Ultimul drum

Hai, spală-te pe mâini Pilate,

Şi ieși spre a primi ovaţii,

Arată-ţi mâinile curate,

Şi-apoi îmbrățișează-ţi fraţii.

Înalţă adevărul sus pe cruce,

Minciuna las-o pe pământ,

Ca nimenea să nu mai urce,

Spre sfântul legământ.

Hai frate, spală-te pe mâini,

Ascunde adevăru-n minte,

Şi vindeţi sufletul la câini,

Pe-un pol şi câteva cuvinte,

Şi-apoi cu hulă și trufie,

Să-ţi rupi cămașa în bucăţi,

Ca toată lumea să te știe,

Că n-ai avut prejudecăţi.

Ascult atent cum orele târzii, 

Se sparg de țărmul minții mele,

Ca niște valuri cenușii, 

Lovind tăcerea dintre stele.

Din când în când, câte-un fior, 

Îmi trece pragul ca o veste,

Că dorul tău, cel călător,

Mai rătăcește unde este.

Azi noaptea iarăși se va frânge, 

Sub greutatea unui gând,

Iar tu vei ști de ce tăcerea plânge, 

În tot ce n-am rostit nicicând.

Și poate-n ceasul cel din urmă, 

Când zorii vor lovi-n pereți,

Voi strânge noaptea ca pe-o turmă, 

Şi voi mâna-o înspre dimineți.

Atunci vei înțelege, poate,

De ce-am rămas mereu în prag,

Cu mințile de-un vis legate, 

În care-am încercat să te atrag.

Iar tot ce n-am putut să spun, 

Va sta în liniștea târzie,

Ca un ecou rămas pe drum, 

Dintr-o prea lungă gelozie. 

Când cântă pământul,

Şi pasărea tace,

Fur liniştea lunii,

Şi-o ascund în găoace.

Când tace dumbrava,

Şi pasărea cântă,

Fur liniştea serii,

Ca ea să m-ascundă.

Când tace pământul,

Şi pasărea-i dusă,

Razele albe ale lunii,

Îmi pătrund pe sub uşă.

Când cântă dumbrava,

Şi pasărea vine,

Pre-umblu pământul,

Cu luna în mine.

Nici nu vom şti când vom privi,

Tăcerile căzând printre cuvinte,

Apoi de liniște ne vom topi,

În semne mute fără legăminte.

Ne vom ascunde-n gesturi prea cuminţi,

Ca să nu doară tot ce n-am rostit,

Şi vom purta pe umeri piei fierbinți,

Din trupul celor care ne-au vorbit.

Dar într-o noapte, poate fără lună,

Vom tresări, străini de prezentări,

Simţind cum ne atinge dimpreună,

Din timpuri noi, vechi întâmplări.

Am fost cândva la marginea luminii,

Într-un apus ce n-a avut sfârșit,

Și ne-am atins adâncul rădăcinii,

În gândul tainic care ne-a unit.

Am alungat din mine ce a fost dojană,

Ca firea ta pe veci să poată sta,

Căci am nevoie-n piept de-o rană,

Ca să învăț ce-nseamnă a ierta,

Căci pentru două vieţi a fost puțin,

O amăgire cruntă pentru soartă,

Şi-n locul gol ce-mi șade în destin,

Nedrept, rămâne urma ta deșartă.

Întâmplări aleargă nefiresc peste mine,

Văpăiile sorții mă ating pe aripe,

Legat de un munte pământul mă ține,

Iar murmurul meu începu ca să țipe.

Carnea se zbate sub suspinul durerii,

Vene secate de sânge sorb întuneric,

Pe moarte încerc uneori să o sperii,

Dar ea mă deplânge și râde isteric.

Strigătul mamei se sfărâmă în șoapte,

Pleoapele îmi sunt cu plumb încărcate,

Orb mă cufund într-o veșnică noapte,

Fără stele și cer unde vântul nu bate.

Zvârcolirile mele dosesc mângâieri,

Neconsolat aștept condamnarea la zid,

Pe aripi îmi cresc nefiresc primăveri,

Și într-un veșnic repaos mă închid.

Sub raza unei stele, când vântu-ncet suspină,

Se legănă mălinii, privind spre luna plină,

Iar astre somnoroase, lucind, de dor stingher,

Vor plânge întreg pământul cu lacrimi de mister,

Și freamătul pădurii îți spune murmurând,

Hai, du-te la culcare, tu chip de înger blând.

Iubirea-ți voi așterne pe câmpul ars de timp,

Din brazde-o să răsară al florilor nimb,

Și poate, din tăcere, un cânt va înflori,

Iar păsările toate spre cuiburi vor fugi,

Vor curge lin izvoare, amarul să ți-l spele,

Și bându-i apa rece, te uită înspre stele,

La primăveri ascunse, când nurii vor pocni,

Când florile iubirii în suflet vor rodi,

Să vezi în umbra crucii cum tainica lumină,

Cu zorii în pământ și-n ceruri rădăcină,

Dă scâncetului viață, și-n tindă bucurii,

Și-atunci făptură dragă vei zămisli copii.

Iar eu, sub luna rece, voi plânge visător,

Iar ție în toiul nopții de mine-ți va fi dor,

Și-n lacrima căzută pe marginea de pat,

Se-ascunde amintirea al celui ce-i plecat,

Și-n tot ce te-nconjoară vei regăsi mereu,

Că fiecare-n parte, ascunde chipul meu.

O icoană de-i primită,

Viața ta este sfințită.

Ți-a aduce aminte mereu,

Căci ești doar cu Dumnezeu .

De te rogi privind la ea,

Domnul te va ajuta.

Este o minune care,

Ajută la fiecare.

Când icoana lăcrimează,

E semn că ea te veghează.

Maica sfântă e cu noi,

Plânge, știe de nevoi ,..

Ea ne ajută tot mereu,

Se roagă la Dumnezeu.

Tot ce face pentru noi,

E să scăpăm de nevoi.

Într-un colț întunecat, ascuns de lume,

Trăiește o durere, veche și surdă.

Un gol imens, o pustietate cruntă,

Unde speranța s-a stins, ca o lumânare murdă.

Lacrimi amare se scurg pe obraji,

În liniștea nopții, sub cerul senin.

Amintiri dureroase, ca niște cuțite ascuțite,

Înfipte adânc în suflet, deschid răni.

Vântul șoptește triste melodii,

Și foșnete frunzele uscate, ca un plâns.

Singurătatea mă cuprinde, mă sufocă,

Și mă îneacă în valuri de deznădejde.

Oboseală de a mai lupta,de a mai spera,

O dorință arzătoare de a dispărea.

Într-un colț întunecat, sufletul meu geme,

Și așteaptă în zadar, o rază de lumină să-l încălzească.

Îţi pierzi privirea printre aştri,

Nici ochii nu-ţi mai sunt aşa albaştri,

Adulmeci urma unei sincere iubiri,

Şi împarţi cu neantul vechi trăiri.

Cu lumea cauţi să te-mpaci,

Urând iubirea în care zaci,

Poeme scrii fără de muză,

Şi pentru toate cauţi scuză.

Te-ncântă flori uitate în vază,

Ferestre care pot opri o rază,

Cuvinte aruncate în dispreţ,

Şi multe lucruri fără preţ.

Adormi mereu înfricoşat,

La piept strângi perna ruşinat,

Visezi acelaşi vis murdar,

Şi-n noapte împrăştii clipe de coşmar.

Nu-mi plac fluturii ,

Cum îmi plăceau odinioară ,

Când primeam plăcere , culoare ,

Nu dureri sfâșietoare.

Nu-mi plac fluturii ,

Acum îi simt în mine ,

Ori de câte ori trec pe lângă tine ,

Și sincer , nu ai merita ,

Nu mi-ai merita fluturii ,

Nici să îi vezi , nu să-i mai simți ,

Pentru ca tu nu poți simți ,

Aripile unui fluture frânt .

Tu nu vrei să simți ,

Aripile unui fluture plăpând ,

Îndurerat , plouat,

Mort de iubire.

Libertatea este Însuși Dumnezeu,

Chiar dacă nimeni nu știe cine este Acesta...

Credința este libertatea ta de a-ți închipui ce vrei!

Voința este libertatea de a crede,

De a nu renunța ușor,

Iar Dumnezeu este partenerul tău nemuritor!

Cine crede în Dumnezeu nu-i niciodată singur,

Chiar aflându-se în cea mai aspră singuratate...

Renegat,uitat,alungat!

Desigur,credința poate fi oarbă,

Este o metaforă doar!

Oamenii sunt orbi în realitate,

Le cercetează pe toate,

Văd doar ce se poate,

Chiar dacă au primit ochi

Ce-i poartă de formă!

(27 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

L-am văzut în firul ierbii,

În flori de măr,de cais și în magnolii,

L-am văzut în zborul lin de vrăbii

Și în trilul duios al privighetorii.

L-am văzut în adieri blânde de vânt,

În dimineți și-n boabele de rouă,

În grânele ieșite din pământ

Și-n raza de soare ce trece prin ziuă.

L-am văzut pe Isus în zâmbet de copil

Și-n bucuria pură din ochii lui,

L-am văzut în culoarea unui flutur fragil

Și în căușuri de inimi în trăirea viului.

L-am văzut pe Isus în toată splendoarea,

Stropea pământul cu iubire,

Cu dragoste mângâia toată suflarea

Îmbrăcând-o în strălucire.