Oftat…

Astronom

Telescop şi-a cumpărat,

Însă nu să cate-n stele,

Ci să vadă de sub pat,

De-a plecat a sa muiere.

Unui astronom

Sus pe cerul înstelat,

Cată întruna cu luneta,

Însă alăturea-i în pat,

Găuri negre îl atrag.

Unui astronom

Astronom vrând să se facă,

Şi-a luat ochean de clasă,

Dar l-a lepădat de îndată,

Văzând gaura de-acasă.

Examen de angajare secretară

Proba scrisă stă să-nceapă,

Dar o blondă din fundal:

- Voi sări această etapă,

Mă pricep doar la oral...

Corona virusul

M-a atins cu degetul, m-a pipăit,

Şi-am zis că iau Corona negreşit,

Dar până boala o să - mi vină,

Eu, m-am mutat la e în carantină.

Atac de poantă

M-a-mpuns la inimă şi-am zis că-s mort,

Chiar am făcut o mare dramă,

Dar nu a fost atac de cord,

Ci, un atac de poantă, dat de-o epigramă.

Atac

M-a insultat c-o vorbă dură,

Şi mă ataca mereu în plen,

Dar i-am pus lacătul la gură,

Când i-am răspuns cu un catren.

Apocalipsa

Toţi se plâng că-i bate Domnul,

Că-i omoară cu “Corona” …

Dar din zori, până-i ia somnul,

Ei petrec doar cu Mamona.

Genetică – epidemia de Corona virus în Italia

Cei mai bravi au fost romanii,

Au creat chiar mari imperii,

Azi s-ascund ca şobolanii,

Le e frică de bacterii.

La terasă în pandemie

O Corona a comandat,

Şi-a aştepta cu gâtu-uscat,

Vine băiatu’… a strigat,

Şi înspre el a strănutat.

Nu mai știu ce spuneai atunci... 

Poate povesteai despre drumurile lungi

pe care le-ai parcurs înspre mine venind,

sau despre diminețile care ți-au deschis ochii fără să te întrebe dacă ești pregătită.

Nu mai știu ce spuneai... 

Îți urmăream doar pleoapele

cum se închideau duios peste a mea lume, ca două frunze luate de apă.

Și timpul, timpul stătea pe loc de parcă 

ar fi vrut și el să-ți vadă frumusețea.

Nu mai știu, dar parcă tăceam... 

Poate pentru că uneori cuvintele

se tem să atingă ceea ce simțim. 

Sau poate pentru că iubirea nu are nevoie de glas ca să rămână.

Nu mai știu de ce tăceai... 

Dar îmi amintesc liniștea aceea, 

în care cerul părea mai mic

decât albastrul ochilor tăi. 

Și, știu că acolo,

fără să spunem nimic,

ne iubeam.

Un orb, pe vechea alee, cântă

Un cântec trist, și afară plouă,

Iar ploaia macină, frământă,

O lume tristă, ruptă pe din două.

Și picuri curg duios pe-arcuș,

Iar toamna pare că dansează,

În ochii săi își fac umil culcuș,

Întunecimi ce veșnic îl veghează.

Nu știi de-i el sau cântul geme,

De e prezent, trecut ori infinit,

Iar ploaia macină încet poeme,

Și cântul său de ceruri e sfințit.

Ciupește coarda virtuos,

Iar scripca voluptuos repede

Spre cer un sunet impetuos,

Pe care orbul nu-l aude, ci îl vede...

Ai atins frunza din păr,

și toamna s-a oprit o clipă —

vântul tremura ușor, copacii murmurau

emoțiile toamnei,

către cerul albastru.

Ne-am plimbat prin pădure

ca două gânduri care se țin de mână,

fără să știm dacă vom rămâne,

dar știind că atunci... era destul.

Tu ai zâmbit cu jumătate de suflet,

eu cu jumătate de teamă.

Dar între noi plutea

ceva mai adevărat decât cuvintele:

o liniște care nu cerea nimic

și dădea totul.

E altă noapte sub aceeași lună,

Și stau la masă lângă geam,

Și-n persistența mea nebună,

În dosul lunii ascunsă te zăream.

Parfumul tău pe haine-l simt,

Și mă gândesc să-ți scriu scrisoare,

Dar te-ai mutat și așa presimt,

Că adresa ta e dincolo de soare.

Mă uit pe geam și tainic ninge,

Iar gândul viscolește-n mintea mea,

Și văd cum cineva te-mpinge,

Și cazi în neant din stea în stea.

Afară două umbre grațios dansează,

Îmbătrânesc privind acest spectacol,

Iar muzica îmi ține mintea trează,

Și simt c-o să se-ntâmple un  miracol.

Dar brusc un crivăț cu miros de frică,

Privirea îmi îngheață în fereastră,

Și dansul umbrelor îl văd prin sticlă,

Iar lumea lor e ca și lumea noastră.

Atâta nostalgie îmbrăcată-n iarnă,

Un ultim dans pentr-un uitat holtei,

Și din tavan a început să cearnă,

Cu inimi suferinde de tinere femei.

Gafez mereu la orice întâlnire, 

De parcă cineva o piedică îmi pune, 

Și țin la inimă comprese cu iubire, 

Și sunt bolnav de nu știu ce anume. 

Mă-ngrijorez de orice gest pe care-l fac, 

Privirea de priviri îmi e ucisă, 

Dezamăgiri în fiecare noapte îmbrac, 

Și-mi scriu pe cord: Iubirea interzisă! 

Îmi injectez în zori adrenalină, 

În plumb topit nestingherit mă scald, 

Mă smulg din trup cu tot cu rădăcină, 

Dar brațele din umăr jos îmi cad. 

Se vaită mângâieri pământul zgâriind, 

Că n-au ajuns pe trup de fată, 

Un demon simt în inimă zâmbind, 

Iar eu gafez mai mult ca niciodată. 

Mama e 

Pe ruina cu veacuri sub pașii târzii,
ne-am stat ca doi regi fără țară-n pustii.
Sub umbra Copacului, vechi și tăcut,
ne-am spus ce doar inima știe sărut.

Tu, cu o rochie plină de zori,
eu, cu un dor ce străpunge fiori.
Cetatea tăcea. Dar nu era moartă.
Respira prin noi, vie și-n poartă.

Ai râs, și frunzele s-au scuturat,
de parcă toamna s-a recules în sat.
Eu te priveam ca un tainic altar,
cu pașii desculți, ușori, pe hotar.

Vorbeam de idei și de noi,
de oameni cu minți ca noroi,
dar timpul părea să se-oprească
în palma ta mică, firească.

Am râs, am făcut și poze cu soare,
iar parcul părea o sărbătoare.
Oh...o priveam. cu o foame de stea,
și tot ce vedeam era... ea.

Tu-ai zâmbit, și s-a luminat cetatea,
eu te priveam ca pe vinul și cartea.
Fiecare cuvânt era cald, era viu,
și fiecare privire spunea „te mai știu”.

Ne-am săturat. dar nu de iubire,
ci de tot ce e fals, de tot ce e fire.
De zgomot, de haos, de ce nu contează,
și ne-am pierdut în clipa ce arde, și-ntr-una visează.

Pozele ne-au prins în veșmânt de lumină,
dar ochii tăi, iubire, au fost rădăcină.
Acolo, sub crengile grele de timp,
eu ți-am fost gând, tu mi-ai fost anotimp.

Am dansat. Nu cu trupul, cu inima toată,
și ruina părea a vibra înc-odată.
Un altar dintr-o lume ce încă mai știe
că iubirea adevărată n-are veșnicie...
...dar are clipa...Și clipa a fost....Noi doi.

Am dansat pe o piatră tocită,
unde altădată stătea o vestită
dragoste veche, uitată, strivită,
noi am reaprins-o, noi: tu și clipa.

Iar copacul, bătrân și atent,
ne-a legat pe amândoi în ciment.
Și jur, dacă vreodată vei uita
ziua când ne-am născut ca iubirea...
să te duci iar acolo, sub ram,
unde vântul îți șoptește: "te am."

Te uiți în gol și eu mă uit la tine,

Sunt peisajul care te privește

Nu știu ce-ți face golul mai mult decât mine,

De stai în el de parcă e-o poveste.

Aș vrea să fiu eu golul în care ești pierdută

atunci când sunt în fața ta,

Să fiu eu gândul care te încântă

La care te gândești profund așa.

Să fiu eu cel pentru care dai din cer,

Pentru care ratezi din curcubeie

Atunci când stai pierdută într-un fel

În care am mai văzut să stea doar o scânteie.

Mă la tine, tu te uiți în gol

Aș vrea să spun ceva, îmi pun cuvintele deoparte,

Nu încape-n toată lumea acest dor

Pe care-l simt când ești departe.

Nu ești aici, dar ce ciudat,

Te simt aproape ca o stea,

Oriunde ai fi noapte de noapte

Te aduc în poezia mea.

Deci dacă simți că vine un val,

Sunt eu, te înghesui în peniță,

Te prind eu scoică de pe mal,

Și te fac vers pe o foiță.

Poate nu chiar cel mai reușit vers,

Pentru că între timp mai și studiez

(mi se zbate ochiul 🤨)

Dar un vers plin de iubire de vară…

Noaptea mi-a șoptit chiar acum

că ești superbă în această seară.

Deci dacă nu poți să dormi,

Sunt eu, studiez și mă gândesc la tine,

(mai mult mă gândesc la tine),

Am vrut să te prind scoică de pe mal,

Dar cred că m-ai prins tu pe mine.

Cei care spun că dragostea la rându-i moare,

Sunt cei care nu știu ce e iubirea!

Eu însumi am aflat de la iubita Vasilica

Secretul nemuririi amorului,iubirii,dragostei...

Căci este mult mai simplu

Să previ decât a repara!

Amorul moare dacă e lăsat în părăsire

Cu siguranță se întâmplă așa!

Cu lucruri mici sau daruri ce par neînsemnate,

Nu-l lași să plece să dispară !

De vrei ca dragostea să viețuiască veșnic

Hrănește-o zilnic cu ceva,

O vorbă bună, un sărut sau o speranță,

Si n-o lăsa așa vreodată ca să moară!

(9 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

În Seulul plin de ploi tăcute,

Ea fuge iar prin nopți pierdute,

El, rece, blând, cu ochi de gheață,

Ascunde dorul ce-l învață.

Pe banca unde flori de cireș

Cad ca promisiuni ce nu mai eș,

O mână tremură în vânt,

Un „te iubesc” nerostit crunt.

O moștenire, o rană veche,

Un tată crud, o mamă stearpă,

Destine scrise cu sânge fin

Pe filele unui scenariu chin.

El pleacă, ea plânge, trenul nu stă,

Dar undeva, dragostea dă.

După zece ani, un ceas se oprește –

În inimă, totul renaște.

Un OST pe fundal suspină,

Priviri ce spun mai mult ca o vină,

Un ultim episod, un ultim sărut –

Și tot ce a fost devine început.