Verde

Nu-i dragostea surâsul tău

Iubita mea frumoasă,dulce,delicată,

Ce-i însuși glas ce pleacă de la Dumnezeu,

Să mă trezească din trista existență omenească?

Să-mi dăruiască darul tău fără egal,

Sărutul dar și secretul mângâierii?

Iubito,eu nu cred în trista despărțire,

Nici în iluzia iubirii teatrale,

Ori în actorii amorului fugar,

Nici în poeme mincinoase,

Eu fiind poetul tău sau al iubirii ce nu moare...

Iți spun acum cuvintele frumoase,

Ce știu că pleacă din ființa ta ce-i plină de dulceață,

Chiar dacă sunt rostite acum de mine

Și-ascult romanța zâmbetului tău,

Cu obrăjorii calzi și înroșiți de ale mele vrăjite vorbe

Ce-s ticluite doar să te cucerească ca pe-o cetate cu zidurile groase...!

Iubito, știu bine că tu cunoști,

Taina iubirii noastre,

Iar dragostea ce ne-a cuprins,

Nu are nici final chiar dacă are început,

Și a ieșit din timp!

(23 aprilie 2024 Vasilica dragostea mea)

Te-am iubit ,te m-ai iubesc,
Te-am dorit ,te m-ai doresc.
Pentru tot ce-ai făcut ,te iert!
Că mă m-ai iubeşti cred.

A fost frumos şi mai este
Am trăit ca într-o poveste.
Ne iubim ,ne vom iubi-
Cît pe lume vom trăi!

TU,  PRIETEN  BUN  ȘI  DRAG

MI-AI  APĂRUT  ÎN CALE ,

CÂND  SOARTA  ÎMI  ERA  DUȘMANĂ ,

ERAM  FRÂNTĂ  DE  FURTUNĂ

DAR , AI  VENIT  ȘI  M-AI  LUAT  DE  MÂNĂ ...

FĂRĂ  TINE  M-AȘ  FI  RĂTĂCIT!...

Spune te rog că nu te-am așteptat în zadar,

Și că vom fi împreună la un moment dat,

Cu lacrimi de fericire,

Eu nu mai am cuvinte,

Las sentimentele să curgă de la sine.

Însemni totul pentru mine,

Si mi-ai redat zâmbetul rătăcit,

Încrederea în mine dar mai ales în noi,

Sclipirea din ochi s-au reaprins,

Și focul inimii mele niciodată nu s-a stins.

Te privesc de ceva vreme de la distanță,

Încercând să îmi fac curaj să mă apropii de tine,

Să te iau prin surprindere,

Strigând numele tău.

Dacă aș muri și m-ar cerceta savanții,

ar descoperi un ocean de iubire în mine...

în fiecare celulă — dorințe pasionale,

născute din lipsa unui răspuns.

Dacă aș fi murit,

m-ar fi îngropat sub o salcie pletoasă,

ce plânge cu lacrimi amare,

în țara plopilor,

în acea lume fără speranță...

Pământul ar simți tristețea mea

și rădăcinile ar învăța să sufere.

Florile s-ar închide în tăcere,

iar vântul m-ar striga pe nume

cu glasul tău — pierdut...

Ar fi o moarte fără sfârșit,

căci dorul nu moare cu trupul 

el se prelinge în neant

și arde tăcut în umbrele tărzii

ale unei iubiri neîmpărtășite.

A.Turcanu

@reper

M-am așternut în ierbi și în pămînt.
Atunci , aveam în minte doar un gînd,
Să mă cobor în universul plin
De amintiri, de patimi și de chin.

M-am așternut și prinsem rădăcini.
Vroiam să fiu o floare fără spini
Si rodul meu în toamna luminoasă,
Să îl întind, în fața ta, la masă.

M-am așternut și mi-am crescut tulpină,
Dar necatând să văd în ce grădină
M-am pomenit că m-au cuprins ciulinii
Si mi-au băut din zeama rădăcinii.

M-am așternut sub frunza căzătoare.
Tu să mă cauți plin de întrebare.
Găsindu-mă, în mâini să mă strângi, toată,
Să mă sădești la anul înc-o dată.

Vai cât a râs și Dumnezeu când ne-a făcut,

Că n-a avut îndeajuns nici lut,

Că omul lacom cum se știe,

Cu patru mâini a vrut să fie.

Apoi ceruse doar cu gândul,

Ca El, să ia să amestece pământul,

Să plângă peste el cu câțiva stropi,

Să-i facă două guri și patru ochi,

Să clevetească-ntruna verzi și-uscate,

Să aibă ochi în față și la spate.

Apoi, ceru să crească la tot pasul mană,

Iar el doar să mănânce și să doarmă,

Iar îngerii în ziua de Sabat,

Să îi aducă mana lângă pat.

Ceru apoi să-i dea și libertate,

Să-și ierte singur mari păcate,

Să fie creator când vrea să fie,

Stăpân pe moarte și vecie...

Vai cât mai plânge Dumnezeu că ne-a făcut,

Și-a pus pe îngeri să dea știre,

Că omu' acesta nou născut,

Nu-I seamănă la chip și nici la fire.

Mi-e sângele o lacrimă-ngheţată,
În care tinerețea întruna țipă,
Iar inima — o pasăre vânată,
Ce zboară numai cu-o aripă.

Pe tâmpla mea trecutul se resfrânge,
Ca o zăpadă neagră peste gând,
Şi-n suflet o fiinţă moartă-mi plânge,
Cu vocea mamei venită din pământ.

Sunt muntele ce urlă în cădere,
Cu prăbuşirea-n el crescută lin,
Iar sufletul prin trup e-o adiere,
Ce zilnic mustră pârdalnicul destin.

Mă-ntind în mine ca o rădăcină,
Într-un pământ cu apele uscate,
Și mă târăsc din hrube spre lumină,
Cărând păcatu' originar în spate.

Din lemn de tei făcură-mi tata leagăn,

Și din același lemn eu i-am făcut coșciug,

Am râs cu el o viață întreagă,

Și-am tras din greu la același jug.

Și-mi amintesc când am săpat fântâna,

Și viață am dat la totul dimprejur,

Plângând îmi strânse strașnic mâna,

Și îmi părea că-n el e totul pur.

Pe blânda mamă o iubea nespus,

Și-i oferea crini albi luând-o de mijloc,

Iar ea cu sufletul adânc străpuns,

Zâmbea și-apoi îl săruta cu foc.

Și viața curse ca un râu cu miere,

Cu toate rânduite de-același ritual,

Și le spuneam plângând, la revedere,

Când mă duceam la horă sau la bal.

Acum în leagănul micuț îmi șade fata,

La fel, ne-om înhăma la același jug,

Și din același tei tăiat demult de tata,

Am pus deoparte și pentru-al meu coșciug.

De alb aș fi m-aș îngropa în iarnă,

Ca nimeni niciodată să îmi afle trupul,

Zăpada, vântul pe mormânt s-o cearnă,

Şi-n fulgi să îmi sălășuiască duhul.

De-aș fi albastru m-aș contopi cu cerul,

Ca-ntreaga lume zilnic să mă vadă,

Nedumeriți să-ntrebe care e misterul,

De norii stau stingheri și plâng pe stradă,

De-aș fi un verde crud şi plin de rouă,

M-aș îngropa adânc sub iarba netăiată,

Să reapar atunci când straşnic plouă,

În picuri verzi, mai verzi ca niciodată.

De-aș fi un roș carmin, de-a pururi cald,

M-aş transfuza la tine-n măduvă și sânge,

Nemuritor în ochii-ţi triști mocnit să ard,

Să te alint atunci când mângâierea plânge.

De-aș fi și alb, și roșu, și verde, și albastru,

Aş evada subit în joacă și-n chiot de copil,

Să pot întoarce lumea din tragicul dezastru,

Să sting pe veci acest război stupid și inutil.

Sunt iar surprins de ce ai face,

Și plâng uitându-mă la noi,

Te-ascunzi temută-n carapace,

Ori faci iar pasul înapoi.

Pământul freamătă unde pășești,

Iar râma dinăuntru țipă,

În mersu-ți grabnic obosești,

Și vrei să zbori c-o singură aripă.

Azi singură alergi spre bătrânețe,

Și vrei să-ntâmple lucruri dinadins,

Destinul ca pe-un prunc să te răsfețe,

Iar brațul tău să fie necuprins.

Nepăsătoare însă adulmeci tragedii,

Iar spaima nopții te doboară,

Și nicidecum nu vrei ca să mai fii,

Femeia dulce de odinioară.

Când eram nebun de tânăr,

Șuieram la Lună să apară,

Bezna o puneam pe umăr,

Și plecam grăbit afară.

Când aveam o zi mai fastă,

Îmi puneam și-o stea în frunte,

Și urcam voios pe creastă,

Ca să luminez un munte.

Lângă Sfinx stăteam întins

Cu-a mea beznă să-l îmbrac,

Steaua i-o puneam, convins,

Că sunt un strămoș de dac.

Și zvârleam grăbit în vale,

Stânci din cele mai pribege,

Să astup orice cărare,

Să fiu singur cu-al meu rege.

Iar din lună și din stea,

Ca-ntr-un ritual străvechi,

Flori de colț pe noi ningea,

În mănunchiuri și-n perechi.

Apoi, când plecam spre casă,

Mânam zori de zi în turmă,

Aveam față luminoasă,

Ca un dac de pe Columnă.