Moartea vine ca o veste din sat

Te-aș telefona, dar mi-e teamă de tine,
Nu de respingere, nu de cuvânt,
Ci de clipa aceea în care prin mine
Va trece din nou același pământ.

Te-aș telefona… să-ți spun că e seară,
Că orașul e rece și plouă banal,
Dar știu că-n spatele fiecărei silabe amară
Ar sta un „mi-e dor” visceral.

Au trecut luni. Nu le-am numărat.
Le-am simțit ca pe o boală lentă.
M-am obișnuit să fiu fragmentat,
Să-mi port absența ca pe-o prezență absentă.

Mi-ai spus că dragostea nu-i suficientă,
Că viața cere alt echilibru, alt drum.
Dar eu nu știu iubi la sută la sută absentă,
Eu ard. Eu rămân. Eu consum.

Te-aș telefona… dar dacă vocea ta
Va fi liniștită? Străină? Curată?
Dacă n-ai să tremuri nici cât o secundă
Și eu voi rămâne doar umbra din dată?

Îți jur, am încercat să te las.

Să te pun într-un sertar închis.
Dar inima mea n-are zăvor de atlas,
Și dorul nu știe ce-i interzis.

Dorm puțin. Visez mult.
Și-n fiecare vis mă alegi.
Mă ții de mână. Îmi spui că ascult.
Și dimineața mă lași să înțeleg.

Te-aș telefona…
Nu ca să cer.
Nu ca să reproșez.
Ci ca să știu dacă iubirea noastră
Mai respiră măcar prin greșeală.

Pentru că în mine nu s-a terminat.
În mine abia acum începe.
Acum, când nu mai ești.
Acum, când fiecare stradă te are.
Acum, când orice femeie e doar o comparație pierdută.

Te vreau.
Nu metaforic.
Nu poetic.
Te vreau cu febra cu care bolnavul vrea aer.
Te vreau cu disperarea cu care condamnatul vrea grațiere.
Te vreau cu toată rușinea bărbatului care încă iubește.

Te-aș telefona…
Și poate ai spune „e târziu”.
Dar pentru mine timpul s-a oprit în clipa
În care ai plecat fără să te întorci.

Nu știu dacă mai sunt mândru.
Nu știu dacă mai sunt tare.
Știu doar că în fiecare noapte
Îmi vine să-ți strig numele.

Și dacă n-ai să vii,
Dacă iubirea ta s-a mutat în alt piept,
Eu tot voi rămâne aici,
Cu inima deschisă,
Ca o biserică fără credincioși.

Te-aș telefona…
Dar mi-e teamă că dacă îți aud vocea
Nu voi mai putea trăi
Fără ea.

Te chem încet, nu ca pe o izbăvire,

ci ca pe-un adevăr ce stă să cadă;
vin cu pași mici, cu inima-n rostire,
ca un pelerin ce-și știe rana.

Nu cer să-mi fii adăpost sau soartă,
nici focul ce mistuie fără nume;
doar stai o clipă lângă poartă
și lasă-mi umbra lângă lume.

Am învățat tăcerea ta pe de rost,
cum înveți rugăciuni fără răspuns;
te caut nu din lipsă, ci din rost,
dintr-un dor vechi, atent și strâns.

Când vin, nu vin să te cuprind,
ci să mă vezi, atât îți cer;
să știu că, pentru-un timp mărunt,
două respirații pot fi cer.

Dar chiar atunci, când pasul meu
atinge locul unde ești,
tu te retragi, calmă, aproape greu,
ca și cum apropierea ar fi primejdie.

De ce fugi când eu te caut drept,
nu cu strigăt, nu cu lanț?
Ce vină are acest piept
că bate mai devreme-n timp?

Spune-mi: ce vezi când mă apropii?
Un zid? Un foc? Un jurământ?
Eu vin cu mâinile goale, șoptit,
și plec mereu mai gol, mai frânt.

Dacă iubirea mea te sperie,
spune-mi, și voi rămâne jos;
dar nu mă lăsa în așteptare,
căci dorul meu e viu, nu zgomotos.

Nu poate fi sfârșit, îmi spun, ci doar o ceață;
ce-i viu nu piere dintr-un pas înapoi.
Îmi fac din întâmplare o dimineață
și cred că lipsa ta e doar un ocol, nu-un noi.

Apoi se rupe calmul, ca un dig vechi:
ce drept ai tu să pleci fără cuvânt?
Am fost chemat să ard, nu să fiu rece,
și ard acum, nedrept și neînvins de gând.

Dacă aș fi fost mai rar, mai strâns în mine,
mai puțin viu, mai puțin adevărat,
spune, m-ai fi lăsat să stau cu tine?
Îți dau tăcerea mea la schimb de stat.

Dar târgul cade, și rămâne greu
acest gol plin ce nu se mai explică;
îmi port zilele ca pe-un sicriu al meu
și timpul trece, dar nu vindecă.

În cele din urmă, învăț să nu te chem.
Nu pentru că durerea s-a sfârșit în mine,
ci fiindcă am priceput, sub timp și semn,
că nu orice apropiere se cuvine.

Te las să fii, nu plecare, nu păcat,
ci drum ce nu mi-a fost rânduit pe nume.
Ce n-a putut fi ținut n-a fost furat,
ci doar prea viu pentru aceste lume.

Rămân întreg, deși mai port un gol,
cum poartă marea țărmul ce s-a dus;
iubirea nu dispare, schimbă rol,

și-n loc să strige, stă, cu capul sus.
Astfel mă pierd, și totuși mă adun:
te pierd pe tine, și rămân om bun.

De-ai ști, străine, ce pământ călci,
Ai îngenunchea pe loc, ai plânge,
Căci România, țara din adânci,
Are răni ce dor, dar nu se stinge.

Din lutul sfânt, din glie și din sânge,
Au crescut stejarii, mândri, drept,
Sub cerul care veșnic ne ajunge,
Ne leagă dorul neamului în piept.

Carpații poartă doruri milenare,
Din fiecare piatră curge-un cânt,
Și Dunărea, albastră, cu răbdare,
Ne țese veșnic numele în vânt.

Pe dealuri unduiesc țărani cu coasa,
Iar țarina își cerne rodul greu,
E casa lor, e sfântă, e frumoasa,
Și nu se vinde pragul strămoșesc mereu.

Copiii cresc cu dorul de colinde,
În suflet le răsună glasul vechi,
Iar steagul țării fluturând cuvânt de sfinte
Le-aduce lacrimi calde sub arini.

Din munți înalți, din codri ce suspină,
Din pâinea caldă scoasă din cuptor,
Se-aude România, glia plină
De vis și trudă, jertfă și fior.

Când cerul plânge, plânge cu lumină,
Când răul vine, noi rămânem frați,
Ne ținem locul, glia, rădăcina,
Căci n-am fost niciodată aplecați.

Sărut pământul sfânt sub talpa goală,
Sărut o cruce veche de pe deal,
În glasul mamei, liniștea mă cheamă:
"Tu ești român, iar asta nu-i banal."

Și-am să rămân, cu sufletul în glie,
Un strop din ce-au lăsat cei din trecut,
România mea, icoană vie,
Sărutul tău e darul absolut.

În mine cade seara fără glas,
Ca o scrisoare arsă pe furiș,
Iar gândul tău, un clopot fără ceas,
Se pierde-n lutul visului deschis.

Te-am pus în nume nerostite, reci,
Ca pe-o lumină ce nu vrea să fie,
Și te-am lăsat să treci prin ani întregi
Fără să știi că-mi ești tărie.

Acum tăcerea poartă chipul tău,
Dar nu te strig, nici nu te chem,
Căci orice dor ce strigă prea mereu
Se stinge-n sine, fără semn.

Rămân o umbră care știe
Că n-a greșit iubind prea mult,
Doar a uitat că veșnicia
Nu vine niciodată la un cult.

Și poate-ntr-un târziu, când nu voi fi,
Va înflori ceva din ce-am tăcut,
Un gând, o frunză, o tărie
Din tot ce n-am cerut.

Eram bătrân și stăteam la prag,
Cu mâinile-n genunchi, ca doi străini,
Când am văzut venind pe drum
Un tânăr drept, cu ochii plini.

Mergea cum mergeam odată eu,
Cu pas ușor, neatent la ani,
Și-n mersul lui am recunoscut
Greșelile mele tinerești, ca niște bani
Pierduți pe drum, fără socoteală.

S-a oprit în fața mea tăcut
Și m-a privit fără rușine.
— Nu mă mai ții minte? mi-a spus.
— Sunt tu, dar fără de mâine.

Avea în glas o nepăsare
Care m-a durut mai mult ca moartea,
Căci el credea în toate atunci,
Iar eu nu mai credeam nici noaptea.

L-am întrebat de ce-a venit,
Căci n-am nimic să-i mai dau;
Mi-a spus: Te iau de mână-napoi,
Că te-ai pierdut prea rău.

Și m-a apucat cu palma caldă,
Cum nu mai fusese de mult,
Și-n clipa-aceea am simțit
Cât timp mi-a fost de mult tăcut.

Am mers o vreme fără glas,
Pe drumul vechi, copilăresc;
El îmi arăta ce-am fost odat’
Și ce n-am știut să iubesc.

Mi-a spus de zilele pierdute,
De frica mea de a trăi,
De toate da-urile spuse prea târziu
Și de nu-urile grăbite, știi.

— Nu te judec, mi-a spus încet,
Te-am așteptat o viață-ntreagă.
Și-atunci am plâns ca un copil
Ce-și regăsește mama-n pragă.

Când am ajuns la margini de sat,
El s-a oprit și mi-a dat drumul:
— De-aici mergi singur, mi-a zis blând,
Eu nu pot trece tot drumul.

Și-n timp ce se-ntorcea ușor,
Am înțeles, fără cuvinte,
Că nu tinerețea m-a părăsit,
Eu am plecat prea mult din mine.

Acum stau iar la vechiul prag,
Dar nu mai sunt chiar singur, parcă:
Mă ține cineva de mână
Dintr-o vreme care nu pleacă.

In the tapestry of life, where threads intertwine,
There's a story unfolding, a romance divine.
Your heart dances in rhythms so true,
In the glow of new love, as tender as dew.

I see you, radiant, with a sparkle in your eyes,
A heart full of dreams that touch the skies.
A boy who sees your beauty, both inside and out,
Whose affection, like spring, blossoms without doubt.

May your love be a garden, lush and serene,
Where every moment feels like a dream.
May he hold you gently, with care so profound,
A love that's unwavering, a bond tightly bound.

You are a gem, rare and refined,
With a spirit so kind, and a heart that's aligned.
You deserve a love that's pure, steadfast, and bright,
A love that will cradle you, day and night.

In the quiet moments, when the world fades away,

May his love be the comfort that makes you stay.
In laughter and joy, and in whispers so sweet,
May your hearts be as one, in perfect beat.

For I, a hopeless romantic, have felt the sting,
Of love that flew away, like a bird on the wing.
A year of togetherness, replaced in a breath,
Left me in shadows, in the chill of regret.

But this is for you, a wish from my soul,
May your love story be one that's beautifully whole.
May he cherish you deeply, with passion and grace,
May you always find solace in his embrace.

In your eyes, I see the light of a thousand stars,
In your smile, the promise of healing scars.
May he be your anchor, in the tempest's roar,
A beacon of love, guiding you to the shore.

Remember, dear, you are worthy and bright,
With a heart that's pure, and a spirit of light.
May his love be the balm, the tender touch,
That assures you always, you are loved so much.

So here's to you, in this journey you start,
With hope and love, from the depths of my heart.
May your story be beautiful, your days filled with cheer,
May you find in his arms, a love that's sincere.

For in this vast world, you deserve the best,
A love that's enduring, a haven of rest.
May your path be strewn with flowers and song,
May your heart find the place where it truly belongs.

Un lucru îmi este clar deja.

Tu nu vei mai fi în viața. 

Vei fi umbra ce-mi omoară speranța.

Iubeam, și încă iubesc apa 

Însă m-am înecat în ea

Oare voi mai găsi ceva 

Să înlocuiască apa

Tu, tu erai apa din viața mea

Cuvintele nu-mi tot exprima tristețea

Dar nici nu aș vrea

Iubesc această iarbă,

Iubesc această plantă,

cu un gust amar la început,

iar apoi mă trimite jos în pantă,

și de natură simt un amor,

și aud pietrele cum cântă în cor.

Acum totul zboară,

casele zboară,

blocul zboară,

metroul, deasupra orașului zboară,

prietena îmi cântă la chitară,

și ea e la fel de sus ca mine,

și ea se simte la fel de bine,

ceasul zboară,

părul ei pe pat zboară,

sau se desfașoară,

sunt în spațiu, cel mai sus din țară,

vântul de pe lună cântă ca o vioară,

zboară-n jurul meu o farfurioară,

ea mă doboară,

dar suntem pe scară,

și mergem în cămară,

timpul zboară,

legătura nu se păstrară,

ea nu mai apară,

și înaintară,

nu mai trage de sfoară.

Simt un miros de iarbă-n barbă,

Până dimineață voi deveni verdeață,

Simt sim cum îmi crește iarbă-n barbă,

Până dimineață voi deveni verdeață.

Albinele mă ridică in zbor,

dar mă scapă și cad în gol,

și mă duc rostogol,

până dau de un profet,

și se uită la mine cu-n rânjet,

și-mi dă cristalele imortalității

ce aduc „bogății”.

Vreme rece de-aș avea

Să mă ducă la inima ta,

Să ajung printr-un vânt,

Poate la tine în gând.

Vreme caldă de-aș fi

Să-mi zâmbești ca și copiii

Care ies la joacă încântați,

Fără a fi deprimați.

Vreme neutră tu ești,

Te găsesc în cer și ape,

Tot în vise îmi zâmbești,

Înconjurat de flori aparte.

Vreme, tu, dacă exiști,

Poate mă vei revedea,

Vreme, tu știi să explici

Cât de mult o iubea.

Cât chipul meu deasupra ta...

Prin valuri te iubește...

Să știi că-n piept eu am o stea...

Ce-n hău cumplit trăiește...

Și cât mă scurg prin ochii tăi...

Agațăte de mine...

Căci știu ce-n lumea asta vrei...

Și ce se-ascunde-n tine...

În lume să iubești e greu...

Și nu-i o fericire...

Căci nu-l cătăm pe Dumnezeu...

Și nu avem iubire...

Și totate-mi par... Că-ncet se sting...

În lumea fără stele...

Cât ochi cu negru se aprind...

Cu gândurile lor “grele”...

Simt cât de grea îmi este inima,

De când ai plecat de lângă mine,

Iar ochiul nu-mi reține lacrima,

Și din plâns nu pot a mă abține

Găndul îmi zboară în neștire,

Iar amintirile mă răscolesc,

Ceața s-a pus pe-a mea privire,

Biletul nu reușesc să îl citesc

Încerc să-mi găsesc liniștea,

Să reflectez la ce s-antâmplat,

Să-mi oblojesc puțin durerea,

Și să-mi explic de ce-ai plecat

Discuții între noi au existat,

Dar niciodată n-a fost ceartă,

Unul pe altul ne-am iertat,

Nimic nu arăta să ne despartă

Într-un târziu am citit scrisul,

Prin care sec m-a anunțat,

Că vrea să-și împlinească visul,

Și-n mănăstire, la Domnul...

a intrat!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!