Indeterminare
Mă apasă amarnic un blestem,
Și anume, veșnicia...
De ce mă tem, de ce mă tem?
Și unde-i vitejia?
Îmi este gestul nefiresc,
Și adulmec răzbunarea,
De ce urăsc, de ce urăsc,
Și unde mi-e iertarea?
Mi-e inima într-un alint,
Şi rumeg amintiri,
De ce mă mint, de ce mă mint,
Cu lacrimi în priviri?
Se adapă mucenici din Christ,
Gustând neprihănirea,
De ce exist, de ce exist?
Și care mi-e menirea?
În mine plânge un poet,
Și-i celebrez durerea,
Și nu regret, și nu regret,
Că îi ascult tăcerea...
Category: Diverse poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 27 сентября 2023
Views: 639
Poems in the same category
Frații!
Ieri, copii la sânul mamei
Azi, plecați în lumea mare,
Ieri, surori și frați la masă
Astăzi triști de-a ta plecare.
Ce bine mai era-n copilărie
Când nu știam ce-i dușmănia,
Unul pe altul ne-am crescut
Văzând cum tata își iubea soția.
Și din iubirea lor..binecuvântată
Cinci copii au apărut pe lume,
Trei surori și frații mult doriți
Să ducă mai departe al lor nume.
N-aveam bogății sau cont în bancă
Și doar cele necesare pentru trai,
Dragostea plutea în casa noastră
Și bucuria de-a purta al nostru strai.
Acum, grijă avem de cont și bani
Dar din păcate, uităm să dăruim,
Și greu ne e dușmanul să-l iertăm
Și pe săracul cu nevoi..să-l miluim.
Ne adunăm mai rar pe-acasă
Când povestim cum ne e viața,
Ne amintim de-ai noști părinți
Lăsând ochii..să ne inunde fața!
GLASUL DREPTĂȚII
Conștiința-i - glasul dreptății,
Conștiința-i - arma păcii,
Dumnezeu aceasta ne-a lăsat
Să ne izbăvească de păcat.
Prin aceasta Dumnezeu pe om îl cercetează,
Să vadă faptele lui care lucrează,
Pentru-mpărăția Lui sau pentru păcat
Așa cum El omului i-a dat.
Noi trebuie să ne gândim bine
La libertatea ce Domnu ' ne-a lăsat-o;
La mântuirea sufletului cugetând
Frumos, lucrând.
La cele 3 virtuți să cugetăm,
Pe Dumnezeu în psalmi să-L lăudăm.
De cel bolnav să îngrijim,
Păcatul să îl biruim.Amin.
Durere 2
Monolog nepoetic
Așa cum culoarea din pensula pictorului,
Are nevoie de un suport sau de o pânză
Pentru a prinde viață,
La fel vorbele rostite de cineva,
Au nevoie de altcineva..
Dar ce se întâmplă cu gândurile exprimate și neauzite?
De câte ori nu vorbim singuri?
Ne aude oare cineva?
Ne aude propria conștiință...
Dar ne mai aude și altcineva....
Să fie Dumnezeu,demonii?
Nu cumva chiar și un monolog nerostit are pe cineva spectator?
(10 ian 2023 H.S)
Copilăria voastră, rana noastră
Dorul îmi smulge inima, dorul mă face nod și papură
Si încerc a mai zbura, a mai țintit spre libertate
Spre abisul gol a speranțeii, unde până și vântul e tare tăios, tăindu-mi aripile de existența umană, care este doar un privilegiu
Fiind mort printre vii și existent doar când am de oferit ceva în schimb lumii cerșetoare
Care ei, si-ar vinde sufletul și sufletele a întregul popor doar pentru o vizibilitate în trăirea lor monotonă
Unde, carpele te definesc, dar nu e nimic mai important decât să "fi cineva"
Pierdut printre universuri, pierdut în minții durere și abuz de manipulare
Neștiind ce-i iubirea, mort fără de tata și de mamă
Dar toți până la urmă, suflete nehranite ne hrănim cu iluzia reproducerii
Cu iluzia că avem nevoie de o lume întreagă ca să ne simiți compleți
Și tot aia ne este, chiar dacă avem tot ce ne am putea dori, degeaba dacă nu avem nevoie de totul nefolositor
Căci lacrima când s-a zbătut pe a nostru obraz bătrân de amăgiri, cu toți ne-am trezit copii
Copii la clipa în care cei pe care i iubim ne spun că nu suntem competenți
Copii în clipă când tot ce aveam nevoie era iubire și înțelegere
Iluzii!
De unde vii măi Omule așa de istovit și gârbovit,
De parca-i duce-n spate povara lumii de la apus la răsărit.
Păi, bunul meu vecin să știi că-mi duc anii grei ai vieții,
Ce-au fost frumoși în tinerețe, dar triști la vârsta bătrâneții.
Nu înțeleg de ce te plângi, mi-a zis al meu tânăr prieten,
Când văd că ai de toate și chiar te miști destul de sprinten.
Nu m-a lăsat să-i dau răspuns să afle că nu-l plac,
Cu degetul s-a arătat spunându-mi cât este de sărac.
L-am ascultat cum invoca că n-are unde să muncească,
Și cum că doctorul i-a zis de munca grea să se ferească.
Atunci mirat l-am întrebat dac' are pus vreun diagnostic,
Și foarte-ngândurat mi-a explicat că are un deficit acustic.
Pentru moment mi-am spus că poate-și bate joc de mine,
Dar l-am simțit că munca nu-i de el și că părinti-l întreține.
La despărțire am îndrăznit timid să-i dau un sfat prietenesc,
De vrei puțină bunăstare, tovărășie fă cu cei ce munca o iubesc.
Nu cred c-a priceput prea mult din ceea ce i-am spus,
Că spatele mi-a-ntors și a plecat rapid și puțin indispus.
Din tot ce s-a-ntâmplat am încercat să trag concluzii,
Dar din păcate din nou am constatat că viața...e plină de iluzii!
Frații!
Ieri, copii la sânul mamei
Azi, plecați în lumea mare,
Ieri, surori și frați la masă
Astăzi triști de-a ta plecare.
Ce bine mai era-n copilărie
Când nu știam ce-i dușmănia,
Unul pe altul ne-am crescut
Văzând cum tata își iubea soția.
Și din iubirea lor..binecuvântată
Cinci copii au apărut pe lume,
Trei surori și frații mult doriți
Să ducă mai departe al lor nume.
N-aveam bogății sau cont în bancă
Și doar cele necesare pentru trai,
Dragostea plutea în casa noastră
Și bucuria de-a purta al nostru strai.
Acum, grijă avem de cont și bani
Dar din păcate, uităm să dăruim,
Și greu ne e dușmanul să-l iertăm
Și pe săracul cu nevoi..să-l miluim.
Ne adunăm mai rar pe-acasă
Când povestim cum ne e viața,
Ne amintim de-ai noști părinți
Lăsând ochii..să ne inunde fața!
GLASUL DREPTĂȚII
Conștiința-i - glasul dreptății,
Conștiința-i - arma păcii,
Dumnezeu aceasta ne-a lăsat
Să ne izbăvească de păcat.
Prin aceasta Dumnezeu pe om îl cercetează,
Să vadă faptele lui care lucrează,
Pentru-mpărăția Lui sau pentru păcat
Așa cum El omului i-a dat.
Noi trebuie să ne gândim bine
La libertatea ce Domnu ' ne-a lăsat-o;
La mântuirea sufletului cugetând
Frumos, lucrând.
La cele 3 virtuți să cugetăm,
Pe Dumnezeu în psalmi să-L lăudăm.
De cel bolnav să îngrijim,
Păcatul să îl biruim.Amin.
Durere 2
Monolog nepoetic
Așa cum culoarea din pensula pictorului,
Are nevoie de un suport sau de o pânză
Pentru a prinde viață,
La fel vorbele rostite de cineva,
Au nevoie de altcineva..
Dar ce se întâmplă cu gândurile exprimate și neauzite?
De câte ori nu vorbim singuri?
Ne aude oare cineva?
Ne aude propria conștiință...
Dar ne mai aude și altcineva....
Să fie Dumnezeu,demonii?
Nu cumva chiar și un monolog nerostit are pe cineva spectator?
(10 ian 2023 H.S)
Copilăria voastră, rana noastră
Dorul îmi smulge inima, dorul mă face nod și papură
Si încerc a mai zbura, a mai țintit spre libertate
Spre abisul gol a speranțeii, unde până și vântul e tare tăios, tăindu-mi aripile de existența umană, care este doar un privilegiu
Fiind mort printre vii și existent doar când am de oferit ceva în schimb lumii cerșetoare
Care ei, si-ar vinde sufletul și sufletele a întregul popor doar pentru o vizibilitate în trăirea lor monotonă
Unde, carpele te definesc, dar nu e nimic mai important decât să "fi cineva"
Pierdut printre universuri, pierdut în minții durere și abuz de manipulare
Neștiind ce-i iubirea, mort fără de tata și de mamă
Dar toți până la urmă, suflete nehranite ne hrănim cu iluzia reproducerii
Cu iluzia că avem nevoie de o lume întreagă ca să ne simiți compleți
Și tot aia ne este, chiar dacă avem tot ce ne am putea dori, degeaba dacă nu avem nevoie de totul nefolositor
Căci lacrima când s-a zbătut pe a nostru obraz bătrân de amăgiri, cu toți ne-am trezit copii
Copii la clipa în care cei pe care i iubim ne spun că nu suntem competenți
Copii în clipă când tot ce aveam nevoie era iubire și înțelegere
Iluzii!
De unde vii măi Omule așa de istovit și gârbovit,
De parca-i duce-n spate povara lumii de la apus la răsărit.
Păi, bunul meu vecin să știi că-mi duc anii grei ai vieții,
Ce-au fost frumoși în tinerețe, dar triști la vârsta bătrâneții.
Nu înțeleg de ce te plângi, mi-a zis al meu tânăr prieten,
Când văd că ai de toate și chiar te miști destul de sprinten.
Nu m-a lăsat să-i dau răspuns să afle că nu-l plac,
Cu degetul s-a arătat spunându-mi cât este de sărac.
L-am ascultat cum invoca că n-are unde să muncească,
Și cum că doctorul i-a zis de munca grea să se ferească.
Atunci mirat l-am întrebat dac' are pus vreun diagnostic,
Și foarte-ngândurat mi-a explicat că are un deficit acustic.
Pentru moment mi-am spus că poate-și bate joc de mine,
Dar l-am simțit că munca nu-i de el și că părinti-l întreține.
La despărțire am îndrăznit timid să-i dau un sfat prietenesc,
De vrei puțină bunăstare, tovărășie fă cu cei ce munca o iubesc.
Nu cred c-a priceput prea mult din ceea ce i-am spus,
Că spatele mi-a-ntors și a plecat rapid și puțin indispus.
Din tot ce s-a-ntâmplat am încercat să trag concluzii,
Dar din păcate din nou am constatat că viața...e plină de iluzii!
Other poems by the author
Despărțire
Nu ți-am spus niciodată că plec,
dar tăcerea mea s-a lăsat peste tot,
ca o pătură rece, în mijlocul verii,
fiindcă știam că doar frigul ne mai ține aproape.
Te uitai în gol, și în golul acela
eram eu — fără nume, fără trup,
doar o umbră care își cere iertare,
și un colț de liniște unde să doarmă.
Am plecat fără pași, fără drum,
risipindu-mă între marginile tale,
ca o frunză ce se îndoaie în ram,
și nu cade, dar nici nu mai trăiește.
Toamna ta, m-a cuprins deodată,
netrecând prin primăvară,
neînverzind,
neînflorind...
Oftat…
În noapte timpul curge greu,
Prin ore reci, prin trupul meu,
Și luna-i al meu ochi sticlos,
Ce-apusul astăzi mi l-a scos.
Sub gene triste, lacrimi cad,
Ca două boabe de smarald,
De gânduri care mă topesc,
De doruri ce mă mistuiesc.
Și iarăși stau și te aștept,
Sub teii care plâng în piept,
Să-ți văd privirea, să te chem,
Din scrum să-nvie-un dulce semn.
Și-mbrac tăcerea în culori,
Plângând iubirea până-n zori,
Când teii înfloresc din nou,
Ca într-un trist și vechi tablou.
Și-n frunza lor tot mă scufund,
Cu chipul tău mereu în gând,
Și-mi freamătă amoru-n piept,
De-atâta dor și chin nedrept.
Și-n umbra nopții mă cobor,
Pe drumul vechi, căutător,
Dar teii parcă-mi spun încet,
Că timpul s-a pierdut discret.
Dar tot visez sub cerul clar,
Purtând în suflet un altar,
Cu teii martori, plini de dor,
La chipul tău nemuritor.
De unde vin...
De unde vin așa târziu, nu știu,
Și sunt umbrit pieziș de vreme,
Mi-s gândurile toate în sicriu,
Și le aprind la căpătâi poeme.
Străbat alei înăbușite-n frunze,
Printre copaci dansează o țigancă,
Înalta vârstă își cere mii de scuze,
Și-și caută grăbită loc pe-o bancă.
Cad frunze ca-ntr-o tristă despărțire,
Foșnesc duios săltate-n dans de vânt,
Și toamna doarme în a mea privire,
Și-n frunze mă afund ca-ntr-un mormânt.
Îmi cântă greierii romantici și târzii,
Balade despre trandafiri și arme,
Foșnesc copaci sub stele argintii,
Și-ntregul parc în mine parcă doarme.
Tăcerea-mi stinge aprinsele poeme,
La fel mă sting sub frunze de arin,
Iar toamna-n măruntaie îmi geme,
Și-ntreabă frunzele... de unde vin!
Vraja mării...
Marea pare liniștită,
Vântul doarme pe sub stânci,
Tu, cu inima rănită,
Parc-ai vrea să mă mănânci.
Cântă o sirenă-n larg,
Cântec dulce de răpire,
Eu mă-nalț sus pe catarg,
Drept drapel pentru iubire.
Hai să ne-aruncăm în mare,
S-ancorăm în orizont,
Tu, prințesa mea de sare,
Eu, nebunul vagabond,
Să ne batem joc de lună,
Pe pirați să-i atacăm,
Să ne-ascundem pe sub spumă,
Vraja mării s-o gustăm.
Marea încă-i liniștită,
Vântul doarme pe sub stânci,
Hai, tu inima rănită,
Că te las să mă mănânci!
Eu cine sunt?
Mă-nchin la cer, dar nu m-ascultă,
Vântul îmi duce ruga în scrum,
Iar clipa în neguri se frânge tăcută,
Ca un blestem rostit în postum.
Sub tălpi pământul mi se surpă,
Și timpul mușcă din destin,
Iar noaptea, ca o mână ruptă,
Îmi mângâie obrazul fin.
Dar cine sunt? O umbră stinsă?
Un nume scrijelit în piatră?
O frunză-n toamnă necuprinsă,
Ori îngerul căzut din ceată?
Pășesc prin somnul meu de gheață,
Și-n coji de vise mă destram,
Aud pământul cum mă-ngheață,
Și-n mine moartea o proclam.
Sunt doar un zvon ce-abia se-aude,
Un strop de ceară-n candelabru,
Un nume șters de ploi absurde,
Al sorții accident macabru…
Dar cine-și amintește, oare,
De-un pas pierdut pe-un drum pustiu?
Când umbra mea se frânge-n zare,
Eu cine sunt? Sau... ce-am să fiu?
Epigrame XVIII
Lui Diana Şoşoacă
Spun colegii din Senat,
Că aleasa D. Şoşoacă,
E din baroul-avocat…
Dar juri că vine de la troacă.
Lui Diana Şoşoacă
La tribună-n parlament,
E Şoşoacă revoltată,
Şi atacă virulent,
Doar cu gesturi de primată.
Lui Diana Şoşoacă – din partidul AUR
Au zis toţi de la partid,
Că e AUR…fără îndoială,
Însă clar s-a dovedit,
Că-i alamă cu spoială.
Lui Diana Şoşoacă
Dânsa turuie ca un tribun,
Iar toţi colegii îi dau dreptate,
Nu c-ar spune ceva bun,
Ci că-i om cu… greutate.
Aleşilor din parlament
La cât de graşi aleşii sunt,
În parlament în loc de locuri,
Ar trebui să se monteze,
Cocine şi cu padocuri.
Un credincios
La biserică a plecat,
Dar pe drum s-a ospătat,
Busuioacă a servit,
Şi-a ajuns… aghezmuit.
La Înviere
Vrând s-ajungă la Înviere,
Şi-a găsit motiv curat,
Dând cu vin, apoi cu bere,
Stă-n pronaos, mort de beat.
La stomatolog
Ajuns la stomatolog,
C-o extracţie de măsea,
Văd că preţu-n catalog,
Un extras de cont, cerea.
La restaurant
Am servit un cotlet cald,
Şi apoi am constatat,
Că la gust era cam fad,
Dar la preţ… cam piperat.
Unui patron de restaurant
A gătit fripturi, salate,
Şi fiind băiat “isteţ”,
Tot piperul din bucate,
La băgat subtil în preţ.
Despărțire
Nu ți-am spus niciodată că plec,
dar tăcerea mea s-a lăsat peste tot,
ca o pătură rece, în mijlocul verii,
fiindcă știam că doar frigul ne mai ține aproape.
Te uitai în gol, și în golul acela
eram eu — fără nume, fără trup,
doar o umbră care își cere iertare,
și un colț de liniște unde să doarmă.
Am plecat fără pași, fără drum,
risipindu-mă între marginile tale,
ca o frunză ce se îndoaie în ram,
și nu cade, dar nici nu mai trăiește.
Toamna ta, m-a cuprins deodată,
netrecând prin primăvară,
neînverzind,
neînflorind...
Oftat…
În noapte timpul curge greu,
Prin ore reci, prin trupul meu,
Și luna-i al meu ochi sticlos,
Ce-apusul astăzi mi l-a scos.
Sub gene triste, lacrimi cad,
Ca două boabe de smarald,
De gânduri care mă topesc,
De doruri ce mă mistuiesc.
Și iarăși stau și te aștept,
Sub teii care plâng în piept,
Să-ți văd privirea, să te chem,
Din scrum să-nvie-un dulce semn.
Și-mbrac tăcerea în culori,
Plângând iubirea până-n zori,
Când teii înfloresc din nou,
Ca într-un trist și vechi tablou.
Și-n frunza lor tot mă scufund,
Cu chipul tău mereu în gând,
Și-mi freamătă amoru-n piept,
De-atâta dor și chin nedrept.
Și-n umbra nopții mă cobor,
Pe drumul vechi, căutător,
Dar teii parcă-mi spun încet,
Că timpul s-a pierdut discret.
Dar tot visez sub cerul clar,
Purtând în suflet un altar,
Cu teii martori, plini de dor,
La chipul tău nemuritor.
De unde vin...
De unde vin așa târziu, nu știu,
Și sunt umbrit pieziș de vreme,
Mi-s gândurile toate în sicriu,
Și le aprind la căpătâi poeme.
Străbat alei înăbușite-n frunze,
Printre copaci dansează o țigancă,
Înalta vârstă își cere mii de scuze,
Și-și caută grăbită loc pe-o bancă.
Cad frunze ca-ntr-o tristă despărțire,
Foșnesc duios săltate-n dans de vânt,
Și toamna doarme în a mea privire,
Și-n frunze mă afund ca-ntr-un mormânt.
Îmi cântă greierii romantici și târzii,
Balade despre trandafiri și arme,
Foșnesc copaci sub stele argintii,
Și-ntregul parc în mine parcă doarme.
Tăcerea-mi stinge aprinsele poeme,
La fel mă sting sub frunze de arin,
Iar toamna-n măruntaie îmi geme,
Și-ntreabă frunzele... de unde vin!
Vraja mării...
Marea pare liniștită,
Vântul doarme pe sub stânci,
Tu, cu inima rănită,
Parc-ai vrea să mă mănânci.
Cântă o sirenă-n larg,
Cântec dulce de răpire,
Eu mă-nalț sus pe catarg,
Drept drapel pentru iubire.
Hai să ne-aruncăm în mare,
S-ancorăm în orizont,
Tu, prințesa mea de sare,
Eu, nebunul vagabond,
Să ne batem joc de lună,
Pe pirați să-i atacăm,
Să ne-ascundem pe sub spumă,
Vraja mării s-o gustăm.
Marea încă-i liniștită,
Vântul doarme pe sub stânci,
Hai, tu inima rănită,
Că te las să mă mănânci!
Eu cine sunt?
Mă-nchin la cer, dar nu m-ascultă,
Vântul îmi duce ruga în scrum,
Iar clipa în neguri se frânge tăcută,
Ca un blestem rostit în postum.
Sub tălpi pământul mi se surpă,
Și timpul mușcă din destin,
Iar noaptea, ca o mână ruptă,
Îmi mângâie obrazul fin.
Dar cine sunt? O umbră stinsă?
Un nume scrijelit în piatră?
O frunză-n toamnă necuprinsă,
Ori îngerul căzut din ceată?
Pășesc prin somnul meu de gheață,
Și-n coji de vise mă destram,
Aud pământul cum mă-ngheață,
Și-n mine moartea o proclam.
Sunt doar un zvon ce-abia se-aude,
Un strop de ceară-n candelabru,
Un nume șters de ploi absurde,
Al sorții accident macabru…
Dar cine-și amintește, oare,
De-un pas pierdut pe-un drum pustiu?
Când umbra mea se frânge-n zare,
Eu cine sunt? Sau... ce-am să fiu?
Epigrame XVIII
Lui Diana Şoşoacă
Spun colegii din Senat,
Că aleasa D. Şoşoacă,
E din baroul-avocat…
Dar juri că vine de la troacă.
Lui Diana Şoşoacă
La tribună-n parlament,
E Şoşoacă revoltată,
Şi atacă virulent,
Doar cu gesturi de primată.
Lui Diana Şoşoacă – din partidul AUR
Au zis toţi de la partid,
Că e AUR…fără îndoială,
Însă clar s-a dovedit,
Că-i alamă cu spoială.
Lui Diana Şoşoacă
Dânsa turuie ca un tribun,
Iar toţi colegii îi dau dreptate,
Nu c-ar spune ceva bun,
Ci că-i om cu… greutate.
Aleşilor din parlament
La cât de graşi aleşii sunt,
În parlament în loc de locuri,
Ar trebui să se monteze,
Cocine şi cu padocuri.
Un credincios
La biserică a plecat,
Dar pe drum s-a ospătat,
Busuioacă a servit,
Şi-a ajuns… aghezmuit.
La Înviere
Vrând s-ajungă la Înviere,
Şi-a găsit motiv curat,
Dând cu vin, apoi cu bere,
Stă-n pronaos, mort de beat.
La stomatolog
Ajuns la stomatolog,
C-o extracţie de măsea,
Văd că preţu-n catalog,
Un extras de cont, cerea.
La restaurant
Am servit un cotlet cald,
Şi apoi am constatat,
Că la gust era cam fad,
Dar la preţ… cam piperat.
Unui patron de restaurant
A gătit fripturi, salate,
Şi fiind băiat “isteţ”,
Tot piperul din bucate,
La băgat subtil în preţ.