Moartea vine ca o veste din sat
„Ai auzit de Bădică?”
Așa începe.
Ca o șoaptă.
Ca o bârfă.
Dar e sfârșit.
Moartea nu urlă.
Nu bate în ușă.
Intră, ca o pisică bătrână.
Se așază. Și tace.
Bădică era om bun.
Zâmbea.
Acum zâmbește o poză în geam.
Azi punem pomii de iarnă.
Mâine punem cruci.
Așa merge timpul în sat.
Din colind, în colivă.
Poems in the same category
Un pahar cu vorbe dulci
Hai să bem
un pahar cu vorbe dulci
și după ce ne amețim
trecem la tărie
pe bază de iubire.
Dacă ne doare capul
luăm limonadă,
ne trezim
și începem din nou
cu un pahar cu vorbe dulci.
(All rights reserved)
Eva
O lumină violetă pătrunde tot și, în special,
tot ce se crapă; buze pietrificate, sentimente
uitate, precum și stări amăgitoare de fericire.
Această lumină este o culoare, ce împodobește
urechea unei femei ; ureche, care poate auzi ;
un cântec violet ascuns în taina sânului~
frunze pentru a acoperi răni vechi; dureri după
dureri ; goliciune. Această femeie știe că tot
ceea ce strălucește nu este doar aur în universul
ei paralel ; templu, refracție, dispersie. Învață
cum să–și înfingă dinții într-un măr și-i înfinge
din nou până când acesta se crapă ; a mușca,
remușcare. Ulterior, ea mestecă pentru a se
hrăni; deschidere, transformare ; Ea are nevoie
de sentimentul conștiinței de sine; reflexie de
lumină pe marginea propriului ei abis; cruditate
lăptoasă, matitate, creștere, prăsire și maturație
de toamnă; părăsire. Subconștientul ei este un
cavou în care zace o puritate primară, puerilism.
Viața ei este o zbatere pentru nimic; o ramură
din pomul cunoașterii, care nu va înflori niciodată;
sămânță, a germina. Ea este încă existentă și vie
sub cerul ei plin de nori, îndepărtat și apatic ;
crepuscul trist. Ea are nevoie de o sărutare sfântă
pentru galaxia ei de sentimente. Aude sâsâitul șarpelui,
verde la față, și freamătul frunzelor ; mască~
fie alba, fie roșie, fie galbenă, fie cafenie. Viața ei
este întunecare. Ea nu vrea să se dezumanizeze.
Umbra ei este o formă în spațiu, una eterică.
Ea înțelege semnificația fructului interzis, pe care
îl păstrează în căușul iubirii ; zbârcire, mumificare.
Poezie de Marieta Maglas
Erou
Pictor trist în visul meu
Mă pictez ca un erou
Salvându-te pe tine
Pentru mine.
Amândoi într-un tablou
Tu ești sunet, eu ecou
Extensia sufletului meu,
Mă pictez al tău erou.
Și prin negura uitării
Tu ești numele iubirii
În visul meu… eu visul tău,
Mă visezi al tău erou.
Și-n albastrul mării
În căderea serii
Gânduri zboară-ntr-un ecou
Mă visez al tău erou.
Te salvez de la uitare
Și te mângâi cu o floare
Eternitatea ne așteaptă
Într-o lume dreaptă.
Tu ești pată de culoare
Eu sunt singur și mă doare
Te pictez cum te-am iubit…
Povestea mea fără sfârșit.
(autor: Aurel Alexandru Donciu / Creatie aparuta in volumul Soaptele Noptii ( editura Galaxia Gutenberg, 2020 ) si in volumul Cub de gheață ( editura Etnous, 2020 ) Toate drepturile rezervate.
O ultimă îmbratișare
Tu pentru mine.. c-o inima de gheață
Eu pentru tine... cu sufletul fierbinte
Si-asa vom înainta în viață
Doar aducându-ne aminte!
Tu doar cu gandul rece
Eu cu un vis ca o văpaie,
Viața-ntreagă ne-om petrece
Când în soare, când în ploaie.
Tu tăios cu vorbe seci
Eu cu vorbe iubitoare...
Într-o zi ai sa-ntelegi,
Cât mi-am dorit o ultimă imbratișare....
O vorbă...
O vorbă mult prea rea,
Ai aruncat fără căință,
Și a lăsat în urma sa,
Noian de suferință.
O vreme de tăcere,
În calea mea ai pus,
Și ochiu-ntruna cere,
O lacrimă în plus.
Un gest de amăgire,
Pe chip ți se arată,
Iar pura mea iubire,
E-n turnuri ferecată.
Și stau de atâta vreme,
Arzând cu doru-n piept,
Iar inima se teme,
Că veșnic o s-aștept.
Un pahar cu vorbe dulci
Hai să bem
un pahar cu vorbe dulci
și după ce ne amețim
trecem la tărie
pe bază de iubire.
Dacă ne doare capul
luăm limonadă,
ne trezim
și începem din nou
cu un pahar cu vorbe dulci.
(All rights reserved)
Eva
O lumină violetă pătrunde tot și, în special,
tot ce se crapă; buze pietrificate, sentimente
uitate, precum și stări amăgitoare de fericire.
Această lumină este o culoare, ce împodobește
urechea unei femei ; ureche, care poate auzi ;
un cântec violet ascuns în taina sânului~
frunze pentru a acoperi răni vechi; dureri după
dureri ; goliciune. Această femeie știe că tot
ceea ce strălucește nu este doar aur în universul
ei paralel ; templu, refracție, dispersie. Învață
cum să–și înfingă dinții într-un măr și-i înfinge
din nou până când acesta se crapă ; a mușca,
remușcare. Ulterior, ea mestecă pentru a se
hrăni; deschidere, transformare ; Ea are nevoie
de sentimentul conștiinței de sine; reflexie de
lumină pe marginea propriului ei abis; cruditate
lăptoasă, matitate, creștere, prăsire și maturație
de toamnă; părăsire. Subconștientul ei este un
cavou în care zace o puritate primară, puerilism.
Viața ei este o zbatere pentru nimic; o ramură
din pomul cunoașterii, care nu va înflori niciodată;
sămânță, a germina. Ea este încă existentă și vie
sub cerul ei plin de nori, îndepărtat și apatic ;
crepuscul trist. Ea are nevoie de o sărutare sfântă
pentru galaxia ei de sentimente. Aude sâsâitul șarpelui,
verde la față, și freamătul frunzelor ; mască~
fie alba, fie roșie, fie galbenă, fie cafenie. Viața ei
este întunecare. Ea nu vrea să se dezumanizeze.
Umbra ei este o formă în spațiu, una eterică.
Ea înțelege semnificația fructului interzis, pe care
îl păstrează în căușul iubirii ; zbârcire, mumificare.
Poezie de Marieta Maglas
Erou
Pictor trist în visul meu
Mă pictez ca un erou
Salvându-te pe tine
Pentru mine.
Amândoi într-un tablou
Tu ești sunet, eu ecou
Extensia sufletului meu,
Mă pictez al tău erou.
Și prin negura uitării
Tu ești numele iubirii
În visul meu… eu visul tău,
Mă visezi al tău erou.
Și-n albastrul mării
În căderea serii
Gânduri zboară-ntr-un ecou
Mă visez al tău erou.
Te salvez de la uitare
Și te mângâi cu o floare
Eternitatea ne așteaptă
Într-o lume dreaptă.
Tu ești pată de culoare
Eu sunt singur și mă doare
Te pictez cum te-am iubit…
Povestea mea fără sfârșit.
(autor: Aurel Alexandru Donciu / Creatie aparuta in volumul Soaptele Noptii ( editura Galaxia Gutenberg, 2020 ) si in volumul Cub de gheață ( editura Etnous, 2020 ) Toate drepturile rezervate.
O ultimă îmbratișare
Tu pentru mine.. c-o inima de gheață
Eu pentru tine... cu sufletul fierbinte
Si-asa vom înainta în viață
Doar aducându-ne aminte!
Tu doar cu gandul rece
Eu cu un vis ca o văpaie,
Viața-ntreagă ne-om petrece
Când în soare, când în ploaie.
Tu tăios cu vorbe seci
Eu cu vorbe iubitoare...
Într-o zi ai sa-ntelegi,
Cât mi-am dorit o ultimă imbratișare....
O vorbă...
O vorbă mult prea rea,
Ai aruncat fără căință,
Și a lăsat în urma sa,
Noian de suferință.
O vreme de tăcere,
În calea mea ai pus,
Și ochiu-ntruna cere,
O lacrimă în plus.
Un gest de amăgire,
Pe chip ți se arată,
Iar pura mea iubire,
E-n turnuri ferecată.
Și stau de atâta vreme,
Arzând cu doru-n piept,
Iar inima se teme,
Că veșnic o s-aștept.
Other poems by the author
Gând pentru cei ce pleacă
Se duc pe rând, ca fumul sub pleoape,
Ca vântul ce n-are hotar,
Se duc fără urme, fără șoapte,
Și lasă tăcerea amar’.
Pe umeri duc umbre și ploi,
În palme, doar visul trecut,
În ochi, doar lumina din noi
Ce arde, dar n-a mai durut.
Și-i strigă pământul pe nume,
Dar glasul li-i piatră și scrum,
Rămân doar icoane postume
Pe ziduri uitate de drum.
Se duc… și ce frig e-n odaie,
Și ce pustiu în priviri!
Rugina din suflet mai taie
Un dor fără amintiri.
Satul de altădată
Mai ții tu minte, sat bătrân,
Când fierbea laptele-n căldări,
Când râdeau pruncii pe la fân
Și miroseau a flori și mări?
Când clopotele-n zori băteau
Și-n curți mirosea-a pâine coaptă,
Când păsări albe se-ntorceau
Și ulița era netoaptă?
Când joia stăteau la răscruci
Bătrânii-n straie de lumină,
Vorbind de morți, de vremi mai dulci,
Cu ochii plini de rădăcină?
Acum doar vântul mai șoptește
Prin case stinse, fără fum,
Doar ploaia ușilor jelește
Și scârțâie-ntristat pe drum.
În prag, bunica nu mai iese,
Nici tata nu mai sapă-n vie...
Doar luna peste văi culese
Mai poartă visul dintr-o mie.
Și-mi pare că aud în noapte
Un bucium stins, un pas uitat...
Dar nimeni nu mai vine-n șoapte—
S-a dus și ultimul băiat.
Te-aș fi iubit...
Te-aș fi iubit cum vântul plânge
În nopți cu lună fără somn,
Cum dorul vechi în piept se frânge
Când bate-n tâmple ca un domn.
Te-aș fi iubit ca-n basme, sfântă,
Cu flori de mac și vis curat,
Dar lumea noastră prea măruntă
Ne-a stins iubirea-ntr-un păcat.
Te-aș fi iubit pe căi de seară,
Prin ploi de toamnă fără rost,
Dar ai plecat, iubirea moare—
Și-mi ești străină cum mi-ai fost.
Și totuși, umbrele din mine
Îți mai șoptesc un gând târziu...
Te-aș fi iubit... dar nu știu cine
Ne-a blestemat să nu mai fiu.
Copilăria a murit într-o joi
Țin minte ziua aia.
Era cald.
Dar nu soarele m-a ars,
ci o veste:
„N-o să mai fie niciodată ca înainte.”
Atunci a murit copilăria.
Fără slujbă.
Fără colivă.
Doar cu un „Hai, maturizează-te.”
Și m-am maturizat.
Cu frică.
Cu nedormit.
Cu liste.
Cu vină.
Copilăria a murit într-o joi,
și de atunci, toate zilele sunt joia aia.
O aștept să revină.
Dar n-o mai prind niciodată la autobuz.
Poate merge pe jos.
Sau poate s-a ascuns în beci,
unde nu mai caut nimeni nimic.
Toamna din mine
Mi-ai lăsat în vene o toamnă
Și pleoapele grele de ploi,
În piept îmi cad frunze uscate,
Și pașii îmi sună goi.
Tu ești vara ce s-a stins devreme,
Lăsând în pământ doar noroi,
Eu sunt copacul care te-a crezut,
Și care azi moare-ntr-un foșnet vioi.
Dar toamna nu plânge, doar știe
Că iernile vin și se duc,
Și chiar de azi tremură vântul,
O, tu, icoană de cenușă
O, tu, icoană de cenușă,
Cu trup de vis și pas tăcut,
Mi-ai fost lumina cea nespusă
Și blestemul necunoscut.
Din ochii tăi făcusem soare,
Din glasul tău – dumnezeire,
Dar m-ai lăsat doar arsurare,
Doar scrum și vânt și rătăcire.
Pe buza nopții te chemam
Ca un nebun pierdut prin stele,
Și-n palma mea te-nchinam
Cu rugi murdare de mărgele.
Te-am dus în gând ca pe-o icoană,
Ca pe-un păcat, ca pe-un blestem,
Dar ai fost doar o umbră vană,
Doar vis pierdut, doar frig și lemn.
Și-n brațe când mi-ai fost străină,
Și-n ochi când n-ai mai fost a mea,
Am înțeles că doru-alină
Doar morții ce nu pot uita.
Dar eu, o, Doamne, sunt osândă,
Să te iubesc fără să fii,
Să-mi ardă gura ta flămândă
Pe buze-n nopțile pustii
Gând pentru cei ce pleacă
Se duc pe rând, ca fumul sub pleoape,
Ca vântul ce n-are hotar,
Se duc fără urme, fără șoapte,
Și lasă tăcerea amar’.
Pe umeri duc umbre și ploi,
În palme, doar visul trecut,
În ochi, doar lumina din noi
Ce arde, dar n-a mai durut.
Și-i strigă pământul pe nume,
Dar glasul li-i piatră și scrum,
Rămân doar icoane postume
Pe ziduri uitate de drum.
Se duc… și ce frig e-n odaie,
Și ce pustiu în priviri!
Rugina din suflet mai taie
Un dor fără amintiri.
Satul de altădată
Mai ții tu minte, sat bătrân,
Când fierbea laptele-n căldări,
Când râdeau pruncii pe la fân
Și miroseau a flori și mări?
Când clopotele-n zori băteau
Și-n curți mirosea-a pâine coaptă,
Când păsări albe se-ntorceau
Și ulița era netoaptă?
Când joia stăteau la răscruci
Bătrânii-n straie de lumină,
Vorbind de morți, de vremi mai dulci,
Cu ochii plini de rădăcină?
Acum doar vântul mai șoptește
Prin case stinse, fără fum,
Doar ploaia ușilor jelește
Și scârțâie-ntristat pe drum.
În prag, bunica nu mai iese,
Nici tata nu mai sapă-n vie...
Doar luna peste văi culese
Mai poartă visul dintr-o mie.
Și-mi pare că aud în noapte
Un bucium stins, un pas uitat...
Dar nimeni nu mai vine-n șoapte—
S-a dus și ultimul băiat.
Te-aș fi iubit...
Te-aș fi iubit cum vântul plânge
În nopți cu lună fără somn,
Cum dorul vechi în piept se frânge
Când bate-n tâmple ca un domn.
Te-aș fi iubit ca-n basme, sfântă,
Cu flori de mac și vis curat,
Dar lumea noastră prea măruntă
Ne-a stins iubirea-ntr-un păcat.
Te-aș fi iubit pe căi de seară,
Prin ploi de toamnă fără rost,
Dar ai plecat, iubirea moare—
Și-mi ești străină cum mi-ai fost.
Și totuși, umbrele din mine
Îți mai șoptesc un gând târziu...
Te-aș fi iubit... dar nu știu cine
Ne-a blestemat să nu mai fiu.
Copilăria a murit într-o joi
Țin minte ziua aia.
Era cald.
Dar nu soarele m-a ars,
ci o veste:
„N-o să mai fie niciodată ca înainte.”
Atunci a murit copilăria.
Fără slujbă.
Fără colivă.
Doar cu un „Hai, maturizează-te.”
Și m-am maturizat.
Cu frică.
Cu nedormit.
Cu liste.
Cu vină.
Copilăria a murit într-o joi,
și de atunci, toate zilele sunt joia aia.
O aștept să revină.
Dar n-o mai prind niciodată la autobuz.
Poate merge pe jos.
Sau poate s-a ascuns în beci,
unde nu mai caut nimeni nimic.
Toamna din mine
Mi-ai lăsat în vene o toamnă
Și pleoapele grele de ploi,
În piept îmi cad frunze uscate,
Și pașii îmi sună goi.
Tu ești vara ce s-a stins devreme,
Lăsând în pământ doar noroi,
Eu sunt copacul care te-a crezut,
Și care azi moare-ntr-un foșnet vioi.
Dar toamna nu plânge, doar știe
Că iernile vin și se duc,
Și chiar de azi tremură vântul,
O, tu, icoană de cenușă
O, tu, icoană de cenușă,
Cu trup de vis și pas tăcut,
Mi-ai fost lumina cea nespusă
Și blestemul necunoscut.
Din ochii tăi făcusem soare,
Din glasul tău – dumnezeire,
Dar m-ai lăsat doar arsurare,
Doar scrum și vânt și rătăcire.
Pe buza nopții te chemam
Ca un nebun pierdut prin stele,
Și-n palma mea te-nchinam
Cu rugi murdare de mărgele.
Te-am dus în gând ca pe-o icoană,
Ca pe-un păcat, ca pe-un blestem,
Dar ai fost doar o umbră vană,
Doar vis pierdut, doar frig și lemn.
Și-n brațe când mi-ai fost străină,
Și-n ochi când n-ai mai fost a mea,
Am înțeles că doru-alină
Doar morții ce nu pot uita.
Dar eu, o, Doamne, sunt osândă,
Să te iubesc fără să fii,
Să-mi ardă gura ta flămândă
Pe buze-n nopțile pustii