel mai mare se credea,

                                                                     Fără el nici bibliotecă, nu era

                                                                     Chiar așa se lăuda

                                                                     Și un mic dicționar 

                                                                     Se certa cu acel documentar,

                                                                     Și îi spunea că chiar de este cel mai mare,

                                                                     El nu este cel mai tare.

                                                                      Cearta nu s-a terminat ,

                                                                      Și mult timp a continuat,

                                                                      Dar ei nu au realizat , 

                                                                     Că niciunul nu era mai frumos,

                                                                     Decât cel mai modest și politicos.

                                                                      Dar până la urmă  s-au împăcat,

                                                                      Scuza documentarului n-a fost certă

                                                                      Dar cu toții știm,

                                                                      Că în orice bibliotecă.

                                                                      O carte nu se judecă după copertă.

Vântul le știe pe toate,

Și taine, și vorbe urâte,

Le cară zilnic în spate,

Înspre lumi dispărute.

Minciuni, uneltiri, viclenii,

Toate aruncate în vânt,

Șuieră mai întâi în pustii,

Și renasc nefiresc în cuvânt.

Vorbe de duh și iubire,

De adieri, duios mângâiate,

Coboară precum o psaltire,

În inimi ușor flagelate.

Vântul le știe pe toate,

Blesteme întruna adună,

Când istovit nu mai poate,

Se-aruncă turbat în furtună.

Omule, oprește-ți mânia,

Alege-ți fiecare cuvânt,

Tu ești…respectând ierarhia,

Doar o vorbă aruncată în vânt!

Si asa mergeam odata

Printre pomii din gradina

Admirand natura toata

Era un vis, doar noi de vina

Am visat trecutu n umbra

Viitorul generatiei noastre

Distrus de o hartie si o punga

Ajutat de mari relatii

Devenim niste roboti

Programati de bani, de hoți

Azi maine nu mai suntem

Traim doar sa *promitem

Tot timpul stă în loc și doare,

Azi parcă-s singur pe pământ,

Și tot ce-a fost în mine sfânt,

Se șterge încet, fără chemare.

Mă-ntorc în mine ca într-o ruină,

În care vântul spulberă ce a rămas:

Un nume stins, un nefăcut popas,

Și-un suflet ce mereu suspină.

Iar liniștea mă strigă de departe,

Cu glasul ei ce sună a sfârșit,

Și tot vacarmul brusc s-a risipit,

Într-un pustiu hrănit de moarte.

Se lasă tainic seara, ca o vină,

Cu umbre tremurând sub pleoape,

Și parcă sunt înconjurat de ape,

Ce curg spre-o insulă străină.

Mă surpă gânduri fără nume,

Ca niște ziduri roase de uitări,

Și cad încet în vechi întunecări,

Luminile ce mă legau de lume.

Nici viața nu mai știe să mă țină,

Se stinge-n mine ca un foc târziu,

Și ard mocnit, și nu mai știu,

De sunt cenușă sau lumină...

E vis de ianuarie, e zi încă scurtă,

Așa cum îl văd, deloc nu mă-ncântă,

Pornit pe un ton ce încă e mut, 

Mă lasă să dorm puțin în strănut 

Lumina subțire de zi se agață,

Doar norii acum se mai răsfață,

Captiv de imaginea albă, pustie,

Un nou strănut îmi dă frenezie

Deși pare că totul e gol și domol,

Mi-am amintit de sertarul cu biseptol,

Și-i plin și de blistere ce sună a tablă 

În singura lună ce pare a iarnă 

Abia trece timpul, un leneș ca noi, 

Cu planuri mărețe, lăsate pe joi,

În haina de casă, cu lână și scame,

Devin actorul aceleiași drame

[Marius Ene, Ianuarie 2026, Sibiu]