Moartea vine ca o veste din sat

În ochii tăi ecouri de războaie dorm,

Iar pe obraji tăi curg râuri de durere

Ale celor ce te-au iubit în tăcere.

Soldați căzuți pe frontul muzei lor.

Căci ce e moartea dacă nu e demnă 

În scop, în fapt și în deplinătate.

O simplă a vieții nedorită parte,

Un ciclu îngropat în propria furtună.

Murind sub un albastru cer de sticlă 

În mângâierea soarelui de iarnă

O prea frumoasă iubire se sfarmă 

Purtând pe palme, fără viață, o clipă.

Pierdută-n orașul luminilor,
O umbră rătăcită
Caută al ei stăpân, care strălucește în depărtare.
Și-n întuneric ea dispare,
Urmărind iubirea mult dorită
Care timidă vrea să apară,
Dar ea nu stă
Își părăsește lacrima pe asfalt
El cu gândul că e semnul ploii
O ignoră,
Dar e strigătul de durere ce se pierde
În pure sentimente de iubire,
Neglijate și ignorate,
Dar ce încă speră să fie împărtășite.

Si chiar de-ar fi ultima zi a noastra

Si chiar de insusi soarele s-ar stinge

M-as aseza cu calm, la masa, acasa

Si gandul tot la tine mi s-ar duce

Ti-as scrie, cred, tot ce-am simtit vreodata

Chiar de sunt ganduri bune, ori sunt rele

Si chiar de n-o mai fi ca altadata

N-as regreta nici momentele grele

Si chiar de-ar fi pe dos sa se rastoarne globul

Si chiar de-o fi sa nu ma recunosti

Si chiar de-ai fi regina, iar eu robul

Si chiar de-am sta pe prispa, ca doi mosi-

Ti-as povesti de noi. Chiar dac-uneori pare

Ca poate-i de prisos, ori dac-ai vrea

Am sta-n lumina soarelui, la mare

Eu sa-ti mana ta, tu pe a mea

Si chiar de-n alta viata straini iarasi am fi

Si chiar de n-am fi oameni, ci-animale

Te-as cauta prin lume, pe campuri pustii

Si sunt convins ca as gasi o cale-

M-oi duce de-unul singur in pustiu

Imi voi fi-nvatat lectia.

Si chiar de m-oi trezi apoi, tarziu

Ca am gresit directia-

As sta. As incerca sa uit, dar n-as putea

Si nu m-as minti iarasi, ca-n trecut

As mirosi o floare, o lalea

Si m-as gandi la ce as fi putut

Sa fac mai bine, sa-ti fi fost pe plac

Si totodata sa-mi fi fost si mie

As trece peste orice gafa, orice trac

Chiar de-or fi fost doar una, ori o mie.

Chiar daca noi de la inceput ne stim

De cand au inceput spatiul si timpul

Uneori preferam sa ne mintim

Si nu dansam, chiar daca simtim ritmul

Si uneori ma prefac ca sunt surd

Si chiar imi pun mainile la urechi

Incerc sa-ti spun ce simt printr-un cuvant,

Un cuvant rasucit, pribeag si vechi.

Si ma gandesc ca poate-ar fi mai bine-

Sa nu mai spun nimic. Caci prin cuvinte

N-as putea niciodata sa-ti explic

Cum ma faci sa ma simt. Cum nu imi vine

Pofta de nimic, cand am pofta de tine

Si cum ma faci cumva din om, neom

Si poate ca in locul unor rime

As prefera sa fim... atom langa atom.

Cuvintele...  nu mereu imi servesc

Si par, pe-alocuri, c-ar fi-mpotriva mea

Oricat le-nvart, le-mbin, le plamadesc

Nu pot pe-antregul sa iti spun ce-as vrea.

Spun cerului o ruga, o dojana

Si Doamne, daca intr-adevar existi

Oare-am cerut prea multe? Spune-mi, Tata

De ce ma vrei tu singur si piezis?

Caci fara ea totu-i lipsit de sens.

Si de nu-i ea, altele sa nu fie.

Doar spune-mi pana unde-am de mers

Cat sa cutreier lumea ca-o stafie?

Chiar nu e evident? De ce-ai nevoie?

Si cate nopti la rand mai vrei sa pierd?

Da-mi cerule macar o data voie

Si chiar de-o sa ma ierti, eu nu te iert.

Da-mi voie sa invat ce e iubirea

Si da-mi macar putin, cat sa-nteleg

Chiar de uneori neg, asta mi-a fost menirea.

Ca langa ea sa-nvat ce-i omenesc

De nu esti de acord, sa taci pe veci

Nici chiar tu insuti nu ai intelege

Intruchipeaza-te din nou si treci

Prin ce trec eu, asa-numite rege.

De regi, ciocoi si dumnezei, lehamite.

Cand ea mi-e si amurg si rasarit

De vei avea curaj, inhama-te

Si sufera cat eu am suferit.

Macar pe jumatate, si-intelege

Ca nu esti absolut. Nici chiar pe jumatate

De nu o fi asa, iar sa te lege.

Din iubire se fac cele mai mari pacate.

De il sfidez pe El. Sfarsesc in iad?

Durerea asta nici nu se compara.

Caci daca eu pe tine nu te am

Pot s-am orice, ca n-am nimic. Si daca

Mor de sete, fii-mi tu apa.

Si de merg la razboi fii-mi tu spada.

De ce sa lupt, ma-ntrebi? Si care-i scopul?

Vreau sa invat sa fiu om. Pentr-o fata.

Chiar daca nu mereu ce e uman

E la fel de-omenesc

Imi asum riscul cand iti spun:

Te voi iubi. Te-am iubit. Te iubesc.

Vin ades la voi în gând 

Când dorul se strecoară

Stați cuminți ,frumoși și tineri

Pe perete într-o ramă.

Mă sfătuesc cu voi 

Când greul vieții

Îmi dă iar târcoale.

Să ştii, iubirea zboară cel mai sus,

De abia ce-o poţi atinge cu privirea, 

Nu zboară niciodată spre apus,

Spre răsărit zboară mereu iubirea.

Pare a fi o pasăre de foc,

Care brăzdează bolta nopţii,

Ca un meteor ce nu stă-n loc,

Ca o sfidare la adresa morţii.

De jos dac-o priveşti în zare,

Iubirea-i doar pe cer o mică pată,

Dar de pământ când se apropie îţi pare

Că poate să cuprindă lumea toată.

Pare a fi o pasăre de foc,

Ce bolta nopţii toamna o brăzdează,

Ca un meteor ce nu stă-n loc,

Ca un cocor prin inimi ce migrează.

Să ştii, iubirea zboară cel mai sus,

Doar îngerii pe lângă ea de se strecoară,

Nu zboară niciodată spre apus,

Spre răsărit iubirea veşnic zboară.

În palme-aș lua o bucată de cer
să afle și norii al nostru mister,
eternul sălbatic din zări să-l supun
cu vise-ncărcate-n ghiulele de tun.

Din stele mi-aș țese o noapte-n pridvor
să simtă și ele că omul e dor
ce moare și-nvie ca astrul din zori,
hoinar fără voie prin mii de alți sori.

Din ploaie mi-aș umple cu lacrimi un gând
în mine furtuna să tune râzând,
cu fulgere-n ochi înspre lume să curg
iubiri să aprind când iubirea-i amurg.

Doar părul l-aș ține departe de ierni,
cu albul zăpezii nu vreau să îl cerni,
căci albul mi-l lasă chiar timpul hulpav
ce tare aș vrea să mai cadă bolnav.

În suflet de-aș prinde o clipă pe veci
eu trupul ca haină ți-aș da să-l petreci
prin veacuri lăsate să-mi fie răgaz
în somnul ce nu știm de are zăgaz.

În palme de-aș ține-o bucată de cer
aș fi trubadurul născut din mister,
alese trăiri înspre zări să supun,
iubire să-ntorc peste glasuri de tun.

Încă te simt în palmele mele,

Umbra ta arde pe piele,

Încă mai știu cum se dansează

În doi – și-apoi unul se pierde.

Ultimul dans n-a avut muzică,

Doar pași pe podele reci,

N-ai spus nimic, n-am întrebat,

Am știut că era pentru veci.

Acum îți dansez amintirea,

Prin gânduri ce curg în tăcere,

Tu ai plecat, dar ritmul rămâne

Să bată-ntr-un gol ce nu piere

Mai ții tu minte, sat bătrân,

Când fierbea laptele-n căldări,

Când râdeau pruncii pe la fân

Și miroseau a flori și mări?

Când clopotele-n zori băteau

Și-n curți mirosea-a pâine coaptă,

Când păsări albe se-ntorceau

Și ulița era netoaptă?

Când joia stăteau la răscruci

Bătrânii-n straie de lumină,

Vorbind de morți, de vremi mai dulci,

Cu ochii plini de rădăcină?

Acum doar vântul mai șoptește

Prin case stinse, fără fum,

Doar ploaia ușilor jelește

Și scârțâie-ntristat pe drum.

În prag, bunica nu mai iese,

Nici tata nu mai sapă-n vie...

Doar luna peste văi culese

Mai poartă visul dintr-o mie.

Și-mi pare că aud în noapte

Un bucium stins, un pas uitat...

Dar nimeni nu mai vine-n șoapte—

S-a dus și ultimul băiat.

Se scurge timpul ca un vis,

Prin ani ce par că n-au abis,

Cu umbre reci și dor ascuns,

Cu glasuri care-au fost și nu-s.

Pe drum de toamnă, plin de vânt,

Mă plimb prin gânduri, rând pe rând,

Și-n fiecare pas ce-l fac,

Simt pașii celor ce-au plecat.

Ce tânăr fui, ce dor aveam,

Ce vise mari îmbrățișam,

Dar clipa fuge, hoț tăcut,

Și-n urmă-mi lasă ce-am pierdut.

Din serile cu ploi târzii,

Din râsul cald, din bucurii,

N-au mai rămas decât ecouri,

Ca frunze-n vânt, ca vis în nouri.

Dar, vai, de ce-aș plânge, totuși?

Că timpul duce, dar aduce,

Din visuri stinse, naște-altele,

Din nopți căzute – diminețele.

Azi sunt aici, cu ce-a rămas,

Și, chiar de-i vânt, mai fac un pas,

Mai fac un vis, mai scriu o carte,

Mai râd, mai cânt, mai merg departe.

Căci viața curge-n lung și-n lat,

Și ce-am pierdut... am câștigat,

Căci orice ieri, cu dor și jale,

E-n mâine doar o amintire moale.

Așa că strâng ce-i bun din tot,

Și timpul, fie el și mort,

Îl fac să crească-n nouă floare,

Să fie azi, să fie soare!

Te-aș fi iubit cum vântul plânge

În nopți cu lună fără somn,

Cum dorul vechi în piept se frânge

Când bate-n tâmple ca un domn.

Te-aș fi iubit ca-n basme, sfântă,

Cu flori de mac și vis curat,

Dar lumea noastră prea măruntă

Ne-a stins iubirea-ntr-un păcat.

Te-aș fi iubit pe căi de seară,

Prin ploi de toamnă fără rost,

Dar ai plecat, iubirea moare—

Și-mi ești străină cum mi-ai fost.

Și totuși, umbrele din mine

Îți mai șoptesc un gând târziu...

Te-aș fi iubit... dar nu știu cine

Ne-a blestemat să nu mai fiu.

Te-am purtat ca un tatuaj pe piele,

Cu cerneală adâncă, cu dor,

Dar timpul a mușcat din linii,

Și azi e doar fum și decor.

Nu te mai caut, nu te mai chem,

Nu-ți mai scriu numele-n vise,

Dar uneori, când trece un tren,

Îmi pare că dorul se-nchide.

Ești parte din mine ca plumbul

Ce arde încet, nevăzut,

Un semn ce nu doare..

Se duc pe rând, ca fumul sub pleoape,

Ca vântul ce n-are hotar,

Se duc fără urme, fără șoapte,

Și lasă tăcerea amar’.

Pe umeri duc umbre și ploi,

În palme, doar visul trecut,

În ochi, doar lumina din noi

Ce arde, dar n-a mai durut.

Și-i strigă pământul pe nume,

Dar glasul li-i piatră și scrum,

Rămân doar icoane postume

Pe ziduri uitate de drum.

Se duc… și ce frig e-n odaie,

Și ce pustiu în priviri!

Rugina din suflet mai taie

Un dor fără amintiri.