Văz-duh

O amintire se strecoară printre ani,

și parcă ieri te-am văzut pentru prima oară.

Ochii tăi aveau lumina unui oraș necunoscut,

iar glasul tău mi-a deschis pieptul ca o poartă.

Fiecare atingere a rămas în mine

ca un fir de apă prins între pietre,

născând peste timp

o cascadă... 

Mirosul tău, râsul tău,

au devenit literele unei cărți

pe care sufletul meu o recitește

când nimeni nu vede și nimeni nu știe.

Prima iubire e ca o inimă

care bate neîncetat,

și curge ca un izvor

din care beau amintirile.

Se clatină-n minte gândul pierdut, 

iar ceasul bate deja ora târzie,

mă-ntreb încontinuu de ce încă sunt,

dar vocea-mi se pierde ca o stihie.

M-ascund în cărți, pitit printre rânduri,

și-n aburii bahici încet mă destram,

noapte îmi sapă întruna în gânduri, 

și visu-mi rămâne ca o rază în geam.

Se frânge ușor lumina sub pleoape,

ca o floare uscată sub arșița verii,

dorul îmi pleacă pribeag peste ape,

și-n tăcerea adâncă încep să mă sperii.

Pășesc peste mine cu tălpi nevăzute,

printre urmele șterse caut lumina,

amintirile-mi par hidoase și slute,

și toate, în cor, pe mine dau vina.

De inimă-mi atârnă,

Nesăbuite patimi,

Iar ochii-ncet mi-i scurmă,

Șiroaiele de lacrimi.

În colțul stâng al gurii,

Surâsuri se ascund,

Iar valurile urii,

În suflet îți pătrund.

Tăcuta mângâiere,

Pe tâmplă-ncet se duce,

Iar rânduri de durere,

La creștet îmi stau cruce.

Mi-e gândul fără vină,

Amoru-n piept mi-e rece,

Demult îl chem să vină,

Pe lângă mine trece...

E timp. Mai am timp să aștept,

Cufundat într-o tăcere răzleață,

Și dorm cu fluturii pe piept,

Să pot zbura în zori de dimineață.

E timp. Îi văd corabia cum trece,

Cum lasă-n urmă valuri de tăcere,

Și dorm sub cap c-o stâncă rece,

Să împietresc în zori a mea durere.

E timp. Îl văd pe Cronos ațipit,

Și-n noapte cum tăcerea plouă,

Și dorm pe-o muchie de cuțit,

Să pot taia amurgul pe din două,

Ca timpul să înceapă să alerge,

Tăcerea surdă în urmă să o lase,

Iar zorile de-ndată să dezlege,

Lumina ce prea mult întârziase.

Pentru tine sunt greu de citit, 

Sunt un roman cu multe volume,

Ce cred că va fi tipărit, 

Pentru generații postume. 

Sunt un sonet shakespearian, 

Citit în al lumii spectacol,

De un prinț anglican

Hărăzit de profeți și oracol

Sunt o baladă asaltată de zei, 

Cântată prin Olimp câteodată,

Pe câmp printre lupi, printre miei,

Și de pruncii rămași fără tată.

Sunt poezia ce durerea-ți alină, 

Nimfa ce-ți cântă îngeresc la ureche, 

O stea căzătoare dintr-o noapte senină, 

O șoaptă rostită într-o limbă străveche. 

Pentru tine sunt greu de citit, 

De aceea mă iubești și mă ierți, 

Iar eu te privesc mereu fericit, 

Din lumea de aici, dintre coperți. 

Ne-am risipit în vechi păcate,

Cu trupuri arse, vinovate,

Și ne-am hrănit cu spini și lut,

Și sânge tânăr am băut. 

Pe buze șoaptele frigeau,

Iar umbre negre ne-atingeau,

Dar nu dădeam la nimeni seamă,

Și trăiam totul fără teamă. 

Din oase ne creșteau corali,

Din sânge – păsări albe mari,

Și ne cărau amor în cioc... 

Tu erai gheață iar eu foc.

În miezul zilei am orbit,

Din sărutări ne-am făurit, 

În jurul nostru un fel de gard, 

Unde eram și rai, și iad.

Pe trupul tău, ca un altar,

Am altoit câte-un lăstar, 

Sub pielea ta ca un veșmânt,

Am pus și apă, și pământ. 

E multă vreme de atunci, 

Și toți lăstarii azi sunt lunci, 

Iar noi din neanturi, fără glas, 

Pământ suntem sub al lor pas. 

They descend not wearing velvet robes

stitched from honest stars,

but garments woven

from borrowed halos,

perfumed with white lilies

that never knew their roots.

They speak of stillness

as though silence were a temple;

of gentleness

as though mercy were a language

their sweetened tongues remembered.

They sell the purest serenity

like merchants beneath eclipses,

placing peace

upon polished altars,

asking only

for another soul to kneel.

Do not mistake

the absence of thunder

for the absence of venom.

Some serpents

have learned

to hiss between prayers.

Some abysses

have memorized

the vocabulary of light.

Beneath their gardens

grow neither jasmine nor magnolia

only moonlit pitcher plants,

their chalices open,

sweet with impossible nectar,

waiting for exhausted butterflies

who mistook hunger

for kindness.

There,

the blossoms bloom inward.

Petals become sharp teeth.

Fragrance becomes slow-wave sleep.

Roots become shackles,

coiling around ankles

too hopeful

to question beauty.

They preach stoicism,

yet harvest every trembling heart.

They praise compassion,

yet count mercy

only when it is bleeding.

They glorify forgiveness,

because forgiven wounds

are easier to reopen.

I have seen them—

keepers of immaculate orchards,

watering white roses

with borrowed sunlight,

while beneath the soil

countless sunflower corpses

lie hollow,

their gold devoured

to adorn another mask.

They call themselves shepherds.

Yet wolves have always known

how to imitate

the patience of snowfall.

The oldest predator

is not rage,

it is tenderness

performed

without a soul behind it.

In the deepest caverns,

where no dawn enters,

the ancient serpents

shed not their skin,

but their faces.

Each new smile

another immaculate prophecy.

Each embrace

another silent eclipse.

And those

who truly carry light

never ask

to be worshipped.

They bloom quietly,

like wild chamomile

between forgotten stones,

asking nothing

except stillness.

For real gardens

never hunger

for the sunflowers

that seek shelter.

Only carnivorous flowers

measure love

by what remains

after the petals

have disappeared.

So when they speak

of peace,

look beneath their roots.

When they preach

stillness,

listen for the bones

buried beneath the moss.

And when they promise

to save your sugared soul,

watch,

whether their shadows

lean toward your light,

or away from it.

For the oldest false prophet

was never the loudest.

He whispered

like rain upon marble,

held out

a blossom without scent,

and smiled

while somewhere,

far beneath the earth,

the abyss

opened its mouth

like a flower trap.

Îi dădui crezarea toată,

Foii care ne vestea

Căci cu nouă ore-n urmă

Dispăruse o lichea.

"Ce păcat!", îmi vine-a zice

Parcă până şi acum.

Alte vorbe treacã! Însã

Vorba asta mi-o asum.

Fiţele unei lichele

Sunt de neînlocuit,

Fãcând tot atâta treabã

Cât ar face-un om cinstit!

Le cred, însã, pe bunica

Şi pe strãbunica mea,

Care îmi mãrturisirã

Cât de rea e o lichea.

Oh! Nu fiţi maliţioase!

Nu sunaţi din clopoţel,

Cãci i s-au adus destule

Acuzaţii fel de fel!

O fi rea!... Ce pot a spune?

Nici nu prea vreau sã mã bag...

Sã nu se porneascã dânsei

Lacrimile, peste prag.

Fãrã apã, fãrã pâine,

Ar mai fi cum ar mai fi...

Fãrã de lichele, însã,

Nici nu am putea trãi!

Bune, rele, late, strâmbe,

Pãpãdite-n felul lor,

Nu le vor pãsa. Ci sta-vor

Tot "picior peste picior".

Aş propune o schimbare:

S-abordãm alt subiect.

Şi va crede şi licheaua

Cã ar fi mai înţelept.

                ☆

Dumneaei, îi stã mai bine

În popor, decât în vid;

Dar, de-o vreţi şi conservată, 

Scufundaţi-o în lichid!

Că, decât un rãu mai mare,

Decât cel ce totul vrea,

- O canalie, de pildă -

Tot mai bunã-i o lichea!

Investigați să vă mirați 

Câtă prostie adunați 

Cât glod , urgie și venin

Cu suflet negru, hâd, canin

Și vă mai spuneți frați...

         Nu aveți Eu și nici cuvânt 

Invidiați mâncând pământ 

De are omu-i fără rost 

De e sărac e bleg și prost 

De-i bolnav e mormânt 

         Nu știți seara să vă rugați 

Să râdeți ,să vă -nbratisati 

Un sfat , gând bun,un ajutor

Ceva din suflet, iubitor 

Un strop uman să dați 

        Aduna, omule, parai

Ca-n altă viață slujba n-ai 

Și ca să cumperi , să ai cum

Să faci ca la vecini mai bun

Muncește să fii "mai"

       Mai prost trăind fără iubire

Mai slab de minte și gândire 

Mai păcătos decât credeai

Mai gol cât nu te îmbrăcai 

Mai putred , mai o amintire....

       Sunt 24 ore-n zi 

Și de ai prețui ai ști 

Cât valorează un minut

Când ești bolnav sau deținut 

Într-un necaz ai fi

        Când ești de soartă torturat

De greul vieții aplecat

Cu ochii uzi și îngroziți 

Cu creerii nepotriviți 

Și gând oripilat

        Că nu există-asa comori

Sa-ntreaca a vieții valori

Cu sănătate și credință 

Cu dragoste și pocăință 

Culegi zâmbet și flori

        Și ce e oare mai frumos

Decât trup, suflet sănătos 

Să te culci seara mulțumit 

Și să te trezești fericit

În paza lui Hristos. 

Sub cerul arzător, 

când amiaza își revarsă focul

peste pietrele vechi ale lumii,

o femieie coboară încet

spre fântâna lui Iacov.

Cu pași mici,

împovărați de ani

și cu sufletul sfâșiat

de propria sete,

purta un ulcior pe umăr,

iar  în adâncul inimii

purta ruina unei vieți risipite,

umbra iubirilor frânte

și tăcerea acelor răni 

care dor.

Și acolo,

la marginea fântânii

ședea Hristos

cu trupul ostenit de drum,

dar purtând în privire

nesfârșirea veșniciei.

Glasul Lui,

mai limpede decât

izvorul ascuns sub piatră,

a străbătut tăcerea Samariei,

chemânt din adâncul unei vieți rănite

setea uitată a sufletului

către apa cea vie.

Căci Hristos nu cerea apă,

ci bătea la poarta unei inimi

uitată de lume

și înstrăinată de sine.

Și i-a vorbit:

despre apa vie-

apa harului care spală păcatele

care coboară până în adâncul ființei

și reaprinde acolo

lumina pierdută a începutului.

Iar femeia asculta,

știind că numai Dumnezeu

poate privi toate căderile omului

și, în același timp,

să reverse peste el

atâta milă.

Și uitat i-a rămas ulciorul

lângă fântână,

ca o mărturie tăcută

că cel care Îl întâlnește 

cu adevărat pe Hristos

nu mai pleacă niciodată același.

Iar ea a alergat spre cetate

cu inima arzând ca o candelă,

care vestește lumina cea veșnică

a iubirii Lui Hristos.

De atunci,

la fiecare fântână a lumii,

în fiecare suflet uscat de dor și păcat,

Hristos continuă să aștepte,

cerând puțin

pentru a dătui infinitul

și oferind omului însetat

apa vie 

a veșniciei.

Nu m-am înțeles cu vânturile,

și mi-au răscolit toate potecile.

Nu m-am înțeles cu oglinzile,

și m-au întors pe dos

în liniștea chipului.

Acum stau, strivit:

de pași, de umbre, de ape,

cu tăcerile adunate sub pleoape.

Nu m-am înțeles cu păsările,

și mi-au risipit gândurile-n zbor.

Nu m-am înțeles cu somnul,

și mi-a lăsat ochiul deschis

spre alt întuneric.

Acum stau, strivit:

de clipe, de oboseală, de stele

cu nopțile strânse în oasele mele.

Nu m-am înțeles cu timpul,

și a mutat infinitul în mine.

Nu m-am înțeles cu plecarea,

și mi-a crescut rădăcini

printre pași.

Acum stau, strivit:

de lume, de visuri, de cuvinte

în pustiul arid al ființei mele.

Nu m-am înțeles cu sfârșitul,

și s-a așezat lângă mine

pe pragul ușii.

Nu m-am înțeles cu începutul,

și m-a lăsat

în mijlocul drumului.

Acum stau, strivit:

de timp, de dezordine, de drum,

cu soarta – o mână de scrum.

Nu m-am înțeles cu viața,

și mi-a pus în palme

prea multă întuneric.

Nu m-am înțeles cu moartea,

și mi-a cerut

să mai am răbdare.

Acum stau, strivit:

de destin, de oameni, de Dumnezeu,

cu inima – un tărâm al tristeților.

Fărâmele tac,
Un singur cântec.
Prezentul, infinit.