Copilărie

Pace! Cuvânt urmat de un ecou

Zâmbetul copilăriei se răsună

Imaginea de pe tablou

Când toți sunt împreună

Când vezi la Televizor, 

Cum țările se împacă

Și copii sunt pe lume în vizor, 

Ca fiind o piatră sacră

Când toți zâmbesc și dansează împreună

Cu pielea, albă, neagră sau chiar brună. 

Tradițiile vechi, cu toții le serbează

Iată Pacea pe care pe cinste o urează

Acum persoana e întruchipată

Cu multe măști și-n suflet pată, 

Nu știm cui să-i zicem frate 

ce ne dă speranță 

Și cui dușman pe viață 

Dă-m o mână de ajutor cu șarpele la spate

Din cauza greșelilor neuitate. 

Prieten, zicem celui care ne-a lăsat

în momentele grele

Și dușman celui 

care ne-a ajutat să eșim din ele. 

Uităm de faptele bune, 

Dar ținem minte trădările nebune, 

Luăm în seamă cum e îmbrăcat, 

Dar nu și sufletul curat. 

Uităm de unde ne pornim, 

De cel sărac ne râdem cu zâmbetul pe față, 

Lângă el nu ne oprim, 

Că e dobitoc uitat de viață

Măcar pe o zi sau două

Să uităm că ne plouă

Și să scoatem masca falsă, 

Să râdem cu zâmbetul adevărat

Și cu sufletul curat,

Să prețuim persoana cu care prin greu am trecut, 

Să iertăm dușamunl care rău ne-a făcut, 

Cu ochii închiși să tragem aer adânc în piept, 

Viața să o simțim, măcar, pentru un singur moment

PE STRĂZI FĂRĂ NUME

Pe străzile fără nume

cu lumini de neon și umbre

care uită să plece

trec de mână cu tăcerile mele

care au învățat să danseze

pe ritmul claxoanelor.

Mă plimb pe străzi fără nume

unde trotuarele au uitat să vorbească.

Fiecare piatră are o poveste

pe care nimeni nu o știe.

Luminile becurilor sau stins,

dar umbrele mă urmează

ca niște prieteni tăcuți.

E liniște,

dar zgomotul din cap nu se oprește.

oamenii trec pe lângă mine,

fiecare cu fața ascunsă în telefon.

Mă simt o siluetă, o reflecție

în vitrinile prăfuite ale magazinelor goale.

Pe străzile fără nume,

nu există destinație.

E doar un drum fără sfârșit,

unde timpul se frânge și totuși continuă

să mă caute, să mă învăluie.

Aș vrea să găsesc o poartă, un semn,

să îmi spunî că totul va fi bine.

Dar aici nu sunt răspunsuri,

Doar pași care se pierd în Întuneric.

Ce Aprilie de poveste —
ca și cum timpul, acest regizor invizibil,
ar fi căutat în arhivă pelicula inimii
și i-ar fi dat, dintr-odată, drumul să curgă.

Mă revăd — mică, desculță,
cu genunchii însemnați de țărâna reală a lumii,
nu o imagine retușată în laboratoare de umbre,
ci o copilărie cu gust de iarbă și soare.

Bunica nu cunoștea semnalele de plastic ale lumii,
ea nu avea notificări; ea avea Timp.
Iar mâinile ei —
erau două calendare vii, înscrise în riduri,
care nu uitau niciodată ritualul mângâierii.

Livezile?
Nu erau simple culise, un decor de ocazie.
Erau un întreg univers în expansiune,
alfabetul alb din care învățam
cum se zămislește, tăcut, lumina.

Și astăzi?
Aprilie pășește grăbit pe asfalt,
ca un exilat care și-a rătăcit busola și casa.

Dar eu îl opresc din fuga-i absurdă
și-i șoptesc:
„Îngăduie-mi.
Mai lasă-mi un minut de sfințenie.”

Și el — complice la taina aceasta —
îmi scapă din pălărie o singură floare.

O prind. O păstrez ca pe un sigiliu.
O așez la reverul sufletului.

Și brusc, goana lumii încetează.
Nu mai sînt un călător, ci o destinație.
Sunt.
Și acest „a fi” îmi este de ajuns.

Din înaltul cerului trimite-mi,Doamne,mâna Ta cea tare,

Ca sunt scufundată-n valuri și mă clatin rău pe mare.

Când îngenunchez Stăpâne și ca să ma rog as vrea, 

Vin ispitele alături și-mi încurcă mintea mea. 

Dar vino, Doamne, lângă mine când eu Te chem cu drag

Ajută-mă IIsuse să trec al greutății prag.

Ființa mea e slabă, dar întărește-o Tu cum știi, 

Prin valurile lumii-acestea cu mine, Doamne, Tu sa fii...

Noaptea cade-n ecranul aprins

degetul curge, lin, întins,

prin vieți paralele, lucioase,

fericiri scurte, tăioase.

Orașul bate sub astfalt,

un puls de neon, vertical.

Stelele - tot mai departe-s puse.

Le caut în sticlă, nu-s puse.

Între alerte, pauză rară:

vântul respiră, lumea se-ndreaptă.

O lumină simplă, fără glas,

o clipă care nu are pas.

Poate sensul nu se prinde,

poate doar se lasă-n minte.

ca un scroll domol, discret,

printre stele, pe internet.

În parcul sub arini, lângă fântână,

Se-află a trandafirilor alee.

Florile ei, râzând îmbujorate,

Pe-oricine vor înveseli de-ndată.

O, tânăr cavaler, ascultă-mi vorba,

De vrei domnița ta să te iubească,

Adu-o acolo-n ceasul înserării,

Iar ea în veci nu te va da uitării.

Inima:
De ce mă bați cu gândul tău de piatră,
Când ard și tremur ca un rug aprins?
Eu știu să plâng, dar tu mă vrei albastră,
Rece, tăcută, fără de cuprins.

Rațiunea:
Că focul tău mă duce-n risipire,
Și-n urma ta rămâne numai scrum,
Ce tu numești adâncă nemurire
E-un pas greșit pe margini fără drum.

Inima:
Mai bine scrum, decât o viață goală,
Mai bine plâns, decât un zâmbet mort,
Eu bat să sparg tăcerea ta banală,
Tu mă condamni la lege și la sort.

Rațiunea:
Eu te opresc din propria-ți cădere,
Căci te-ai vândut pe-un vis neîmplinit,
Tu spui că dorul e o mângâiere,
Eu știu: e-un cuțit dulce, ruginit.

Inima:
Cuțit să fie, dar să simt că ard,
Că sunt, că tremur, că mai pot iubi,
Ce rost are să trăiesc în gard
Și-n mine însămi să nu mai fiu vii?

Rațiunea:
Și când vei sta cu fruntea frântă-n palme,
Cu nopți târzii și nume ce te dor,
La mine vii, cerându-mi legi și calme,
Când focul tău te lasă fără zbor.

Inima:
Nu vin. Căci omul nu-i făcut din pace,
Ci din greșeli, din dor și din păcat,
Mai viu e-un plâns ce-n piept nu-și află pace
Decât un suflet rece și uscat.