ANTICĂ

Văd așa, câteodată, cum cifrele se încăpățânează să se așeze și să-și dezvăluie frumusețea și secretele. Parcă ar fi niște căluți în miniatură care aleargă în toate direcțiile, nechezând cu coamele-n vânt peste câmpiile nesfârșite și albe ale ecranului meu, căluți albaștri, și negri, iară cei roșii nu-mi plac, fiindcă-s cei mai nărăvași...

... dar, uite-i, hop!, cum aleargă într-un galop nebunesc, nesfârșit și burlesc, lăsând în urma lor doar praf numeric, căci săgeata mea nu-i poate prinde deloc și chiar dacă încerc din răsputeri să le preiau frâiele, să mă țiu bine în șa, oricât de iute aș fi, cum dau să-i prind, ei tot se scutură și scapă, iar eu rămân dezamăgit și neîmpăcat, întrebându-mă dacă nu care cumva am încurcat iarăși o ecuație simplă cu o amintire...

La capătul rândului, prompterul clipește somnoros și sacadat, așteptând de la mine verdicte: 

- Ce vrei? Tu chiar nu înțelegi că nu mai pot, că nu mai vreau să alerg după cai... verzi pe pereți?
- Nu sunt verzi! Doar negri și albaștri. Știu că nu-ți plac cei roșii. Dar... ce s-ar face lumea fără ei?

Într-adevăr, ce s-ar face lumea fără căluții cei roșii? Că și ei trebuie să-și facă auzit nechezatul pe undeva, să scapere argint pe la potcoave, anulând herghelii întregi de albaștri și negri...

Nehotărât, mă abandonez încet, cuprins de îmbrățișarea caldă a literelor, căluții nu mai sunt, au plecat cu toții tropăind cu nepăsare, iar acum se întrupează doar cuvinte diafane care plutesc încetișor și care mă cheamă înșelător, vino!, noi suntem zânele câmpului ăstuia alb, hai să dansăm prin puf de păpădii și să culegem împreună roua strălucitoare a gândurilor tale, nu te mai gândi la herghelia aceea nărăvașă, noi cunoaștem o muzică divină care alină și oprește orice zbatere inutilă...

Tac. Liniștea se lasă grea peste gândurile mele, ca o perdea groasă de mătase, cuvintele s-au oprit mirate, șușotind între ele și dându-și coate, ce o fi cu el?, până acum se plângea de zgomotului cailor, acum e prea liniște, oare a rămas fără... cuvinte?, dar noi suntem aici, poate să aleagă pe oricare dintre noi, numai să spuie!, ori poate e obosit și nu mai poate sorbi din izvorul amintirilor, poate că a secat...

Sunt aici. N-am plecat nicăieri. Nu sunt obosit, iar izvorul meu este mai limpede și mai răcoritor ca-n alte dăți, numai că voi sunteți atât de frumoase, atât de pure, atât de adevărate, încât chiar mi-e greu să aleg, mi-e teamă să nu vă supăr, fără voi mi-ar fi imposibil să zugrăvesc câmpiile astea albe cu amintirile mele atât de dragi, numai voi îmi știți trăirile, bucuriile și tristețile mele, doar cu voi am putut să merg mai departe, să scot la lumină oameni, locuri și întâmplări care au trecut prin mine și au lăsat urme...

Fiindcă eu am învățat forța și tăria voastră, blândețea și asprimea voastră, știu că voi puteți mângâia suflete, sau dimpotrivă înfiera neadevăruri, cât de neîndurătoare sau răbdătoare puteți fi, atunci când o rimă refuză să se așeze la locul ei, sau cum puteți înnobila un cântec sau rezuma o pictură. Se spune că o imagine "grăiește" cât o mie de cuvinte, dar cât de nedrept! Cuvintele sunt forța motrice a gândurilor. Ele creează ordinea atât de necesară acțiunii! Or, fără cuvinte, gândurile cad pradă, haotic, altor herghelii care pot răsări de unde te aștepți mai puțin, anulând acțiuni și deranjând așezarea în calm a tot și a toate...

V-am așternut cuvinte. Iar voi, prin legământul vostru, mi-ați oferit alinare și loc de odihnă, atunci când prea-plinul sufletului meu amenința să pârjolească totul în cale ca un foc neostoit, voi v-ați întrupat în această oglindă limpede și calmă din care mi-am eliberat lumile, una câte una, lumi care au strălucit ușor pe undele voastre, legănate de același liant care contează: iubirea.

Ce repede trecu această scurtă vară, 
Așa cum trece ziua și se preface-n seară, 
Să simt acut în mine cum clipele se scurg,
Că uite, păsările zboară, spre infinit amurg... 

Și cum nu-mi stă-n putere să fac din clipă, zi, 
Nu voi opri copacii din a se desfrunzi, 
Nu pot ruga cocorii să zăbovească-un ceas, 
Să nu mă simt din nou, în urmă, cel rămas... 

Dar iată, din păcate, zarurile-s aruncate, 
Iar zeii cruzi își râd de noi și își dau coate, 
Cu mustul dulce, zadarnic, în pahar,
Noi ne-am trezit că-i toamnă. E toamnă. Iar... 

    De nicăieri, au răsărit amurg 
    Fără culori, spre nimeni curg 
    Învesmântaţi că nişte mici dervişi 
    Ce se rotesc încet şi trişti 
    În dansul lor haotic şi fatal 
    Aduc în dar, strănut viral… 
    
    S-aşterne-n urma lor covor 
    Precum îi puful de uşor 
    Ce scârţâie sub pas greoi 
    Precum o sanie cu zurgălăi 
    Ce zboară sub copitele zglobii 
    Şi-n umbra coamelor de bividii… 
    
    Răsună vântul peste ramuri 
    Suflându-şi gamele prin flamuri 
    Concert târziu la miez de noapte 
    Înscris întortocheat din şoapte 
    Încremenind suflarea toată
    Într-un tablou, natură-moartă… 
    
    Sorbind încet din cupa cu-amintiri 
    Acele gânduri transparente şi subţiri 
    Cu umbra stinsă pe părete, sobră 
    Înfrigurat stau lângă sobă 
    Şi-ascult buştenii cum trosnesc 
    Pe limba lor ciudată, se sfădesc... 
    
    Şi-i pace, linişte-i în toată casa 
    Îmbielşugată-n rodul toamnei, masa 
    Şi-aştept că orele să curgă-n zi 
    S-aud în depărtare glasuri de copii 
    Cum susură colinde-n prag de-Ajun 
    Şi-mi dau de veste că-i Crăciun... 
    
    Că uite, Anul Nou acuş' soseşte 
    Şi lumea-ntreagă s-oboseşte 
    Să pregătească, aşa cum se cuvine 
    Schimbarea anului, înspre mai bine 
    C-aşa ni-i datină din vechi, lăsată 
    Şi-i preţuită-n lumea asta toată… 

Frunzele mele-au căzut amintiri,    
Şi s-au aşternut toamnă     
Peste rădăcinile moarte...    
    
Durerile mele-au devenit în van, sonore,    
Tânjind spre cerul sfâşiat,     
De căderi de paseri călătoare...    
    
Înaltul trupului meu s-a stins,    
În ploile trecătoare şi reci,    
Şi mie teamă de noapte, mie frică de zori,    
De câmpii pustiite, de umbre şi flori...

    În mintea mea, mașinăria se mișcă mereu,
    În cazne ușoare sau în adâncul cel greu,
    Rotițele ei s-or învârti tot mai încet,
    Plătind cu tăcere, datorii din caiet...
    
    Neatent, cafeaua de-azi, am dat-o în foc,
    Rătăcit în mine, prin ale gândurilor stoc,
    Tulburând neanturi în spuză fierbinte,
    Am ucis și-au murit mii de cuvinte...
    
    C-amar mi-e greul, dulce mi-e năpasta,
    Și n-am regret mai mare în lumea asta:
    Să uit în praf poeme, schițate doar în gânduri,
    Pierdute pe vecie vor fi aceste rânduri...
    
    Căci iată, din ruine, un viers se zbate slab,
    Ca un cărbune roșu, strălucind în mihrab,
    Să iasă din uitare, într-a cernelii nemurire,
    Căutându-mi penelul, cerșind o revenire...
    
    Dar mintea-mi zboară, nepăsătoare, rece,
    Eliberată-n timpul, ce veșnic, se va trece,
    Poemele moarte, hrăni-vor alte rădăcini,
    Din care poate, cândva, vor crește alți crini…

Nici nu mai știu de câte ori am trecut, de-a lungul timpului, prin fața acelui magazinaș. Dar, de fiecare dată, vitrina lui îmi făcea cu ochiul, pândindu-mă și fermecându-mă, cumva, reușind să-mi capteze de fiecare dată atenția, deși era neschimbată, mărturie fiind obiectele prăfoșate, mereu aceleași...

Magazinul era de fapt o ceasornicărie mică, înghesuită în semiobscuritatea ei, nici nu aveai suficient loc să te învârți, cu greu încăpeau două persoane, dar destul de frecventată ținând seama că în tot târg'șorul nostru, nu mai găseai una la fel. Țin minte, că pe pereți stăteau, atârnate la vorbă lentă, o sumedenie de pendule de diferite dimensiuni, iar pe rafturi erau împrăștiate o grămadă de ceasornice, care mai de care mai... deșteptătoare! 

Iar în mijlocul lor, maestrul ceasornicar, cu mânecuțe, șorț și lunete la ochelari, trosnea la blesteme, întorcându-le sau trăgându-le de contragreutăți după caz, în tot acest haos plăcut ochilor mei, iată, se apropie ora exactă, moment în care toată suflarea ceasornicească, avea să-și facă auzit glasul! Pendulele hodorogeau grav ca niște baritoni, bang-bang!, deșteptătoarele țârâiau ascuțit și strident, în timp ce tic-tac-ul, omniprezent precum un maestru dirijor, se afla deasupra tuturor și a toate...

Însă, mie, vitrina îmi plăcea cel mai mult, sau mai bine zis ce se afla pe rafturile ei: erau acolo, afișate, câteva lucruri, care deși nu aveau legătură directă cu breasla, completau de minune reclama pe care ceasornicarul, cu dibăcie, o etala pentru magazinul său. 

Închid ochii și văd și acum cu ochii minții, cele trei cămile sculptate în lemn de santal, mici cât pumnul meu de copil, așezate în șir indian, una după alta, fiecare având pe cocoașe câte o șa miniaturală din piele garnisită cu ciucurași de mătase, galbenă, albastră și verde. Fiecare cămilă avea atârnat de căpăstru câte un lănțișor subțire de argint și păreau încremenite în călătoria lor, căutându-și etern beduinul care și-a abandonat caravana...

Pe raftul din mijloc, printre ceasuri stricate, și rotițe aurii de toate felurile și mărimile, trona un elefanțel din onix verde care avea capul și trompa înclinate pe spate, ca și cum voia să spună lumii întregi că nu se afla în lanul potrivit cu trestie de zahar, ci într-un lan cu flori ciudate din bronz care nu sunt prea bune de mâncat, mai ales că unele pot rămâne înțepenite de colțișorii lui de fildeș!

Și, în fine, pe ultimul raft, cel de jos, se afla o clepsidră miniaturală cu nisip de cuarț roz și stâlpi de bachelită albastră sculptată într-un model încâlcit de arabescuri... Deasupra clepsidrei, un vultur de bronz, nu mai mare decât vârful degetului meu, stătea cu aripile desfăcute, gata-gata să-și ia cine știe unde, zborul...

Astăzi, ceasornicăria despre care vă povestesc, nu mai există. Locul i-a fost luat de un magazin unde se repară celulare... Dar eu, de fiecare dată când trec prin fața magazinului, nu văd smartphone-urile din vitrină, ci văd cele trei cămile rătăcite de caravana lor, elefanțelul de onix verde și clepsidra cu aer napoleonian și toate acele ceasuri mecanice, care în cinstea mea, și-au oprit din mers tic-tac-ul și mi-au oferit o frântură de timp care, astăzi, există numai pentru mine...

Și dacă suferința naște poezie..
Atunci de ce ne e frică să greșim?
Dacă trăim într-o iluzie..
De ce ne mai amăgim?

Visăm ,amăgindu-ne ,
La orizonturi largi cu neputință
Și ne avântăm iubindu-ne ,
Trecând în neființă .

În scrisori de adio și poeme
Sufletul renaște din cenușă
Ducându-ne în puncte extreme,
Succesul va bate la ușă.

Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om. 

Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa. 

Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!

În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"

Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.

Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.

Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.

Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.

Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).

Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.

Te veel gevoeligheid

Een slechte gevoeligheid is op zijn eigen manier goed. Het is goed om gevoelig te zijn, om onze spijt te uiten als iemand minder prettige gebeurtenissen heeft meegemaakt, om bij hem te zijn, naar hem te luisteren, hem gerust te stellen, hem te begrijpen, zijn lijden te verzachten, met hem mee te zuchten, mee te huilen om ze in te wikkelen als ze het koud hebben, om ze te verbinden als de kat ze krabt (dat het ook hun schuld was dat hij ze krabde, omdat ze niet weten hoe ze ermee moeten spelen), om er een ijspak op te leggen vanuit de koelkast over een verstuikte enkel, veeg hun tranen af, geef ze medicijnen om hun koorts te verlagen, lippenbalsem om te voorkomen dat ze zo kloven krijgen, ontsmet hun bloedende nagelriemen als ze niet wisten hoe ze hun manicures moesten doen, ze wilden langere nagels dan ze van nature hadden, want dat is de mode, en nu zitten ze alleen maar met bloed, laten we muskietennetten plaatsen, zodat ze er niet zo veel op bijten, hun bloed zuigen, geen malaria of gele koorts overbrengen, laten we insecticiden nemen, als ze er nog steeds op staan om het huis binnen te komen, laten we dan ook een ventilator kopen om de geur van insecticiden te verspreiden, het raam op een kier houden zodat muggen niet naar binnen komen en de geur van insecticiden naar buiten komt. Laten we de ketel zo afstellen dat hij ook warm water geeft, en niet alleen koud, want dan is er nog meer zorg nodig. Economieën houden niet echt rekening met de individuele behoeften van mensen, ze zijn meer een egoïstische behoefte van één man.

Laten we ook niet bezuinigen op supplementen die het immuunsysteem versterken, zoals vitamine C, dat heerlijk citroenachtig smaakt en niet te veel kost, het is betaalbaar, je kunt het krijgen via een simpele limonade, dus hebben we geen reden om het niet te kopen? .

Laten we dikke, donzige blouses kopen, alleen goed als je thuis blijft. Laten we hun gezichtsverzorgingsmasker nemen, een masker dat het vroegtijdig verschijnen van kraaienpootjes en expressielijnen voorkomt. We zijn te jong om rimpels te hebben!

Over het algemeen is gevoeligheid het zusje van vrijgevigheid en zorgzaamheid, maar wat doen we als het uit de hand loopt, nieuwe hoogten bereikt, geen grenzen kent? Is dat nog steeds een heilzame, gezonde, goed begrepen gevoeligheid? Nee natuurlijk niet. Iets in onze manier van zijn kraakt al, en deze gevoeligheid is het belangrijkste symptoom. Het zou gepast zijn om onszelf vragen te stellen: "Waarom ben ik zo?", "Overdrijf ik?", "Wat zorgt ervoor dat ik zulke intense reacties krijg op in wezen triviale dingen?"

Je zult het antwoord ergens in je verleden verloren vinden. Is de gevoeligheid waar we het over hebben het resultaat van een traumatische levensepisode? Heb je bij een examen niet zo lang geduurd als je had verwacht en heb je sindsdien besloten alles op te geven, omdat je denkt dat het geen zin meer heeft? Heb je niet de kansen gekregen waar je op hoopte? Kunt u door omstandigheden niet doen wat u van plan was? Als het antwoord op minstens de helft hiervan 'ja' is, dan hebben we het niet bepaald over gevoeligheid, maar over een negatieve reactie op dingen die zijn gebeurd, die ons tijdelijk pijn hebben gedaan en een niet-genezen wond volledig hebben achtergelaten.

Hoe kan zo’n wond genezen worden? Het steeds vaker krabben. Zitten en analyseren, waar komt die boosheid die gepaard gaat met gevoeligheid vandaan? Je had de moed om naar een ik weet niet welke Zweedse universiteit te gaan. En op 19-jarige leeftijd heb je echt moed nodig om te vliegen, om het huis van je ouders te verlaten, van een provinciestad, precies naar een groot universiteitscentrum. En wat er te zien is, de weg naar succes en interessante vaardigheden om op het CV te zetten, is niet alleen besprenkeld met vredige momenten, dat zij iemand is die graag schreeuwt, schreeuwt en studenten vernedert omdat ze deze noordelijke taal niet perfect uitspreken - Germaans, dat ik de tijden niet perfect ken, dat ik de grammatica en syntaxis niet beheers... nog steeds perfect? Ik weet niet eens wat perfect zou zijn, hoe perfect zou zijn, en ik denk niet dat subjectieve perfectie er toe doet. Als er objectieve normen zouden zijn, dan is het inderdaad de moeite waard om je daaraan te houden en te proberen ze te bereiken, want op die manier kan de vooruitgang echt gemeten en waargenomen worden. Terwijl, als het doelen zijn die slechts één persoon wil en de rest niet, het geen zin heeft om onszelf te vergelijken; we kunnen sowieso niets waarderen of afwegen op basis van wat we horen. Zeker is dat wie studenten vernedert omdat ze het niet perfect weten, het hart heeft van een boswachter die op een lopende band bomen omhakt zonder te kijken naar wat hij heeft achtergelaten. Ja, de evaluatiecriteria zijn heel objectief, hoe kun je als 58-jarige vrouw, die je je hele leven alleen maar met Zweeds omringd heeft, bedenken dat een 19-jarige student je gelijke moet zijn in beheersing, in vaardigheid ? We zijn er om te leren. Als we geboren zouden worden om te leren, zouden we ons voor geen enkele specialisatie inschrijven en dat is alles. Wat zouden we nodig hebben als we het al wisten? Was het niet goedkoper, geen huur, geen treinreizen, geen slaapzalen, geen bibliotheeklidmaatschap, geen eten en nog veel meer andere voorzieningen? Het is grappig wat er gebeurt als 58-jarige vrouwen je beoordelen op basis van hun eigen waarden. Het is alsof de student meditatie geeft aan een 8-jarig kind. Hij kan in die jaren nauwelijks in zijn eigen taal schrijven, laat staan in het Engels, Frans... Zou het niet traumatiserend zijn om hem uit te schelden waarom hij geen tijd had om de inhoud perfect onder de knie te krijgen? Terwijl? dat de persoon die privéles geeft vaag wordt in de uitdrukking? Tijd, dat wil zeggen, hij had met zijn moeder kunnen onderhandelen om haar te vragen hem na 5 maanden te laten bevallen, en niet na 9 maanden, zoals normaal is, om eerder ter wereld te verschijnen, om eerder te leren, alleen maar omdat die persoon dat is. wil wie les geeft. Er is ook de kwestie van de aardse tijd. Zolang we op dezelfde planeet leven, hebben we allemaal evenveel tijd, 24 uur, niet meer.

Deze subjectieve perfectie van anderen geeft aanleiding tot allerlei soorten gevoeligheden. Het heeft ook geen zin om ernaar te streven het aan te raken. Wij weten niet wat de persoon die niet blij met ons is wil. We weten niet wat hij denkt, hoe hij denkt, wat hij verkiest, wat hij niet verkiest, hoeveel, wat, hoe en in welke mate.

De subjectieve perfectie van anderen is verlammend, zowel emotioneel als feitelijk. Als de studente elke keer dat ze haar mond opent vernederd wordt, zal ze er dan nog steeds op kunnen vertrouwen dat ze een kans maakt om een goede Zweedse spreker te worden? Zal ze in het diepst van haar ziel nog steeds de kracht vinden om verder te gaan, te willen oefenen, te lezen, te verbeteren, totdat ze de vloeiendheid, de cadans en de muzikaliteit van de taal verkrijgt? Nee, dat is onmogelijk. Hij had goede bedoelingen die gaandeweg uiteenvielen.

De subjectieve perfectie van anderen vertraagt, onderdrukt. Alsof je leraar elk geluid laat plannen wanneer je het moet zeggen en hoe je het moet zeggen. Zou deze leertechniek u niet intimideren? Waar is de passie, de charme, de meest onregelmatige en veelzijdige schoonheid van taal? Wanneer heb je tijd om je te concentreren op woordenschat, grammatica, syntaxis en wat ze wil, als de focus altijd ligt op hoe je spreekt? Wordt het geen obstakel dat je niet kunt overwinnen? Net als bij meerkeuzetoetsen opgelost. U bent bij een vraag gekomen waarop u het juiste antwoord niet weet, ook al heeft u deze al goed beantwoord. Wat ben je aan het doen? Loop je daar vast en kom je niet verder, alleen omdat je het daar niet weet? Het zou een groot verlies zijn, zowel voor de taxateur als voor u (in de eerste plaats).

Als reactie op de subjectieve perfectie van anderen moeten we onze eigen waarden opbouwen, onze eigen perfectie, waarbij aandacht objectief moet zijn, om verschillende redenen: om niet die gevoeligheid te bereiken die ons ervan weerhoudt te doen wat we willen en zelfs dat gevoel te hebben. we evolueren, zoveel als menselijk mogelijk is, zonder beperkt te worden door anderen, door andere aspecten en doorandere omstandigheden.

M,-am trezit mahmură 

După o noapte de gânduri 

Și -un pahar de băutură,

Alunecând printre frânturi.

Zăresc umbra -mi În oglindă,

Tresar la râsul ei grotesc 

Ochii ei stau la pândă,

În taină mă urmăresc.

Imită gestul meu,hilar,

Îmi dă o tentă nefirească,

Mă face să mă simt bizar,

Îngropată sub o mască.

Mă plăsmui în chip diform,

Mă șlefui după bunul său plac;

Cât ai clipi mă transform,

De tenebre, zâmbind, mă dezbrac.

Reflexia mea, atât de fragilă 

În mii de cioburi s-ar frânge 

Și m-ar judeca fără milă,

Să mă doară pan la sânge.

De m-aș mâzgăli din nou pe față 

Cu nopțile ce nu mai trec;

M-aș topi încet în ceață,

Sorbind un ultim demisec.

Bucuria şi tristeţea te urmăresc,

La colţ, oriunde ele te pândesc.

În funcţie de faptele tale.

Vor fi ori nori, ori soare-

Contează mult ceea ce ai făcut,

Prezentul este bântuit de trecut!

Anii trec, dar nu poţi scăpa!

Trecutul şi prezentul se vor revedea

Viitorul ţi-l vor negocia...

Negocierea s-a terminat!

Trecutul şi prezentul au decis ce va fi:

În funcţie de fapte, viitorul te va răsplăti.

În strălucirea sacrală a înțelepciunii,

Unde magia veche stă închisă în simboluri aurii ,

Cuvinte arse cu foc, tălmăcite doar cu sfinții,

Semn măreț al cunoașterii ascunse și adânci,

Pe bolta de safir se-așează petale de catifea

Plutind ușor inima timpului pe fildeș și abanos

Spre margini de topaz ale dimineții calea

Descifrând taina stelelor și glasul vântului sfânt.

Reminescența de glorie trecută și căderi umane,

Se răsfrâng în calupuri, croind noi blasfemii 

Ca să stingă orice umbră de amurg cu farmece

Aruncând vorbe ca un râu sălbatic involburat,

Dar din colț de patos, strălucește înțelepciunea,

Arhiplină cu inscripții aurii, argintii și flori,

Nu reușesc nicidecum să tulbure mintea

Unui simplu bicisnic, răzvrătit cu ale veacuri!