Glosa florilor
Iubito-n ziua-aceea, când tu te-ai botezat,
Peste cristelnița-n care-ai primit un nume,
Un vânt de primăvară, zefir, a scuturat
Petale de la tot ce-nseamnă floare-n lume.
Din muguri, sălciile își împleteau verzi plete,
Căzute în cascadă pe malul dezghețat,
Ce renăștea bonom sub ploi de margarete,
Iubito-n ziua-aceea, când tu te-ai botezat.
În zbor de fluturi, zâne, de bine îți urseau,
Ai primăverii soli, în verzi-gălbui costume
Pe frânghii de lumină, din soare coborau
Peste cristelnița-n care-ai primit un nume.
De ți-a fost frig cumva, de plânsul nu-ți da pace
Când apele sfințite, divin te-au însemnat,
Al păpădiilor puf alb ca sa te-mbrace,
Un vânt de primăvară, zefir, l-a scuturat.
Ți-e numele de floare, dar mai degrabă spun
Că floarea s-a numit în cinstea ta, anume,
Privind cum strângi într-una, în sufletul tău bun,
Petale de la tot ce-nseamnă floare-n lume.
Petale de la tot ce-nseamnă floare-n lume,
Un vânt de primăvară, zefir, le-a scuturat,
Peste cristelnița-n care-ai primit un nume,
Iubito-n ziua-aceea, când tu te-ai botezat.
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Daniel Dobrică
Data postării: 13 aprilie
Vizualizări: 118
Poezii din aceiaşi categorie
Dragoste interstelară
Soare spintecător,
Tu inimii îi dai fior,
Când în oglinda din vis,
Razele-ți prelingi dinadins.
Prezența ta senină,
În vis mă intrigă;
A ta simplă apariție,
Negru suflet îmi sloboade.
Mângâierea ta sublimă,
Singurătatea-mi face infimă;
Făcându-mă a mă ruga,
Să dorm adânc în lumina ta.
Admirându-te ca pe-un ideal,
Te aștern pe-un piedestal,
Te păstrez ca pe-un tablou,
Te-ngrijesc ca pe-un bibelou.
Tu unic obiect din univers,
Dragostea de tine-i un efect advers;
La a ta sclipire de iubire ,
Oferită-n dar doar mie.
Tu ești răspunsul
Tu ești răspunsul când lumea mă frânge,
când noaptea mă strigă și ziua mă stinge.
Ești visul pe care îl port în privire,
pulsul din pieptul ce-n tine respiră.
Ești mâna ce-mi tremură blând peste rană,
ești vocea ce-mi cântă când inima-mi toarnă
toate cuvintele, toate tăcerile,
toate iubirile, toate durerile.
Dacă-ai ști cât te scriu pe hârtie,
cum litere mor ca să-ți spună ție
cum cerul îți poartă conturul pe pleoape
și soarele-ți știe și mersul, și șoapte…
Dacă-ai ști că nimic nu mai sunt
fără ochii ce-mi țin universul în frâu,
ai ști că iubirea, oricât ar fi vânt,
nu pleacă. Rămâne. Se face ecou.
.
Vreau
Vreau puțin din Eminescu
Să te îndrăgostești pe loc
Și puțin din Grigorescu
Să fac din arta ta un joc
Puțin din Creangă să primesc
Ca tuturor să povestesc
Că am avut puțin din Slavici
Puțin noroc să te-ntâlnesc
Puțin din Blaga îmi ajunge
Fricile să le strivesc
Și din Bacovia inima să se înfructe
Cu singurătatea să mă-mprietenesc
Vreau puțin și din Petrescu poate
Să mai petrecem o ultimă noapte
Să-și amintească Stănescu din mine
Că ai fost una la o mie
Iubirea
Simt un freamăt lângă zorii apuși
Cu al nostru destin nespus.
Simt un fior tremurător
Căci cuvintele tale
Vor un perfect apus de soare.
Vreau să te ating , acum
Să mă topesc , adanc
În sufletul tău , plăpând.
Echilibrare
Balanța necesară oferită
de cineva la care
nu mă așteptam dar merită
macar o incercare.
Nu e vorba sexual
deși în gandu-mi este
mai degrabă o așezare în plan
a altui lucru ce doar este.
Altă perspectivă-mi face
un alt dezechilibru;
Cutreier mintea, -mi fac de lucru
dau jos o piatra grea, ce de mult acolo zace
cade pe balanța mea și tace.
Pe timp si spatiu iarasi cade
dar nu face nimic
ce odata dura mult: decade
azi mai tine doar un pic.
Iubire în van
Ea o fecioară pură.
El un bărbat ce nu simte dragostea sufletului.
Amândoi tâlcuiesc,
El crede ca e doar o aventură,
Ea îl iubește până la cer…
Totul e în zadar.
E în van să iubești.
E în van să dăruieși.
Oh! Ce dezgust, ce gust amar
Îmi lasă pe limba mea iar.
Deși-s obișnuită să scriu despre mine,
Vreau să judec
Doi îndrăgostiți care în final s-au iubit,
Dar iubirea lor s-a sfârșit,
Despărțindu-se destinele.
Ea era o bengaleză, cu pielea brună,
Cu buze roșii,mari și dulci,
Cu un trup pur și frumos,
Cu niște ochi căprui,negri fără cusur.
Avea o frumusețe de nedescris…
El era un scriitor nebun,
Indecis în propriile alegeri.
Gândindu-se cel mai puțin la consecințe,
Gândindu-se mai mult la fanteziile erotice,
În același timp fiind un om bun.
Cei doi se atrag,dar părinții îi resping…
Sufletul lor devenind un simplu pal,
Suferind cumplit,suferind arși de jăraticul
Din focul cel de nestins,
Din focul ce arde de aproape un an.
Dragoste interstelară
Soare spintecător,
Tu inimii îi dai fior,
Când în oglinda din vis,
Razele-ți prelingi dinadins.
Prezența ta senină,
În vis mă intrigă;
A ta simplă apariție,
Negru suflet îmi sloboade.
Mângâierea ta sublimă,
Singurătatea-mi face infimă;
Făcându-mă a mă ruga,
Să dorm adânc în lumina ta.
Admirându-te ca pe-un ideal,
Te aștern pe-un piedestal,
Te păstrez ca pe-un tablou,
Te-ngrijesc ca pe-un bibelou.
Tu unic obiect din univers,
Dragostea de tine-i un efect advers;
La a ta sclipire de iubire ,
Oferită-n dar doar mie.
Tu ești răspunsul
Tu ești răspunsul când lumea mă frânge,
când noaptea mă strigă și ziua mă stinge.
Ești visul pe care îl port în privire,
pulsul din pieptul ce-n tine respiră.
Ești mâna ce-mi tremură blând peste rană,
ești vocea ce-mi cântă când inima-mi toarnă
toate cuvintele, toate tăcerile,
toate iubirile, toate durerile.
Dacă-ai ști cât te scriu pe hârtie,
cum litere mor ca să-ți spună ție
cum cerul îți poartă conturul pe pleoape
și soarele-ți știe și mersul, și șoapte…
Dacă-ai ști că nimic nu mai sunt
fără ochii ce-mi țin universul în frâu,
ai ști că iubirea, oricât ar fi vânt,
nu pleacă. Rămâne. Se face ecou.
.
Vreau
Vreau puțin din Eminescu
Să te îndrăgostești pe loc
Și puțin din Grigorescu
Să fac din arta ta un joc
Puțin din Creangă să primesc
Ca tuturor să povestesc
Că am avut puțin din Slavici
Puțin noroc să te-ntâlnesc
Puțin din Blaga îmi ajunge
Fricile să le strivesc
Și din Bacovia inima să se înfructe
Cu singurătatea să mă-mprietenesc
Vreau puțin și din Petrescu poate
Să mai petrecem o ultimă noapte
Să-și amintească Stănescu din mine
Că ai fost una la o mie
Iubirea
Simt un freamăt lângă zorii apuși
Cu al nostru destin nespus.
Simt un fior tremurător
Căci cuvintele tale
Vor un perfect apus de soare.
Vreau să te ating , acum
Să mă topesc , adanc
În sufletul tău , plăpând.
Echilibrare
Balanța necesară oferită
de cineva la care
nu mă așteptam dar merită
macar o incercare.
Nu e vorba sexual
deși în gandu-mi este
mai degrabă o așezare în plan
a altui lucru ce doar este.
Altă perspectivă-mi face
un alt dezechilibru;
Cutreier mintea, -mi fac de lucru
dau jos o piatra grea, ce de mult acolo zace
cade pe balanța mea și tace.
Pe timp si spatiu iarasi cade
dar nu face nimic
ce odata dura mult: decade
azi mai tine doar un pic.
Iubire în van
Ea o fecioară pură.
El un bărbat ce nu simte dragostea sufletului.
Amândoi tâlcuiesc,
El crede ca e doar o aventură,
Ea îl iubește până la cer…
Totul e în zadar.
E în van să iubești.
E în van să dăruieși.
Oh! Ce dezgust, ce gust amar
Îmi lasă pe limba mea iar.
Deși-s obișnuită să scriu despre mine,
Vreau să judec
Doi îndrăgostiți care în final s-au iubit,
Dar iubirea lor s-a sfârșit,
Despărțindu-se destinele.
Ea era o bengaleză, cu pielea brună,
Cu buze roșii,mari și dulci,
Cu un trup pur și frumos,
Cu niște ochi căprui,negri fără cusur.
Avea o frumusețe de nedescris…
El era un scriitor nebun,
Indecis în propriile alegeri.
Gândindu-se cel mai puțin la consecințe,
Gândindu-se mai mult la fanteziile erotice,
În același timp fiind un om bun.
Cei doi se atrag,dar părinții îi resping…
Sufletul lor devenind un simplu pal,
Suferind cumplit,suferind arși de jăraticul
Din focul cel de nestins,
Din focul ce arde de aproape un an.
Alte poezii ale autorului
Iarnă în luna mai
Nu vreau să plec iubito, afară e urgie,
Cu-atâta ură ninge și-i ger cum nu gândești,
Că-n os se face țurțuri, orice celulă vie,
Mai strânge-mă în brațe puțin, să mă-ncălzești.
Te rog, nu face patul, azi nu mai merg la muncă
Și vreau prin așternuturi cu tine să mă pierd,
Decât să-nfrunt troiene ce norii mi le-aruncă,
Mai bine-mi las obrazul pe sân, să ți-l dezmierd.
Azi nu mai vreau să-mi pese și-am să deschid albumul
Cu vise înghețate, ce-n nopți prea reci le-adun
Și dintr-un vârf de munte, spre tine-am să-mi dau drumul,
Pe-o sanie lăptoasă, ca un copil nebun.
Cu mantia ei rece, bătrâna jună-primă,
Ar vrea să ne-nvelească, îmbrățișați și goi,
Ce face iarna asta, e pur și simplu crimă,
Să n-o lăsăm, iubito, să-nghețe ființa-n noi!
Caloriferul arde, Gerar este afară,
Mai adu un pled moale și pune de un ceai,
Să ningă pân' ne-astupă, la noi e primăvară,
Doar viața fără tine e-o iarnă-n luna mai.
Iubire scrijelită în zăpadă
Iubire scrijelită în zăpadă
Și dăltuită pe versanți de munți
Zadar îți cad cuvintele-n cascadă,
Zadar te vrei jurată pe la nunți,
Zadar te vezi pornită-n avalanșă
Spre nu știu care suflet prea naiv,
O viață pentru tine-i o revanșă
Pictând în cenușiu un ROGVAIV.
Mă-ntreb câți oare-ți vor cădea în plasă,
Oare la câți speranțele-ai să-neci
În marea înghețată ce nu-ți lasă
Vreun strop de val în iernile prea reci?
Pe câți vei păcăli pictând cu-albastru
Un cer ce se refuză colorat,
Visând aiurea vreun departe astru
Ce din greșeală să-l fi luminat?
Și câți îți vor jura apoi credință
Așa cum ți-au jurat și-n alte dăți,
Iubire, tu izvor de suferință,
Iubire, tu izvor de nedreptăți?
Un clovn, cândva, se-ndrăgostise...
Un clovn cândva se-ndrăgostise
De-o acrobată la trapez,
Frumoasă cum numai în vise
Sau în reviste poți să vezi.
Și ziua-i trece chinuită,
Iar noaptea-i trece fără somn,
Iubirea nemărturisită
Îl mistuia pe bietul clovn.
Căci nu găsea în el puterea
Să-i spună tot ce-avea de spus
Și-n gând îl bântuia părerea
Cum că țintește mult prea sus.
Dar ce să îi mărturisească
În preajma ei când se afla?
Abia-ndrăznea să o privească,
Să nu o supere cumva!
În noapte, în a sa cabină,
Întins pe pat, el se gândea,
Tot așteptând somnul să vină:
„Știu că nu poate fi a mea.
Sunt doar un clovn, nu îmi fac vise,
Nu îi prezint vreun interes.
Spre ea, sunt numai porți închise
La care bat fără succes.
Și pentru că mi-e dragă tare,
Nu-i cer... N-aștept să mă iubească
Dar dac-am să-i ofer o floare,
Poate-o voi face să zâmbească.
Un trandafir ca s-o răsfețe,
Un gest precum o mângâiere,
Pe care-n clipe de tristețe
Să-l țină minte cu plăcere”.
După aproape-o săptămână
De ezitări, cu pașii grei,
Porni c-un trandafir în mână
Timid, către cabina ei.
Bătu în ușă fără vlagă,
Picioarele îi tremurau,
Simțea în ființa lui întreagă
Emoții ce îl sufocau.
Lăsase teama să-l pătrundă
Și neîncrederea-l pișca,
Voia să fugă, să se-ascundă,
Dar nu se mai putea mișca.
Apoi, când din cabină-apare,
Ea să-nţeleagă nu putea,
Ce face acest clovn cu-o floare
În miez de zi la ușa sa?
Secundele-și urmară șirul,
Dar pentru el păreau un veac.
Zâmbind, i-ntinse trandafirul:
„E pentru tine. Eu te plac!”.
Pentru-o secundă uluită
De îndrăzneala clovnului,
Rămase locului țintită
Și enervată-i spuse lui:
„Mă mir că nu îți e rușine
Să-mi spui tu mie că mă placi,
Iar acest gest făcut de tine
Nu se cuvine să îl faci!”.
Dar el i-a spus: „Nu am pretenții,
Am vrut doar să te-nveselesc.
Am cele mai bune intenții,
Un simplu gest prietenesc”.
„Prieteni?”, zise-nfuriată,
„Noi doi prieteni? Mi-aduci flori,
Când noi în viața asta toată
Dac-am vorbit de două ori?
N-am fost și nu vom fi vreodată
Prieteni și nici altceva.
Și-acum, te rog să pleci îndată
Și să te-ntorci în lumea ta!
Nu-mi trebuie florile tale,
N-avem nimic de discutat
Și nu îmi mai ieși în cale,
Ești doar un clovn, un obsedat!”.
Aruncă floarea în țărână
Ca pe-un nimic de câțiva lei
Și fără alt cuvânt să spună,
Trânti cu ușa-n urma ei.
El se-aplecă să o ridice,
Petalele i-a scuturat,
Simțea în suflet mii de bice,
Ce îl loveau neîncetat.
Se-ntoarse trist, cu floarea-n mână,
Cu capu-n jos, al nimănui,
Simțea nevoia să rămână
Singur, cu gândurile lui.
Ajuns acasă, în cabină,
El căuta nelămurit
Să vadă unde-a fost de vină,
Să vadă unde a greșit.
„Atâtea chipuri fericite,
Atâtea zâmbete-am cules
Și câte-aplauze primite...
La urmă cu ce m-am ales?
Cu lacrimi grele curse-n mine
Pe-altarul zeului Amor,
Cu umilință și rușine,
Tratat ca pe-un răufăcător.
Ce loc să fie-acesta oare
Și în ce Univers ciudat,
Dacă oferi cuiva o floare,
E-un gest atât de condamnat?
În toată această-mpreunare
De vorbe mari și oameni mici,
Lipsit de orice apărare,
Mă simt ca un străin aici.
De ce să plâng? Cui folosește?
Încerc tristeții să-i rezist
Nimeni, oricum, nu se gândește
Cum că un clovn poate fi trist”.
Privindu-și chipul în oglindă,
Își spuse: „Masca mi-o iubesc!
Cât timp o port, n-au să se prindă,
Toți or să creadă că zâmbesc”.
Dar suferea-n tăcere clovnul...
Cu suflet greu și pustiit,
S-a-ntins pe pat sperând că somnul
Va șterge-acest coșmar trăit.
Deși-ncercase să nu plângă,
Câteva lacrimi i-au scăpat...
Dar ce sunt câteva pe lângă
Ce zâmbete a adunat?
De-un gând speranța își agață:
„De ce să simt că-s umilit?
În situația de față,
Nu eu sunt cel care-a greșit!
De stau să mă gândesc mai bine,
De ce să mă blamez atât?
De ce să simt că mi-e rușine?
Doar n-am făcut nimic urât!
Ba, dimpotrivă, să țin seama:
La început am fost fricos,
Dar mai apoi mi-am învins teama
Și am făcut un gest frumos!”.
Căzu-ntr-un somn fără de vise,
Sleit de tot și întristat...
Un clovn cândva se-ndrăgostise
De cine nu a meritat.
Hai să copilărim un pic în noaptea asta
Hai să copilărim un pic în noaptea asta
Cu perne să ne batem și să sărim în pat
Și până dimineață, să ne jucăm canasta
Sau poate "Popa prostu" sau rummy etalat.
Hai să copilărim și noi încă o dată
Și așezați turcește, pe pat, să ne-ndrugăm
Și vrute și nevrute și-n toate laolaltă
În rol de zmei și zâne, tot noi sa ne aflăm.
Hai să copilărim și să privim la filme
Cu vârcolaci, cu monștri și criminali hidoși
Și când sonorul crește spre-acute cu cruzime,
Să tresărim de spaimă ca doi copii fricoși.
Iar când spre dimineață, sleiți de toate cele
Din pușcăria lumii noi fi-vom evadați,
Când crengile fac umbre sinistre prin perdele,
Să ne găsească luna, dormind îmbrățișați.
Albastru amar
Mă strecor printre oameni când pe străzi rătăcesc,
Mă privesc... Îi privesc într-un mod arbitrar
N-am nici vlagă în oase, de păcate mustesc
Şi regrete tardive, de-un albastru amar.
Îi aud cum prin spate şuşotesc grobian,
Dar mă pierd în mulţime, ignorându-i barbar.
Las în lumea lor mică urme-adânci de titan,
În conştiinţa-ngheţată, de-un albastru amar.
Pe-acest drum înainte, paşii-mi calcă forţat
Peste flori de hârtie colorate bizar,
Clovni hidoşi îmi ţin calea, hohotind dezaxat,
Într-un circ cât o ţară, de-un albastru amar.
Şi când nicio-ntrebare nu-şi găseşte răspuns,
Eu mai caut căldură într-un colţ de sertar.
De am ţurţuri în suflet, nu vreun ger m-a pătruns,
Doar privirea ta, rece, de-un albastru amar.
Sufletul
Sufletul ce n-are parte de iubire niciodată,
Este ca o floare care nu a fost nicicând udată.
E un pom ce-oferă roade cu un gust dumnezeiesc,
Dar care nu sunt culese și-n uitare putrezesc.
Sufletul ce n-are parte de iubire niciodată
E ca o pășune verde, de gândaci contaminată
Nu hrănește și n-adapă decât hâdul parazit,
Cam acesta e tabloul unui suflet neiubit.
Sufletul ce n-are parte de iubire niciodată,
Greu rămâne cald și vesel într-o lume necurată.
Se căznește, și se-ncruntă, și se-nvolbură un pic
Ca să afle-apoi că, singur, nu poate schimba nimic.
Sufletul ce n-are parte de iubire niciodată,
Este ca o brigantină pe o mare agitată
Când speranțele-s pierdute și când totul pare mort,
Doar vântul cald al credinței o aduce-ntreagă-n port.
Sufletul ce n-are parte de iubire niciodată
E un suflet cu o boală care greu va fi tratată
Nu-s remedii, nu-s pastile, nu se poate opera,
Nu-s transplanturi, doar alt suflet îl mai poate vindeca.
Iarnă în luna mai
Nu vreau să plec iubito, afară e urgie,
Cu-atâta ură ninge și-i ger cum nu gândești,
Că-n os se face țurțuri, orice celulă vie,
Mai strânge-mă în brațe puțin, să mă-ncălzești.
Te rog, nu face patul, azi nu mai merg la muncă
Și vreau prin așternuturi cu tine să mă pierd,
Decât să-nfrunt troiene ce norii mi le-aruncă,
Mai bine-mi las obrazul pe sân, să ți-l dezmierd.
Azi nu mai vreau să-mi pese și-am să deschid albumul
Cu vise înghețate, ce-n nopți prea reci le-adun
Și dintr-un vârf de munte, spre tine-am să-mi dau drumul,
Pe-o sanie lăptoasă, ca un copil nebun.
Cu mantia ei rece, bătrâna jună-primă,
Ar vrea să ne-nvelească, îmbrățișați și goi,
Ce face iarna asta, e pur și simplu crimă,
Să n-o lăsăm, iubito, să-nghețe ființa-n noi!
Caloriferul arde, Gerar este afară,
Mai adu un pled moale și pune de un ceai,
Să ningă pân' ne-astupă, la noi e primăvară,
Doar viața fără tine e-o iarnă-n luna mai.
Iubire scrijelită în zăpadă
Iubire scrijelită în zăpadă
Și dăltuită pe versanți de munți
Zadar îți cad cuvintele-n cascadă,
Zadar te vrei jurată pe la nunți,
Zadar te vezi pornită-n avalanșă
Spre nu știu care suflet prea naiv,
O viață pentru tine-i o revanșă
Pictând în cenușiu un ROGVAIV.
Mă-ntreb câți oare-ți vor cădea în plasă,
Oare la câți speranțele-ai să-neci
În marea înghețată ce nu-ți lasă
Vreun strop de val în iernile prea reci?
Pe câți vei păcăli pictând cu-albastru
Un cer ce se refuză colorat,
Visând aiurea vreun departe astru
Ce din greșeală să-l fi luminat?
Și câți îți vor jura apoi credință
Așa cum ți-au jurat și-n alte dăți,
Iubire, tu izvor de suferință,
Iubire, tu izvor de nedreptăți?
Un clovn, cândva, se-ndrăgostise...
Un clovn cândva se-ndrăgostise
De-o acrobată la trapez,
Frumoasă cum numai în vise
Sau în reviste poți să vezi.
Și ziua-i trece chinuită,
Iar noaptea-i trece fără somn,
Iubirea nemărturisită
Îl mistuia pe bietul clovn.
Căci nu găsea în el puterea
Să-i spună tot ce-avea de spus
Și-n gând îl bântuia părerea
Cum că țintește mult prea sus.
Dar ce să îi mărturisească
În preajma ei când se afla?
Abia-ndrăznea să o privească,
Să nu o supere cumva!
În noapte, în a sa cabină,
Întins pe pat, el se gândea,
Tot așteptând somnul să vină:
„Știu că nu poate fi a mea.
Sunt doar un clovn, nu îmi fac vise,
Nu îi prezint vreun interes.
Spre ea, sunt numai porți închise
La care bat fără succes.
Și pentru că mi-e dragă tare,
Nu-i cer... N-aștept să mă iubească
Dar dac-am să-i ofer o floare,
Poate-o voi face să zâmbească.
Un trandafir ca s-o răsfețe,
Un gest precum o mângâiere,
Pe care-n clipe de tristețe
Să-l țină minte cu plăcere”.
După aproape-o săptămână
De ezitări, cu pașii grei,
Porni c-un trandafir în mână
Timid, către cabina ei.
Bătu în ușă fără vlagă,
Picioarele îi tremurau,
Simțea în ființa lui întreagă
Emoții ce îl sufocau.
Lăsase teama să-l pătrundă
Și neîncrederea-l pișca,
Voia să fugă, să se-ascundă,
Dar nu se mai putea mișca.
Apoi, când din cabină-apare,
Ea să-nţeleagă nu putea,
Ce face acest clovn cu-o floare
În miez de zi la ușa sa?
Secundele-și urmară șirul,
Dar pentru el păreau un veac.
Zâmbind, i-ntinse trandafirul:
„E pentru tine. Eu te plac!”.
Pentru-o secundă uluită
De îndrăzneala clovnului,
Rămase locului țintită
Și enervată-i spuse lui:
„Mă mir că nu îți e rușine
Să-mi spui tu mie că mă placi,
Iar acest gest făcut de tine
Nu se cuvine să îl faci!”.
Dar el i-a spus: „Nu am pretenții,
Am vrut doar să te-nveselesc.
Am cele mai bune intenții,
Un simplu gest prietenesc”.
„Prieteni?”, zise-nfuriată,
„Noi doi prieteni? Mi-aduci flori,
Când noi în viața asta toată
Dac-am vorbit de două ori?
N-am fost și nu vom fi vreodată
Prieteni și nici altceva.
Și-acum, te rog să pleci îndată
Și să te-ntorci în lumea ta!
Nu-mi trebuie florile tale,
N-avem nimic de discutat
Și nu îmi mai ieși în cale,
Ești doar un clovn, un obsedat!”.
Aruncă floarea în țărână
Ca pe-un nimic de câțiva lei
Și fără alt cuvânt să spună,
Trânti cu ușa-n urma ei.
El se-aplecă să o ridice,
Petalele i-a scuturat,
Simțea în suflet mii de bice,
Ce îl loveau neîncetat.
Se-ntoarse trist, cu floarea-n mână,
Cu capu-n jos, al nimănui,
Simțea nevoia să rămână
Singur, cu gândurile lui.
Ajuns acasă, în cabină,
El căuta nelămurit
Să vadă unde-a fost de vină,
Să vadă unde a greșit.
„Atâtea chipuri fericite,
Atâtea zâmbete-am cules
Și câte-aplauze primite...
La urmă cu ce m-am ales?
Cu lacrimi grele curse-n mine
Pe-altarul zeului Amor,
Cu umilință și rușine,
Tratat ca pe-un răufăcător.
Ce loc să fie-acesta oare
Și în ce Univers ciudat,
Dacă oferi cuiva o floare,
E-un gest atât de condamnat?
În toată această-mpreunare
De vorbe mari și oameni mici,
Lipsit de orice apărare,
Mă simt ca un străin aici.
De ce să plâng? Cui folosește?
Încerc tristeții să-i rezist
Nimeni, oricum, nu se gândește
Cum că un clovn poate fi trist”.
Privindu-și chipul în oglindă,
Își spuse: „Masca mi-o iubesc!
Cât timp o port, n-au să se prindă,
Toți or să creadă că zâmbesc”.
Dar suferea-n tăcere clovnul...
Cu suflet greu și pustiit,
S-a-ntins pe pat sperând că somnul
Va șterge-acest coșmar trăit.
Deși-ncercase să nu plângă,
Câteva lacrimi i-au scăpat...
Dar ce sunt câteva pe lângă
Ce zâmbete a adunat?
De-un gând speranța își agață:
„De ce să simt că-s umilit?
În situația de față,
Nu eu sunt cel care-a greșit!
De stau să mă gândesc mai bine,
De ce să mă blamez atât?
De ce să simt că mi-e rușine?
Doar n-am făcut nimic urât!
Ba, dimpotrivă, să țin seama:
La început am fost fricos,
Dar mai apoi mi-am învins teama
Și am făcut un gest frumos!”.
Căzu-ntr-un somn fără de vise,
Sleit de tot și întristat...
Un clovn cândva se-ndrăgostise
De cine nu a meritat.
Hai să copilărim un pic în noaptea asta
Hai să copilărim un pic în noaptea asta
Cu perne să ne batem și să sărim în pat
Și până dimineață, să ne jucăm canasta
Sau poate "Popa prostu" sau rummy etalat.
Hai să copilărim și noi încă o dată
Și așezați turcește, pe pat, să ne-ndrugăm
Și vrute și nevrute și-n toate laolaltă
În rol de zmei și zâne, tot noi sa ne aflăm.
Hai să copilărim și să privim la filme
Cu vârcolaci, cu monștri și criminali hidoși
Și când sonorul crește spre-acute cu cruzime,
Să tresărim de spaimă ca doi copii fricoși.
Iar când spre dimineață, sleiți de toate cele
Din pușcăria lumii noi fi-vom evadați,
Când crengile fac umbre sinistre prin perdele,
Să ne găsească luna, dormind îmbrățișați.
Albastru amar
Mă strecor printre oameni când pe străzi rătăcesc,
Mă privesc... Îi privesc într-un mod arbitrar
N-am nici vlagă în oase, de păcate mustesc
Şi regrete tardive, de-un albastru amar.
Îi aud cum prin spate şuşotesc grobian,
Dar mă pierd în mulţime, ignorându-i barbar.
Las în lumea lor mică urme-adânci de titan,
În conştiinţa-ngheţată, de-un albastru amar.
Pe-acest drum înainte, paşii-mi calcă forţat
Peste flori de hârtie colorate bizar,
Clovni hidoşi îmi ţin calea, hohotind dezaxat,
Într-un circ cât o ţară, de-un albastru amar.
Şi când nicio-ntrebare nu-şi găseşte răspuns,
Eu mai caut căldură într-un colţ de sertar.
De am ţurţuri în suflet, nu vreun ger m-a pătruns,
Doar privirea ta, rece, de-un albastru amar.
Sufletul
Sufletul ce n-are parte de iubire niciodată,
Este ca o floare care nu a fost nicicând udată.
E un pom ce-oferă roade cu un gust dumnezeiesc,
Dar care nu sunt culese și-n uitare putrezesc.
Sufletul ce n-are parte de iubire niciodată
E ca o pășune verde, de gândaci contaminată
Nu hrănește și n-adapă decât hâdul parazit,
Cam acesta e tabloul unui suflet neiubit.
Sufletul ce n-are parte de iubire niciodată,
Greu rămâne cald și vesel într-o lume necurată.
Se căznește, și se-ncruntă, și se-nvolbură un pic
Ca să afle-apoi că, singur, nu poate schimba nimic.
Sufletul ce n-are parte de iubire niciodată,
Este ca o brigantină pe o mare agitată
Când speranțele-s pierdute și când totul pare mort,
Doar vântul cald al credinței o aduce-ntreagă-n port.
Sufletul ce n-are parte de iubire niciodată
E un suflet cu o boală care greu va fi tratată
Nu-s remedii, nu-s pastile, nu se poate opera,
Nu-s transplanturi, doar alt suflet îl mai poate vindeca.