1  

Chemare

Te chem încet, nu ca pe o izbăvire,

ci ca pe-un adevăr ce stă să cadă;
vin cu pași mici, cu inima-n rostire,
ca un pelerin ce-și știe rana.

 

Nu cer să-mi fii adăpost sau soartă,
nici focul ce mistuie fără nume;
doar stai o clipă lângă poartă
și lasă-mi umbra lângă lume.

 

Am învățat tăcerea ta pe de rost,
cum înveți rugăciuni fără răspuns;
te caut nu din lipsă, ci din rost,
dintr-un dor vechi, atent și strâns.

 

Când vin, nu vin să te cuprind,
ci să mă vezi, atât îți cer;
să știu că, pentru-un timp mărunt,
două respirații pot fi cer.

 

Dar chiar atunci, când pasul meu
atinge locul unde ești,
tu te retragi, calmă, aproape greu,
ca și cum apropierea ar fi primejdie.

 

De ce fugi când eu te caut drept,
nu cu strigăt, nu cu lanț?
Ce vină are acest piept
că bate mai devreme-n timp?

 

Spune-mi: ce vezi când mă apropii?
Un zid? Un foc? Un jurământ?
Eu vin cu mâinile goale, șoptit,
și plec mereu mai gol, mai frânt.

 

Dacă iubirea mea te sperie,
spune-mi, și voi rămâne jos;
dar nu mă lăsa în așteptare,
căci dorul meu e viu, nu zgomotos.

 

Nu poate fi sfârșit, îmi spun, ci doar o ceață;
ce-i viu nu piere dintr-un pas înapoi.
Îmi fac din întâmplare o dimineață
și cred că lipsa ta e doar un ocol, nu-un noi.

 

Apoi se rupe calmul, ca un dig vechi:
ce drept ai tu să pleci fără cuvânt?
Am fost chemat să ard, nu să fiu rece,
și ard acum, nedrept și neînvins de gând.

 

Dacă aș fi fost mai rar, mai strâns în mine,
mai puțin viu, mai puțin adevărat,
spune, m-ai fi lăsat să stau cu tine?
Îți dau tăcerea mea la schimb de stat.

 

Dar târgul cade, și rămâne greu
acest gol plin ce nu se mai explică;
îmi port zilele ca pe-un sicriu al meu
și timpul trece, dar nu vindecă.

 

În cele din urmă, învăț să nu te chem.
Nu pentru că durerea s-a sfârșit în mine,
ci fiindcă am priceput, sub timp și semn,
că nu orice apropiere se cuvine.

 

Te las să fii, nu plecare, nu păcat,
ci drum ce nu mi-a fost rânduit pe nume.
Ce n-a putut fi ținut n-a fost furat,
ci doar prea viu pentru aceste lume.

Rămân întreg, deși mai port un gol,
cum poartă marea țărmul ce s-a dus;
iubirea nu dispare, schimbă rol,

și-n loc să strige, stă, cu capul sus.
Astfel mă pierd, și totuși mă adun:
te pierd pe tine, și rămân om bun.


Category: Love poems

All author's poems: Iosif I. Andrei poezii.online Chemare

Date of posting: 26 December 2025

Timp de citire: ~5 min.

Views: 1111

Log in and comment!

Other poems by the author

Mărturisire

Am știut clipa, și n-am oprit-o.
N-am fost luat de vânt sau ceață grea.
Inima mea, lucidă, a lovit-o
pe-a ta, știind prea bine ce făcea.

 

Nu m-a-mpins foamea, nici vreun semn ceresc,
nici întâmplarea, nici vreun dor obscur.
Am vrut. Și-atât. Atât de omenesc,
atât de vinovat, atât de pur.

 

Când trebuia să rămân, am plecat.
Când tăcerea cerea glas, am tăcut.
N-am fost pierdut, am fost prea clar,
și tocmai claritatea m-a pierdut.

 

Nu cer iertare ca să fiu iertat,
nici ca să-mi fie pașii mai ușori.
Cine greșește drept, neîndoit,
nu plânge, stă sub greul propriei erori.

 

Port vina mea ca pe-un cuțit deschis,
nu ca s-ameninț, ci să nu uit.
Mai bine sânge viu, recunoscut,
decât un suflet alb, dar putrezit.

 

Și dacă iadul are-un chip firesc,
nu-i foc, nici strigăt, nici blestem rostit:
e omul care știe ce-a ales
și trăiește drept, cu tot ce-a nimicit.

More ...

Copilăria a murit într-o joi

Țin minte ziua aia.
Era cald.
Dar nu soarele m-a ars,
ci o veste:
„N-o să mai fie niciodată ca înainte.”
Atunci a murit copilăria.
Fără slujbă.
Fără colivă.
Doar cu un „Hai, maturizează-te.”
Și m-am maturizat.
Cu frică.
Cu nedormit.
Cu liste.
Cu vină.

Copilăria a murit într-o joi,
și de atunci, toate zilele sunt joia aia.
O aștept să revină.
Dar n-o mai prind niciodată la autobuz.
Poate merge pe jos.
Sau poate s-a ascuns în beci,
unde nu mai caut nimeni nimic.

More ...

Nu vine nimeni

Timpul trece ca o babă care n-are unde să meargă
dar merge.

Pe prispă e cald, dar în mine s-a făcut rece.
Miroase a busuioc stins.
A tăcere după ce moare cineva
fără să țipe.

Din copilărie au rămas doar vocile care se repetă
când închid ochii.

Nu vine nimeni. Nici măcar eu.

More ...

Să Nu Uităm Nicicând

Nu uitați, români, de lanțurile grele,
De zilele-n genunchi, în întuneric greu,
Când pâinea și cuvântul, sfinte între ele,
Erau strivite-n mâna unui om ateu.

 

Nu uitați, români, de teama care plângea,
În case reci, sub ochiul ce veghea tăcut,
Când frica de o șoaptă orice suflet frângea
Și adevărul nostru fusese prefăcut.

 

În Decembrie, sub ploaia de gloanțe,
La Timișoara s-a aprins lumina,
Cei tineri au ieșit, cu piepturi sfărâmate,
Să stingă jugul ce-ngrozea grădina.

 

Și la București, curajul s-a născut,
Cu sânge scris pe caldarâm fierbinte,
Pe steagul nostru gaura din centru
Spunea o rugă pentru cele sfinte.

 

Nu uitați, români, cum a căzut tiranul,
Cu glasuri mii strigând: „Jos! Libertate!”
Și cum sub cer, chiar în Ajun, neamul
A rupt o haină grea de nedreptate.

 

Dar n-a fost pace, ci praf și înșelare,
Cu bâtele venind să spele „vina,”
Minerii din adânc aduseră uitare,
Dar noi știm bine ce-a fost lumina.

 

Strigați, români, să știe cei ce vin,
Că sângele din piept nu s-a vărsat degeaba!
Pământul nostru-i sacru, cu dor divin,
Și-n amintire arde vie flacăra.

 

Să nu uitați ce-a fost! Să nu lăsați tăcerea
Să pună iarăși lacăt peste noi!
Să țineți vie-n voi mereu puterea
De-a spune adevărul, fie ce-o fi apoi!

 

Căci libertatea n-are preț mai mare
Decât un suflet care e curat,
Ea nu-i moștenire ușor de dat,
Ci e o cruce-n timp, dar necesară.

 

Români, vegheați să nu-și ia loc minciuna,
Să nu se-ntoarcă umbrele din ieri,
E cerul nostru liber, e tot fortuna,
Dar cheia-i doar în voi, spre alte seri.

More ...

Așa mi-o amintesc pe străbunica

Stătea pe banca veche, sub ciorchina de lumină,
și-și aducea aminte-n felul ei, cu vocea ei blajină,
iar când mă vedea venind spre ea, cu joaca mea de copil mic,
zâmbea, ca și cum pentru o clipă viața-i era mai chic.

 

Îmi spunea că m-a crescut, și eu râdeam cum râd copiii,
neștiind că-n visul ei eram scăparea în pustii,
că-n mintea ei cețoasă, eu eram singurul rămas
cu chip curat, cu suflet cald, cu zâmbet fără glas.

 

Azi, dacă-nchid o clipă ochii, o văd cum mă aștepta,
cu basmaua strânsă bine și cu toată dragostea,
și nu-mi reproșez nimic… doar simt că-i datorez
o mângâiere-n timp, acolo unde nu mai pot să merg, dar crez’.

More ...

Balada Neamului Românesc

Din munți înalți și codri seculari,
Se-nalță glasul dacilor cei tari,
Sub Decebal, un neam curat, străbun,
Ce-a rezistat furtunii de oriunde-ar fi venind.

 

Traian, cu legiunile-i de fier,
A scris pe stânci, în sânge și mister,
O Romă nouă-n Dunărea cea mare,
Dar sufletul dacic nu s-a dat în floare.

 

Trecut-au veacuri, valuri peste valuri,
Dar românii rămân străjeri ai țării lor,
Cu voievozi ce-n neguri s-au născut,
Să lupte pentru cerul neabătut.

 

Mihai Viteazul, stea a Unirii,
Ce-a strâns sub sabie toate româniile,
Și-a scris cu sânge în istorie sfântă,
Că libertatea nu se cumpără pe pământă.

 

Ștefan cel Mare, veghea Moldovei,
Cu rugăciuni și arme mântuia poporul,
La Putna, pacea-i stă pe lespede,
Dar sabia lui încă-și caută ecoul.

 

Vlad Țepeș, crunt, drept și de temut,
Cu țepe și cu legi a așezat trecut,
El a făcut din frica altora scut,
Și-a lăsat în cronici un nume absolut.

 

Crai Mircea, între râuri și Carpați,
Pe turci i-a învățat cum mor românii drepți,
La Rovine, o vale de lacrimi și de foc,
Dar țara-i vie, iar el, nemuritor erou.

 

Domnitorii toți, cu sfânta lor lucrare,
Au scris prin lupte temelia cea mare,
Dar și cei simpli, oameni de prin sate,
Au dus pe umeri o țară luminată.

 

Familia Regală, Carol întâi, Maria,
Ne-au dat un chip de națiune mândră,
Unirea Mare, sub Ferdinand cel Drept,
Un neam întreg a fost, în sfârșit, întreg.

 

Antonescu, un nume greu de dus,
În vremuri crude, războiul ne-a condus,
Iar umbrele istoriei îl judecă mereu,
Dar poporul rămâne cu visul său greu.

 

Sub Gheorghiu-Dej și Ceaușescu-apoi,
Lanțuri grele s-au pus din nou pe noi,
Dar Decembrie ’89 ne-a scos la lumină,
Cu sânge am spălat a vremii grea rutină.

 

Azi, România e liberă sub cer,
Dar lupta veche arde-n suflet viu și greu,
Străbunii noștri, eroii, voievozi,
Veghează-n taină din veșnice poduri.

 

Să nu uitați, români, că istoria ne cheamă,
Că dacii și Mihai, Ștefan, regii și toți cei ce n-au teamă,
Au scris pe pielea vremii numele de neam,
Și e datoria noastră să-l ținem viu, curat și demn.

 

Sub cerul liber, din Dacia străbună,
Până-n prezent, e-o cale plină de lumină,
Istoria noastră nu-i doar a lor, ci-a ta,
S-o duci mai departe, pentru țara ta.

More ...

Poems in the same category

Culoarea nopții

Culoarea nopții fără tine

E palidă și mult prea rece

Si nici cu timpul nu-mi va trece

Culoarea nopții, fără tine.

 

More ...

Furt

Mi-am zis că dorm devreme, gata,

Dar somnul… s-a ascuns ca un copil,

Că m-am gândit la tine mult,

Și uite-așa s-a dus, tiptil.

 

Cu ochii plini de stele albastre,

Așa, fără motiv anume,

Mi-ai furat somnul, nu-i nimic,

Că-i cel mai dulce furt din lume.

More ...

Iubire în van

Ea o fecioară pură.

El un bărbat ce nu simte dragostea sufletului.

Amândoi tâlcuiesc,

El crede ca e doar o aventură,

Ea îl iubește până la cer…

 

Totul e în zadar.

E în van să iubești.

E în van să dăruieși.

Oh! Ce dezgust, ce gust amar

Îmi lasă pe limba mea iar.

 

Deși-s obișnuită să scriu despre mine,

Vreau să judec

Doi îndrăgostiți care în final s-au iubit,

Dar iubirea lor s-a sfârșit,

Despărțindu-se destinele.

 

Ea era o bengaleză, cu pielea brună,

Cu buze roșii,mari și dulci,

Cu un trup pur și frumos,

Cu niște ochi căprui,negri fără cusur.

Avea o frumusețe de nedescris…

 

El era un scriitor nebun,

Indecis în propriile alegeri.

Gândindu-se cel mai puțin la consecințe,

Gândindu-se mai mult la fanteziile erotice,

În același timp fiind un om bun.

 

Cei doi se atrag,dar părinții îi resping…

Sufletul lor devenind un simplu pal,

Suferind cumplit,suferind arși de jăraticul

Din focul cel de nestins,

Din focul ce arde de aproape un an.

More ...

Dragostea din ochii unui tată de fată

„O iubire adevărată începe din prietenie,
Un sărut pe frunte, poate și un trandafir
Și-o promisiune simplă.” -Așa a zis tati că e dragostea.
„Ea nu se termină
Și vine când vede ea că ești gata să o primești
Sau când fugi de iubire,
dar ea vine din urmă după a ta inimă.
Depășind orice obstacol.”



Așteptând să vină această prietenie tu ai apărut.
Stângaci, timizi, dar uite o prietenie, un sărut și un trandafir crezut pierdut,
O și acum și o promisiune, simplă
Dar cu greutate în sufletele noastre.

 

Peste zeci, chiar sute de ani,
Cu părul alb, dar tineri
împreună cu trandafirul crezut pierdut,
Acel prim simbol al iubirii, acum uscat la exterior,
Dar ce păstrează atâtea amintiri,
Voi spune, din nou: „Tati ai avut dreptate,
Uite-ne aici,
iubindu-ne ca-n prima zi
și la fel de stângaci, parcă timizi luptăm pentru această iubire pură descrisă de tine!”

More ...

Albastru

Ai furat cerul, nici nu știi,

L-ai pus în ochii tăi fără să vrei,

Și-acum, când plouă, plouă cu povești,

Și-n fiecare strop e-un pic din ei.

 

Când îl privesc, e trist și gol,

Își caută culoarea-n lumea noastră,

Se mistuie-ntr-un dor de tine,

Și de privirea ta albastră.

 

Un viscol blând se-mbracă-n dor,

Cu roua ce se așterne-n zori,

Și-n ochii tăi adânci, ușor,

Se-adună albastrul viselor.

 

Sclipiri albastre, dulci fiori,

Când luna crapă cerul vechi,

Eu știu ca dorul nu e-n zori,

Ci-n clipa-n care tu… nu pleci.

More ...

Te Iubesc

Mai mult decât pe mine Te Iubesc

Mai mult decât oricine Te Iubesc

Mai mult decât pe tine nu doresc

Mai mult decât fărâme să primesc

 

Mai mult decât o lume Te Iubesc

Mai mult decât se-aude Te Iubesc

Mai mult nu poate spune ‘Te Iubesc’

Îl simt cum mă supune ‘Te Iubesc’

 

Eu Te Iubesc mai mult de-o sare în bucate

Mai mult soare, de pământ sau line ape

Mai mult de aur, de argint sau nestemate

Mai mult de-un simplu ‘Te Iubesc’ nici că se poate

 

Eu Te Iubesc mai mult de azi, mai mult de mâine

Mai mult de tot ce viețuiește-n astă lume

Prezența ta strălucitoare mă supune

Ajung să fiu un fel de tu în expansiune

 

Eu Te Iubesc mai mult de-un vers, mai mult de șoapte

Mai mult de strâmbe jurăminte aromate

Scriu ‘Te Iubesc’ de-mi umple paginile toate

Spun ‘Te Iubesc dar nu m-auzi căci ești departe

 

Eu Te Iubesc rostind cuvinte-adevărate

Le-ai înecat în lacrimi sute înodate

Lumina stinsă ascunzându-mi realitate

Rămas în beznă-mi umblă zilele blazate

 

Nici tu pe tine nu iubești cât eu pe tine

Te am în suflet și în tot ce arde-n mine

Eu aș putea să te privesc pân’ la orbire

Chiar Te Iubesc și-ți spun că nu mă pot abține

 

Mai mult de cauți nu găsești decât în carte

Doar în povești iubirea nu are păcate

Primind  minciuni ce par a fi adevărate

Te-oi mulțumi c-un te iubesc ieșit din coate

 

Te voi iubi pân-or cădea frunzele toate

Când vor seca urmele tălpilor voalate

Umblând doar sufletele-n zbor înstrăinate

Un ‘Te Iubesc’ va asfinți lipsit de fapte

More ...

Support Poezii Online

Your support helps Poezii Online grow. Your donation supports development, improvements, and this space dedicated to personal creations - a place where poetry and literary text bring inspiration, calm, and a breath of air for the soul.

Thank you for helping poetry live on. 🤍