E primăvară iar!
Iarna cu fulgul și frigul ei s-a dus,
Cred că dincolo, pe unde soarele-apus,
Pădurea toată se-mbracă-n haine verzi,
Și-așteaptă să-i vină musafiri pe crengi
Pe cer cocorii zburând se-aud,
Venind din țări aflate mai la sud,
Ei toți își caută locul și cuibul,
Părasit la vreme de cules porumbul
Pe câmp tractoarele ară cu zor,
Răstoarnă brazda, lăsând răzor,
Țăranul pune sămânța în pământ,
La cer privește, ploaia chemând
În aer sute de roiuri de insecte,
Cu mare grijă își caută traiecte,
Știute doar de ele și cu un scop,
Polenizări să facă plantelor, nonstop
E primăvară, începe-o nouă viață,
Și-n jur se-ntind covoare de verdeață,
Din cer cad stropii binecuvântați de ploaie
Și peste tot e zumzet și-o mare...hărmălaie!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Poems in the same category
Pustiu verde
Pustiu verde-n care dorul se așterne lin și încet,
Șoptind povești de dragoste sub frunzele-n tremur,
Emoție ce se împletește cu razele de soare, discret.
Fantezie și ardoare îmbrățișând copacii în vântul serii,
Speranțe infinite-ascunse în fiecare mugur ce se trezește,
În adâncul pădurii, inima naturii bate puternic și fără umeri.
Sub bolta verde, ecoul dorului se răspândește,
Cântecele păsărilor, o simfonie de emoții pure,
Fiecare notă, o fantezie ce ardoare-n suflete toarnă.
Pe alei mărginite de speranțe înverzite, pașii mei alunecă,
Într-un pustiu ce respiră, verdele vieții se întinde,
Și inima se umple de dorințe ce spre ceruri se îndreaptă.
În pustiul verde-n care ardoarea naturii nu se sfârșește,
Dorul se împletește cu emoția unui răsărit nou,
Și fantezia se desfășoară în mii de forme ce-nmuguresc.
Aici, în pustiul plin de viață, speranțele se înalță,
Se-ntrec la înălțime cu cei mai înalți arbori,
Și ard cu o ardoare ce în adâncul pământului își are rădăcinile.
În acest pustiu verde, emoția fiecărui fir de iarbă se simte,
Fantezia naturii în fiecare frunză și floare izbucnește,
Și fiecare adiere de vânt dorul mai departe îl poartă.
Cu ardoare, pământul ne îndeamnă să ne pierdem în el,
Să ne lăsăm purtați de speranțele ce în verde se nasc,
Într-un pustiu ce cu fiecare clipă se transformă și se reinventează.
Pustiu verde, unde dorul se îmbracă în emoții nestăvilite,
Fantezia se joacă printre crengi, iar ardoarea nu se domolește,
Speranțe infinite se împleticește în dansul vieții neîncetate.
În pustiul verde, timpul pare să se oprească-n loc,
Dorul se odihnește în poala emoției, blând și profund,
Și în ardoarea clipei, speranțe infinite ne îmbrățișează scurt.
Note de Mai/7
scenă aproape pustie,
sclipiri purpurii- violet
și -un parfum de vanilie,
trezesc in spectatorul grăbit
frenezia serilor de jazz.
nimeni la clape,
nimeni la tobe,
prin balconul zugrăvit cu frezii,
un șoarece disperat
caută drumul
spre stele.//
a mai trecut o primăvară;
disonanțele s-au mai atenuat;
tot singur...
mă-ntreb
dacă sunt încă aici
sau
dacă-am plecat...
TOAMNĂ DE NOIEMBRIE
În parcuri și pe alei
A ruginit frunza de tei.
Florile-s nedumerite
De brumă acoperite
Ploaia -i rece,parcă doare
Unde-s zilele cu soare?
Unde-s cântăreții dragi?
Goale cuiburi prin copaciț
Tot e trist și înnorat
Soarele le-a abandonat.
Dimineața cade bruma
Tot ce-a fost viu a murit
Va ierna cin nou natura,
Gâzile au adormit
tandem cu Moku/3
și-n noaptea liliachie
a ninsorilor primăvăratice,
sub galopul inorogilor,
o revărsare de cascade
tulbură somnul bobocilor.
apoi
“un tril de păsări sidefate
plutește lin, ca o chemare,
peste păduri încremenite
de vraja veche-a unei zâne
ce-și cântă dorul pe-nserat.”
Luna plină
Luna se preface într-o minge de foc
Cand luna se împacă cu încălzirea globală
Luna se preface într-o minge de gheață
Întreaga galaxie devine glaciară
Cand în galaxie începe să plouă
Sahara devine oază de verdeață.
Dă-mi,iarnă!
Dă-mi iarnă,florile înapoi
Și cerul pastelat de astă vară,
Cu apele ce au înghețat sub noi
și soarele,ce nu înceta să apară
Ia-ți fulgii reci de pe crenguțe,
Cu mantia-ți albă,desprinsă din nori
Și fă-le loc la vrăbiuțe,
Să poată cânta lumii,de al meu dor
Pustiu verde
Pustiu verde-n care dorul se așterne lin și încet,
Șoptind povești de dragoste sub frunzele-n tremur,
Emoție ce se împletește cu razele de soare, discret.
Fantezie și ardoare îmbrățișând copacii în vântul serii,
Speranțe infinite-ascunse în fiecare mugur ce se trezește,
În adâncul pădurii, inima naturii bate puternic și fără umeri.
Sub bolta verde, ecoul dorului se răspândește,
Cântecele păsărilor, o simfonie de emoții pure,
Fiecare notă, o fantezie ce ardoare-n suflete toarnă.
Pe alei mărginite de speranțe înverzite, pașii mei alunecă,
Într-un pustiu ce respiră, verdele vieții se întinde,
Și inima se umple de dorințe ce spre ceruri se îndreaptă.
În pustiul verde-n care ardoarea naturii nu se sfârșește,
Dorul se împletește cu emoția unui răsărit nou,
Și fantezia se desfășoară în mii de forme ce-nmuguresc.
Aici, în pustiul plin de viață, speranțele se înalță,
Se-ntrec la înălțime cu cei mai înalți arbori,
Și ard cu o ardoare ce în adâncul pământului își are rădăcinile.
În acest pustiu verde, emoția fiecărui fir de iarbă se simte,
Fantezia naturii în fiecare frunză și floare izbucnește,
Și fiecare adiere de vânt dorul mai departe îl poartă.
Cu ardoare, pământul ne îndeamnă să ne pierdem în el,
Să ne lăsăm purtați de speranțele ce în verde se nasc,
Într-un pustiu ce cu fiecare clipă se transformă și se reinventează.
Pustiu verde, unde dorul se îmbracă în emoții nestăvilite,
Fantezia se joacă printre crengi, iar ardoarea nu se domolește,
Speranțe infinite se împleticește în dansul vieții neîncetate.
În pustiul verde, timpul pare să se oprească-n loc,
Dorul se odihnește în poala emoției, blând și profund,
Și în ardoarea clipei, speranțe infinite ne îmbrățișează scurt.
Note de Mai/7
scenă aproape pustie,
sclipiri purpurii- violet
și -un parfum de vanilie,
trezesc in spectatorul grăbit
frenezia serilor de jazz.
nimeni la clape,
nimeni la tobe,
prin balconul zugrăvit cu frezii,
un șoarece disperat
caută drumul
spre stele.//
a mai trecut o primăvară;
disonanțele s-au mai atenuat;
tot singur...
mă-ntreb
dacă sunt încă aici
sau
dacă-am plecat...
TOAMNĂ DE NOIEMBRIE
În parcuri și pe alei
A ruginit frunza de tei.
Florile-s nedumerite
De brumă acoperite
Ploaia -i rece,parcă doare
Unde-s zilele cu soare?
Unde-s cântăreții dragi?
Goale cuiburi prin copaciț
Tot e trist și înnorat
Soarele le-a abandonat.
Dimineața cade bruma
Tot ce-a fost viu a murit
Va ierna cin nou natura,
Gâzile au adormit
tandem cu Moku/3
și-n noaptea liliachie
a ninsorilor primăvăratice,
sub galopul inorogilor,
o revărsare de cascade
tulbură somnul bobocilor.
apoi
“un tril de păsări sidefate
plutește lin, ca o chemare,
peste păduri încremenite
de vraja veche-a unei zâne
ce-și cântă dorul pe-nserat.”
Luna plină
Luna se preface într-o minge de foc
Cand luna se împacă cu încălzirea globală
Luna se preface într-o minge de gheață
Întreaga galaxie devine glaciară
Cand în galaxie începe să plouă
Sahara devine oază de verdeață.
Dă-mi,iarnă!
Dă-mi iarnă,florile înapoi
Și cerul pastelat de astă vară,
Cu apele ce au înghețat sub noi
și soarele,ce nu înceta să apară
Ia-ți fulgii reci de pe crenguțe,
Cu mantia-ți albă,desprinsă din nori
Și fă-le loc la vrăbiuțe,
Să poată cânta lumii,de al meu dor
Other poems by the author
Epigrame!
Mina!
Vor să mai închid-o mină
Pe motiv că poluează,
Spun că UE, e de vină
Și nu Ei..care sunt varză!
Minerul!
Sapă galerii și ne aduce
Untul negru zis cărbune,
La Varvara își fac cruce
Și toți cred..în sfântul nume!
Cărbune!
Am pus cărbune în sobă
Că afară-i ger năpraznic,
Lor vreau să le zic o vorbă
Pe miner nu-l faceți..casnic!
Votul!
Vine anul cu alegeri
Și minerul se întreabă?
Eu pe cine să pun votul?
Că voi toți sunteți..o pleavă!
Oare de ce doar unii...!
Oare de ce doar unii au dreptate
Și când greșesc nu dau socoteală,
Oare nu suntem toți egali în lege
Pedeapsă să primim după greșeală?
Oare de ce doar unii sunt norocoși
Iar pentru alții norocu-i floare rară,
Când este scris că toți venim egali
Iar după, mulți avem o viață amară.
Oare de ce doar unii dețin bogății
Iar mulți trăim săraci ca vai de noi,
Chiar de muncim din zori în noapte
Tot nu scăpăm de griji și de nevoi.
Oare de ce doar unii vor să fie învățați
Când nimeni nu te-ntreabă de ai carte,
Mai bine e să ai pe undeva o cunoștință
Și-atunci vei fi în vârf și nu dat deoparte.
Oare de ce în lume există nedreptate
Și ne mințim unii pe alții neîncetat,
Când bine-ar fi să pedepsim minciuna
Iar adevărul prin orice mijloc...căutat!
Timpul nu iartă!
E duminică, racoare și afară plouă,
N-am fost azi destul de matinal,
M-am trezit și sar din pat, că-i nouă,
Iar oglinda-mi spune, ai ochelari de cal
Mă uit mult mai atent prin cameră,
Și mă întreb cine-mi face cicane?
Când ochelarii mei sunt pe noptieră,
Și-mi răspund..vezi că,,porți", cearcăne
Privesc și-mi simt corpul puțin uzat,
Ceva grăsime pe burtă, fără folos,
S-a pus că aparatul de gym este stricat,
Și-acum îmi este tare greu, să o dau jos
În garderobă haine și rafturi pline,
Și nu-te-nduri să le dai la săraci,
Chiar dacă, niciuna nu-ți mai vine,
Și nici o șansă n-ai, să le îmbraci
O viață-ntreagă, muncim și adunăm,
Sume mici sau mari avem în cont,
Nu cheltuim prea mult și nici nu dăm,
Celor ce țin un ban, la o batistă-n nod
Cât tânăr ești trăiești ca în povești,
Iar viața mai pe nimic, o risipești,
Seama nu-ți dai că-nbătrânești,
Și-ajungi un timp, când te căiești
Și tot așa inaintezi în ani de viață,
Ușor și sigur ajungi la bătrânețe,
Trezirea e mai devreme, dimineața,
Somnul nu vine la fel, ca-n tinerețe
La anii senectuții, gândul mai des te poartă,
Spre cei plecați la Cer, de Domnul adormiți,
Te-ntrebi..puteam eu să am o altă soartă?
Și îți răspunzi..alții Sus sunt și doar de noi...pomeniți!
Scrisă de Cezar!
Pe Curând!
Un vis..astral!
Soare aș vrea să fiu eu pentru tine,
Și tu întotdeauna Luna să-mi fii,
Aș lumina făptura ta cât știu de bine,
Și te-aș ruga de vrei, mireasă să-mi devii
Din depărtare, căldură ți-aș trimite,
Să-ți încălzească inima și trupul,
Și un mesaj de sus, aș da către ursite,
Noroc să-ți pună-n cale, mai mult decât nisipul
Aș încerca să fiu al tău bun protector,
Și permanent să te veghez de după nori,
Dar din păcate/fericire sunt omul muritor,
Și îți trimit cu multă dragoste..doar flori
Așa că vom rămâne simpli pământeni,
Și nicidecum să devenim astre cerești,
Vom încerca să fim noi buni samariteni,
Și viața s-o trăim frumos ca în povești!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Surprins am fost...!
Văd că îmi arăți sentimente
Pe care nu pot să le traduc,
Doar simt cum inima îmi bate
Și-ncet, încet, încep să mă usuc
Nu știu cum să vin mai lângă tine
Că sunt cuprins de-atâtea îndoieli,
Port frică să nu fiu cumva respins
Și-n minte am mulțimi de șuvoieli.
Ne întâlnim în fiecare dimineață
În drumul nostru ce duce undeva,
Ne salutăm fără a rosti vreo vorbă
Și doar privirile parc'-ar spune ceva.
Ieri mi-am propus să-i mărturisesc
Că-mi este dragă și-o vreau a mea,
Azi când ne-am văzut eram ca mut
De unde speach, s-o cuceresc pe ea?
Dar și mâine din nou ne-om întâlni
Și voi avea mai mult curaĵ să-i spun,
Nu doar că m-am îndrăgostit lulea
Și că aș vrea s-avem un viitor comun.
Surprins am fost a doua zi de fată
Când s-a apropiat și mi-a șoptit,
Că și-ar dori să fim prieteni buni
La care vorbe, pe loc eu am muțit.
.....................................
Azi, când amintiri mai depănăm
La o cafea cu scumpa mea soție,
Ne tachinăm și cu umor îi spun
Ce mult curaĵ ai mai avut...Marie!
Epigrame!
Mina!
Vor să mai închid-o mină
Pe motiv că poluează,
Spun că UE, e de vină
Și nu Ei..care sunt varză!
Minerul!
Sapă galerii și ne aduce
Untul negru zis cărbune,
La Varvara își fac cruce
Și toți cred..în sfântul nume!
Cărbune!
Am pus cărbune în sobă
Că afară-i ger năpraznic,
Lor vreau să le zic o vorbă
Pe miner nu-l faceți..casnic!
Votul!
Vine anul cu alegeri
Și minerul se întreabă?
Eu pe cine să pun votul?
Că voi toți sunteți..o pleavă!
Oare de ce doar unii...!
Oare de ce doar unii au dreptate
Și când greșesc nu dau socoteală,
Oare nu suntem toți egali în lege
Pedeapsă să primim după greșeală?
Oare de ce doar unii sunt norocoși
Iar pentru alții norocu-i floare rară,
Când este scris că toți venim egali
Iar după, mulți avem o viață amară.
Oare de ce doar unii dețin bogății
Iar mulți trăim săraci ca vai de noi,
Chiar de muncim din zori în noapte
Tot nu scăpăm de griji și de nevoi.
Oare de ce doar unii vor să fie învățați
Când nimeni nu te-ntreabă de ai carte,
Mai bine e să ai pe undeva o cunoștință
Și-atunci vei fi în vârf și nu dat deoparte.
Oare de ce în lume există nedreptate
Și ne mințim unii pe alții neîncetat,
Când bine-ar fi să pedepsim minciuna
Iar adevărul prin orice mijloc...căutat!
Timpul nu iartă!
E duminică, racoare și afară plouă,
N-am fost azi destul de matinal,
M-am trezit și sar din pat, că-i nouă,
Iar oglinda-mi spune, ai ochelari de cal
Mă uit mult mai atent prin cameră,
Și mă întreb cine-mi face cicane?
Când ochelarii mei sunt pe noptieră,
Și-mi răspund..vezi că,,porți", cearcăne
Privesc și-mi simt corpul puțin uzat,
Ceva grăsime pe burtă, fără folos,
S-a pus că aparatul de gym este stricat,
Și-acum îmi este tare greu, să o dau jos
În garderobă haine și rafturi pline,
Și nu-te-nduri să le dai la săraci,
Chiar dacă, niciuna nu-ți mai vine,
Și nici o șansă n-ai, să le îmbraci
O viață-ntreagă, muncim și adunăm,
Sume mici sau mari avem în cont,
Nu cheltuim prea mult și nici nu dăm,
Celor ce țin un ban, la o batistă-n nod
Cât tânăr ești trăiești ca în povești,
Iar viața mai pe nimic, o risipești,
Seama nu-ți dai că-nbătrânești,
Și-ajungi un timp, când te căiești
Și tot așa inaintezi în ani de viață,
Ușor și sigur ajungi la bătrânețe,
Trezirea e mai devreme, dimineața,
Somnul nu vine la fel, ca-n tinerețe
La anii senectuții, gândul mai des te poartă,
Spre cei plecați la Cer, de Domnul adormiți,
Te-ntrebi..puteam eu să am o altă soartă?
Și îți răspunzi..alții Sus sunt și doar de noi...pomeniți!
Scrisă de Cezar!
Pe Curând!
Un vis..astral!
Soare aș vrea să fiu eu pentru tine,
Și tu întotdeauna Luna să-mi fii,
Aș lumina făptura ta cât știu de bine,
Și te-aș ruga de vrei, mireasă să-mi devii
Din depărtare, căldură ți-aș trimite,
Să-ți încălzească inima și trupul,
Și un mesaj de sus, aș da către ursite,
Noroc să-ți pună-n cale, mai mult decât nisipul
Aș încerca să fiu al tău bun protector,
Și permanent să te veghez de după nori,
Dar din păcate/fericire sunt omul muritor,
Și îți trimit cu multă dragoste..doar flori
Așa că vom rămâne simpli pământeni,
Și nicidecum să devenim astre cerești,
Vom încerca să fim noi buni samariteni,
Și viața s-o trăim frumos ca în povești!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Surprins am fost...!
Văd că îmi arăți sentimente
Pe care nu pot să le traduc,
Doar simt cum inima îmi bate
Și-ncet, încet, încep să mă usuc
Nu știu cum să vin mai lângă tine
Că sunt cuprins de-atâtea îndoieli,
Port frică să nu fiu cumva respins
Și-n minte am mulțimi de șuvoieli.
Ne întâlnim în fiecare dimineață
În drumul nostru ce duce undeva,
Ne salutăm fără a rosti vreo vorbă
Și doar privirile parc'-ar spune ceva.
Ieri mi-am propus să-i mărturisesc
Că-mi este dragă și-o vreau a mea,
Azi când ne-am văzut eram ca mut
De unde speach, s-o cuceresc pe ea?
Dar și mâine din nou ne-om întâlni
Și voi avea mai mult curaĵ să-i spun,
Nu doar că m-am îndrăgostit lulea
Și că aș vrea s-avem un viitor comun.
Surprins am fost a doua zi de fată
Când s-a apropiat și mi-a șoptit,
Că și-ar dori să fim prieteni buni
La care vorbe, pe loc eu am muțit.
.....................................
Azi, când amintiri mai depănăm
La o cafea cu scumpa mea soție,
Ne tachinăm și cu umor îi spun
Ce mult curaĵ ai mai avut...Marie!