Dar El, tăcea…
În Grădina Ghetsimani,
Brusc a izbucnit mânia,
Căci Sinedriu și romanii,
Vin să prindă pe Mesia…
Vândut de Iuda spre apus,
Târât ca un tâlhar de rând,
El nu avea nimic de spus,
Doar cerul se vedea plângând.
Mânat cu sulița din spate,
Cu Iuda printre ei ascuns,
Și întrebat de multe și de toate,
El nu avea nimic de spus.
Ajuns spășit la judecată,
În fața lui Caiafa dus,
Cu gândul îndreptat spre Tată,
El nu avea nimic de spus.
Cu martori falși și fără lege,
Cu farisei ce îl hulea,
Îl întrebau dacă e rege,
Dar El, îngândurat, tăcea…
-Ești Fiu al Domnului din cer ?
Caiafa întruna întreba,
Privind la chipul lui sever,
El îi răspunse : - Da !
Smintit de cele auzite,
Neîndrăznind a repeta cuvântul,
Cu ochii afară din orbite,
Își rupse de pe el veșmântul.
Cu toții îl condamnau la moarte,
Și îl scuipau, și îl băteau,
Dar El tăcea cu crucea-n spate,
În timp ce îngerii plângeau.
Sub ochii Săi se rupse cerul,
Întreg pământul se cutremura,
Și-au înțeles cu toți misterul,
De ce Iisus, mereu tăcea...
Poems in the same category
Vis
Și brusc în tot coșmarul ce-l aveam,
Azi-noapte te-am visat subit,
Cu tâmpla-n palme îți stăteam,
Și parc-o veșnicie am dormit.
Aveam în ochi și zâmbete, și lacrimi,
Iar pielea-ți mirosea a nou născut,
Străin eram acum de acele patimi,
Pe care nopți în șir le-am străbătut.
Am strâns în pumni frumoasa clipă,
Să nu te pierd în zori ca pe un gând,
Dar raza dimineții-n pripă,
Te-a risipit din visul meu plăpând.
Parfumul tău de îngeri și tăcere,
Plutea pe perna albă, nefiresc,
Și văduvit de blânda-ți mângâiere,
Am vrut ca viața să-mi sfârșesc.
Și te-am strigat minute-n șir,
Apoi m-am cufundat în beznă,
Voiam prezența să-ți respir,
Și să te leg, ca să nu fugi, de gleznă.
Copilărie
Mamă! Întoarce-mă în copilărie
sa mai copilăresc un pic
Să-mi mai port acea pălărie
din paie făcută de bunic.
Să mai simt încă odată
aerul cald, când visam,
nu ma-m simțit niciodată
așa cum copilă eram.
Mamă! Mai zi-mi din nou
că mă iubești doar pe mine
Atunci când eram ca un ou
credeam că adolescența nu mai vine.
Mai lasă-mă să mă mai joc
Pe puntea de lângă vecinii,
Care mereu cu norok,
făceau cruciuliță pâinii.
Visul meu nemuritor.....
La apusul zorilor
Pe cărarea norilor
Lângă vârful munţilor
Îmi stă speranţa.....
Suflă vânt devastator
Peste brazii de lângă izvor
Dezbină echilibrul din decor
Asta îmi este viața.......
O poveste de amor
Un suflet cald şi visător
Ce prin lume-i călător
Îşi pierde speranţa......
Poate doru-i trecător
Visul meu nemuritor
Dulce, abstract, copleșitor
Pentru el îmi dau şi viaţa....
Manuscrisul Toamnei
Apare doar ca umbra-n soare,
Doar atunci când e nevoia.
Victoria-n unica-ți valoare
Ce-n carte se tot reînoia...
Toamna arată frumusețea
De-a lăsa și de-a pleca,
De-a uita toată tristețea
Simțul cărei ne apleca.
Poate poezia ne creează,
Poate poezia ne distruge,
Dar oricum, totul militează -
Se-ntocmesc căi indifuge.
Arată totul la alegere,
Dar nu-i totul cu folos,
Aș da versu-n înțelegere
Pentru cei mai valoros.
Stelele-s doar în paradis
Visându-le d-aici, de jos,
Dar viața-i un manuscris -
Fiind cel mai prețios.
Viața-i ca și-o frunză,
Când mai vine toamna
Te legi de-o pânză
Să nu-ți cazi capcana...
Ochiul trist
Din ochiul trist îți mușc privirea,
Pupila albă voluptuos îți mestec,
Și-ți simt pe limbă neiubirea,
C-un soi de iz demonic în amestec.
Ți-e tânguirea numai lacrimi,
Și mângâi pedestaluri de statui,
Ai oferi un suflet plin de patimi,
Dar nu oricum, oricând și orișicui.
Ai dreptul de-a stârni furtuni şi geruri,
De-ați hărăzi în soartă propriul labirint,
De a umbla în pielea goală -n ceruri,
Sunând apocaliptic din sânii-ți de argint.
Dezbracă-ți penele de înger necăzut,
Şi desenează pe nisipul lunii crini,
Să intru-n transă când mă simt pierdut,
Să mângâi stele în timp ce tu suspini.
De ți-ar simți și Creatorul frământarea,
Tristețea unui embrion în cioc de barză,
Ți-ar oferi pe gratis oceanele și marea,
Și-n ochiul trist, ţi-ar implanta o rază.
Trei prieteni!
Cum aș putea să îmi uit satul,
Când eu aicea m-am născut,
E locul unde am copilărit
Și multe năzbâtii am făcut
Eram un trio de băieți isteți,
Prieteni buni, foarte uniți,
Pe nume Radu, Cezar, Cristinel
Pe șotii mai mereu porniți
Dimineața toți la școală
Iar apoi cu vaca la păscut,
Seara ne jucam cu mingea,
Pân' ajungeam în așternut
Clasa întâia pân' a șaptea
Le-am făcut la noi în sat,
Iar când a venit a opta,
În alt sat am fost mutat
Cu-nvățatul am stat bine,
Mai împinși ci de la spate,
De părinți și de profesori,
Cu proverbul ,, carte, parte"
Doi am urmat multe școli,
Iar celălalt profesională,
Ne-am format în astă țară,
Unde se mai făcea școală
Viața ne-a purtat în multe zări,
Și cu greu mai ținem legătura,
Doar rar ne dăm câte-un mesaj,
Scris sec, făr' a ne pune semnătura
Tot ce-a rămas în mintea noastră,
E doar copilăria și-un mare dor,
Să ne-ntâlnim cei trei prieteni buni,
Și amintiri să depănăm pe viitor,
Sub deal, unde mai curge..un izvor!
Vis
Și brusc în tot coșmarul ce-l aveam,
Azi-noapte te-am visat subit,
Cu tâmpla-n palme îți stăteam,
Și parc-o veșnicie am dormit.
Aveam în ochi și zâmbete, și lacrimi,
Iar pielea-ți mirosea a nou născut,
Străin eram acum de acele patimi,
Pe care nopți în șir le-am străbătut.
Am strâns în pumni frumoasa clipă,
Să nu te pierd în zori ca pe un gând,
Dar raza dimineții-n pripă,
Te-a risipit din visul meu plăpând.
Parfumul tău de îngeri și tăcere,
Plutea pe perna albă, nefiresc,
Și văduvit de blânda-ți mângâiere,
Am vrut ca viața să-mi sfârșesc.
Și te-am strigat minute-n șir,
Apoi m-am cufundat în beznă,
Voiam prezența să-ți respir,
Și să te leg, ca să nu fugi, de gleznă.
Copilărie
Mamă! Întoarce-mă în copilărie
sa mai copilăresc un pic
Să-mi mai port acea pălărie
din paie făcută de bunic.
Să mai simt încă odată
aerul cald, când visam,
nu ma-m simțit niciodată
așa cum copilă eram.
Mamă! Mai zi-mi din nou
că mă iubești doar pe mine
Atunci când eram ca un ou
credeam că adolescența nu mai vine.
Mai lasă-mă să mă mai joc
Pe puntea de lângă vecinii,
Care mereu cu norok,
făceau cruciuliță pâinii.
Visul meu nemuritor.....
La apusul zorilor
Pe cărarea norilor
Lângă vârful munţilor
Îmi stă speranţa.....
Suflă vânt devastator
Peste brazii de lângă izvor
Dezbină echilibrul din decor
Asta îmi este viața.......
O poveste de amor
Un suflet cald şi visător
Ce prin lume-i călător
Îşi pierde speranţa......
Poate doru-i trecător
Visul meu nemuritor
Dulce, abstract, copleșitor
Pentru el îmi dau şi viaţa....
Manuscrisul Toamnei
Apare doar ca umbra-n soare,
Doar atunci când e nevoia.
Victoria-n unica-ți valoare
Ce-n carte se tot reînoia...
Toamna arată frumusețea
De-a lăsa și de-a pleca,
De-a uita toată tristețea
Simțul cărei ne apleca.
Poate poezia ne creează,
Poate poezia ne distruge,
Dar oricum, totul militează -
Se-ntocmesc căi indifuge.
Arată totul la alegere,
Dar nu-i totul cu folos,
Aș da versu-n înțelegere
Pentru cei mai valoros.
Stelele-s doar în paradis
Visându-le d-aici, de jos,
Dar viața-i un manuscris -
Fiind cel mai prețios.
Viața-i ca și-o frunză,
Când mai vine toamna
Te legi de-o pânză
Să nu-ți cazi capcana...
Ochiul trist
Din ochiul trist îți mușc privirea,
Pupila albă voluptuos îți mestec,
Și-ți simt pe limbă neiubirea,
C-un soi de iz demonic în amestec.
Ți-e tânguirea numai lacrimi,
Și mângâi pedestaluri de statui,
Ai oferi un suflet plin de patimi,
Dar nu oricum, oricând și orișicui.
Ai dreptul de-a stârni furtuni şi geruri,
De-ați hărăzi în soartă propriul labirint,
De a umbla în pielea goală -n ceruri,
Sunând apocaliptic din sânii-ți de argint.
Dezbracă-ți penele de înger necăzut,
Şi desenează pe nisipul lunii crini,
Să intru-n transă când mă simt pierdut,
Să mângâi stele în timp ce tu suspini.
De ți-ar simți și Creatorul frământarea,
Tristețea unui embrion în cioc de barză,
Ți-ar oferi pe gratis oceanele și marea,
Și-n ochiul trist, ţi-ar implanta o rază.
Trei prieteni!
Cum aș putea să îmi uit satul,
Când eu aicea m-am născut,
E locul unde am copilărit
Și multe năzbâtii am făcut
Eram un trio de băieți isteți,
Prieteni buni, foarte uniți,
Pe nume Radu, Cezar, Cristinel
Pe șotii mai mereu porniți
Dimineața toți la școală
Iar apoi cu vaca la păscut,
Seara ne jucam cu mingea,
Pân' ajungeam în așternut
Clasa întâia pân' a șaptea
Le-am făcut la noi în sat,
Iar când a venit a opta,
În alt sat am fost mutat
Cu-nvățatul am stat bine,
Mai împinși ci de la spate,
De părinți și de profesori,
Cu proverbul ,, carte, parte"
Doi am urmat multe școli,
Iar celălalt profesională,
Ne-am format în astă țară,
Unde se mai făcea școală
Viața ne-a purtat în multe zări,
Și cu greu mai ținem legătura,
Doar rar ne dăm câte-un mesaj,
Scris sec, făr' a ne pune semnătura
Tot ce-a rămas în mintea noastră,
E doar copilăria și-un mare dor,
Să ne-ntâlnim cei trei prieteni buni,
Și amintiri să depănăm pe viitor,
Sub deal, unde mai curge..un izvor!
Other poems by the author
Cine…
Cine n-a avut un necaz,
Nu poate oferi mângâiere,
Căci nu știe cum este să scazi,
Din nimic, nimicul ce cere.
Cine n-a iubit niciodată
Va trăi amputat și stingher
Într-o lume aparte, ciudată,
Departe de sublim și de cer.
Cine în puf mereu a dormit,
Nu poate avea nici un vis,
Căci fiind îndestulat, odihnit,
Nu mai poate zbura din abis.
Cine n-a gustat al vieții amar,
Va trăi o extremă durere,
Fiindcă inima se umple de har,
Când tristețea privește spre stele.
Căutare
Îmi pare că te caut de o viață,
Deși, te simt ținându-mă de mână,
Și parcă mă privești mereu în față,
Cu ochi mai reci ca apa de fântână.
Din poartă-n poartă bat mereu,
Dar nicăieri nu-i găzduire,
Și cad zăpezi, și-i tare greu,
Căci haina-mi este prea subțire.
Acum și vârsta-mi pustiește calea,
Mă izgonesc din drum și tineri crai,
Aproape zilnic mă cuprinde jalea,
Că timp nici tu nu prea mai ai.
Atâta vreme cât încă șanse sunt,
Ca rătăcirea mea să-ți afle locul,
Avântul dus de pasul meu mărunt,
Nu-l va opri nici ditamai potopul.
Probabil să te caut îmi e soarta,
Probabil nu te voi găsi nicicând,
Dar am să las între-deschisă poarta,
Ca din greșeală cândva vei fi intrând.
Nu ştiu
Nu ştiu ce e bine şi ce este rău;
Ce e permis şi ce nu este permis;
Oare pot condamna sau pot lăuda;
Nu ştiu, căci totul în mine este închis.
În această lume nu-i valabil nimic,
Nu există nici un principiu consistent,
Aş vrea în revoltă să strig şi să ţip,
Dar totu-i pasiv, nu am nici un asistent.
Simt un gust amar privind pe stradă,
O amărăciune drăcească, bestială,
Problema morţii îmi pare acum fadă,
Totul e calm, de-o linişte mormântuală.
Nu mai cred în absolut nimic,
Şi nici nu mai am nici o speranţă,
Realităţile au căzut toate, câte un pic,
Iar să trăiesc îmi pare o mare cutezanţă.
Nu am nici sentimentul trecutului,
Iar prezentul îmi pare o otravă,
Nu ştiu dacă sunt disperat,
Nu ştiu dacă nu sunt chiar o epavă.
Colegi
Cât mi-aș dori să ne-întâlnim,
Nu mult, măcar pentr-un minut,
Colegi de clasă iar să fim,
Acei haioși, ce-am fost demult.
Apoi, așa bătrâni precum suntem,
În fața clasei să ieșim pe rând,
Şi plini de tracul ce-l avem,
Să spunem fiecăruia câte-un cuvânt.
De pildă, eu, la fete le-aș rosti,
Că deopotrivă le-am iubit pe toate,
Și-n acea zi când ne vom întâlni,
Am să le dărui garoafe și mușcate.
Iar pe băieți i-oi strânge-n brațe bucuros,
Și-ntreaga ziuă vom petrece,
Ne-om aminti de tot ce-a fost frumos,
Și cum pârdalnica de viață ne petrece.
Satul
E beznă-n zori și-n miez de amiază,
Pustiu e satul cel întins pe vale,
Icoana-n drum cu ochii goi veghează,
Cum vântul șuieră prin case goale.
Fântâna plânge singură sub vii,
Biserica demult stă încuiată,
Iar ruga nu mai suie către fii,
Și crucea s-a sfărâmat sub piatră.
La stână urlă lupii după oi,
Iar clopotul stă mut și fără sfoară,
Acum nu sunt nici griji și nici nevoi,
Pe strâmta și tăcuta ulicioară.
Prin gardul frânt e câmp de păpădie,
La geamul școlii crește-un rug păgân,
Iar clasa întâi de multă vreme e pustie,
Căci pe pereți se scurge-un alfabet bătrân.
Sub streșini plâng ulucele crăpate,
Iar dușumeaua urlă după pași…
Ce boală Doamne ai turnat în sate,
De sunt pustii și fără de urmași?
Indeterminare
Sunt cea mai teribilă fiinţă din istorie,
O bestie plină de flăcări şi întunecimi,
De elanuri şi disperări, de eşecuri şi glorie,
Un abis sinistru de mari adâncimi.
Grijile lumii şi incertitudinile toate,
Într-o clipă în mine amuţesc,
Căci din pustiu şi grote nu se mai poate,
Percepe mesaje din peisajul lumesc.
Aş iubi o lume în care criteriu să nu existe,
Să nu fie nici o formă şi nici un principiu,
O lume în care indeterminarea să persiste,
Şi-n care să nu fie moralizat nici un viciu.
Nu voi veni în numele suferinţei niciodată,
Să opresc lumea de la plăceri, orgii sau excese,
Fiindcă viaţa e scurtă şi trebuie consumată,
Şi nu vreau nicidecum să mor la bătrâneţe.
Deci, vreau să beau cupa plăcerii până la fund,
Să plâng, să râd, să strig de bucurie ori disperare,
Să-mi mistui în creier orice fărâmă de gând,
Şi să sfârşesc fericit în propria-mi desfătare.
Cine…
Cine n-a avut un necaz,
Nu poate oferi mângâiere,
Căci nu știe cum este să scazi,
Din nimic, nimicul ce cere.
Cine n-a iubit niciodată
Va trăi amputat și stingher
Într-o lume aparte, ciudată,
Departe de sublim și de cer.
Cine în puf mereu a dormit,
Nu poate avea nici un vis,
Căci fiind îndestulat, odihnit,
Nu mai poate zbura din abis.
Cine n-a gustat al vieții amar,
Va trăi o extremă durere,
Fiindcă inima se umple de har,
Când tristețea privește spre stele.
Căutare
Îmi pare că te caut de o viață,
Deși, te simt ținându-mă de mână,
Și parcă mă privești mereu în față,
Cu ochi mai reci ca apa de fântână.
Din poartă-n poartă bat mereu,
Dar nicăieri nu-i găzduire,
Și cad zăpezi, și-i tare greu,
Căci haina-mi este prea subțire.
Acum și vârsta-mi pustiește calea,
Mă izgonesc din drum și tineri crai,
Aproape zilnic mă cuprinde jalea,
Că timp nici tu nu prea mai ai.
Atâta vreme cât încă șanse sunt,
Ca rătăcirea mea să-ți afle locul,
Avântul dus de pasul meu mărunt,
Nu-l va opri nici ditamai potopul.
Probabil să te caut îmi e soarta,
Probabil nu te voi găsi nicicând,
Dar am să las între-deschisă poarta,
Ca din greșeală cândva vei fi intrând.
Nu ştiu
Nu ştiu ce e bine şi ce este rău;
Ce e permis şi ce nu este permis;
Oare pot condamna sau pot lăuda;
Nu ştiu, căci totul în mine este închis.
În această lume nu-i valabil nimic,
Nu există nici un principiu consistent,
Aş vrea în revoltă să strig şi să ţip,
Dar totu-i pasiv, nu am nici un asistent.
Simt un gust amar privind pe stradă,
O amărăciune drăcească, bestială,
Problema morţii îmi pare acum fadă,
Totul e calm, de-o linişte mormântuală.
Nu mai cred în absolut nimic,
Şi nici nu mai am nici o speranţă,
Realităţile au căzut toate, câte un pic,
Iar să trăiesc îmi pare o mare cutezanţă.
Nu am nici sentimentul trecutului,
Iar prezentul îmi pare o otravă,
Nu ştiu dacă sunt disperat,
Nu ştiu dacă nu sunt chiar o epavă.
Colegi
Cât mi-aș dori să ne-întâlnim,
Nu mult, măcar pentr-un minut,
Colegi de clasă iar să fim,
Acei haioși, ce-am fost demult.
Apoi, așa bătrâni precum suntem,
În fața clasei să ieșim pe rând,
Şi plini de tracul ce-l avem,
Să spunem fiecăruia câte-un cuvânt.
De pildă, eu, la fete le-aș rosti,
Că deopotrivă le-am iubit pe toate,
Și-n acea zi când ne vom întâlni,
Am să le dărui garoafe și mușcate.
Iar pe băieți i-oi strânge-n brațe bucuros,
Și-ntreaga ziuă vom petrece,
Ne-om aminti de tot ce-a fost frumos,
Și cum pârdalnica de viață ne petrece.
Satul
E beznă-n zori și-n miez de amiază,
Pustiu e satul cel întins pe vale,
Icoana-n drum cu ochii goi veghează,
Cum vântul șuieră prin case goale.
Fântâna plânge singură sub vii,
Biserica demult stă încuiată,
Iar ruga nu mai suie către fii,
Și crucea s-a sfărâmat sub piatră.
La stână urlă lupii după oi,
Iar clopotul stă mut și fără sfoară,
Acum nu sunt nici griji și nici nevoi,
Pe strâmta și tăcuta ulicioară.
Prin gardul frânt e câmp de păpădie,
La geamul școlii crește-un rug păgân,
Iar clasa întâi de multă vreme e pustie,
Căci pe pereți se scurge-un alfabet bătrân.
Sub streșini plâng ulucele crăpate,
Iar dușumeaua urlă după pași…
Ce boală Doamne ai turnat în sate,
De sunt pustii și fără de urmași?
Indeterminare
Sunt cea mai teribilă fiinţă din istorie,
O bestie plină de flăcări şi întunecimi,
De elanuri şi disperări, de eşecuri şi glorie,
Un abis sinistru de mari adâncimi.
Grijile lumii şi incertitudinile toate,
Într-o clipă în mine amuţesc,
Căci din pustiu şi grote nu se mai poate,
Percepe mesaje din peisajul lumesc.
Aş iubi o lume în care criteriu să nu existe,
Să nu fie nici o formă şi nici un principiu,
O lume în care indeterminarea să persiste,
Şi-n care să nu fie moralizat nici un viciu.
Nu voi veni în numele suferinţei niciodată,
Să opresc lumea de la plăceri, orgii sau excese,
Fiindcă viaţa e scurtă şi trebuie consumată,
Şi nu vreau nicidecum să mor la bătrâneţe.
Deci, vreau să beau cupa plăcerii până la fund,
Să plâng, să râd, să strig de bucurie ori disperare,
Să-mi mistui în creier orice fărâmă de gând,
Şi să sfârşesc fericit în propria-mi desfătare.