Indeterminare
Mă apasă amarnic un blestem,
Și anume, veșnicia...
De ce mă tem, de ce mă tem?
Și unde-i vitejia?
Îmi este gestul nefiresc,
Și adulmec răzbunarea,
De ce urăsc, de ce urăsc,
Și unde mi-e iertarea?
Mi-e inima într-un alint,
Şi rumeg amintiri,
De ce mă mint, de ce mă mint,
Cu lacrimi în priviri?
Se adapă mucenici din Christ,
Gustând neprihănirea,
De ce exist, de ce exist?
Și care mi-e menirea?
În mine plânge un poet,
Și-i celebrez durerea,
Și nu regret, și nu regret,
Că îi ascult tăcerea...
Category: Diverse poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 27 сентября 2023
Views: 591
Poems in the same category
Voi spune pas…
Voi spune pas în seara asta,
Și-n fața casei o să m-ascund,
Să mă vâneze de la geam nevasta,
Din tălpi și până în străfund.
Să mă despoaie luna de pe cer,
Să-mi sară nasturii în stele,
Și-apoi nevestei să-i ofer,
Vânatul adormit sub piele.
Voi spune pas iar întunericul să tacă,
Căci sângele în cai s-a subțiat,
Îi dau cu prafuri să le treacă,
Și-i las să pască o vreme pe sub pat.
Din nou spre soare
Steaua mea s-a stins,
Frunza palidă,a plâns,
Raza gândului ardea
Visului ce -mi surâdea..
Mă udă bolta cu cenușă,
Arunc cheia de la ușă,
Că să nu mă -nchid în casă,
Zdrențuită și ploioasă...
Îmi pierd urmele în zare
Și amintirile în mare;
Mă vindec când mă doare
Și zbor din nou spre soare..
Regina nopții
Noaptea, pritetena mea
Cât de secretoasă poate fi ea!
Am noroc cu divinele stele,
Care-mi spun secrete superbe.
Dar cerul cel miraculos,
O dar păcat că e atât de mincinos..
Doar vorbe spuse pe de rost,
Uneori spuse fără rost.
Acum mărturisește-mi mie,
Există vreo magie,
Să te pot privi o veșnicie?
Te rog răspunde-mi tu mie..
Dar cine sunt eu?
Un simplu nor,
Care s-a îndrăgostit arzător,
De regina nopților.
Vecina!
Azi nu te-am zărit prin curtea casei,
să-ți spun bună dimineața,
Și griji îndată mi-am făcut, cu cine
oare merg să îmi fac piața.
Vorbesc despre a mea bună vecină,
pe care o cunosc de-o veșnicie,
De când făceam naveta amândoi,
având și eu și ea aceeași meserie.
Țin minte cum alergam să prindem
rata și cât era de-aglomerat,
S-ajungem la serviciu în timp util,
ca șeful să nu ne facă referat.
Erau până în "89 alte vremuri și toată
lumea mergea la muncă,
De dimineață până seara să facem
planul și rar gustam o țuică.
Și peste tot era organul de partid,
care știa câte-n lună și-n stele,
Primind note de la informatori, iar
noua ne făceau zilele grele.
Dar iată că în curte a apărut vecina
și mă grăbesc să-i dau binețe,
Așa că mă opresc să povestesc,
spunându-vă ca nu e rău..la bătrânețe!
Un ultim dans...
E altă noapte sub aceeași lună,
Și stau la masă lângă geam,
Și-n persistența mea nebună,
În dosul lunii ascunsă te zăream.
Parfumul tău pe haine-l simt,
Și mă gândesc să-ți scriu scrisoare,
Dar te-ai mutat și așa presimt,
Că adresa ta e dincolo de soare.
Mă uit pe geam și tainic ninge,
Iar gândul viscolește-n mintea mea,
Și văd cum cineva te-mpinge,
Și cazi în neant din stea în stea.
Afară două umbre grațios dansează,
Îmbătrânesc privind acest spectacol,
Iar muzica îmi ține mintea trează,
Și simt c-o să se-ntâmple un miracol.
Dar brusc un crivăț cu miros de frică,
Privirea îmi îngheață în fereastră,
Și dansul umbrelor îl văd prin sticlă,
Iar lumea lor e ca și lumea noastră.
Atâta nostalgie îmbrăcată-n iarnă,
Un ultim dans pentr-un uitat holtei,
Și din tavan a început să cearnă,
Cu inimi suferinde de tinere femei.
Lentila bunăvoinței
(sau despre cum să nu îi judecăm pe semenii noștri)
Din păcate, întâlnim tot mai des persoane care nu știu altceva decât să-i judece pe alții.
Acest lucru se întâmplă pentru că aplică filtre prin care ne văd.
Da, filtre au existat întotdeauna, ca și la telefon când vrem să facem o poză ne lasă să selectăm lumină mai rece, mai caldă,
Dar telefonul sufletului lor este prea stricat să mai focuseze ceva,
Acționează precum lentila spartă a unei perechi de ochelari,
Printr-o astfel de lentilă se vor vedea doar fațetele pe care ne-am dori să-l focalizăm, însă niciuna nu va fi reală, întreagă sau normală,
Va fi o vedere repetitivă a unei părți redate dintr-un întreg,
Pe când, cu lentila cealaltă ce vedem?
Vedem obiectul exact așa cum este el, cu părțile lui bune și cu cele mai puțin bune.
Lentila spartă trebuie fie înlocuită, fie reparată.
Cum reparăm o lentilă spartă, moral vorbind?
Aplicând lipiciul înțelegerii reciproce.
Dacă vedem doar ce vrem, ne agățăm doar de anumite aspecte,
Lentila este pur și simplu defectă
Sau oare cum este posibil ca fix cu aceeași lentilă să privim restul obiectelor,
Să le vedem cum trebuie, doar unul dintre ele să afișeze acele reflecții repetitive, aiurea redate?
Prin ce ciob de lentilă am ales să-l privim?
Că dacă mutăm privirea, o idee mai la stânga sau mai la dreapta, îl vom vedea normal,
Efortul nu este chiar atât de mare,
Trebuie doar să vrem să privim cu lentila intactă,
Când vom alege să privim oamenii din perspectivă morală, în toată complexitatea lor, ținând cont de toate circumstanțele lor,
Atunci va fi bine, nu vor exista certuri, neînțelegeri, conflicte care nu își au rostul.
Ne plac situațiile tensionate, vrem să ne simțim bine supărându-i pe alții în mod constant?
Da ...vor mai dura alte sute de ani ca acea lentilă să focalizeze cum trebuie...
Other poems by the author
Voi spune pas…
Voi spune pas în seara asta,
Și-n fața casei o să m-ascund,
Să mă vâneze de la geam nevasta,
Din tălpi și până în străfund.
Să mă despoaie luna de pe cer,
Să-mi sară nasturii în stele,
Și-apoi nevestei să-i ofer,
Vânatul adormit sub piele.
Voi spune pas iar întunericul să tacă,
Căci sângele în cai s-a subțiat,
Îi dau cu prafuri să le treacă,
Și-i las să pască o vreme pe sub pat.
Destin
Piroane mă mângâie-n palme,
Îmi simt răstignirea un dar,
Cad zilnic asupra-mi sudalme,
Și le simt ca pe-un drog necesar.
Iubesc vremea rea de oriunde,
La poluri, cu câinii la sănii mă-nham,
Iubirea de mine parcă se-ascunde,
Din tot ce am strâns nimica nu am.
Aduc în povară un cântec de frunză,
Șoptit de furtuni în cascade de vânt,
Cresc umbre în mine ce mă refuză,
Cu întregul abis fac pe veci legământ.
Mă-nchin unor zori ce nu vor să răsară,
Un cer surdo-mut îmi e altar fără zei,
Și-n tainica-mi noapte se naște-o povară,
Ca o lume de gheață prin ochii mei.
Sub pași se deschid răni de lut înghețate,
Mă leagă pământul de-un drum fără scop,
Iar viața-mi, o toamnă, cu ploi răsfirate,
Mă cheamă să urc, să cobor, să mă-ngrop.
Din cioburi de gheață mi se-adapă tăcerea,
Sufletu-mi arde într-o palmă de scrum,
Cu lanțuri mă strâng, îmi întunec vederea,
Și cu crucea în spate plec iarăși la drum.
Niciodată uitarea...
Ia-mi tot ce dorești,
Ia-mi munții și marea,
Îți dau ce voiești,
Dar niciodată uitarea.
Ia-mi ochii albaștri,
Ascunde-mi cărarea,
Îți dau tot ce am,
Dar niciodată uitarea.
Ia-mi lacrima pură,
Suprimă-mi iertarea,
Îți dau toată averea,
Dar niciodată uitarea.
Ia-mi cântul și dorul,
Ia-mi exaltarea,
Îți dărui și zborul,
Dar niciodată uitarea.
Ia-mi dreptul la tot,
Ia-mi viața de îndată,
Dar nu-mi cere să uit,
Chipul tău...niciodată.
Eli, Eli, lama sabachthani ?
Sămânță am fost și pui de om,
Deși m-aș fi dorit o floare,
Ori doar un simplu și infim atom,
Ce arde veșnic undeva în soare.
Mi-a fost sortit ca să dau roadă,
Pe-ai mei înspre lumini să îi îndrum,
Dar pentru corbi am fost firavă pradă,
Fiindcă am căzut la margine de drum.
Apoi, m-ai aruncat din nou în lume,
Și m-am pierdut trăind printre străini,
În loc stâncos și infectat de ciume,
Și m-am uscat, că n-aveam rădăcini.
Ca șansă ultimă întru a mea salvare,
M-am pustnicit printre creștini,
Dar m-am simțit precum o târâtoare,
Și sufocat am fost de tufe mari de spini.
Tu, nu mi-ai dat pământ Stăpâne,
Să mă înfig în el, să fi-ncolțit,
Și-n clipa ultimă ce îmi rămâne,
Te întreb smerit…De ce m-ai părăsit?
Eli, Eli, lama sabachthani ?
Veșnicie...
Când totu-i scrum și vremea se destramă,
Rămân doar versuri plânse peste noi,
Și-n zori de vis așternem val de ploi,
Peste păduri întinse, cu frunze de aramă.
Tu, m-ai chemat în șoaptele din ramuri,
Și-ai pus pe fruntea vremii ploi de dor,
Eu rătăceam prin umbra unui palid nor,
Și îți treceam ca vântul pe sub geamuri.
De-aș fi știut cum glasul tău mă frânge,
Aș fi ales tăcerea ierbii ca altar,
Și dintr-un pumn de lut pe-o masă de olar,
Te-aș modela precum o lacrimă de sânge.
Tu, mă vei ști, iubito, din străfunduri,
Când luna plină va pătrunde-n valuri,
Și-ai să mă strângi în brațele de maluri,
Și istoviți ne vom iubi pe prunduri.
Tu, mă vei ști, iubito, când nopțile te-apasă,
Și-ți vor părea tăcerile un urlet lung,
Când gândurile vin și mintea ți-o străpung,
Și-ntreg pustiul îți bântuie prin casă.
Dar nu uita, iubito, că vremurile trec,
Și trupurile toate vor fi doar vechi ruine,
Hai prinde-mă de mână și vino după mine,
Că astăzi pragul morții mi-e dat ca să îl trec.
Zâna pădurii
Azi am pornit de cu zori la pețit,
Cu inima beată și clocot în sânge,
De sute de gânduri sunt hăituit,
Grumazul un laț parcă-l strânge.
-Haideți prieteni cu mine-n pețit,
La zâna pădurii cu părul de frunze,
Cu trupul mlădiță și păr înfrunzit,
În care își țese păianjenii pânze.
Astăzi e soare și frunza e verde,
Iar zâna doarme în al lunii pridvor,
Focul iubirii în oase îmi fierbe,
Prin vene îmi curge un rece izvor.
Nu râdeți prieteni că zâna-i aici,
Mai bine dați-mi poiana cu flori,
Prindeți fluturi, gândaci, licurici,
În brațe să ajung cu mii de culori.
Și tot mai adânc în pădure pătrund,
Iar arbori mai tineri în hohote râd,
Șerpii de frică sub frunze se-ascund,
Și ochi în desișuri se văd cum surâd.
Bezna, încet, în pădure se lasă,
Și drumu-i mai greu iar zâna departe,
-Haide fârtate, să mergem acasă,
Nu e nici o zână, doar vorbe deșarte.
Și luna lucește pe fețele noastre,
De cale întoarsă nici vorbă, nici loc,
Frunzele par acum toate albastre,
Și parcă pășim pe o apă de foc.
Deodată se aude un trosnet de piatră,
Și brusc, o lumină, pădurea lovește,
Frunza tresare iar câinii o latră,
Și-n piept simt un foc cum arde orbește.
-Să fugim! Strigară amicii cu toții,
Au sosit vânători, cu câini, și gonaci,
Iar toată ființa îmi vibra de emoții,
Căci eu, o vedeam, printre copaci.
-Rămâneți prieteni cu mine-n pețit,
E zâna pădurii cu părul de frunze,
Cu trupul mlădiță și păr înfrunzit,
În care își țese păianjenii pânze.
Dar focul mă arde și-n umărul drept,
La nuntă sosi vânători și gonaci,
Pădurea mă strânge cu milă la piept,
Și-n beznă, apăru, lumini pe copaci.
-Haideți prieteni, de ce nu dansați?
Mireasa îmi este atât de frumoasă,
De ce peste mine doar lacrimi vărsați?
Lăsați-mă aici, și întorceți-vă acasă.
Spuneți-i măicuței că sunt însurat,
Cu zâna pădurii cu ochii de soare,
Și-acum sunt și eu pe vecie împărat,
Peste arbori și flori, poieni și izvoare.