Moartea vine ca o veste din sat

Pe ruina cu veacuri sub pașii târzii,
ne-am stat ca doi regi fără țară-n pustii.
Sub umbra Copacului, vechi și tăcut,
ne-am spus ce doar inima știe sărut.

Tu, cu o rochie plină de zori,
eu, cu un dor ce străpunge fiori.
Cetatea tăcea. Dar nu era moartă.
Respira prin noi, vie și-n poartă.

Ai râs, și frunzele s-au scuturat,
de parcă toamna s-a recules în sat.
Eu te priveam ca un tainic altar,
cu pașii desculți, ușori, pe hotar.

Vorbeam de idei și de noi,
de oameni cu minți ca noroi,
dar timpul părea să se-oprească
în palma ta mică, firească.

Am râs, am făcut și poze cu soare,
iar parcul părea o sărbătoare.
Oh...o priveam. cu o foame de stea,
și tot ce vedeam era... ea.

Tu-ai zâmbit, și s-a luminat cetatea,
eu te priveam ca pe vinul și cartea.
Fiecare cuvânt era cald, era viu,
și fiecare privire spunea „te mai știu”.

Ne-am săturat. dar nu de iubire,
ci de tot ce e fals, de tot ce e fire.
De zgomot, de haos, de ce nu contează,
și ne-am pierdut în clipa ce arde, și-ntr-una visează.

Pozele ne-au prins în veșmânt de lumină,
dar ochii tăi, iubire, au fost rădăcină.
Acolo, sub crengile grele de timp,
eu ți-am fost gând, tu mi-ai fost anotimp.

Am dansat. Nu cu trupul, cu inima toată,
și ruina părea a vibra înc-odată.
Un altar dintr-o lume ce încă mai știe
că iubirea adevărată n-are veșnicie...
...dar are clipa...Și clipa a fost....Noi doi.

Am dansat pe o piatră tocită,
unde altădată stătea o vestită
dragoste veche, uitată, strivită,
noi am reaprins-o, noi: tu și clipa.

Iar copacul, bătrân și atent,
ne-a legat pe amândoi în ciment.
Și jur, dacă vreodată vei uita
ziua când ne-am născut ca iubirea...
să te duci iar acolo, sub ram,
unde vântul îți șoptește: "te am."

Lui Eminescu, luceafăr peste vremi,
Îi scriu cu dor din umbra noastră grea,
Că-n versul lui mai arde-un cer de temni,
Și luna încă-l caută pe ea.

În codri vechi îi aud pașii de gând,
Pe lacuri doarme visul său adânc,
Iubirea plânge-n șoaptă, tremurând,
Că n-a mai fost un dor atât de sfânt.

El n-a murit, doar s-a făcut lumină,
Și străjuiește cerul românesc,
Când noaptea cade peste noi, senină,
Tot stelele în limba lui vorbesc.

Când iarna cade grea pe pașii mei,
Te caut ca pe focul din cămin;
Ești liniștea ce arde între ei,
Și dorul meu, adânc și clandestin.

Nu pot să te desprind din gând nicicând,
Nici gerul nu-mi ajunge pavăz;
Te port în sânge, viu și tremurând,
Ca setea care nu-și găsește vad.

În nopți târzii, când lumea pare stinsă,
Chem numele-ți încet, fără cuvânt;
Prezența ta, de frig neînfrântă,
Îmi ține sufletul legat de pământ.

De-ar fi să pierd tot ce-am iubit vreodată,
Rămâi tu, lege, foc și adevăr;
Că dragostea ce-n mine s-a-ntrupat
Nu trece-n timp: ea cere. Și o cer.

Timpul e un fier de plug ruginit,
îngropat în pământul care nu mai vrea nimic.
Nu taie brazde,
ci doar așteaptă,
ca un animal rănit
care s-a ascuns să moară în liniște.

Toate secundele sunt boabe de porumb
care n-au încolțit.
Și tot ce-am lăsat în urmă
se face iarbă.
Iarbă și uitare.

Am învățat să tac ca o fântână
Ce nu mai are drum spre cer,
Și totuși, apa ei rămâne
Adâncă, limpede, auster.

Te-am iubit ca pe-o greșeală
Ce doare dulce, fără glas,
Și m-am topit în propria-mi zare
Ca un apus ce nu mai las’.

Nu te-am pierdut, căci nu se pierde
Ce n-a fost niciodată-al meu,
Doar am lăsat să se desprindă
O parte dintr-un fariseu.

Inima:
De ce mă bați cu gândul tău de piatră,
Când ard și tremur ca un rug aprins?
Eu știu să plâng, dar tu mă vrei albastră,
Rece, tăcută, fără de cuprins.

Rațiunea:
Că focul tău mă duce-n risipire,
Și-n urma ta rămâne numai scrum,
Ce tu numești adâncă nemurire
E-un pas greșit pe margini fără drum.

Inima:
Mai bine scrum, decât o viață goală,
Mai bine plâns, decât un zâmbet mort,
Eu bat să sparg tăcerea ta banală,
Tu mă condamni la lege și la sort.

Rațiunea:
Eu te opresc din propria-ți cădere,
Căci te-ai vândut pe-un vis neîmplinit,
Tu spui că dorul e o mângâiere,
Eu știu: e-un cuțit dulce, ruginit.

Inima:
Cuțit să fie, dar să simt că ard,
Că sunt, că tremur, că mai pot iubi,
Ce rost are să trăiesc în gard
Și-n mine însămi să nu mai fiu vii?

Rațiunea:
Și când vei sta cu fruntea frântă-n palme,
Cu nopți târzii și nume ce te dor,
La mine vii, cerându-mi legi și calme,
Când focul tău te lasă fără zbor.

Inima:
Nu vin. Căci omul nu-i făcut din pace,
Ci din greșeli, din dor și din păcat,
Mai viu e-un plâns ce-n piept nu-și află pace
Decât un suflet rece și uscat.

Acum că ești aici și te-am ținut trează,

Țin să te anunț că avem întâlnire pe lună,

Refuz încă să-ți spun noapte bună…

Deci să ne imaginăm că suntem două scoici pe o plajă.

Dacă ești drăguță

(și o… cât ești),

Lasă-mă să te conduc, dă-mi mâna,

Avem o masă rezervată doar pentru noi,

O găsesc cu greu pentru că mă tot îndrăgostesc de ochii tăi mari cât luna.

Ne așezăm pe aceeași parte de masă,

Genunchii ni se ating într-o tăcere sfioasă,

Îți șoptesc că mi-a fost dor de tine și fiind scoici amândoi,

Ascultăm cum marea cântă pentru noi.

A sosit și mâncarea, dar cine să o mănânce,

Când lângă mine este scoica cea mai dulce?

Ne ținem timizi de mână,

Încercăm să vorbim, dar suntem stângaci din cale afară,

Și în loc să vorbim despre noi,

Vorbim despre ospătar,

ce soartă…

Și eu mă topesc după cat ești de alintată.

Întâlnirea se termină, coborâm pe pământ,

Ne transformăm înapoi din scoici în oameni,

nu avem ce face…

Revenind în prezent…

Nici nu știi că în timp ce îți scriu poezia asta,

Aș putea fi într-un costum la 4 ace.

Ți-aș fi scris ceva mai frumos,

Dacă nu mă stresau un trilion de greieri…

Dar era ori cântecul lor infernal,

Ori muream de cald…

(încă îmi regândesc decizia)

Sper că ți-a plăcut întâlnirea noastră

de scoici pe lună

Tocmai te-am îmbrățișat în gând, ai simțit?

Am un anunț important de făcut,

Mi-e dor de tine mult, mult, mult, mult... infinit 🥺

Astept, indur,sunt abătut,

Sătul de această nerăbdare.

Ca multă vreme a trecut

Si tu nu îmi apari in zare.

Astept ziua ca s-apună,

Si-apoi noaptea să se scurgă.

Astept să fim iar împreună,

Dar pana acolo-i cale lungă.

Aștept si astept, e in zadar

Nu vreau speranța să dispară.

Aștept ca să te văd iar,

Chiar dacă oceane ne separă.

Aștept si sper că o sa vină,

Acea clipă minunată,

Nu vreau să imi devii străină,

Tu mie-mi ești destinată.

Port zilnic în gând  amintirea unei iluzii cu tine

Mă uit la pozele cu noi și un sentiment de regret se camuflează în nostalgie

Anxietate combinată cu dezamăgire cresc în mine când mă gândesc la ce puteam clădi împreună

O versiune a unei relații pentru care aș fi sacrificat orice indiferent de noțiunea timpului pentru a păstra pe buzele tale un zâmbet cald

Ce vis frumos, nu-i așa? Dacă ți-ai fi permis să simți ceea ce eu deja, după 3 ani, încă împărtășesc

Capul tău zace cu încredere în poala mea

Îmi plimb degetele leneș prin șuvițele părului tău moale și brunet

Ochii tăi de un căprui ocazional schimbător spre verzui mă copleșesc într-o liniște emoționantă după care tânjeam de ani de zile

Simt că am acces deplin să pătrund în sufletul tău unde nu sunt necesare cuvinte pentru a-mi comunica cele mai profunde trăiri ale tale

De la suferință, durere și abandon până la extaz, siguranță și iubire

Pielea ta măslinie lasă la iveală pe mâna stângă cicatrici ale unor tăieturi în care ți-ai scăldat suferința

Ești cool

Ne completăm

Îmi creez situații fictive cu tine în mintea mea pentru a mă distrage de la o realitate în care mă pot adresa doar cu apelativul de “doar un prieten”

Nu vreau să fiu doar o prietenă pentru tine

Vreau să am numele tău de familie

Vreau să formăm doar un suflet ca mirosul tău să fie imprimat pe pielea mea

Vreau să mă trezesc cu tine lângă mine în fiecare dimineață

Încă din primul moment în care te-am cunoscut, am simțit că tu ești alesul și că este mai mult decât o conexiune provizorie

N-am să las ziua să treacă

Fără să-ți spun cât te iubesc...

Chiar dacă timpul încearcă pe furiș să plece

Mereu făcând la fel,

Jucându-și infinitul rol,

Lăsându-și doar umbrele,

Foșnind clipele, furându-le..

Știi bine cum face!

Dispare zâmbind,tăcând

Lăsând al tristeții întunecat zeu

Blestemul meu...

Nu,nu voi lăsa ziua să moară!

O voi ține cu secundele cu orele cu chipul ei încremenită acum,

Cu timp cu tot ce are,cine poate cunoaște,

Dacă mâine renaște

Știind că nu vrea

Pe loc să stea...

Și-ți voi spune cât te iubesc,

Același refren dar altfel,

Mereu cu alte culori,șoptit poate,

Ce-și poartă muzica veselă,

O mică și trecătoare simfonie,

Un foc ce-și arde flacăra sa,

Mister adus din altă lume...

Poate Paradisul din inima ta sau a mea....

Nu-i dragostea însăși viața,

Ce-aduce speranța,gonind tristețea și moartea?

Cum să las ziua să treacă așa,

Fără să-ți spun cât te iubesc,

Parându-mi-se că-s risipit fără tine,

Să fiu doar o tristă fantomă, duh rătăcit

Ori timpul m-a pierdut nemilosul în trecerea sa,

Nelasându-mă să fac ceva..

Pentru tine!

(17 mai 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire).

Mă mai supăr uneori pe tine,

cum se mai supără norii pe lume,

și, fără sa ne anunțe și să ne întrebe,

ne îmbracă în ploi mărunte.

Mă mai supăr uneori pe tine

de atâtea ori câte petale sunt

într-o grădină cu flori,

Și nu mă supăr niciodată o singură dată pe tine,

Ci de cel puțin trei, patru, cinci ori.

Mă supăr pe tine fără motiv,

pentru că, dacă n-aș face-o,

Mi-aș imagina la nesfârșit cum adormi în brațele mele

În timp ce îți miros părul pentru prima dată.

Și atunci inima mea n-ar mai avea loc

pentru așa multă iubire câtă am pentru tine,

Ar da pe dinafară

și mi-ar crește încă una,

Nu din nevoie, doar ca să te…

Iubească mai tare.

Prin vene-mi curge iarna ta târzie, 

Cu munții de zăpezi ce-mi stau pe piept, 

Și fiecare-a inimii bătaie știe, 

Că-n primăvara mea tăcută te aștept. 

Ți-am învelit absența în tăcere, 

Cum se ascunde jarul sub cenuși, 

Și orice vânt își ia la revedere, 

Bătându-mi în fereștri și uși. 

De-ai mai veni, n-aș întreba destinul, 

De ce-a zidit atâtea depărtări; 

I-aș bea cu patimă întreg veninul, 

Să-mi otrăvesc dorința de uitări.