Căci - Contrast

Suflet drag ,

Peste oceane de cuvinte 

Al meu dor -

Corabie sa fie 

Pânză de speranță 

În larg sa-l poarte 

În vânt lin șoptit 

Al amorului vis

Trecând peste întinderi nesfârșite

Doar în al meu suflet sfârșit 

Orizontul harta sa mi fie 

Spre un răsărit așteptat 

O raza de lumina vie 

În dar sa mai primesc 

Călăuză sa mi fie

În corul de voci mute

Atunci când privești în zare,

Sufletul se-mpreună cu marea.

Și când totul este o simbolizare,

Se aprinde-n gând chemarea.

Lași să plutească visarea

Chibzuind la fapte îndelung,

Și-ți controlezi nepăsarea

Asupra clipelor care străpung.

Un zbor de pescăruș, apropiat

De valurile stării ce se-agită,

Sunetu-i calm te trezește din visat

Și inima-ți puternic palpită.

Un imbold în esență îl cauți

Să-nvigorezi întreaga simțire.

Și asemeni unor selenauți

Dorești să găsești însuflețire.

Nu trebuie să ne deranjeze performanța,

Pentru că noi nu suntem perfecți.

Nu trebuie să ne simțim mereu uimiți,

Pentru că întodeauna ne acuză rațiunea.

Nu trebuie să ne impresioneze durerea,

Pentru că nu suntem destul de puternici.

Nu trebuie să ne influențeze negativul,

Pentru că nu acționăm întodeauna pozitiv.

Nu trebuie să jucăm teatru pe scena vieții,

Pentru că nu ne-am îndeplinit rolul sortit.

Nu trebuie să ne afecteze calea destinului,

Pentru că nu-i înțelegem pe deplin menirea.

Trebuie să iubim mereu tot ce este viu,

Oricât de neajutorați suntem pe lume.

Să împărțim cu aproapele nostru binele,

Să înfruntăm cu ardoare sentimentele răului.

Când soarele înconjoară pământul
Îmi este sufletul răvășit de vânt
Te strig, te  caut  de mult și nu te - ajung
Iar tu,  din tine m-alungi c-un singur  cuvânt.
Hai vino !Doar noi cu noi să ne plimbăm
Printre coloane de lumină și mister
Mă găsești pe drumul cu cioburi și  trădări
Lâng-o albă caleașcă   părăsită
Și  murgul obosit să fie prizonier,
Din  potcoave  scăpărănd lumină
Își scutură liber coama  eșarfă
Pe umărul meu când privesc amurgul.
Deși tu mă desprinzi , din tine mă desprinzi
Strigându-te îmbrățișez dorințe
Picurate-n suflet prin umbra vremii
Din  cerul cu nori și multe  stele stinse.
Soarele  iar înconjoară pământul
Doar noi ,pentru noi, fredonăm cuvântul:
Adio!

Pe cer luceafăr, tot strălucind, 

Nu este-o stea mai luminoasă, 

Noaptea, ziua pe senin ivind,

Lumina albă cea frumoasă. 

Sunt doi luceferi pe pământ, 

Un poet și o steluță, 

Ce-n comun ei având? 

Au aceeași muzicuță. 

   Autor: Nicoleta Postovan 

Inocența oarbă ce perturbă

Un suflet gri, deloc inocent,

Adevărul îl sugrumă,

Și omul distruge persistent.

Căci lumea-i plină de judecați imorale,

Ei au uitat de simpatizare!

Pentru că lor le place gustul durerii,

Când favorită-i discuția tăcerii.

Căci percepțiile-s ca o sticla spartă

Ale cărei cioburi se-mprăștie,

Incitând spre o ceartă moartă,

Unde răspântia amurgie nu se știe.

Căci realizezi ce ai doar când s-a dus,

Iar tu, mi-ai fost doar un apus,

Căci din nou in inima-mi răsăreai,

Și ruini de amintiri pierdute.. tu recreai.

Căci sângele meu,

Într-o zi vei pleca doar așa

Deoarece ești ca o pală de vânt,

... Când mor, adie-mi lin peste mormânt.

Căci primăvara-i acum înflorită,

Gingașă și preamărită,

Dar fără tine-i goală,

În inimă-mi trezește răscoală

Căci cert e, tot ce vine prea ușor

Întotdeauna-i trecător,

... Totu-i trecător inafară de tine,

Pentru că la sol, iubirea mea te ține.

Of fii tu lună, c-oi fi eu soare,

Fii tu răceală, c-oi fi eu ardoare,

Fii tu corectă, c-oi fi eu eroare,

În viața-mi tu ești cea mai frumoasă floare.

Căci hai să facem o tocmire:

Fii tu mireasă și ți-oi fi eu mire.

Pentru mine, înghite-ți lacrimile,

O, pădure lipsită de copaci,

Și arde-ți tu toate patimile,

O, pădure lipsită de copaci.

Căci păsările ți s-au dus,

O, pădure lipsită de copaci,

Și copacii ei ți-au scurs!

O, padure lipsită de copaci.

Pentru mine,

Căci doar moarte crește acum în tine,

Alungă norii prevestitori de vreme rea,

Căci prin ei, viața nu ți se poate vedea.

-Da' cum vrei tu, iubirea mea,

S-alung eu așa ceva?

Căci ploile m-au asuprit,

Și demult m-au urgisit.

-Martoare ne sunt stelele din cer!

De departe ele te vor ghida,

Și doar un lucru îți mai cer,

Eu te rog, tu nu le abandona.

-Moarte sunt toate stelele mele

De viscole așa de grele,

Râurile vreau să mi le sec,

Iar cu ele, și eu să plec.

-O, pădure făr' de copaci,

Vanturile seci lasă-mă să ți le alin.

O, pădure fără de copaci!

Căci viețuitoare-ți vor fi într-un suspin.

-N-ai tu treabă de-ale mele,

Căci eu nu mai respir prin ele.

Aștept furtuna să mă mistuie,

Tu în schimb, să nu mă uiți.

Iar când aceasta a murit, 

Toate stelele lui de-asemenea au pierit.

Căci el avea doar una, 

Însăși ea, care-i era chiar luna.

Inocența oarbă ce perturbă

Un suflet gri, deloc inocent,

Adevărul îl sugrumă,

Și omul distruge persistent.

Căci lumea-i plină de judecați imorale,

Ei au uitat de simpatizare!

Pentru că lor le place gustul durerii,

Când favorită-i discuția tăcerii.

Căci percepțiile-s ca o sticla spartă

Ale cărei cioburi se-mprăștie,

Incitând spre o ceartă moartă,

Unde răspântia amurgie nu se știe.

Căci realizezi ce ai doar când s-a dus,

Iar tu, mi-ai fost doar un apus,

Căci din nou in inima-mi răsăreai,

Și ruini de amintiri pierdute.. tu recreai.

Căci sângele meu,

Într-o zi vei pleca doar așa

Deoarece ești ca o pală de vânt,

... Când mor, adie-mi lin peste mormânt.

Căci primăvara-i acum înflorită,

Gingașă și preamărită,

Dar fără tine-i goală,

În inimă-mi trezește răscoală

Căci cert e, tot ce vine prea ușor

Întotdeauna-i trecător,

... Totu-i trecător inafară de tine,

Pentru că la sol, iubirea mea te ține.

Of fii tu lună, c-oi fi eu soare,

Fii tu răceală, c-oi fi eu ardoare,

Fii tu corectă, c-oi fi eu eroare,

În viața-mi tu ești cea mai frumoasă floare.

Căci hai să facem o tocmire:

Fii tu mireasă și ți-oi fi eu mire.

Inocența oarbă ce perturbă

Un suflet gri, deloc inocent,

Adevărul îl sugrumă,

Și omul distruge persistent.

Căci lumea-i plină de judecați imorale,

Ei au uitat de simpatizare!

Pentru că lor le place gustul durerii,

Când favorită-i discuția tăcerii.

Căci percepțiile-s ca o sticla spartă

Ale cărei cioburi se-mprăștie,

Incitând spre o ceartă moartă,

Unde răspântia amurgie nu se știe.

Căci realizezi ce ai doar când s-a dus,

Iar tu, mi-ai fost doar un apus,

Căci din nou in inima-mi răsăreai,

Și ruini de amintiri pierdute.. tu recreai.

Căci sângele meu,

Într-o zi vei pleca doar așa

Deoarece ești ca o pală de vânt,

... Când mor, adie-mi lin peste mormânt.

Căci primăvara-i acum înflorită,

Gingașă și preamărită,

Dar fără tine-i goală,

În inimă-mi trezește răscoală

Căci cert e, tot ce vine prea ușor

Întotdeauna-i trecător,

... Totu-i trecător inafară de tine,

Pentru că la sol, iubirea mea te ține.

Of fii tu lună, c-oi fi eu soare,

Fii tu răceală, c-oi fi eu ardoare,

Fii tu corectă, c-oi fi eu eroare,

În viața-mi tu ești cea mai frumoasă floare.

Căci hai să facem o tocmire:

Fii tu mireasă și ți-oi fi eu mire.

Pentru mine, înghite-ți lacrimile,

O, pădure lipsită de copaci,

Și arde-ți tu toate patimile,

O, pădure lipsită de copaci.

Căci păsările ți s-au dus,

O, pădure lipsită de copaci,

Și copacii ei ți-au scurs!

O, padure lipsită de copaci.

Pentru mine,

Căci doar moarte crește acum în tine,

Alungă norii prevestitori de vreme rea,

Căci prin ei, viața nu ți se poate vedea.

-Da' cum vrei tu, iubirea mea,

S-alung eu așa ceva?

Căci ploile m-au asuprit,

Și demult m-au urgisit.

-Martoare ne sunt stelele din cer!

De departe ele te vor ghida,

Și doar un lucru îți mai cer,

Eu te rog, tu nu le abandona.

-Moarte sunt toate stelele mele

De viscole așa de grele,

Râurile vreau să mi le sec,

Iar cu ele, și eu să plec.

-O, pădure făr' de copaci,

Vanturile seci lasă-mă să ți le alin.

O, pădure fără de copaci!

Căci viețuitoare-ți vor fi într-un suspin.

-N-ai tu treabă de-ale mele,

Căci eu nu mai respir prin ele.

Aștept furtuna să mă mistuie,

Tu în schimb, să nu mă uiți.

Iar când aceasta a murit, 

Toate stelele lui de-asemenea au pierit.

Căci el avea doar una, 

Însăși ea, care-i era chiar luna.