Risipit în tăcere

Mi-s ochii plânși și încă-i noapte,

Fereastra închizi în urma mea,

Și parcă aud un zumzăit de șoapte,

Cum zgârie pe geam și pe perdea:

Adio, nu te-oi mai vedea!

Și calc greoi dar mersului nu-i pasă,

Iar locuri preumblate-mi par străine,

Întorc privirea-mi tristă înspre casă,

Din gură vorba-mi curge neînțeleasă:

Rămâi frumoasa mea, rămâi cu bine!

Port luna în priviri și inima pe targă,

Și caut un spital de inimi tinere, ucise,

Pe cer văd stele alarmate cum aleargă,

Iar mintea, foarte îngrijorată, îmi zise:

Îți voi reda-o în fiecare noapte-n vise!

Sorii albaștri îi ascunzi după gene, 

De gât mi te prinzi și inima geme, 

Viță-de-vie pe pântec, pe brațe, 

Mustul ți-l sorb cu buzele arse. 

Cu noaptea azvârlită pe umăr, 

Fragezii nuri și ochii ți-i număr, 

Trag zorii-înapoi să nu se ivească, 

Întunericul pielea să ne-o topească, 

Scântei să răsară din carne și os, 

Hai vino pe lume, copile frumos! 

Cine n-a avut un necaz, 

Nu poate oferi mângâiere, 

Căci nu știe cum este să scazi, 

Din nimic, nimicul ce cere. 

Cine n-a iubit niciodată

Va trăi amputat și stingher

Într-o lume aparte, ciudată,

Departe de sublim și de cer.

Cine în puf mereu a dormit, 

Nu poate avea nici un vis, 

Căci fiind îndestulat, odihnit, 

Nu mai poate zbura din abis. 

Cine n-a gustat al vieții amar, 

Va trăi o extremă durere, 

Fiindcă inima se umple de har, 

Când tristețea privește spre stele. 

Fără tine lumea-i tristă,

E o lacrimă-n batistă,

Fără tine viața-i dusă,

E un pas făcut spre ușă.

Fără tine sunt pierdut,

Sunt o urmă din trecut,

Sunt o aripă de dor,

Fără cuib și fără zbor

Fără tine sunt ciuntit,

Sunt un ochi fără privit,

Sunt un umăr fără braț,

Sunt ca pasărea în laț.

Fără tine-s cuib de cuc,

Nu știu unde să mă duc,

Fără tine draga mea,

Sunt ca cerul fără stea.

Fără tine… fără tine,

Sufletul e gol în mine,

Rătăcesc în lung și-n lat,

Fără tine-s râu secat.

Azi, râsul tău să fie, o sabie de soare,

Ce taie-n două ceața din gândul împietrit;

Să nu mai porți povara tăcerilor amare,

Când tot veninul vieții nu pare c-a sfârșit.

Învață-ți inima posacă, să ardă fără teamă,

Ca focul care știe că totul e-mprumut;

Să nu-ți ceri socoteală de fiecare rană,

Căci rana-i doar o poartă spre noul început.

Și când va bate clipa cu degete de ceară,

Să nu te afle-n umbră, cu ochii spre-napoi,

Ci drept, cu fruntea sus, ca pasărea ce zboară, 

Ca să primești lumina în trupu-ți de noroi. 

Nu-ți cântări cenușa din orele apuse,

Nici pașii risipiți pe drumuri fără rost,

Căci clipa care arde, demult ea începuse,

În vieți anterioare, când ceru-i adăpost.

Din tot ce-ai strâns în viață, doar arderea rămâne,

Nu aurul, nici umbra, nici visul risipit;

Ci felu-n care spui, prezentului: "nu mâine", 

Căci "Mâine", curge-n taină spre locul pustiit. 

Așa că bea din Azi, ca dintr-un vin fierbinte,

Și lasă-ți spiritul să fie, ca un copil la joacă,

Căci moartea nu-i sfârșitul, ci pasul înainte,

Iar viața-i doar o haină ce sufletul o-îmbracă. 

În tine plouă cu miresme moi,

Și mă cuprinde cerul tău de seară,

Îmi tremură sub piele câțiva zori,

Când îți ating tăcerea seculară.

Sub pasul tău, pământul naște crâng,

Și mugurii în plete-ți dau năvală,

Îmi pun obrazul palid pe umărul tău stâng,

Și ramuri mă cuprind într-o spirală.

Căzând în tine, parcă-s într-un vers

Scris pe o frunză ce nu îngălbenește,

Te simt cum urci, cu tot cu univers,

Prin osul crud ce carnea îmi strivește.

Și-aș vrea să-mi fii pământ și soare,

Să mă învii din sângele de mire,

Să-ți cresc în suflet ca o floare,

Ce-și trage zilnic seva din iubire.

Ne-am depărtat de Dumnezeu,

Noi toţi ce creştini ne numim,

Şi totuşi ne rugăm la El mereu,

Ştiind că-n fiecare zi păcătuim.

Ne place în ură să trăim,

Să gemem de păcate mari,

La fel ca demonul să fim,

Anticrişti revoluţionari.

Multe sunt în astă lume,

Zdruncinată de războaie,

Alte-s rele, alte-s bune,

Însă toate ne înmoaie,

Căci povara e prea mare,

Şi încercând s-o micşorăm mereu,

Am făcut-o şi mai mare, căci

Ne-am depărtat de Dumnezeu.

Cum ploaia irigă puietul,

Din care creşte copacul,

Aşa ura ne inundă sufletul,

Din care se naşte păcatul.

Nu vrem să facem nimic,

Nu vrem ca iubiţi să mai fim,

Din rău muşcăm câte un pic,

Noi toţi ce creştini ne numim.

Lăsăm aşa în voia lui satan,

Purtaţi de a lui mreje viclene,

Reacţionăm doar gândind în van,

Fiind atraşi de ispite obscene.

Iar cum plin de omizi e pomul,

Plin de păcate ni-i sufletul şi greu,

Urând, ne-am depărtat de Domnul,

Şi totuşi ne rugăm la El mereu.

Sperăm cu toţi într-o iertare,

Venită iar de la Isus,

Izbăvindu-ne de faptele murdare,

Făcându-ne egali Celui de sus.

Aşa de mult El ne iubeşte,

Dar noi iubiţi nu vrem să fim,

Cu dragoste, El tot ne mântuieşte,

Ştiind că-n fiecare zi păcătuim.

De ce cu visuri să trăim,

Când visul îl putem îndeplini?

Doar buni şi milostivi să fim,

Iar semenul să îl putem iubi.

Dar nu, e osteneala mult prea mare,

Căci inima-n păcate ne-o zidim,

Cu mintea înceţoşată şi mâinile murdare,

Ne place în ură să trăim.

Să fim conduşi spre întuneric,

Spre pierdere şi neeternitate,

De pofta şi simţul luciferic,

Ce ne împinge de la spate.

În spate stă şi tot ne-apasă,

Să devenim nişte tâlhari,

Să jefuim pe cel de-acasă,

Să gemem de păcate mari.

Ca Iuda vrem să devenim,

Să-L vindem pentru arginţi,

Părtaşi cu demonul să fim,

Şi apoi să cerem rugăminţi.

Inchidem cartea sfânta de pe raft,

Ca-n ură şi invidie să trăim,

Dorinţa noastră e de fapt,

La fel ca demonul să fim.

Veniţi-vă în fire oameni buni,

Acum cât nu e prea târziu,

Ardeţi ura prefăcând-o în tăciuni,

Şi îndreptaţi-vă privirea către Fiu,

Înainte ca răul din noi să stârnească,

Împotrivirea spre Cel Atot-vizionar,

Fiindcă atuncea o să ne numească,

Anticrişti revoluţionari.

Anticrişti revoluţionari,

La fel ca demonul să fim,

Să gemem de păcate mari,

Ne place în ură să trăim.

Ştiind că-n fiecare zi păcătuim,

Şi totuşi ne rugăm la El mereu,

Noi toţi ce creştini ne numim,

Ne-am depărtat de Dumnezeu.

Dorința se uită pe sine
în fiecare ecou.

Acolo se naște
ce nu poate muri.

Descrie-mi cuvinte ce par amorțite, 

Sub aripa nopții bătrâne, umbrite;

Se-nalță pe cer o sferă pustie,

În negru și gri - ce rece privire!

Răsare-n lumină difuză, senină,

O turlă marcată de umbra divină 

Și prinde galant o Lună deplină,

Pictând un tablou..magie nocturnă 

Marius Ene, Februarie 2026, Sibiu 

Trăiesc cu voi absent fiind,

Îmbrățișând doar umbre,

Căci trupurile toate mint,

Când gândurile-s sumbre.

Se-aude-n mine-un murmur stins,

Din vorbele ucise,

Iar timpul trece necuprins,

Prin uși întredeschise.

Pe frunte-mi cade un apus,

De parcă-n mine moare,

O amintire ce s-a dus,

Ca steaua călătoare. 

Azi totul este vag, străin,

Iar ochii mei nu plâng,

Ci doar privesc un cer senin,

Cu stoluri ce se frâng. 

În mine plouă fără rost,

Iar timpul nu mai trece,

Pe tâmple-și află adăpost,

Aceeași noapte rece. 

Simt steaua mea că va cădea,

Căci ceru-mi se destramă,

Și va lăsa în urma sa,

Același lung fior de teamă. 

Din ochii goi o lacrimă-i căzuse,

Și mâna întinsă i-a rămas,

Un fulger alb o străbătuse,

Si-apoi rămase fără glas.

Un tremur îi pătrunse-n carne,

Iar inima-i în piept se frânse,

Părea că totu-n ceruri doarme,

Și teama-n juru-i se restrânse.

Mari umbre, reci, spre ea coboară,

Sub pașii moi, pământul geme,

Un vânt străin adie a vară,

Și sloi de gheață-i curge-n vene.

Pe frunte, miru-i se prelinge,

Ca dintr-o rană neavută,

Un cer pustiu parc-o atinge,

Cu steaua morții nevăzută.

Știute voci din alte timpuri vin,

Din culmi, abisuri și morminte,

Chemând-o blând înspre destin,

Prin cânturi dulci lipsite de cuvinte.

Dar ea, cu ochii plini de teamă,

Se-oprește-n pragul nopții grele,

Și-n chipu-i blând de dulce mamă,

Amar sclipește două stele.

Și-atunci, din neguri se desprinse,

Un dor de ducă, altfel, nelumesc,

Și-ncet, de mână, cald, mă prinse,

Și-mi spuse tainic... Te iubesc!

Sămânță am fost și pui de om,

Deși m-aș fi dorit o floare,

Ori doar un simplu și infim atom,

Ce arde veșnic undeva în soare.

Mi-a fost sortit ca să dau roadă,

Pe-ai mei înspre lumini să îi îndrum,

Dar pentru corbi am fost firavă pradă,

Fiindcă am căzut la margine de drum.

Apoi, m-ai aruncat din nou în lume,

Și m-am pierdut trăind printre străini,

În loc stâncos și infectat de ciume,

Și m-am uscat, că n-aveam rădăcini.

Ca șansă ultimă întru a mea salvare,

M-am pustnicit printre creștini,

Dar m-am simțit precum o târâtoare,

Și sufocat am fost de tufe mari de spini.

Tu, nu mi-ai dat pământ Stăpâne,

Să mă înfig în el, să fi-ncolțit,

Și-n clipa ultimă ce îmi rămâne,

Te întreb smerit…De ce m-ai părăsit?

Eli, Eli, lama sabachthani ?