Azi tac…

Când mângâie cerul miei zburdalnici,

Ori doarme întins pe umeri de zeu,

Sunt liber precum stejarii cei falnici,

Și strig tuturor că ceru-i al meu.

Când freamătă lin cu glas de fecioară,

Iar noaptea se-ascunde de ziuă în ea,

Cu liniștea ei ce în trup îmi coboară,

Strig tuturor că pădurea-i a mea.

Când plânge pământul în lume,

Iar lacrima sa e pe cer curcubeu,

Cu buza uscată pot tuturor spune,

Izvorul cel dulce e numai al meu.

Sunt liber și râd căci dorințe nu am,

Iar casa îmi este oriunde sub stele,

Triluri de păsări se aud de pe ram,

Și strig tuturor: sunt toate ale mele!

E tulbure apa, 

Și vâsla mi-e ruptă, 

Vântul nu suflă, 

Și totu-i o luptă. 

De vin înspre tine, 

Din cer iarăși tună,

Și simt că în mine, 

Se naște-o furtună. 

Valuri înalte, 

De trup mi se sparg, 

Și tâmpla mi-e velă, 

Iar pieptul catarg. 

Odiseea e grea, 

Iubirea mă roade, 

Și inima-i prinsă, 

În ale tale năvoade. 

Adu-mă la mal, 

Și plângi c-un ochi viu, 

Ca-n lacrima ta, 

Naufragiu-mi să-l știu. 

Iubirea, speranța, dorul ascuns, 

În spasme și jale strănută, 

Plouă de parcă adie un plâns, 

Şi-n convulsii lumea-i căzută. 

Umbra își leagănă tâmpla pe zid,

Sub pleoapa unei zile febrile, 

În minte ferestre se-nchid, 

Lăsând în afară gânduri ostile. 

O liniște aspră tainic se frânge, 

În cioburi mărunte de teamă, 

Și-n sufletul trist, lacrima curge, 

Ca seva amară ieșită din rană.

Iar timpul cu secunda bolnavă,

Își poartă tăcerea prin oase, 

Împrăștie numai venin și otravă, 

Iar clipele cad zgomotoase.

În golul rămas între vis și regret,

Când lumea în sine se frânge,

Rămâne același veșnic secret;

Cum știe poetul că sufletul plânge? 

Cu mintea rătăcind în amăgire,

Mă-ndrept agale spre tăceri,

Sub pleoapele căzute de iubire,

Se frânge dragostea de ieri.

Îi port în piept icoana nemuririi,

Cu glasul stins de-atâtea căutări,

Și mă închin sub crucea amintirii,

Sperând s-o întâlnesc în alte zări.

Azi port în inimă o veche rană,

Din ea se scurge sângele tristeții,

Sub pielea mea e numai toamnă,

Și veșteji îmi sunt anii tinereții.

În jurul meu e-o mare fără țărmuri,

Și mă înec din nou în amintiri,

Cu mâinile întinse către ceruri,

Din mintea mea înalț dezamăgiri.

Se zguduie cămașa de plânsul tău uitato,

Iar lacrima îți curge ca ploaia prin uluc,

Cu ultima scrisoare ce astăzi ți-am furat-o,

Voi face un foc imens, cămașa să-ți usuc.

Vor arde dulci cuvinte, vor scoate pălălaie,

Va geme tot pământul de-un foc fără cenușă,

Și-n ochii tăi albaștri sub pielea ta bălaie,

Se va surpa odaia de dincolo de ușă...

Va plânge macu-n floare sub vântul ce adie,

Iar rana ta deschisă pe toamnă va-nroși-o,

Toți strugurii din vie vor fi ce n-au să fie,

Iar vinul lor sorbindu-l îți voi rosti...Adio!

Și grabnic se vor strânge toți norii de pe cer,

Să plouă și să stingă scrisoarea ce-am furat-o,

Să-ți mai rămână-un petic ce zboară prin eter,

Pe care vei citi, că te-am iubit nespus...uitato!

Ne este vorba caldă și mieroasă,

Dar zilnic jefuim morminte,

Trădăm pe fratele din casă,

Și-n spovedanii siluim cuvinte.

Avem și măduva stricată-n oase,

C-am  adoptat noi legi și ritualuri,

Iar simțurile calde și frumoase,

Le-am înecat voit în false idealuri.

Ologilor pantofi le-am comandat,

Iar ciungilor mănuși brodate,

Apoi i-am prins și spânzurat,

Pe acei ce ne-au cărat în spate.

Ne ard biserici zilnic din senin,

Și căutam prin ceruri piromani,

Prescura ni-i dospită cu venin,

Și totul se rezumă doar la bani.

De-i negru, tu trebuie să spui că-i alb,

De e bărbat, tu minți, ea e femeie,

De-i frig, gândește că ți-e cald,

Dă foc la cărți, la tuș și la condeie.

Va trebui să ne-ascundem toți în hrube,

Aceasta cred că-i unica salvare,

Ne-om curăța de mucegai și bube,

Plângând pe acei rămași sub soare.

Pentru clipa în care umbrele trecute pier, iar lumina din ochii tăi deschide un nou început împreună

Si iată că noaptea se scurge în zori,

Lăsând în urmă un cer plin de flori

lar ochii tăi calzi, dimineți peste mare,

Trimit către suflet o nouă speranţă si soare.

Nu mai e scrum, nici pustiu pe poteci

Lumina ne-apasă pe umerii reci

Și vine ca un cântec de dor împlinit

Să-mi spună că timpul de plâns a sfârsit.

Vom merge-mpreună pe drumul curat,

Cu sfinte comori ce în piept le-am păstrat,

Căci dincolo de umbre si tot ce-a durut

În ochii tăi limpezi e-un nou început.

Am clipit

Și tu ai rămas

Fata din trecut

Și m-am mânhnit …

Și într-o clipă am devenit

nenăscut!

Am mai clipit odată

Și ai venit

De undeva din trecut …

Dar unde eu eram cândva,

Tu mă priveai prin timp

nenăscut!

(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7)

Nici  nu  plouă, nici nu ninge 

Într-nu suflet întristat

Când  norii fug besmetici,

Nici când  viforul îi uscat.

Tristă-i  ziua în care 

Dor, speranțe, așteptări,

Sunt învăluite-n  ceață 

Spulberate-n  patru zări!!!!

-În mine port
amintiri sărutate
cu stropi de poeme
așa cum erau odată-

Cu dorul aprins de un sunet de harpă
croită cu strune din vise bastarde,
furate din mintea ce bântuie stearpă,
pândesc adieri de parfumuri bavarde.

Străpung ce tăcerea în suflet ascunde,
un leagăn de paşi, din vioară chemare,
balanţă ţi-e trupu-n beţia din unde,
tangoul în tremur cerşeşte-o cărare.

Sunt ringul de stele aprins de ursită
să-ţi prindă în bucle cuvinte uşoare.
Dansează cu mine tangoul, iubită,
şi lasă-ţi parfumul de floare să zboare.

O roză se-ascunde în trupul molatec,
aruncă în juru-i miros de fecioară,
petalele curg în torent de jăratec,
sfios contrabasul prin note coboară.

Sunt orbul răpus prin iubiri rătăcite,
bucăţi de culoare în pale crâmpeie,
sentinţe de dor în priviri peticite,
aşteaptă tangoul, parfum de femeie.

Rămâi pe loc să zic ceva.

Măcar la revedere.

Nu pot, sunt mută ca o stea

Stingându-se-n tăcere.

În seri când timpul ne uita,

Ne surprindea apusul,

Privirea mea ce căuta

Şi nu găsea răspunsul.

Si dacă-n mine vei rămâne,

Ecou ce-si pierde glasul,

Iti voi da voce de la mine

Să îmi ghidezi tot pasul.

Să te mai văd nu mai apuc,

Portretul tău e luna,

Că îmi doresc să îmi aduc

Aminte întotdeauna.

și dacă mi aș arunca genunchii

frânți, în fața ta

și ți-aș cere să-mi fii bună,

măcar pentru o clipă,

pentru a mă ridica pe vârfuri,

să-mi spăl fața mută.

legat d-un apus de soare,

doar peștii mi-au rămas aproape,

iar marea, oh, marea...

cu ale sale valuri tulburi..

mă tot striga, să mă întorc 

să-ți fiu aproape!

mă încălzesc la un foc mic,

aștept, poate..eu mai rezist!

mă scutur, strâng, apoi iar plec!

căci mă întorc, doar când mi-e greu..

tu simți o frică? poate ți-e dor?

de al meu chip...de al meu umor?

o dragoste tot plutitoare

se așterne, ziua între noi,

dar suntem plini doar de păcate..

noaptea, pe noi ne dă de gol!

tu, spune-mi! acum, aici, nu mâine 

mă întorc, iar, poate, încă viu..

și cu mâini ca de slujitor?