Ultimul drum

Sunt scoase paturile afară,

Și ușile din loc în loc,

Cântă nebunii la chitară,

Iar luna joacă kazacioc.

O stea mai albă vrea la iarbă,

Iar cerul liniștit o paște,

Pământul vrea să o absoarbă,

Ca dimineața să se poată naște.

În colțul lunii se frâng zorii,

Și toate cântecele-s coapte,

Se prind cu somnul dansatorii,

Și-și dau ușor ochii pe spate.

Se strâng în aer urme mute,

Din pașii umbrelor răzlețe,

Și vântul vine să asculte, 

Cum șuieră chitara a tristețe. 

Se crapă ziua-n marginea privirii, 

Din nori răzbate-un fir de foc, 

Nebunii merg să-și facă hara-kiri, 

Dar mai întâi pun ușile la loc. 

Culori bizare îmi pătează chipul,

Amestecuri de negru, negru, negru…

Cunosc infernul şi nimicul,

Şi-l cânt în propriu-mi marş funebru.

În criptă arunc cu silă un ort,

Buchetul de azalee ofilit,

Amarnic plâng, apoi mă-mbărbătez cum pot,

Iar la priveghi îmi povestesc cum am trăit.

Filozofii împrăştii unde n-am ascultători,

Sunt bucuros dacă mă ascult doar eu,

Invoc blesteme peste muritori,

Ca să-L provoc pe Dumnezeu.

Îmi place să mă certe, ca să-nvăţ,

Îmi place să mă bată, ca să plâng,

În faţa Lui să mă răsfăţ,

Şi în iluzii coroana să i-o frâng.

Ne poartă viața între două legi:

A pulberii ce-și cere dreptul ei, 

Și-a palmelor ce vor a strânge, 

Lumina care vine dinspre zei.

Dar între cerul palmelor și lut, 

Țâșnește inima ca o fântână,

Din care setea lumii a băut, 

Și-a tulburat tăcerea ei bătrână.

De-atunci, pământul se răsfrânge,

Împrăștiind în aer răni și suferinți, 

Și tot ce ne-nconjoară parcă plânge, 

Iar noi scrâșnim umili din dinți. 

Căci omul poartă-n sânge două mări:

Una de lut, cu valuri grele, oarbe,

Și alta de lumină și chemări, 

În care sufletul încet se-absoarbe. 

De-aceea mâinile în sus se-nalță,

Ca două aripi frânte de povară,

Iar pașii, încărcați de crunta viață,

Se-ntorc mereu la rana lor primară. 

Se pierde-un gând,

Ca frunza-n vânt,

Spre zări uitate,

Dar cui să-i spui,

Când pașii lui,

Sunt pași de moarte?

Și-n ceas târziu,

Pierdut, pustiu,

Mă-ntorc în mine,

Dar ce folos,

Când tot ce-a fost,

Nu-mi aparține...

Frânturi de dor,

Din visul lor,

Se sting, tăcute,

Pe drumul scris,

De-un glas ucis,

În lumi pierdute...

Tăcut, mă-nchin,

Străin, străin,

Privind spre stele,

Dar ce folos,

Căci chip frumos

Nu-i lângă ele...

Și-n noaptea grea,

Ca umbra mea,

Mă sting, departe,

Cu pas lejer,

Cu-n gând stingher,

Și-o veche carte...

E vânt uscat,

Și iarăși cad,

Din umbre șoapte.

Oare ce sunt,

Un dor mărunt,

Or iz de moarte?

Dar a rămas,

În vântul ars,

Urma iubirii,

Ca vechi ecou,

Cu sunet nou,

Pe-altarul firii.

Și-n noaptea grea,

Fără o stea,

Pierdut prin mine,

Eu mă destram,

Dar tot mai am,

Un dor de tine...

Unui elev

Învaţă bine. Aşa se ştie,

Şi-a primit în dar Iphon,

Dar când mesajul să îl scrie,

S-a dovedit că e afon.

Unui elev

Pe al său birou frumos,

Lumina cade: romb şi sferic.

Condiţii bune, să fie studios,

Dar mintea lui…e-n întuneric.

Unora

Eu doar puţin v-am înţepat,

C-o epigramă ce împunge,

Dar rana că s-a infectat,

E că aveţi otravă-n sânge.

Unui agronom

Ca agronom i-o gazdă bună,

El îţi oferă doar bucate Bio,

Îţi dă să bei lichior de mătrăgună,

Şi-n loc de “Pa” îţi spune...Adio!

Reuniune de familie

Ne-am pus la masă toţi cu drag,

Dar fratelui îi tremură sprânceana,

Nu de durere ori de trac,

Ci că văzu sub masă damigeana.

La priveghi

L-au înjurat, l-au ponegrit,

Fiecare cu-al său stil,

Apoi după ce-a murit,

Au găsit c-a fost cinstit.

Unora

În viaţă am scris ceva catrene,

Chiar un poem, un epitaf…

Şi-am constatat că prea devreme,

Audienţa am făcut-o praf.

Unui coleg – serveam numai Grasă de Cotnari

În tinereţe am ciocnit paharul,

Apoi, întemeind şi casa,

Am împărţit: eu, alegând Cotnarul

Iar lui îi rămăsese…Grasa.

Răspuns la epigramele mele

Mi-a răspuns c-o epigramă,     

Fără de asemănare:

Îi ca ciorba fără zeamă,

Şi ca pâinea fără sare.

Unuia căruia i-am împrumutat bani

N-aş vrea prea tare să discut,

Dar asta se petrece între noi,

Îmi zice frate când îl împrumut,

Şi avarule când să mi-i dea înapoi.

Cuvântul cel viu nu se naște din rimă,

Ci-n umbrele unde durerile cresc,

El poartă pe frunte cununa divină,

Și-n spate un clopot cu sunet ceresc.

Nu vrei să-l atingi, căci te arde în piept,

Dar strigă în tine ca-ntr-un pustiu,

E versul nespus, e dorul nedrept,

E clipa ce n-a fost și totuși o știu.

Și-apoi, dacă moartea s-ar face cuvânt,

Și viața o rugă sub cerul tăcut,

Eu tot aș cânta până intru-n pământ,

Vrăjit de întâiul și eternul sărut.

Întrebați de izvoare ce n-au adăpat,

De pășuni ce n-au văzut iarba crescând,

Și scrieți cu sângele care-a lăsat,

Pe sufletul gol, un cuvânt tremurând.

Căci versul nu curge din ochiul uscat,

Ci dintr-o rană ce-n taină s-a -nchis,

Din tremurul tainic al gândului dat,

Prin mâna ce curge încet peste scris.

În loc de inimă am scrum

Și am realizat asta

Când mi-ai spus 

Că trebuie să mă îndepărtez.

Scrumul a început să ardă

Iar eu mă tot apropiam

Până o cascadă de lacrimi

A ajuns în locul inimi

Și a rămas doar scrum din nou.

Ai fost ceva fantastic,

Ceva de necrezut

Așa că mă apropii iarăși 

Să simt foc, nu doar scrum,

Însă pe zi ce trece scrumul dispare,

Focul nu se mai aprinde,

Inima nu mai este

Și cascada a secat.

Tu ai plecat și nu te mai întorci

Deci..ce fac eu fără focul tău?

Ce fac eu aici defapt

Când tu esti departe iar?

În loc de inima am un gol.

Unde ești când am nevoie de brațul tău?

Vino înapoi și nu mai îmi da drumul

Am nevoie de tine și de focul tău.

Îmi e frig,

Vino și încălzește-mă 

Cu focul ce arde în inima ta.

Sub pleoapele mele aseară a nins,

Iar ochii uitat-au privirea deschisă,

Geru-a pătruns și-n brațe m-a prins,

La fel ca pe-o toamnă devreme ucisă.

Bezna îmi bătea orbește în geam,

Tiptil, să deschid, fac pasul de tigru,

C-un ochi întredeschis parcă vedeam,

Cum casa își pierde încet echilibrul.

Costume de scânduri zăream pe cărare,

Într-o groapă adâncă plângea cimitirul,

Bezna vâslea într-o corabie, în care

Pe puntea de cruci cârmuia chiar Delirul.

Fluturi de noapte îmi zboară prin țeastă,

Sub pleoapele mele ninsoarea a stat,

Gerul mă-nțeapă cu-n țurțure-n coastă,

În toamna devreme ucisă, am fost internat.

Caut părinți, 

Că nicicând n-am avut,

Să fie cuminți, 

Cu un zâmbet plăcut.

La joacă să-i scot, 

Să-i plimb pe alei, 

În cârcă să-i port, 

S-alergăm după zmei. 

Caut părinți, 

Cu un chip luminat, 

Să nu fie nici sfinți, 

Dar nici cel necurat.

Să-i învăț a citi, 

Și povești să le spun, 

Ca să știe a iubi, 

Și ce-i rău, și ce-i bun. 

Caut părinți, 

Să îi plimb în landou, 

Ca apoi într-o zi, 

Să mă nască din nou. 

Și copil să le fiu,

Ca un suflet plăpând, 

Şi părinți să îi știu, 

Mamă, tată spunând,

Să mă strângă la piept, 

Să îi simt mai umani,

Să nu stau să-i aștept, 

În azil de orfani. 

Cine-ar putea cuprinde acest suflet imens? Cine-ar putea înțelege drama sa copleșitoare, drama geniului născut într-o lume atât de mică pentru el, flămândul de cunoaștere, izvorul de iubire aproape nelumesc de intensă, cum am putea recupera această nestemată a poporului român adus astăzi la stadiul de cireadă funcțională, deformat de târâtoarele proletcultismului totalitar, dresat să-și facă idoli din măscăricii diplomelor și sclipiciului, artizanii kitcsh-ului pe post de blazon?
Cum îl putem recupera pe Eminescu, nestemata poporului român, popor adus la stadiul de aproape irecuperabil, altfel decât pomenindu-l, vorbind despre el, despre dramele lui, despre poeziile lui incredibil de frumoase, despre dulceața chipului său îmbătrânit prea devreme de lipsuri, de grija zilei de mâine, de efortul creației pierdut în nopți nedormite, în fumat excesiv și în cafele fără număr?! Să vorbim deci despre Eminescu, despre opera lui, cu dragoste, cu înțelegere uneori, dar întotdeauna cu respectul cuvenit unui geniu ce ridică poporul său printre popoarele valoroase ale acestei lumi.
*******
Raza de lumină
...
Te-ai născut să fii un rug imens, aprins,
Să arzi o viață scurtă, bogată-n sărăcie,
Ai trăit de lanțul iubirii tale prins,
Pe care-ai sublimat-o în dulce poezie,
Scriind cu-nverșunare, nesaț și frenezie!
...
Nici n-ai putut să-ți ții iubita lângă tine,
Prea sărac să-i dai ce i-ar fi trebuit,
Te-ai exilat în versuri, în dor și în suspine,
Mai trist ca meteorul ce arde prăbușit,
Mai singur decât gândul din visul risipit!
...
N-ai venit din stele să prinzi vreo rădăcină,
Lacrimă căzută din ochiul lui Apollo,
Prea mare pentru-o lume searbădă și goală,
Rămâi etern Luceafăr ce uneori coboară,
S-aducă-acestui neam o rază de lumină
Din focul care arde în lumea ta de-acolo!
(Fragment din viitorul volum ”Raza de lumină”, aflat în lucru)

Micuț lăcaș, câtă putere ai

Asupra sufletului meu? Se știe oare?

În ochii mei ești ca un colț de Rai,

Unde nimic nu plânge și nu doare.

Două bucăți de piatră într-un pod

Unite sunt. Iar pe sub ele trece

Un mic pârâu din munți, cu apa rece,

Zăpezilor de sus le este rod.

Pe partea stângă în a ei splendoare

Pădurea verde se întinde, deasă.

Se duce mult și bine, până-n zare, 

Unde de colți stâncoși devine rasă.

Pe partea dreaptă este înflorita 

Câmpie, și aleea însorită.

Cu pomi micuți și flori înmiresmate,

Și grâul foșnitor, când vântul bate.

Da, acest simplu peisaj îmi este

Atât de drag, că n-aș putea-l descrie

Decât așa; prin poezii, prin versuri.

Acel mic pod va continua să-mi fie

Un adăpost tihnit pentru gândire,

Pentru visat, citit, pentru odihnă,

Un loc pentru a-mi alina privirea,

Simbolul meu al păcii și al tihnei.

Pasul pe nisip
nu e pas —
e uitare.