Indeterminare

O, de-aş fi o dimineaţă,

Să stau la fereastra ta,

Să privesc cum dormi tăcută,

Să te mângâi prin perdea.

O, de-aş fi o adiere

Să-ţi sărut obrazul roz,

Să-ţi aduc înspre vedere,

Tot ce-n lume e frumos.

Iar un fulg de nea de-aş fi,

Pe-a ta buză m-aş topi,

Să mă sorbi sub clar de lună,

Să fim pururea împreună.

O, de-aş fi o albă floare,

Să mă pui după ureche,

Să-ţi şoptesc plin de pudoare,

Vorbe dulci în limba veche.

O, de-aş fi copacul vieţii,

S-odihneşti la umbra mea,

Să-ţi simt vraja tinereţii,

Şi să-mi trag seva din ea.

Iar de-aş fi pământ sub iarbă,

Să mă calci cu pasul lent,

Lava-n mine o să fiarbă,

Şi-am să-nghit un continent.

Azi sufletul de pocăință-i stors,

Și-am pus trufia mai presus,

Iar Domnul fața de la noi și-a-ntors,

Mutați icoanele înspre apus.

Genunchiul închinat e-un gest uitat,

Și chiar tămâia-i fără de miros,

Purtăm cu fală atârnat la pat,

Un crucifix imens cu vârfu-n jos.

Și clopotele plâng în turn stingher,

Dar nimeni nu aude al lor oftat,

Sub ceru-nchis cu porți de fier,

Credința ne-a abandonat.

Lumina-i doar o umbră în abis,

Iar rugăciunea-i vânt ce nu răzbate,

Pe umeri goi purtăm un paradis,

Ce de la drumul veșnic ne abate.

Și-n ochii sfinților din vechi icoane,

Doar praful vremii strălucește,

Și-n mâinile cu urme de piroane,

Păcatul nostru se-odihnește.

Pustiu e în amvoane și altare,

Iar rugăciunea nu mai urcă-n sus,

La îngeri, nu dați ascultare...

Mutați icoanele înspre apus.

Maica mușcă aguridă,

Mi-e dinții-mi strepezesc,

Azi pământul n-are milă,

Nici izvoare nu țâșnesc.

Tata cântă în fântână,

Un descântec de noroi,

Luna stă cu gura strâmbă,

Și-i blestemă pe-amândoi.

Port în sânge-o rană veche,

Nu se vede, dar mă ține,

Parcă Dumnezeu mă iartă,

Dar trimite boala-n mine.

Și pășesc cu fruntea rece,

Peste drumuri de păcat,

Tot ce-i sfânt se murdărește,

Lângă sângele-mi uscat.

Sora mică rupe pâinea,

Și o-ntinde c-un oftat,

Dar din miez se-nalță șerpii,

Și venin au împroșcat.

N-am fost om, ci doar povară,

Dusă-n spate de-un străbun,

Trag cu sete din țigară,

Rugăciunea când mi-o spun.

Casa plânge cu pereții,

Fumul geme-n vatră lung,

Râd icoanele sub sticlă,

Că la Dumnezeu n-ajung.

Făptură, dulce făptură, ochi de lumină,

Ce cobori pe raza gălbuie, ca o felină,

Pe-un freamăt de noapte îmi intri-n odaie,

Somnul îmi mângâi cu-n murmur de ploaie,

(Fricoasă, inima-mi bate în palmele tale),

Și plângi peste ceruri cu aurori boreale.

Hai vino, străino, și dulce îmi cântă pe buze,

În colțul gurii, frânge-mi al lunii surâs,

Pune-mi la creștet îngeri cu mame lăuze,

Și ochi de fecioare ce niciodată n-au plâns.

Apoi du-mă departe, la ani-lumină de casă,

Pe cea din ultimă stea, să te cer de mireasă,

Să mă caute pământul, să-ntrebe odaia de mine,

Să las totu-n urmă și toate să-mi fie străine,

Să fim doar noi doi...goi, în eden, şi orbiţi,

S-alergăm după şarpe, ca să fim ispitiţi...

Hai vino, iubito, hoțește fură-mi săruturi,

Din ochii albaștri, să-mi plângă doar fluturi,

Stoarce-mi pe tâmple amurguri de îngeri,

Iar inima arsă, cu inima ta să mi-o sângeri.

De-ar cânta toți trandafirii,

Într-o nouă lege a firii,

Ar fi chicoteli de îngeri,

În momentul marii frângeri.

De-ar cânta și-un crin regal,

La al primăverii bal,

De pe bolta înstelată,

S-ar scurge lumina toată.

De-ar cânta și-o azalee,

Cântec dulce de femeie,

S-ar opri pasărea-n zbor,

Și-ar cânta cu ea în cor.

Codrul verde de-ar cânta,

Doinele din țara mea,

Azi s-ar coborî din rai,

Chiar arhanghelul Mihai.

De-ar cânta o viorea,

Preschimbată-n maica mea,

Aş uda-o cu iertare,

Să fie nemuritoare.

Dacă ar cânta natura,

S-ar schimba toată făptura,

Și în inimi am purta,

Toată clorofila sa.

În tăcerea nopții umbra-mi respiră,

Pe drumul pustiu strâmtat de uitare,

Pasu-mi răsună ca un cântec de liră,

Strivit sub povara unei clipe amare.

Pierdut pe sub stelele stinse pe boltă,

Mă caut întruna printre picuri de ploi,

Noaptea din mine încet se revoltă,

Și-mi curge din ochi întuneric puhoi.

Șoapte se-aud plânse-n ecou mai demult,

Sângele-mi sfârâie prin vene de ceară,

Departe de lume plânsul nopții ascult,

Și-ntr-un vechi cimitir îmi las clipa amară.

Cuvintele-mi zac pe un praf de lumină,

Pe buze de ceară ce nu mai vorbesc,

Iar timpul mă-mbracă-n mantia-i fină,

Și în întuneric, înnoptat mă topesc.

Sunt tânăr, vai, ce nenoroc,
Prea mult simțire, prea puțin noroc;
Aș vrea să fiu bătrân o zi,
Să nu mă doară ce-aș iubi.

Dar dacă m-aș face mai copt,
Mi-ar fi dor de focul prost;
Așa că stau cum m-a lăsat
Dumnezeu: sensibil… și agitat.

Vânt pribeag ce știi de toate,

Lumea-n lat și-n lung străbați,

Spre durerea mea te-abate,

Înspre ochii înlăcrimați,

Suflă-ntruna cu putere,

Chiar de ninge, chiar de-s ploi,

Oblojește a mea durere,

Şi-adu-mi mândra înapoi.

Codrule cu frunza deasă,

De-ai văzut, de-ai cunoscut,

Pe frumoasa mea aleasă,

Freamătă al meu sărut,

Răspândește-l în poiană,

Pe-un trifoi cu patru foi,

Ca frumoasa-mi Cosânzeană,

Să se-întoarcă înapoi.

Murgule cu coamă-n vânt,

Ce copita-ți știe zarea,

Dacă pașii ei s-au frânt,

Ori i s-a pierdut cărarea,

Tu, necheză-n noaptea grea,

Fă să tremure pământul,

Să-mi audă inima,

Și să-i regăsesc cuvântul.

Lună albă, sus pe cer,

Ce-i veghezi visarea lină,

Pune-n raza ta mister,

Să-i aline noptea plină,

Spune-i blând că dorul arde,

Că-l purtăm triști amândoi,

Și că-n lume, orișiunde,

Drumul duce și-napoi.

Vânt pribeag, de-ai dus chemarea,

Peste dealuri, peste văi,

Spune-i blând că așteptarea,

Fulgeră în ochi văpăi,

Suflă-i dorul meu în șoapte,

Fă-l să-i mângâie obrazul,

Găzduiește-o peste noapte,

Spulberând din ea necazul.

Codrule cu rădăcini,

Prinse-n vremea trecătoare,

De-ai văzut-o între străini,

Dă-i din frunza ta iertare.

Fă să-i crească-n pași lumina,

Drumul lin să-i faci spre casă,

Căci aștept bătu-m-ar vina,

Singur, ca o umbră ștearsă.

Izvor tainic din poveste,

Ce-ai văzut atâția pași,

Spune, unde doru-mi este,

Unde-s ochii ei cei dragi?

Curgi și du-i o mângâiere,

Spală-i gândul de-ntristare,

Lasă-i, susurând, plăcere,

Din iubirea mea cea mare.

Soare blând de dimineață,

Ce-i săruți pleoapa ușor,

Dă-i din raze o speranță,

Spune-i cât îmi e de dor.

Lasă-i strălucire-n cale,

Pasul fă-i-l voinicesc,

Să-i pot da îmbrățișare,

Și să-i spun cât o iubesc.

Dacă-i scris să se întoarcă,

Ca izvorul spre ocean,

Îi voi fi și țărm și barcă,

Și-oi iubi-o an de an,

Dar de-i dusă-n altă zare,

Fără gând de-a mai privi,

Voi rămâne ca o floare,

Ce nu-i dat spre a-nflori.

Mi-e teamă să te strig, căci glasul mi se frânge,

Ca frunza care tremură sub vântul neîncetat,

Dar mâna ta când vine și-n palma mea se strânge,

E parc-un fulger de lumină pe-un cer întunecat.

Pe umeri porți tăcerea în loc de-o robă lungă,

Iar buzele-ți sunt șoapte ce-mi sângerează firea,

Și-alerg în urma ta, ca pasu-mi să te ajungă,

Și-n ochii tăi de ceară să îmi topesc iubirea.

Cu fruntea între stele și palmele-n țărână,

Îți scriu pe-un colț de lună chemarea în abis,

Dar buzele ți-s mute, iar inima stăpână,

Pe toate rătăcirile ce-n mine le-ai aprins.

De-ar fi să cad pe pietre, sub pasu-ți de lumină,

N-aș blestema durerea, ci drumul ce te duce,

Căci nu-i osândă-n lume mai rea ca o grădină,

În care fragede vlăstare, încep să se usuce...

Pe acest tărâm presărat cu piscuri

Presărat cu dealuri și cu verzi câmpii

Este marea-albastră, ce ni se deschide

Și ne-ndeamnă zilnic să mai fim copii

Este țara toată, eul nostru demn

Doruri multe poartă, doruri mult dorite

"O, rămâi, Luceafăr!" viu în vremuri mute

Eminescu astăzi, Eminescu mâine 

Viu în cărți, în suflet, viu și în cuvinte 

Știm că "Vreme trece,", știm că "vreme vine"

Până când, din nou ne-om aminti de tine,

"O, rămâi" al nostru, "O, rămâi" cu bine!

Marius Ene, 15.01.2025, Polonia

În ochii tăi se-adună mări albastre,

Cu țărmuri lungi de vis și catifea,

Iar gândul meu, desprins din nopți sihastre,

Se-ntoarce iar și iar la umbra ta.

Îți sunt pământul ars de dor și sete,

Iar tu ești ploaia caldă peste el,

Cobori încet cu valuri violete,

Și-mi schimbi tăcerea-n cânt rebel.

Ai fost în mine flacără domoală,

Nu jar grăbit ce arde și dispare,

Un foc senin, cu flacără regală,

Ce-mprăștie căldură către soare.

Azi ești ca cerul fără margini,

Cu stele reci ce ard la infinit,

Căci fără tine-aș fi uitate pagini,

Pe care nimeni nu le-ar fi citit.

Răstoarnă-n mine vântul ce alină,

Pădurile de gânduri rătăcite,

O adiere blândă ce suspină,

Pe ale mele tâmple îmbătrânite.

Fii răsărit pe inima-mi de lut,

Când umbre grele-n sânge se coboară,

Un zbor înalt, aproape nevăzut,

Ce-mbracă-n har tăcerea mea amară.

Și dacă-n timp se-ntunecă înserarea,

Cu umbre grele peste visul meu,

Tu strigă-mi printre zori chemarea,

Să vin, să ard în ochii tăi mereu.

Iar de vom fi doar șoapte-n univers,

Purtate lin pe aripi de vecie,

Să ne rămână dragostea — un vers,

Cu lacrimi scris într-un sfârșit de poezie.

Sub pleoapele mele aseară a nins,

Iar ochii uitat-au privirea deschisă,

Geru-a pătruns și-n brațe m-a prins,

La fel ca pe-o toamnă devreme ucisă.

Bezna îmi bătea orbește în geam,

Tiptil, să deschid, fac pasul de tigru,

C-un ochi întredeschis parcă vedeam,

Cum casa își pierde încet echilibrul.

Costume de scânduri zăream pe cărare,

Într-o groapă adâncă plângea cimitirul,

Bezna vâslea într-o corabie, în care

Pe puntea de cruci cârmuia chiar Delirul.

Fluturi de noapte îmi zboară prin țeastă,

Sub pleoapele mele ninsoarea a stat,

Gerul mă-nțeapă cu-n țurțure-n coastă,

În toamna devreme ucisă, am fost internat.