Fizică a dorului
Dorul e o undă – o oscilație între ieri și acum,
propagându-se prin vidul din piept,
fără un mediu, fără o destinație clară.
Eu sunt punctul fix al pendulului,
iar el, gravitația care mă mișcă înainte și înapoi
pe o axă pe care timpul refuză să o definească.
Îmi imaginez atingerile lui ca fotoni,
particule de lumină care refuză să fie prinse,
dar, când lovesc pielea, generează căldură –
radiație pură, o ecuație a pasiunii.
Din distanță, ne privim ca două stele,
legate printr-o forță invizibilă,
un câmp gravitațional care îmi trage sufletul
înspre un orizont al evenimentelor.
Ce se întâmplă dacă mă apropii prea mult?
Legile îmi spun că mă voi pierde –
energia mea va deveni a lui,
și tot ce sunt va fi o singularitate
într-o lume care n-a învățat să mărească infinitul.
Dar ce e dorul, dacă nu o coliziune?
Două particule care se ciocnesc în vid
și lasă urme în spațiu-timp,
unde amintirile devin traiectorii curbe
pe care sufletele le străbat în tăcere.
Aș vrea să-l ating, să simt
cum forțele de contact îmi redau
toate legile pierdute ale fizicii.
Dar, de fiecare dată,
între degetele mele rămâne doar lumina lui,
ca și cum n-ar fi fost niciodată materie,
ci doar o iluzie a mișcării.
Și atunci îmi dau seama:
el nu e substanță, ci energie,
o constantă universală care,
oricât m-aș strădui să o prind,
se transformă mereu în altceva.
