Şi tălpile au urechi

Într-o lume care n-ar mai vrea s-apunã,

Învârtindu-se în propriile ţâţâni,

Cine-şi face timp sã spun-o vorbã bunã

Sau s-asculte, cu rãbdare, pe bãtrâni?

Orişicine-n lume, ştie-aşa de multe,

Cã nu are capãt firul de pe fus!

Şi, atunci, de unde timp sã mai asculte

Când mai are înc-atât de mult de spus!?

Când şi cum ne vom opri din vorbãrie,

Spre-a putea şi cântãri şi observa

Greutatea celor spuse-n teorie?

Poate-aşa vom ajuta pe cineva!...

Iar mi se-ntoarce gândul spre trecut,

În dulci amintiri de copil să se scalde,

Focuri de toamnă din piepturi strănut,

Iar ochii îmi pleacă spre țările calde.

E noapte în mine, un vifor roșu-albastru,

În care colcăie șerpi și dansează năpârci,

Mă simt sechestrat de propriul dezastru,

Răstignit pe-un întreg cimitir fără cruci.

Clopote aud zilnic plângând în timpane,

Sufletul surâde într-un zbucium al minții,

Iubirile-mi mor în uitate aziluri de foame,

Tainica rugă întruna mi-o tulbură sfinții.

Gonesc nebun după nopți albe și chinuri,

Ucid filozofi ce principii morbide sădesc,

Mi-e trupul ciuntit de exaltări și leșinuri,

Despuiat de cuvinte într-o carte sfârșesc.

Spre ce să mă-ntorc, spre ce să mai fug?

Ca o frunză grăbită să cadă mă aștern,

În pământul anost sub o brazdă de plug,

Să renasc din sămânță de cer ori infern.

Ochii mei au început să vadă

tot mai des la colț de stradă

bătrânei cu mâna întinsă

și cu lacrima prelinsă

pe obrajii de timp ridați

c-au rămas de toți uitați.

Pe un petec de pământ

câți au sufletul frânt

de lipsa de dreptate

de un trai pe limitate

a multor persoane în etate

care adorm nemâncate.

Oare asta au meritat?

pentru toți anii ce au lucrat

de în zi și până noapte

și-au achitat impozite la stat

care la rândul său, de ei a uitat

de izbeliște pe stradă ia lăsat.

Dar nu doar statul vină poartă

de faptul că bătrânii duc așa soartă.

Vina o purtăm noi toți

care suntem niște hoți

ce se gândesc la buzunarul său

uitând părinții, pe Dumnezeu.

Azi văd bătrâni flămânzi și goi

strângând din ghena cu gunoi

ceea ce noi ne alintăm

și fără chibzuință aruncăm

Pe noi, oare ce ne așteaptă

de la această generație stearpă.

Ei au crescut copii, nepoți

și-au pus credința în niște hoți

cărora le-a încredința viața lor

ca ei să le fie ocrotitor

dar au ajuns tratați cu sictir

ajunși cerșetori de o pâine, un chefir.

Oare ce ne-așteaptă

într-o lume emancipată

unde toți moderni se poartă

și-au uitat de unde au plecat odată

au uitat de părinții în neputință

care cândva i-au crescut cu credință.

Azi mai des eu văd pe stradă

bătrânei loviți de soartă

Oare de ei, cui le mai pasă

că nu au nici ce mânca, nici casă...

Cei sus de la guvernare,
nici măcar gândul nu-i doare.

Dragă țară cu fiicele, fii tăi

nu lăsați să moară cei

care prin munca lor de-o viață

v-au susținut, v-au dat povață

Cei care v-au adus pe lume

NU uitați de ei,de a lor nume

PĂRINȚI,  sfinte cunune.

N-am ce-ti face pisicutà,
Desi esti tare drägutà,
Ai cälcat pe bec asearã,
Färà mascà sanitarà I
Vai, in graba mea cea mare,
Am uitat si de scrisoare,
Ce-o sà zicà bunicuta,
C-am intârziat prostuta?
Mà asteaptà cu mâncare
si tu imi iei din parale,
Dar ce-ti pasà dumitale
Cà ea moare-acum de foame!?

Vreau sà stii,c-am sà mã rog
Sà ajungi un hodoroq,
Când ti-o fi viata mai grea
Sà pâtesti asemenea!
Dacà mà uit eu mai bine,
Nici tu n-ai masca la tine
Si ar fi foarte corect.
Sá aplici legea de drept!

Sunt adierea prinsă în furtună,

O undă revărsată-n uragan,

Iar șoaptele-n cuvinte-mi tună,

Mustrând un chip de biet orfan.

Mi-e mângâierea smulgere de unghii,

Și dezmierdarea foc și pară,

În ștreang stau agățate mii de frânghii,

Pe eșafod îmi curge lacrima amară.

Mi-e viața la-ndemâna orișicui,

Chiar judele m-a aruncat afară,

Sortit să fiu un bont de cui,

Aflat între ciocan și nicovală.

Sunt Luna răzvrătită către lup,

Căci urletu-mi provoacă insomnie,

Și teamă mi-e că n-am să mai apuc,

Ca să inspir poeții, să scrie poezie.

Sunt gri născut din alb și negru,

Printat la ʺDispăruțiʺ, pe un anunț,

Colind în propriu-mi marș funebru,

Și-n fața morții, pe mine, mă denunț!

Cumpăraţi, cumpăraţi,

Flori domnilor de le luaţi.

Că îs frumoase, înflorite,

Pentru doamne îs pregătite.

La doamne şi domnişoare,

Oferiţi la toate o floare.

Oferiţii florile în dar ei,

Ca simbol al dragostei.

Doamnei oferiţii un buchet,

Unul frumos şi cochet.

De trandafiri sau lalele,

De crini albi sau orhidee.

Că în fiecare an toţi ştim,

Că de Sfântul Valentin.

Toţi bărbaţii oferă flori,

La doamne, domnişoare şi surori.

Şi aşteaptă multe sărutări,

După ce ei oferă flori.

Le oferă flori în dar la femei,

Ca simbol al dragostei!

E atât de altfel această ninsoare .....

O mână a tras de o bucată de cer

Pe unde curge albul pur fără cruţare ,

Ninge rotund cu colinde din eter ,

Cu dorinţe ce se topesc în palme 

Când iarna se cuibăreşte-n calendare .

Ninge fără grabă şi albul spre el te cheamă

Să ţi se aşeze pe pleoape , pe tâmple ,

Pe sub paşi , pe inimi rebele .

Ninge cu doruri de anii trecuţi ,

Cu doruri din alte lumi şi cu uitare ,

Cu rugi şi cu iubiri de sfinţi ,

Cu aripi de îngeri şi cu iertare .

Această ninsoare e atât de altfel ....

Pe o margine de cer

Se cântă Leru-i ler .

Ştii tu despre trupul meu mic şi plin de viaţă ,

Despre jocul mâinilor mele ?

Despre degetele lungi trecute prin păr alintându-l ,

Despre mângâieri uşoare în urma cărora prind contur ?

Ştii tu despre ce scriu eu în dimineţi ? Ştii tu să mă citeşti ?

Ştii că-mi plac apusurile rotunde 

Şi răsăriturile pe care doar eu le văd în culori ?

Că îmi plac văzduhurile şi cerul şi primăvara

Când îmuguresc pe trup gol de copac , ştii ?

Dar despre faptul că am făcut echilibristică 

Pe un fir subţire nevăzut 

Şi cum doar eu ştiu să mă plimb prin nori , ştii ?

Cum mă sărută ploaia şi mă dansează ,

Cum paşii mei răsună în urechile pământului .

Despre asta ştii ?

Ştii tu râsul meu copilăresc , cum cânt , 

Cum privesc pe sub pleoape , cum mă prostesc ?

Că sunt încă copil în inimă ,

Spune-mi , ştii ?

Câteodată vreau să zbor,

Dar nu mă pot desprinde de pământ

Şi atunci visez....

Câteodată vreau să privesc soarele în ochi,dar nu pot

Şi atunci mă închin lunii....

Câteodată vreau să fiu frumoasă,dar nu reuşesc

Şi atunci ascult glasul duios al iubirii....

Câteodată vreau să privesc stelele,dar nu le văd

Şi atunci îmi limpezesc mintea....

Câteodată vreau să zăresc surâsul Noului Început,

Dar ochii mi se închid

Şi atunci las zâmbet ochiului deschis....

Câteodată vreau să dorm în iarba mirosindă,

Dar mă tem să nu fiu văzută

Şi atunci ascult cântecul inimii....

Câteodată vreau să cred că florile nu se vor ofilii niciodată,

Dar mi le prind în păr 

Şi atunci chem îngerii să le plângă....

Câteodată vreau să ating cu vârful degetelor nemărginirea,

Dar sunt prea mică 

Şi atunci urc pe liniştea fiinţei....

Câteodată gândurile mele iau forma unui nor

Transformându-se în reverii,

Alteori iau forma cuvântului metamorfozându-se în ceva,

Alteori iau înfăţişarea tăcerii

În liniştea inimii .

Duminica intră în oameni scormonind întunericul de sub coaste ,

Deschide ferestre să intre bătăi de clopot violet .

Din icoane sfinţii surâd , ţipăt de ochi decolorat sfâşie tăcerea .

Respiraţiile tac , din palme se înalţă rugăciuni , aerul îngenunchează

Căci iată , trec îngeri cu aripi mari cât o duminică 

Care şterg lacrimile din ferestre .

Duminica este o poveste cu ore rotunde 

Cu mireasmă de mir şi tămâie , cu iubiri mari cât o liturghie .

Duminica este o cetate în care se aprind muguri de lumină 

Unde sufletele aşteaptă să primească felii de început ,

În duminică capetele stau plecate pentru iertări ,

Pentru palma lui Dumnezeu aşezată pe ele şi pentru uitare .

Duminica e şoapta din calendar , cămaşă albă de crini înfloriţi ,

Pâine caldă aburindă , coaptă în cuptorul de lut .

Duminica e mare cât roata carului Sfântului Ilie ,

Cu un ochi ne face semn să o urmăm când coboară în spirală peste lume .

Duminica urcă pe fir de lună , la capăt o aşteaptă îngeri cu candela aprinsă .

Mi-ai sărutat călcâiul când piciorul meu a plâns .

Pasul meu a îmbrăţişat pasul tău , mergem pe acelaşi drum .

Mi-ai sărutat pleoapa când ochiul meu a ţipat de dor ,

Genele mele îţi mângâie obrazul .

Mi-ai sărutat buzele reci când gura mea a ales să tacă ,

Acum ea îţi şopteşte .

Mi-ai sărutat degetele subţiri când ele căutau atingeri de tine ,

Braţele mele liane strâng trupul tău .

M-ai sărutat pe frunte când gânduri haotice prindeau rădăcini ,

În mintea mea au încolţit gânduri curate de iubire .

Ai deschis uşa inimii tale şi m-ai chemat să locuiesc în ea ,

Acum eu locuiesc în tine , te traversez din creştet până-n tălpi .

M-ai ales pe mine , o mie de bucăţi ,

Acum sunt întreagă .

În palmele tale cu miros de tei îmi odihnesc obrazul .

Nu mai eşti tu , nu mai sunt eu , suntem noi .

Cântec peste timp , culoare în zi , lumină în întuneric ,

Răsărit de simţuri în amurg de gând .

Suntem zâmbete în trăiri , suntem verdele crud al primăverii ,

Căldură în suflete , suntem iubire ,

Suntem tot ce vrem să fim . Suntem noi .

Nană mare , cum mai e pe la tine ?

Mai sunt cocori ce-ţi vin la poartă

Sau păsări ce-ţi aduc în cioc un dram de noroc ?

Mai şuieră vântul în surdină printre merii din grădină ?

Ploaia ţi-a mai bătut la fereastră printre florile din glastră ,

Iarba-i tot verde , înaltă şi piciorul ţi-l desfată ?

Şi la tine sunt răcoroase dimineţile ,

Te mai năpădesc din când în când tristeţile ?

Cum sunt serile la tine , au astâmpăr ?

Stelele ţi se agaţă-n păr sau îţi stau pe umăr ?

Nană mare  spune-mi , îţi este bine ?

Ce-ţi spun păsările despre mine când se culcuşesc în nuc ?

Nu-ţi spun că la mine este ca la balamuc ,

Că mă doare asfaltul pe care merg ,

Că de dimineaţa până seara alerg ,

Nu-ţi spun că seara mea este un tei în floare ,

Că prin nori sunt călătoare ?

Nu ţi-au spus nici că îmi iau culoare dintr-o aripă de flutur

Sau că pe buze îmi pun roşu de mac

Şi când soarele-mi zâmbeşte eu mă ruşinez şi tac ?

Nu ţi-au spus nimic de mine ?

Las că-i bine , las că-i bine ....

Nană mare tu , vorbeşte-mi despre tine .