ANTICĂ

    Cândva, de mult, sub ochiul clar al lunii, 
    din spuma valurilor albăstrii, 
    s-au înălţat în miez de noapte, 
    coloane albe-n marmură sculptate...
    
    Părea că însuşi Fidias le-a sculptat,
    cuprins de inspiraţie divină,
    cetăţii Troia le-a-nchinat, 
    dar timpul le-a făcut ruină...
    
    Azi, aproape nimeni nu mai ştie, 
    cât de viteaz a fost Ahile, 
    sau de-ndrăzneţul Prometeu, 
    ce a fugit de-Olimp furând pe Zeu !!!
    
    Dar focul lui, lumină n-a adus, 
    aşa cum a sperat să fie, 
    ci doar mai multă ură-n plus...
    Această lume nu-i decât zădărnicie...


Категория: Философские стихи

Все стихи автора: Shadow Man poezii.online ANTICĂ

Дата публикации: 30 ноября 2025

Timp de citire: ~2 min.

Просмотры: 793

Авторизуйтесь и комментируйте!

Другие стихотворения автора

CÂT ÎNCĂ MAI POT

    Cât încă mai pot,
    Să respir şi să cad,
    Să nu mor de tot,
    În flăcări de iad... 
    
    Cât încă mai pot,
    Mă târăsc şi mă zbat,
    Sub al ploii ropot,
    În zi de sabat... 
    
    Cât încă mai pot,
    Din genuni am să urlu,
    Către al morţii clopot,
    Dogit, grav şi amplu... 
    
    Cât încă mai pot,
    Am să mor încă-odat’,
    Cu sufletul scos,
    Din trup expirat…

Еще ...

Diamante

Stăteam într-o zi, așa, pierdut, cu gândurile hălăduindu-mi prin minte ca o herghelie de căluți în miniatură - știi cum e când te năpădesc prea multele gânduri și vrei să te oprești din acel iureș - iar eu nu reușeam să mă adun, să prind vreun "căluț" de căpăstru, când deodată unul mai îndrăzneț cu nările fremătând, se opri în fața mea privindu-mă cu îndrăzneală și parcă zicându-mi:

-Eu sunt aici. Cum ai de gând să mă scrii?, iar eu tăceam cercetând gândul pe toate părțile, căutând "fisura" care să-mi permită să trec de suprafață...

Da, iată. Odată găsit, acel sâmbure de lumină care lucește slab - ca un diamant în bătaia lunii - așteaptă răbdător ținut în palmă, să-și dezvăluie secretele și să-și recapete adevărata strălucire... Dar mi-am dat seama că fără taietura precisă și măiestria bijutierului de a-și imagina strălucirea, diamantul rămâne tot o piatră fără valoare.

Așa că, înarmat cu răbdarea și "echipamentul" potrivit unui bijutier, am cercetat toate fațetele acestei "pietre". I-am căutat forma, îndepărtând ceea ce prisosește, imaginând cele mai bune tăieturi astfel încât lumina să fie prinsă și să rămână captivă în închisoarea cea rece, iar zbaterea ei să stârnească... emoții.

Poate că, fără s-o recunoaștem, tânjim cu toții după această lumină. O căutăm ani de zile, iar când o găsim, nu mai știm dacă s-o păstrăm doar pentru noi sau s-o arătăm lumii, hipnotizați de felul în care ne rănește ochiul într-un mod atât de plăcut.

Lumină... Atât de multă lumină găsesc în cuvintele izvorâte din gândurile mele, cele pe care le-am scris ca să nu le uit, să nu se piardă aceste lumi care sălășuiesc în cioburi de diamante, în reflexii de curcubeu ce străpung umbrele luptând pentru o existență efemeră, care fără să fie prinse undeva, scrise undeva pe un petec de hârtie, se topesc...

Cu tinerețea-mi vulcanică zbătându-mi în piept, alături de alți aproape patruzeci și cinci de mii, mă aflam cu jumătatea mea de măr pe cel mai mare stadion din capitală în așteptarea concertului vieții noastre,  îndelung dorit și mult așteptat... Stadionul este plin, în fierbere continuă ca un imens ceaun, iar mulțimea freamătă în valuri întocmai ca o briză răcoroasă pregătită ca la un semnal să se dezlănțuie... Anticiparea a atins cote amețitoare, zăgazurile au fost rupte și mulțimea a început să-și strige într-un glas încântarea. Lumini colorate, roșii, albe, albaste și verzi, învăluite în abur subțire ca o pânză de mătase, se rotesc amețitor:

-Good evening, Bucharest!, a strigat Dave către mulțimea aflată-n delir. 

Sub picioarele noastre stadionul însăși tremură ca un imens motor care toarce sacadat în ritmul muzicii care se revarsă înspre mulțime în valuri pe care le simt și eu cum îmi reverberează în timpane și plămâni.

Cunosc versurile acestea aproape pe de rost, am ascultat acest play-list de-atâtea ori în lungul anilor, încât îmi permit vocii să se alăture corului uriaș care-l îngână pe Dave ca un ecou. Vocea lui sună ireal, ca o miere translucidă întinsă pe o rană deschisă... În jurul meu sunt oameni pe care nu-i cunosc dar care au intrat cu toții într-un fel de transă, suntem cu toții întrupați într-un uriaș suflet care respiră în aceeași clipă, se mișcă în același fel, crește și scade la fel ca o maree gata să măture țărmul scenei, iar trupa nu se mai satură de această ambrozie pe care o culeg din trăirile noastre...

Conectat la toată această nebunie din jurul meu, simt o energie, pe care n-am mai simțit-o niciodată și totul mi se pare ieșit din comun, o stare greu de explicat sau de redat în cuvinte. Ca să înțelegi pe deplin, trebuie să fii acolo. Toți, împreună, oamenii cântă, urlă, țipă, dansează, dau din picioare cu mâinile ridicate-n aer, descătușați de orice inhibiție, de orice rețineri, unii chiar plâng transfigurați de versurile care se împletesc cu muzica și vocea lui Dave: este magie...

Atmosfera însăși este una ireală, de parcă mă aflu într-un basm care a fost scris deja, iar eu mă simt străin de mine ca un personaj smuls dintre pagini și așezat într-o mare de umbre care aprind mii de diamante: întreg stadionul își schimbă culoarea feeric, întunericul fiind zdrențuit de mii de stele care clipesc dezordonat în ecoul muzicii...

Apoi, într-o ultimă sforțare de energie, o mare de mâini, întocmai ca un lan de spice, se unduie în același ritm sub răsuflarea ultimei brize: concertul se apropie de sfârșit, scena este inundată de lumină, membrii trupei se îmbrățișează și se înclină mulțimii, a fost un concert cu-adevărat reușit, cu o atmosferă fantastică creată de o mulțime conectată perfect la o energie unică...

Sunt răgușit, timpanele mă dor înfundat, iar în plămâni încă mai simt ecoul basului, cu sufletul restaurat în carcasa trupului meu, simțindu-mă ca întors acasă... În liniștea de "după", am înțeles că lumina acestui diamant va continua să răsune în mine...

Еще ...

Dezamăgiri

Am aflat că din ură se poate naște și mai multă ură. Știu că tăcerile se adâncesc în indiferență, ca mai apoi să ducă la înstrăinare. Am aflat asta în lungul vieții mele, fiindcă deși am iubit cu patimă oamenii, aceștia nu au pregetat, mai devreme sau mai târziu, să mă dezamăgească. 

Așa cum patima sfârșește în iubire, cu timpul, iubirea se risipește în afecțiune... Sunt pași pe care îi facem înaintând prin viață, sau mai bine spus, pași pe care viața ne îndrumă, atunci când consideră ea că suntem pregătiți, să-i facem...

Și pentru că am refuzat constant și cu tărie să-i las pe alții să mă modeleze, viața, până la un punct, a găsit de cuviință să-mi arate greșelile făcute, cum să le îndrept și cum să merg mai departe...

Conform cu standardele mele morale, am cerut, după ce am dăruit la rândul meu, aceleași lucruri: onestitate, sinceritate, ajutor necondiționat, comunicare, loialitate. În schimb, am primit opusul acestora, dar dintre toate, cel mai mult m-a durut trădarea. Și asta, probabil, fiindcă eu nu pot să concep să trădez o altă ființă.

În majoritate, am fost dezamăgit de oameni, mai puțin de lucruri, niciodată de animale... Fiindcă oamenii pot fi trădători prin natura lor, lucrurile nu sunt făcute să dureze veșnic - poate doar în muzee - iar încrederea construită pe inocența animalelor este rar încălcată, eu nefiind niciodată trădat de vreun suflet care nu cuvântă...

Drept urmare, viața a cernut persoanele din jurul meu, rărindu-le, până la însingurare, căci n-am putut și n-am vrut să joc teatru în fața trădătorilor, am stat drept, și fără a emite judecăți, am preferat să fac eu acel mare pas în spate...

Astăzi, într-un moment de slăbiciune, mi-am amintit cu nostalgie de vechi prieteni, amici, colegi, pe care tot viața, i-a risipit care încotro... Unii, chiar nu mai sunt printre noi... pe aceia, Dumnezeu să-i odihnească în palma Sa... Despre ceilalți mai aflu, din când în când, pe unde mai sunt, unde mai trăiesc...

Legături scurte, uitate, care au trăit până când și-au consumat flacăra, ca mai apoi să zacă în noianul de amintiri, chipuri altă dată de neuitat, care s-au șters, așa cum se îngălbenesc fotografiile vechi...

Și nu știu cum, ciudata memorie, scutură de praf din când în când câte o fotografie, din care strălucește slab un chip fără nume, un loc sau un lucru care poate că nu mai există, relevând vremuri și stări care s-au trecut, dar care au lăsat urme vizibile în urma lor...

Numele lui era Hans. Un câne danez, uriaș și cu blana neagră, scurtă și lucioasă. Dar pe cât de mare și fioros părea, pe atât era de blând și jucăuș, fiindcă în mintea lui rămăsese tot un pui pus pe șotii. Desigur că avea o mare slăbiciune pentru copii și atunci când îi întâlnea, intra automat pe modul "câne de pază", de nu mai lăsa pe nimeni să se apropie de ei, chiar și pe părinții acestora! Era nevoie de multă insistență și "mită" consistentă ca să-l deviezi de la misiunea lui, iar părinții să-și poată recupera odraslele...

Probabil că fusese abandonat fiindcă crescuse și mânca muuuult. Mânca orice îi dădeai, nu era mofturos, de la pâine, până la pufuleți și chipsuri, le hăpăia, nu, mai bine spus le aspira cu botul, mai ceva ca un vacuum! Se aciuase pe lângă atelierul auto, în apropierea biroului meu, și nu-mi începeam ziua, până când nu-l auzeam pe Hans hăhăind fericit că lumea venise la serviciu, aducându-i, bineînțeles, resturile cu care el își începea la rându-i ziua...

Era haios, tocmai fiindcă nu-și dădea seama cât de mare era, câtă forță avea în fălcile-i uriașe și colții mari, ascuțiți și de-a dreptul înspăimântători. Cine nu-l știa și avea nenorocul să se trezească cu Hans în spate, îi îngheța subit sângele în vene, de dădea ușor în boala copiilor sau pur și simplu avea nevoie urgentă de schimburi curate - căci cânele avea "prostul" obicei să se ridice pe labele dinapoi și își punea labele din față pe umerii tăi ca să ajungă mai ușor să-ți lingă și să-ți ronțăie urechile... 

Pe mine nu mă speria, fiindcă eu știu să comunic bine cu câinii, însă uneori, aproape că mă dădea și pe mine jos din picioare ca să-mi spele fața cu limba-i roză și băloasă, dar eu nu mă supărăm niciodată pe el, căci știam că din partea lui nu este decât un gest de iubire și atentă grijă față de tenul meu, care în viziunea lui trebuia să strălucească de curățenie, el știa cel mai bine!

Dar aveam și câțiva colegi, care se temeau cumplit de Hans. Bineînțeles, cânele prinsese de veste și taman pe ăia tăbara mai abitir ca să-i "iubească" cum știa el cel mai bine. Printre ei se afla și un șofer mai mititel de înălțime - și deci ușor de doborât - care aproape că nu se mai dădea jos din mașină câtă vreme Hans patrula prin curtea atelierului auto. 

Într-o bună zi, ceilalți tovarăși care îi știau frica, l-au luat pe Hans pe sus și l-au vârât pe șest în mașină, pe bancheta din spate. Cum Hans era întotdeauna dispus și extrem de doritor să participe la orice fel de șotii, a tăcut mâlc în timp ce șoferul s-a urcat în mașină și a demarat în trombă, ba chiar nu și-a făcut simțită prezența o bună bucată din drum, până când și-a ițit căpățâna-i uriașă din spate... Vă puteți imagina spaima șoferului care a frânat brusc, trăgând mașina pe marginea drumului și ieșind din ea aproape urlând, încercând să scape de linsul lui Hans care țopăia fericit în jurul lui încercând să-și atingă ținta: mozoleala urechilor...

Da... Hans era haios rău. Și zic era, fiindcă într-o bună zi, nu i-am mai auzit hăhăitul și-atunci am știut că Hans s-a mutat în cer printre sfinți, unde cu siguranță și-a primit bine meritatele aripi: el n-a trădat și n-a dezamăgit pe nimeni niciodată...

Еще ...

Kiki-Riki

Doamne, ce mai așteptam pachetul de la mătușă-mea, atât de greu venea!, încât cercetam căsuța poștală în fiecare zi, în speranța înștiințării de la poștă: ați primit coletul... vă așteptăm la poștă între orele...

Cred că ajungeam și cu jumătate de oră înainte ca ușița ghișeului să se deschidă și o doamnă blazată cu priviri întotdeauna suspicioase, să-ți smulgă înștiințarea din mâinile tremurânde de emoție, ca mai apoi să caute îndelung "în spate", coletul mult dorit...

Îl primeam cu brațele deschise, simțindu-mă mai degrabă ca fata babei, decât ca cea a moșului, așteptând un pachet cât mai mare, și mă simțeam mereu dezamăgit dacă pachetul nu avea dimensiunile măcar pe jumătate cât le potriveam eu în imaginația mea...

Zburam literalmente cu pachetul în brațe până acasă, știind oricum că trebuia să mai așteptăm câteva ore până când veneau acasă adulții, să-l desfacem împreună și să împărțim bunătățile pe care mătușa cu siguranță ni le pregătise.

Odată desfăcut, după un inventar riguros al comorilor, urma împărțeala: cupoanele cu materiale strălucitoare greu de găsit în comerțul comunist, dar absolut necesare toaletelor feminine pentru nunți și alte zaiafeturi, pungi cu cafea arabica, cutii cu ness și cartușe cu țigări Kent și Marlboro, marfă rară destinată șpăgilor pe la doctori, și nu pentru consum propriu, pungi cu vegeta și cosmeticale nou apărute dar care nu se găseau în comerțul local, precum săpunurile și deodorantele "Fa". 

Și în sfârșit dulciuri pentru noi: pliculețe cu praf de suc de portocale și lămâi, sucuri instant ce mergeau bine cu apă minerală sau sifon, tablete de ciocolată, pachete cu gumă de mestecat ce imitau țigaretele și care conțineau ca "surprize" cărți de joc, și ei bine, celebrele alune Kiki-Riki, care erau atât de bine prăjite cu sare, încât chiar dădeau savoare filmelor western de sâmbătă seara de după "Teleenciclopedia".

Îmi amintesc nerăbdarea, o încerc și acum cu fiecare Ajun de Crăciun, sau zi de naștere, acea emoție stăpânită-n frâu, ca încântarea să fie reală, formă maximă de respect pentru cel care dăruiește. Dar îmi place și să fac cadouri. Să ghicesc cu mult înainte dorințe și să le împlinesc, astfel încât surpriza și încântarea să fie maxime, bucuria celui dăruit să fie măcar un pic, așa, și a mea...

Pentru că, da, am încercat și gustul amar al dezamăgirii, când odată intrat în adolescență, cadourile de Crăciun au devenit mai degrabă simbolice spre deloc, Sărbătorile de Iarnă se desfășurau mai degrabă sub zodia lucrului care trebuia făcut, bucuria cadourilor pălind de cele mai multe ori sub imperiul necesităților decât cel al dorințelor.

Așa că, uneori, când deschid o cutie veche sau simt miros de cafea tare, prefer mai degrabă să mă trezesc zâmbind fără să vreau, decât să simt apa searbădă a regretelor. Parcă aud iar foșnetul coletului desfăcut, glasurile amestecate, nerăbdarea noastră cumințită cu greu. Și-mi dau seama că nu pachetul în sine era bucuria, ci felul în care așteptam împreună, felul în care împărțeam și gustam totul ca pe un miracol rar.

Poate că asta a rămas în mine cel mai puternic: nu lucrurile, ci lumina aceea din ochii noștri, suspansul curat al copilăriei, fără umbră de teamă că vom greși sau că nu va fi destul.

Lumina aceea… o voi purta mereu în mine. Și uneori, când viața își pierde gustul, deschid în gând un alt pachet imaginar, venind de departe, cu alune sărate, gumă de mestecat și surprize fără preț. Iar în clipa aceea simt că timpul se dezleagă, și pentru o secundă redevin copilul care aleargă spre casă, cu brațele pline și suflet ușor.

Еще ...

IATĂ, PRIVIŢI

    Iată, priviţi: pădurea-n haină nouă, 
    Luceşte-n verdele paietelor de rouă, 
    Cu adiere-n glas îmbie, hoinarul trecător, 
    La adăpostul rece al mândrului izvor...
    
    Şi ascultaţi tăcerea ce întregeşte luna, 
    Căci printre stele se află numai una, 
    Privighetoarea tace într-un sfârşit sublim, 
    Ce împlineşte cerul adânc şi anonim... 
    
    Şi încreţit în unde oceanul încet şopteşte 
    Mereu, aceeaşi veche şi tainică poveste, 
    A pescăruşului luptând în valuri grele, 
    Răzbit de covorul dezmeticit în stele...

Еще ...

FIE TOAMNĂ...

Fie toamnă, cum vrei tu să fie:
Copacul din grădina mea nu știe,
Pe trupul gol, haina și-o strânge,
I-ai picurat pe frunze-un strop de sânge...

Și-ai strecurat amurgul însetat de glie...
Nici banca din grădina mea nu știe,
Că ploaia ce-a căzut peste răzoare,
A plâns poteca până a rămas fără culoare...

Și n-am știut nici eu - căci am aflat târziu -
Abia când am văzut că pragul mi-e pustiu,
Salcâmii mei s-au desfrunzit de tot,
Nu le-a plăcut îmbrățișarea ta, socot...

Și drept să-ți spun nu mi-a plăcut nici mie,
Că mi-ai brumat, fatal, poama din vie,
Și aspru mi-este mustul din pahar,
Tu toamnă n-ai avut habar!

Еще ...

Стихи из этой категории

Când noaptea nu se mai trezește

Când noaptea nu se mai trezește
Nici zilele nu mai adorm,
Ceva din umbră mă pândește
Și mă coboară-n alt decor

Din vis, dincolo de ferestre
Umbre de vănt se năpustesc
Și uit să mai închid lumina
Mi-e frică să nu îi retrăiesc

Din vis, dincolo de ferestre
Mă prind, mă țin captiv în somn
Vor să mă sfâșie și-mi este
Atât de neclar scopul lor

Prin coaste mă străbat fiorii
Și încerc ochii să-i deschid,
Dar clipa dintre vis și viață
E o secundă fără timp


Mereu m-am întrebat de visul
E însăși lumea de apoi
Mă simt de parcă mi-am pierdut și scrisul
Și încă mai am două foi..

O dată mi-au ieșit din spate
Gândindu-mă că scap de ei
Trezindu-mă cu niște șoapte
Și am țipat, că erau ei

Cândva m-au apucat de mână
Să nu îmi termin crucea de făcut
Și am simțit atâta ură
Cât nu există pe pământ

Deși-am avut și alte vise
Decât astea s-au repetat
Și-acum ajung să fie scrise
Doar pentru cine i-a visat


A luat și forme diferite
Spunându-mi că e Dumnezeu
Un fel de demon ce te minte
Deși se dă de gol mereu

O dată o bătrână știrbă
Bătând la ușă să-i deschid
Avea o lumânare-n mână
Spunându-mi ce pot să câștig

Unele vise nu par vise
Și te trezești doar cu mister
Acea bătrână ce venise
Îmi zise și fără să-i cer
''Aceasta-i lumânarea
Pe care vreau să ți-o ofer''

Curios încă de la cădere
Am căutat să dau de-un semn
Oferta vine cu durere
Și ce-mi lipsea, cu un blestem
Dar n-am aprins-o niciodată
Indiferent ce conținea
Mai știu c-am comandat o dată
Și am primit și altceva

O fâșie de catifea
Pe care-o poartă cei pierduți
Și-acolo bine, lângă ea
Un contract pentru noi recruți

Cu patru pacturi, se cerea
Decât o semnătura-n vag
Dar cine și ce câștiga?
Dacă pierdea tot ce-i mai drag?

Când vezi așa ceva, nu poți
Măcar în glumă să semnezi
Am rupt hârtia în bucăți
Fără nevoie de dovezi


Iar într-un vis mai vechi era
Un călău care așeza
Oameni pe rând și îi tăia
Și eu simțeam că voi urma

Atunci am încercat să fug
În vise nu există timp
Și-n loc de-o scară, de alt rând
Era pavat tot cu un zid

Cred că există un sentiment
Atunci când moare cineva
Și poți ghici printr-un efect
Că parcă ar mai fi ceva

Mereu am vrut să văd, să știu
Și să fiu sigur de ce e
Ca să nu fie prea târziu
Să nu pot să mă-întreb nici ''de ce?''

Să nu te temi în fața vieții
Cât mai auzi pe cineva
Să nu te temi în fața morții
De nu auzi pe nimenea

Chiar dacă nu ar fi ceva
Și sinele nu ți-ai mai știi
Și chiar dacă n-ar exista,
Până la urmă tot ar fi

Chiar și când frigul i-a cuprins
Și nu știau să facă foc
O flacără tot s-a aprins
Și după ce s-a stins la loc

Și dacă soare n-am avea
Nu pot să cred că am muri
Fiindcă ne ține altceva
În viața-n care suntem vii


Să ai curajul neînfrant,
Și chiar dacă nu mai trăiești
Să nu te sperii, orice gând
Și orice ființă întâlnești

E, poate-o parte din ce sunt
Ai tăi, o parte din ce ești
Că poate suntem mult mai mult
Decât tot ce poți să gândești

Еще ...

Concert măiestru

Un univers se stinge-

incet,povestea vietii

noastre,

Dar ce frumos a

existat,creand mirifice- astre,

O lume cade in abis,cu

sentimente,ganduri,

Dar undeva rämâne scris,într-un trecut albastru,

Puternic,fiecare vis, ca un

concert maiestru...

Еще ...

"Nosce te ipsum!"

"Cunoaşte-te pe tine însuţi!" (lat.)

 

E faptul dimineţii şi inima îmi bate,

Cunosc vecini şi prieteni. Şi despre mine ştiu...

Îmi amintesc mulţime de lucruri învãţate,

Aud, vorbesc şi judec: înseamnã cã sunt viu!

 

Am doruri, am voinţã, am grai şi am regrete

Şi caut a pãtrunde adâncul meu ascuns;

Îmi scriu dorinţe multe, pe-al inimii perete

Scriu ziua, scriu şi noaptea şi tot nu-i îndeajuns. 

 

Nu-s apã care curge, nici fiarã din pãdure,

Nu-s vânt care îndoaie copacii seculari!

Nu-s şoaptã ce se-ascunde în umbrele obscure

Dar am în mine temeri din ce în ce mai mari!

 

Pot sã susţin cu probe, ce cred, ce mi se pare

Şi pot deschide ochii, atunci când mã trezesc;

Am fraţi, pãrinţi şi prieteni şi am un rost sub soare,

Am chip de om şi nume şi spirit românesc!

 

Tu eşti oglinda-n care mã regãsesc pe mine:

Acelaşi suflet tandru şi-acelaşi chip de lut,

Atât de multe umbre! Lumini - aşa puţine!...

Dar, pe-amândoi, o mânã şi-o minte ne-a fãcut!

 

A cugeta, a spune, a crede şi-a cunoaşte

E-al meu, şi-al tãu, şi-al nostru, şi-al vostru ideal;

E-un foc care purcede, se-aprinde şi ne paşte

Din prima zi a vieţii şi pânã la final.

 

Nu sunt stejar sihastru, nici mãr ce stã sã cadã

Nu-s trandafir sãlbatic, uitat în loc pustiu!

Şi chiar de-aş fi, sã zicem, o viţã fãrã roadã,

Tot seva m-ar susţine şi-ar trebui sã ştiu!...

 

Nu ştiu, însã, prea multe de clipa ce se naşte

Şi se ascunde straşnic de mine-n VIITOR.

Deschid fereastra minţii, cu gândul sã demaşte

Suspinuri, neputinţe şi planurile lor.

 

Chiar dacã vine seara şi Luna se aratã,

Simt viaţa care-mi umple atom, dupã atom;

Şi, pânã a mã stinge, v-aş cere înc-o datã:

Lãsaţi-mi bucuria şi gândul cã sunt om!

Еще ...

Pute a eșec mondial

Se dau demenții lumii-n tiribombe

Prin bâlciuri de războaie și invazii,

Tânjesc să bage pacea-n catacombe

Nebuni senili care conduc prin razii.

 

Suntem mai papagali ca niciodată,

Sclavi cu salariu și onoare zero,

Muncim pentru buget gras la armată 

Jucându-ne cu focul precum Nero.

 

Ne sunt contemporani toți idioții 

Care se cred șefi peste tot și toate

Și-n loc să-i înjurăm clar de toți morții 

Noi le plătim impozite și rate.

 

Lăsăm să ne conducă alte neamuri,

Escroci de soi viclean, fără de țară

Care-au știut cum să ne pună hamuri 

Și biruri cât o piatră grea, de moară.

 

Probabil vom renaște înc-o dată,

Mai mult ca sigur ăsta nu-i finalul,

Probabil se va prinde lumea toată

Că lașitatea nu este normalul.

 

Și poate că speranța nu ne piere

Atât timp cât noi, popor prea-încercat 

Găsim răgaz să naștem din tristețe 

Ca acum, o poezie și-un oftat.

Еще ...

Life is a game

You know our lives are a game

I do it all the same, everyday

From morning to morning

I'm playing this way

 

Sitting nowhere, doing nothing

Acting stupid, acting right

Want you seeing all my feelings

'Cause they're locked in heart-shaped box.

Еще ...

Esența

Ce codru albastru!Ce lume de foc!

Ce zile grabite cand nu stai pe loc!

 

Dar unde fugim?In stanga?in dreapta?

Spre ce ratacim cand ne trece viata?

 

De ce tii tristețea in sticla de vin?

Și lacrimile plânse în cea de venin?

 

Cu ce tratezi rana,cand vine din interior?

Cum iti iei adio cand deja ti e dor?

 

Ce lume abstracta,ce viață de pion!

Ce zile pierdute,cand nu stai pe tron.

 

Cine s oamenii care ti erau dragi odata?

Ai scris pe morminte  iubirea si ai abandonat o?

Ai pus amintirile intr o coroana care se vestejește?

Sau ai astupat tu cu pamant privirea care te n calzea odata?

 

Pentru cine te ai trudit atația ani?

Pentru o falsa speranță?

Alergand zi de zi dupa bani,

Iți pierzi a ta importanță...

Еще ...

Поддержите Poezii Online

Ваша поддержка помогает Poezii Online красиво расти. Пожертвование помогает развитию, улучшениям и этому пространству, посвящённому личному творчеству — месту, где поэзия и литературный текст приносят вдохновение, спокойствие и глоток воздуха для души.

Спасибо, что помогаете поэзии жить дальше. 🤍