Timpul rămas
Număr zilele
În tăcerea timpului;
Picură gândurile
În bătaia vântului.
În Surâsul dimineții
Deșteptătorul sună;
Rămășițele vieții
Le culege,le adună...
Oare cât mi a rămas
Pe cărările umblate
Să port al meu pas
Spre vise inspirate..?
Mi e prielnic oare
Prognosticul menit
Din vremea curgătoare
Spre fatidicul sfârșit?..
Și n urma mea,obscură
Vocile mă judecă;
Să nu scap vreo picătură
În bezna ce alunecă...
Și n nopțile bântuite
Mai sper un răsărit
Pt clipele iubite
În suflet cuibărit..
Категория: Философские стихи
Все стихи автора: Keller Gabriela
Дата публикации: 3 ноября 2024
Просмотры: 230
Стихи из этой категории
Efemer
Aleagă omul în timp ca într-un oboi,
Aleargă ghioceii pe câmp vioi,
Aleargă seva copacilor în ei,
Aleargă bobocii ca niște miei.
Aleargă omul în timp greoi ,
Aleargă pe câmp niște oi,
Aleargă iarba șuierând pe câmp,
Aleargă copiii în codrul blând.
Aleargă omul în timp ca-ntr-un oboi ,
Aleargă frunzele pe cer în grabă,
Aleargă ploaia pe umeri, pe noi,
Aleargă păsări călătoare înspre-o altă viață globală.
Aleargă omul în timp greoi ,
Aleargă fulgii pe copacii goi,
Aleargă vântul printre crengi,
Aleargă fumul de la case printre nori.
Aleargă sufletul într-o buclă de timp,
Trece omul, și nu ghioceii pe câmp,
Trece omul, și nu frunzele în grabă,
Trece omul prin sezoane
cu vremea - n ritmuri bătătoare.
Om deștept
Între cei patru pereți
Negru gând, taie prin fum,
"Ce sunt oameni deștepți?
De ce ne fac scrum?"
Prin fum, durere și țipete-n amurg
Scriu pe aste foi murdare,
Stihuri ce din inimă-mi curg
Stihuri negre, oarecare.
Bate agale-n al meu piept
O suspiciune arzătoare,
"De ce e omul deștept,
O dezamăgire care doare?"
Gândurile celor vii
Lãsãm în urmã lumea, cu tot ce-nseamnã ea
Lãsãm noi bucuria, lãsãm durerea grea.
Lãsãm posteritãţii, pe toate, cum au fost,
Pe cele meritate, pe cele fãrã rost.
Lãsãm în urmã lupta şi lacrimile ei
Şi, în vâltoarea luptei, lãsãm pe toţi acei
Ce încã poartã steagul. Pe vechii camarazi,
Ce luptã-n rând cu tine şi-i doare, când tu cazi.
Luptãm cu greul sorţii dar nu ne dãm bãtuţi
Chiar când scãpãm din mânã şi ultimii bãnuţi.
Noi ne venim în fire, ne ridicãm de jos,
Ştiind cã orice luptã, ne este de folos.
Rãmân, ştergându-şi ochii, în urmã, toţi cei dragi,
Cu care împãrţirãm merindea din desagi;
Ne despãrţim de dânşii, ei se despart de noi
Şi, sunt vãzuţi ba unii, ba ceilalţi, drept eroi.
Dacã n-aduce anul, ce clipa ne-a adus,
Dacã se-adunã ghemul şi-i încã fir pe fus,
Dacã-ţi mai vezi paltonul şi pãlãria-n cui,
Ţi-e prieten, încã, timpul. Dar, mâine, poate, nu-i!
Corp
Condu-mi în tihna mântuirea
Căci mă numeam nemuritor
Nu înțelegeam ce e sfințirea
Nici gândul cel chinuitor.
Condu-mi și sufletul cel rece
Ce n-a putut să mai iubească
Nici om, nici gând, nici o fereastră.
Condu-mi și mâinile croite
Ce au odihnă doar pe piept
Căci mă simțeam fierbinte-n iarnă
Cu grijă, fără de dezmăț.
Umbrește-mi trupul gol și sumbru
Ce ține-n el amarul surd
Nu-i epopee cum nici gândul
Amarnic se lovește-n rug.
Deschide-mi ochii ce visează
Cuvântătoarele povești
Și soarele ce tranzitează
O lume mare de curenți.
Aruncă-mă în apa moartă
Căci eu știu sigur că plutesc
N-ar scufunda oceanul mare
Pentru un corp fără dureri.
Altă zi
Suflet drag,
O zi în viața
În dar am mai primit
O nouă zi ,
O rază de soare,
Un zâmbet pe buze.
Cerul îl privesc
Când pe iarba zăbovesc
Gândire semantică
Abstractă - lucidă
Inspir adiere de viață
Expir gânduri uitate
Gânduri despre iubire
Despre nemurire de neam
Întrebări puse
Dar neraspunse
... si un apus privesc
Alene ma ridic
Ma îndrept spre stele
Iar asa a trecut
Printre doua lacrimi
Și un zâmbet
Alte zi din a mea viață.
Pseudoștiința
Prin cuvinte fără cuviință,
Ia ființă, necuviință,
Iar eu, asistând la conferință,
Se dă drumul la sentință.
Sunt condamnat la juruință,
Simt cum frica-mi crește,
Dar plin de bunăvoință,
Încep a reînființa.
Creez o discrepanță,
Dau nuanță la rezonanță,
În timp ce tai orice speranță,
Printr-o neexplicată concordanță
La pseudoștiință.
Tai orice conștiință
Ce-mi este împotrivă,
Anulez orice dorință
Ce-mi este nedorită.
Distrug orice credință
Ce nu-mi este închinată,
Dezintegrând orice ocurență,
Căci nu suport aparență.
Dar în suflet am o tendință,
Simt în inima o flatulență,
Nejustificat, apelez la subzistență.
Te-am distrus… pseudoștiință.
Dar tu prin exuberanță,
Cu răutate preexistentă,
Apelezi la milă, deși e în absență,
Răutatea ți-e componență,
Dar eu reprezint, fără proeminență,
Arma autodistrugerii de ființă,
Și vei rămâne în penitență,
Draga mea pseudoștiință.
Efemer
Aleagă omul în timp ca într-un oboi,
Aleargă ghioceii pe câmp vioi,
Aleargă seva copacilor în ei,
Aleargă bobocii ca niște miei.
Aleargă omul în timp greoi ,
Aleargă pe câmp niște oi,
Aleargă iarba șuierând pe câmp,
Aleargă copiii în codrul blând.
Aleargă omul în timp ca-ntr-un oboi ,
Aleargă frunzele pe cer în grabă,
Aleargă ploaia pe umeri, pe noi,
Aleargă păsări călătoare înspre-o altă viață globală.
Aleargă omul în timp greoi ,
Aleargă fulgii pe copacii goi,
Aleargă vântul printre crengi,
Aleargă fumul de la case printre nori.
Aleargă sufletul într-o buclă de timp,
Trece omul, și nu ghioceii pe câmp,
Trece omul, și nu frunzele în grabă,
Trece omul prin sezoane
cu vremea - n ritmuri bătătoare.
Om deștept
Între cei patru pereți
Negru gând, taie prin fum,
"Ce sunt oameni deștepți?
De ce ne fac scrum?"
Prin fum, durere și țipete-n amurg
Scriu pe aste foi murdare,
Stihuri ce din inimă-mi curg
Stihuri negre, oarecare.
Bate agale-n al meu piept
O suspiciune arzătoare,
"De ce e omul deștept,
O dezamăgire care doare?"
Gândurile celor vii
Lãsãm în urmã lumea, cu tot ce-nseamnã ea
Lãsãm noi bucuria, lãsãm durerea grea.
Lãsãm posteritãţii, pe toate, cum au fost,
Pe cele meritate, pe cele fãrã rost.
Lãsãm în urmã lupta şi lacrimile ei
Şi, în vâltoarea luptei, lãsãm pe toţi acei
Ce încã poartã steagul. Pe vechii camarazi,
Ce luptã-n rând cu tine şi-i doare, când tu cazi.
Luptãm cu greul sorţii dar nu ne dãm bãtuţi
Chiar când scãpãm din mânã şi ultimii bãnuţi.
Noi ne venim în fire, ne ridicãm de jos,
Ştiind cã orice luptã, ne este de folos.
Rãmân, ştergându-şi ochii, în urmã, toţi cei dragi,
Cu care împãrţirãm merindea din desagi;
Ne despãrţim de dânşii, ei se despart de noi
Şi, sunt vãzuţi ba unii, ba ceilalţi, drept eroi.
Dacã n-aduce anul, ce clipa ne-a adus,
Dacã se-adunã ghemul şi-i încã fir pe fus,
Dacã-ţi mai vezi paltonul şi pãlãria-n cui,
Ţi-e prieten, încã, timpul. Dar, mâine, poate, nu-i!
Corp
Condu-mi în tihna mântuirea
Căci mă numeam nemuritor
Nu înțelegeam ce e sfințirea
Nici gândul cel chinuitor.
Condu-mi și sufletul cel rece
Ce n-a putut să mai iubească
Nici om, nici gând, nici o fereastră.
Condu-mi și mâinile croite
Ce au odihnă doar pe piept
Căci mă simțeam fierbinte-n iarnă
Cu grijă, fără de dezmăț.
Umbrește-mi trupul gol și sumbru
Ce ține-n el amarul surd
Nu-i epopee cum nici gândul
Amarnic se lovește-n rug.
Deschide-mi ochii ce visează
Cuvântătoarele povești
Și soarele ce tranzitează
O lume mare de curenți.
Aruncă-mă în apa moartă
Căci eu știu sigur că plutesc
N-ar scufunda oceanul mare
Pentru un corp fără dureri.
Altă zi
Suflet drag,
O zi în viața
În dar am mai primit
O nouă zi ,
O rază de soare,
Un zâmbet pe buze.
Cerul îl privesc
Când pe iarba zăbovesc
Gândire semantică
Abstractă - lucidă
Inspir adiere de viață
Expir gânduri uitate
Gânduri despre iubire
Despre nemurire de neam
Întrebări puse
Dar neraspunse
... si un apus privesc
Alene ma ridic
Ma îndrept spre stele
Iar asa a trecut
Printre doua lacrimi
Și un zâmbet
Alte zi din a mea viață.
Pseudoștiința
Prin cuvinte fără cuviință,
Ia ființă, necuviință,
Iar eu, asistând la conferință,
Se dă drumul la sentință.
Sunt condamnat la juruință,
Simt cum frica-mi crește,
Dar plin de bunăvoință,
Încep a reînființa.
Creez o discrepanță,
Dau nuanță la rezonanță,
În timp ce tai orice speranță,
Printr-o neexplicată concordanță
La pseudoștiință.
Tai orice conștiință
Ce-mi este împotrivă,
Anulez orice dorință
Ce-mi este nedorită.
Distrug orice credință
Ce nu-mi este închinată,
Dezintegrând orice ocurență,
Căci nu suport aparență.
Dar în suflet am o tendință,
Simt în inima o flatulență,
Nejustificat, apelez la subzistență.
Te-am distrus… pseudoștiință.
Dar tu prin exuberanță,
Cu răutate preexistentă,
Apelezi la milă, deși e în absență,
Răutatea ți-e componență,
Dar eu reprezint, fără proeminență,
Arma autodistrugerii de ființă,
Și vei rămâne în penitență,
Draga mea pseudoștiință.
Другие стихотворения автора
Între lumini și întuneric
Mă privea printre zăbrele
Partea mea întunecată;
Să-i deschid porțile mele
Spre căsuța -mi ferecată?..
Ori să mă lupt, confuză
Cu prezența ei în mine,
Tremurând din buză
Mă dezbrac de haine
Și -n oază mlăștinoasă
M-adancesc păn la bărbie,
Pe -o vreme sumbră și cețoasă.
Și cu veșmânt din măl și ploaie
S-o iau la goană pe cărare
Prin foșnet de pădure,
Unde răgete de fiare
Mă străpung,mă -nfioară.
Umbre hâde și bizare
Îmi taie calea, mă -nconjoară
Și nu mai pot, mă prăbușesc
Îngrozită, fără vlagă;
Din coșmar să mă trezesc,
Mă agăț de -o creangă
Din răsputeri să mă ridic.
Și cu setea gurii de izvor,
Între lumini și întuneric
Să răzbat,din nou să zbor...
Mamă, să nu -mi dai de veste
Mamă,a mai trecut un an
Din năzuința mea în van,
Că mă vei suna vreodată
De mustrări mușcată..
Eu șterg timpul pierdut,
Absenței tale ce -am durut.
Chiar de -ai greșit,nu -mă pasă;
Dorul de tine,greu apasă..
Te voi aștepta în prag
Că pe omul cel mai drag,
Te voi pofti în casa mea umilă,
Jucând rolul de copilă..
Îți voi cerși o mângâiere,
Nu tărâm cu lapte și miere,
Doar să simt pt o clipă
Căldura ta de sub aripă.
Te voi ruga de un răgaz,
Să pictez al tău obraz,
Să -l așez frumos în ramă,
Să -mi vegheze somnul, mamă..
Te voi pofti apoi la masă
Și așa -i vremea ploioasă;
De ce n -am zăbovi până -n zori
Să ți fac o rochie de flori..
De ce-ai pleca prin frig și ceață,
Când eu sunt soare și verdeață,
Iar dacă zborul iar te cheamă,
Să nu -mi dai de știre, mamă...
Catargul în jertfire
Pe malul râului zglobiu
Ce clipocea necontenit,
Gemea pomul cenușiu
Secat de -o plantă parazit.
Ea mlădios se -ncolăcise
În jurul trunchiului lemnos
Din rădăcini îl ofilise;
Copacul falnic și umbros.
Sugea din seva-i hrănitoare,
Agătăndu-se de ramuri,
Captănd razele de soare,
Îi stârnea fiorii tulburi
Cu brațele-i șerpuitoare
Se -nlănțui de a sa coroană
Iedera mistuitoare,
Ce stropea sare pe rană
Sălbatică din fire
Îl sugrumă silențios
Și catargul în jertfire
Se prăbușise zgomotos .
Tablou de toamnă
Vara se topise-n zare,
Sorbind razele de soare;
Năluca ei cuprinde valuri
Și mai bântuie pe dealuri.
Frunzele -și luară zborul,
Lăcrimându-si dorul;
Roiau în forfota de vânt,
Strecurandu se -n pământ
Pasărea tăcu-n grădină,
Se pitulă sub streașina,
Tremurând ușor din aripi
De la frigura unor stropi,
Gura Cerului, febrilă
Cerne ploaie fără milă,
Pomii murmură-surdină,
Scârțâind din rădăcină .
Toamna suflă cu brumă,
Iar veșmântul ei de -aramă
Îl presără pe trupul ud,
Zdrentuit, aproape nud..
Norii se târăsc la vale,
Schimɓăndu-și formele,agale;
Pașii calcă prin noroaie,
Se pierd în negură, șiroaie...
Un prelung oftat...
O zi din viață iar s a dus,
Înghițită de -un apus
Și multe altele se duc
Printre foșnete din nuc.
Și ne trecem ca o frunză
Smulsă de a toamnei briză.
Timpul Fuge,nu iartă,
Nu zăbovește la poartă.
Anii se scurg în zare
In stol de păsări călătoare;
Rămân doar amintirile
Și -n urmă, cărările..
Brăzdate de pași,
Netezite de urmași.
Îmbătrânim peste noapte,
Nu mai râvnim departe,
Doar păstrăm cu sfințenie
Gradul nostru de rudenie.
Cântărim ce -am moștenit,
Ce-am lăsat,ce-am oferit.
Cugetăm la cele defecte
Din jurnalul cu secrete.
Regretăm că -i scurt pasajul,
Și ne fură peisajul
Secvențelor de neuitat
Într-un prelung oftat...
Peisajul
Plutea chipu-ncremenit
Peste valuri de molid,
În simfonii de ciripit,
Ce-l copleșeau fluid.
Curgea apa unduios,
Murmură ceva-n reflexii,
Clipea lin și tânguios,
Șerpuind pe -alocuri munții..
De mirajul ei uimit
Își scălda obrazul;
Trupul astrelor cioplit,
Adulmecând talazul..
Pe creastă umbre picurau,
Ce frământau în preajmă
Și ramurile dănțuiau,
Furnicând în palmă...
Năframa nopții cerne
Obeliscul în rumoare,
Tăcerea se așterne
Peste iarnă în suflare..
Între lumini și întuneric
Mă privea printre zăbrele
Partea mea întunecată;
Să-i deschid porțile mele
Spre căsuța -mi ferecată?..
Ori să mă lupt, confuză
Cu prezența ei în mine,
Tremurând din buză
Mă dezbrac de haine
Și -n oază mlăștinoasă
M-adancesc păn la bărbie,
Pe -o vreme sumbră și cețoasă.
Și cu veșmânt din măl și ploaie
S-o iau la goană pe cărare
Prin foșnet de pădure,
Unde răgete de fiare
Mă străpung,mă -nfioară.
Umbre hâde și bizare
Îmi taie calea, mă -nconjoară
Și nu mai pot, mă prăbușesc
Îngrozită, fără vlagă;
Din coșmar să mă trezesc,
Mă agăț de -o creangă
Din răsputeri să mă ridic.
Și cu setea gurii de izvor,
Între lumini și întuneric
Să răzbat,din nou să zbor...
Mamă, să nu -mi dai de veste
Mamă,a mai trecut un an
Din năzuința mea în van,
Că mă vei suna vreodată
De mustrări mușcată..
Eu șterg timpul pierdut,
Absenței tale ce -am durut.
Chiar de -ai greșit,nu -mă pasă;
Dorul de tine,greu apasă..
Te voi aștepta în prag
Că pe omul cel mai drag,
Te voi pofti în casa mea umilă,
Jucând rolul de copilă..
Îți voi cerși o mângâiere,
Nu tărâm cu lapte și miere,
Doar să simt pt o clipă
Căldura ta de sub aripă.
Te voi ruga de un răgaz,
Să pictez al tău obraz,
Să -l așez frumos în ramă,
Să -mi vegheze somnul, mamă..
Te voi pofti apoi la masă
Și așa -i vremea ploioasă;
De ce n -am zăbovi până -n zori
Să ți fac o rochie de flori..
De ce-ai pleca prin frig și ceață,
Când eu sunt soare și verdeață,
Iar dacă zborul iar te cheamă,
Să nu -mi dai de știre, mamă...
Catargul în jertfire
Pe malul râului zglobiu
Ce clipocea necontenit,
Gemea pomul cenușiu
Secat de -o plantă parazit.
Ea mlădios se -ncolăcise
În jurul trunchiului lemnos
Din rădăcini îl ofilise;
Copacul falnic și umbros.
Sugea din seva-i hrănitoare,
Agătăndu-se de ramuri,
Captănd razele de soare,
Îi stârnea fiorii tulburi
Cu brațele-i șerpuitoare
Se -nlănțui de a sa coroană
Iedera mistuitoare,
Ce stropea sare pe rană
Sălbatică din fire
Îl sugrumă silențios
Și catargul în jertfire
Se prăbușise zgomotos .
Tablou de toamnă
Vara se topise-n zare,
Sorbind razele de soare;
Năluca ei cuprinde valuri
Și mai bântuie pe dealuri.
Frunzele -și luară zborul,
Lăcrimându-si dorul;
Roiau în forfota de vânt,
Strecurandu se -n pământ
Pasărea tăcu-n grădină,
Se pitulă sub streașina,
Tremurând ușor din aripi
De la frigura unor stropi,
Gura Cerului, febrilă
Cerne ploaie fără milă,
Pomii murmură-surdină,
Scârțâind din rădăcină .
Toamna suflă cu brumă,
Iar veșmântul ei de -aramă
Îl presără pe trupul ud,
Zdrentuit, aproape nud..
Norii se târăsc la vale,
Schimɓăndu-și formele,agale;
Pașii calcă prin noroaie,
Se pierd în negură, șiroaie...
Un prelung oftat...
O zi din viață iar s a dus,
Înghițită de -un apus
Și multe altele se duc
Printre foșnete din nuc.
Și ne trecem ca o frunză
Smulsă de a toamnei briză.
Timpul Fuge,nu iartă,
Nu zăbovește la poartă.
Anii se scurg în zare
In stol de păsări călătoare;
Rămân doar amintirile
Și -n urmă, cărările..
Brăzdate de pași,
Netezite de urmași.
Îmbătrânim peste noapte,
Nu mai râvnim departe,
Doar păstrăm cu sfințenie
Gradul nostru de rudenie.
Cântărim ce -am moștenit,
Ce-am lăsat,ce-am oferit.
Cugetăm la cele defecte
Din jurnalul cu secrete.
Regretăm că -i scurt pasajul,
Și ne fură peisajul
Secvențelor de neuitat
Într-un prelung oftat...
Peisajul
Plutea chipu-ncremenit
Peste valuri de molid,
În simfonii de ciripit,
Ce-l copleșeau fluid.
Curgea apa unduios,
Murmură ceva-n reflexii,
Clipea lin și tânguios,
Șerpuind pe -alocuri munții..
De mirajul ei uimit
Își scălda obrazul;
Trupul astrelor cioplit,
Adulmecând talazul..
Pe creastă umbre picurau,
Ce frământau în preajmă
Și ramurile dănțuiau,
Furnicând în palmă...
Năframa nopții cerne
Obeliscul în rumoare,
Tăcerea se așterne
Peste iarnă în suflare..