3  

Societate

O furtună îmi bate în piept,

Amețindu-mi atât mintea cât și pașii. 

Dar eu nu stau, merg drept,

Să ies din marea în care mă sufoc.

Marea de oameni fără duh,

Fără scop și fără ochi.


Category: Diverse poems

All author's poems: Patriciaa Ștefan poezii.online Societate

Date of posting: 15 мая

Views: 76

Log in and comment!

Poems in the same category

Vă chem acasă!

Călătoresc mereu prin a mea țară,

Și văd cum mulți români o părăsec,

Și nu cumva că n-ar fi una frumoasă

Și pentru că aici de muncă nu găsesc

 

Cândva eram peste 22 de milioane

Aici stăpâni pe-a noastră Românie,

Acum suntem aproape 16 milioane

Și nici acestia nu viețuim în armonie

 

Pe drumul meu prin țara mea de dor

Din nord spre sud și către est și vest,

Minunății la fiecare pas eu întâlnesc

Și ochiul mi-l încântă când le privesc

 

Nu sunt nostalgicul după trecut

Și nici să plâng că aș avea nevoi,

Dar am o vârstă și văd că nu e bine

Când bombe cad in lume și-i război

 

Mereu îmi pun multe-ntrebări

La care n-am primit răspunsuri,

Cum ar putea un om pe pământ

Să fie fericit, făra trăi cu lipsuri

 

Mă sui pe vârf, pe muntele Ceahlău

Și de aici privesc cum curge Bistrița,

Sunt printre nori și-aș vrea mai sus

Dar n-am cârlig și să-mi agăț scărița

 

Și-atunci privirea mi-o arunc în zare

Și bat departe către Marea Neagră,

Gândul mă poartă puțin prin deltă

Vai ce frumos, însă cobor că-i seară

 

Pentru ce văd vă chem în astă țară

Pe mame, tați, bunici, copii, nepoți,

Sunteți printre străini cam 6 milioane

Ce bine-ar fi să fim acasă, mâine, toți!

 

 

 

 

 

More ...

Sortit să scriu…

 

Tristețea râmă-n pieptul meu,

Și înfulecă porcește bucurii,

Mă uit spre cer la Dumnezeu,

Și cred că râde de ai Săi copii.

 

Îmi plânge-un nechezat de cal pe umăr,

Soția-mi scrie zilnic acatiste,

M-așez la rând dar nu mă număr,

Și-mi arvunez la parastas soliste.

 

Îmi ară moartea carnea aburindă,

Să semene spre toamnă un pui de viață,

Și stau cu leșul atârnat de grindă,

Tocmindu-mi viitorul ca la piață.

 

Mi s-a umflat și scândura de pe sicriu,

De plânsul viermilor ce mă așteaptă,

Nu pot să mor, căci mi-e sortit să scriu,

Că moartea-i sinceră iar viața e nedreaptă.

More ...

Steaua săracului

Lângã divanul vechi se pleacã, iatã,

O umbrã frãmântatã de durere...

E frig în tenebroasa-i încãpere

Iar lumânarea plânge, clãtinatã.

 

În ruga lui, pe rând îi pomeneşte

Pe-ai sãi copii plecaţi de multã vreme.

În casã el mai are douã lemne,

Un colţ de pâine şi un os de peşte.

 

Nu-s nici mãcar nepoţii pe aproape

Sã-i spunã, respectuos, o vorbã bunã;

Şi-n felu-acesta zi de zi adunã

Rid dupã rid şi lacrime sub pleoape...

 

Când era tânãr, vultur în putere,

Lua munţii-n piept şi vãile de-a rândul

Griji şi poveri şi dor, nefrãmântându-l

Îi surâdea nectaru-ascuns în miere.

 

Acum... nu are poftã de dulceaţã

Şi plânge des, pierzându-se cu firea,

Îl copleşeşte cumva amintirea

Cu sine când vorbeşte faţã-n faţã.

 

Cãci e bãtrân, memoria îi scapã

Şi nu mai are cine sã-i îmbie

O mãmãligã caldã, pe tipsie,

Un braţ de lemne şi-un pahar cu apã.

 

Pãşesc cu grijã şi îi dau de urme

Pe holda-nţelenitã la hotarã

Dar sfântã lui comoarã odinioarã,

În care mintea-mi îndrãzni sã scurme.

 

Bunicul meu, un om al altor vremuri

Mã învãţa, când eu eram de-o şchioapã

Şi când prãşeam porumbul de pe Groapã,

Cu mâna sprijinindu-se pe sapã:

- "Voi sã-ţi arãt ceva!

          Dar, ce faci, tremuri?

                 Ţi-e frig? Ţi-e foame? Vrei sã mergi acasã?"

- Îmi zise cu o faţã prietenoasã -

- "Mergem acuma! Însã înainte

Voi sã-ţi arãt ceva! Tu ţine minte

Sã ştii sã spui şi celor dupã tine

Ce-ai auzit acuma de la mine!

 

Te uitã colo cãtre Valea Mare:

Tu vezi steluţa-ceea ce rãsare?

O stea pe boltã-ndatã se iveşte

Când soarele fierbinte asfinţeşte."

Mã învârtesc în loc... nu vãd nimic...

Un drag de mine-l prinde pe bunic.

Şi-a amintit, pesemne, de Tãnase...

De moşul sãu, cum lui i-o arãtase.

- "Puţin mai sus de-a dealurilor coamã.

  O vezi acum?"

            - "O vãd!"

                       - "Ştii cum se cheamã?"

- "Aş!... Cum sã ştiu? Cã nu-s demult pe lume!"

- "Cã bine zici! Ştii... stelele au nume!..."

- "Au nume? Toate? Pãi sunt mii şi mii!...

  Interesant! Şi...dumneata le ştii?"

 

Mã uit la dânsul cu nedumerire

Întâmpinat de-aşa descoperire.

 

Atunci, bunicu-şi scoase pãlãria;

Îşi retrãia, bietul, copilãria...

Lãsând sã-i treacã vântul printre plete

Îmi spuse taina stelei, pe-ndelete,

Împreunându-şi mâinile-amândouã:

- "A Domnului e-ntinderea albastrã

Iar steaua ce-ai vãzut, e steaua noastrã,

Cã "sãrãntoci" ne zic chiaburii nouã.

Şi ea ne vede-n fiecare searã

Sfârşiţi de vlagã, umblet şi povarã,

Cãci cei sãraci, muncesc din noapte-n noapte,

De munca lor, boierul joc îşi bate.

Când stele-apar, pictând bolta cereascã

Ei sunt încã datori sã mai munceascã;

De pe tarlaua omului bogat,

Ei pleacã cei din urmã cãtre sat.

 

Apoi îi cheamã la conac sã vinã

Sã le dea câte ceva de mâncare;

Şi hotãrãşte pentru fiecare

Drept rãsplãtire-o traistã de fãinã..."

 

Atât mi-a spus. Şi n-a mai zis nimica.

Venea un aer rece de pe vale

Ducând spre sat oftaturile sale...

- "Plecãm?"

          - "Plecãm! Se supãrã bunica..."

 

                             ☆

 

Trecurã mulţi ani de atunci şi... iatã

Trãim o altã vreme, diferitã:

Aproape-oricine poate sã-şi permitã

O pâine, prãjituri, carne de vitã...

Vremea modernã sau cum e numitã,

Nu seamãnã cu timpul de-altãdatã!

 

Mai trec şi azi pe uliţa pustie;

Bãtrânii au murit demult. Se poate...

Dar casa lor şi sapa, steaua, toate-s

La fel de vii, ca în copilãrie.

 

Ce-s eu? Dar tu? Bunicul anonim?

Un fel de purtãtori de diademe!

Cãci soarele apune pentru-o vreme

Dar ne-a lãsat pe noi sã strãlucim!

 

Din ziua când fu izgonit afarã

Adam, din minunata lui grãdinã,

De vina lui, pãmântul e de vinã!

E izgonit... dar nu lãsat sã piarã.

 

Ci munca lui se aflã blestematã

Cum bine ştim: pentru neascultare!

Pãşind de-acum pe-ngusta sa cãrare

Din care nu e chip sã se abatã.

 

                          ☆

 

Şi steaua lui o vãd searã de searã

Cum mâna obositã o salutã;

E prima stea ce poate fi vãzutã

Spre asfinţit, în serile de varã...

More ...

În Oltenia și în țara cutremure iară fu-se.

La nici douăzeci și patru de ore trecute,

În Oltenia și în țara cutremure iară fu-se.

În această după amiază să resimţit mai tare,

Cutremurul dar nu a făcut pagubă mare.

 

Doar la Târgu Jiu după cutremur să aflat,

Că doar câteva clădiri cutremurul a afectat.

Oamenii cu toții disperaţi pleacă de acasă,

De frică că un nou cutremur să nu înceapă.

 

Dar de atunci replici multe mai urmează,

La blocuri și case ele însă nu dăunează.

Și acum în Oltenia se întreabă lumea toată,

Așa chiar dintr-o dată cutremurul ni se arată?

 

A fost Luni, a fost și Marți oare iar va apărea?

Se întreabă disperată acuma toată lumea?

Asta nimeni nu va putea să dea un răspuns,

Nimeni nu știe din ce cauză aici să ajuns.

 

Numai bunul Dumnezeu ne va putea apăra,

Doar EL cu puterea SA.

Să nu mai avem cutremure în curând,

Dar nici Dumnezeu nu știe până când!

More ...

Am fost copil...

Am fost copil,

Si nu credeam ca timpul trece.

Păsări albastre îmi erau visele,

Iubeam castelul de cleștar

Din lumina zorilor,

Si-’n vuietul Lumii

Mă auzeam strigat.

Mai târziu în viață,

Într-un sens giratoriu,

M-am contaminat

De umbra gândurilor.

De atunci, îmi caut sufletul,

L-am pierdut pe undeva

Mai aproape sau mai departe

De mine...

De atunci,

Nu mai pot trăi prezentul,

Acuzând inefabilul clipei

Că e doar pentru a ascunde

Trecerea ei...

De atunci,

Nu mai pot vedea

Ochii de smarald ai Frumuseții...

Am fost copil,

Si nu credeam că timpul trece...

More ...

Dezmăț

 

Caută așternuturi noi fără teamă,

Ochiul să stea ațipit după geană,

Uită-ți gândul din noapte pe cer,

Să doarmă pe nori, umil și stingher.

 

Mintea golită alung-o pe Lună să pască

Poeme de amor arse-n ruguri de iască,

Nebuna din piept să strige, să cânte,

Prohodul iubirilor neîmplinite și frânte.

 

Pune-ți chiar astăzi gura slobodă-n lanț,

Aruncă pofticioasei amante ultimul sfanț,

Ascunde-te grabnic în amurguri și zori,

Când aleargă înspre tine copiii din flori.

 

Mușcă hazardul, trezește în tine dezmățul,

Încalecă viața și aruncă cravașa și hățul,

Zbori peste munți, peste piscuri înalte,

Desfrâul și orgia din somn să tresalte.

More ...

Other poems by the author

Noapte albă

Tablou pictat din culori de trandafir,

Agățat de pereții camerei obscure.

Dezordinea tronează, nu poți să respiri,

E un miros închis cu esențe dure. 

 

Pereți de cărămidă, ce cândva păstrau

În interiorul lor căldură... cu tapet verde,

Pătat de praf și de-amintiri ce promiteau

Să nu se șteargă de timpul care trece. 

 

Pe holul rece, cu ferestre din care au

Rămas doar tocul, se aude vântul

Ce sună precum un râs metalic. Eu stau

Și îl ascult, uitând și scopul și prezentul. 

 

De ce mă aflu eu aici? Pe unde am intrat?

La ușa principală acum mult timp am pus

Un lacăt și încă doua, trei, am aruncat 

Și cheia pe un sertar, la care nu am ajuns.

 

Dar uite-mă... repet în minte un cântec 

Vechi șoptit de tine la urechea mea,

Într-o noapte caldă, precum un farmec 

Sau o vrajă ce m-a urmărit de-o viața. 

 

Aș vrea să mă întorc, dar continui să merg

Trecând pe lângă uși, cu vopseaua cojită,

Dar culoarea-i încă vie și amintiri ce nu mai trec,

Ascunzând cioburi din inima mea rănită.

 

*

 

Este un vis repetitiv când noaptea nu-i albă,

De care fug, să mă ascund în nesomn.

Ma refugiez în tăcerea nopții care-i sfântă 

Și în prezența Lunii, căreia îi cer un îndemn.

 

Dar am și eu partea mea de vinovăție,

Căci nu te-am lăsat să îmi pleci din gând,

Nici numele tău nu le este străin buzelor mele,

Repetând cu foc, fiecare literă pe rând. 

 

Nici brațelor tale nu le am dat drumul încă,

Le las să mă înghită în fiecare noapte

La ora trei și jumătate, într-o formă pașnică,

De un ultim minut tandru de o adâncă liniște.

 

Dar totul este efemer și ai să-mi treci curând,

Deși am spus că nu te voi lăsa deloc atunci

Asta ți-a fost ultima dorință, iar eu, sperând,

Naiv că nu esti serios și ce am promis nu calci. 

 

Crinii culcați la pământ, la fel și spicele de grâu

Își au cuvântul, trezindu-mă din visul fără somn.

Și muzica de pe fundal, păstrându-și ritmul

Creează un refugiu și mă invită să dorm. 

 

*

 

Tablou pictat din culori de trandafir,

Agățat de pereții camerei obscure.

În mijlocul ei, pe masă sunt așezate în șir 

O sticla de vin și un pahar, miros de strugure,

De salcâm, de miere și de dor; toate în note dure.

..............................................................................

More ...

Raiul in haos

Mi-ai pictat stele pe cerul înnorat, 

Iar eu cu naiva inocență a tinereții

Am ignorat fundalul greșit conturat,

Dar totul s-a spart în zorii dimineții. 

S-au risipit iluziile iubirii tale triste

Care îmi hrăneau inima însetată.

Metaforele tale au câte doua fețe

Și oglinda în care te uiți este crăpată. 

Multitudinea de chipuri ți se potrivește,

Căci tu nu ai fost niciodată numai unul.

Dragostea ta mai mult mă otrăvește...

Al tău "te iubesc" e sinonim cu mercurul. 

 

Te caut și acum pe cerul senin.

Nu înțeleg de ce dar vreau să îmi amintesc,

Să zăresc ceva ce aș putea să cuprind,

Vreau măcar o senzație cu sensul olfactiv. 

Dar de când ai plecat nu mai sunt nori. 

Tind să cred ca tu îi desenai intenționat

Uitând tunetele ce îmi strârneau fiori,

Iar eu credeam în fundalul dezordonat.

Eram ancorată în iubirea pe care o simțeam 

Fiind singurul real din tot pastelul.

Reprocitatea lipsea, dar cumva completam 

Dăruindu-mă până mi-am consumat sufletul.

 

Eu am rămas cu mâinile goale, cu ochii goi,

Cu mintea împrăștiată, cu raiul în haos.

Sunt singura pe drumul de salcâmi

Înconjurată de liniște și de miros frumos,

De dor de tine, de dor de mine și de amândoi.

Mi se repetă în gând frânturi cu gust amar,

Secvențe mincinoase rostite greoi,

Pe care încerc să le omor cu uitarea

Și să mă despart de tabloul murdar.

Vreau să îmbrățișez noua mea realitate

Străină de tine și tot ce ai însemnat.

Să nu te mai caut în miez de noapte

Și arunc din mine tot ce am păstrat. 

More ...

Abia în iulie

Aș vrea să poți să îmi citești în ochi 

Primăvara care răsare în mintea mea

Și toate versurile scrise despre noi,

Nesuperficial, fără a le pierde noțiunea.

 

Visele mele de după ora trei a nopții

Conturând numai momente fericite.

Dar ele există doar între coperțile cărții

Ce poartă în loc de titlu numele noastre.

 

Căci eu scriu atunci când îmi lipsești 

Despre cât însemni și tot ce îmi doresc,

Ce aș vrea să îți spun când mă privești,

Despre ce simt, dar nu pot să rostesc. 

 

Despre cioburile de lângă patul tău

Și nisipul vărsat pe podeaua maronie...

Căci nu am suportat clipele ce se scurgeau 

Știind că mă vor despărți curând de tine. 

 

Am spart clepsidra în mod voit, neregretat,

Cu oarba speranța că voi opri timpul

Și pentru câteva ore chiar a funcționat...

Până a sunat de pe perete ceasul. 

 

Trezind conștientizarea interioară 

Că trebuie să plec, că trenul nu așteaptă...

Că de acum mă voi ruga timpului să treacă

Știind că te voi revedea tocmai la vară. 

More ...