Biologia dorinței
În trupul meu, dorința e o celulă stem,
plină de potențial, gata să devină orice:
un fior pe piele, un tremur în inimă,
sau un val de chimie care mă inundă.
El este genomul care-mi rescrie codul,
o secvență de ADN descoperită pe pielea mea,
spiralat în șoapte, în atingeri,
într-o evoluție pe care n-o pot controla.
În prezența lui, sinapsele explodează –
neurotransmițători se aruncă în abisuri,
dopamina cântă, iar serotonina dansează
ca o orchestră haotică.
Mâinile lui sunt enzime ce mă descuie,
fiecare atingere accelerează reacția,
iar eu mă transform, mă pliez, mă destram.
Proteinele iubirii se adună pe piele,
un strat fin care pulsează,
de parcă tot ce sunt vrea să fuzioneze cu el.
Ritmul inimii mele devine un tropism,
întoarsă mereu spre el, ca o floare spre lumină.
El este soarele, dar și umbra,
un paradox biologic pe care corpul meu îl acceptă
fără întrebări.
Dacă m-ar săruta, ar fi mutația perfectă.
Lumea întreagă s-ar comprima în nucleul
celulelor mele,
iar genomul nostru s-ar uni,
creând un organism nou,
un ecosistem unde pielea lui e tărâm,
iar respirația mea – vântul ce-l mângâie.
Dar când pleacă, dorința devine o rană deschisă.
Rămân doar resturi de mitocondrii,
energie pierdută într-un metabolism trist,
ca un trup ce caută, zadarnic,
o inimă în care să-și termine simfonia.
