Amor făr' de amurg
Ne-am regăsit pe drumuri vechi,
Sub umbre calde, dar și reci,
Trecutul plânge printre noi,
Dar timpul vrea să fim eroi.
Cu mâini tremurătoare, iar ne căutăm,
Pe hărți uitate, vise desenăm.
Greșeli din ieri se sting încet,
În ochii tăi găsesc un zâmbet.
Durerea s-a scris pe ziduri goale,
Dar șoaptele tale devin petale.
Încercăm din nou, cu pași mai blânzi,
Legând ce-a fost cu fire strânzi.
Iubirea parcă are alt glas,
Mai înțeleaptă, ca un ceas.
Nu mai fugim, nu mai lovim,
Din focul vechi noi ne zidim.
Un nou început, dar mai matur,
Pe temelii de visuri, nu de scrum pur.
Cu răbdare țesem azi povestea,
Făcând din iertare toată trezirea.
Și dacă soarta ne dă răgaz,
Vom rescrie iubirea, pas cu pas.
Poems in the same category
Credeam atunci, mai cred și-acum
Credeam atunci c-ar fi de-ajuns
să-ţi fur un zâmbet pe ascuns,
să-l port în suflet de copil,
să-l ţin prin vremuri juvenil.
Atunci credeam că-n univers
iubirii i se spune vers,
înscris în inimă cu dor
ce-n pragul viselor strecor.
Erai atunci priviri de jad,
lăsate-n vânt pe-al vorbei vad,
şi gene lungi cătau spre cer,
spre cerul prins de-al tău mister.
Când zori zâmbeau de-al zilei gând,
doi sori de mai şi-un râset blând
mi-erau de-ajuns să fiu un zeu,
să mor şi să renasc mereu.
Mai cred şi-acum c-ar fi de-ajuns
ca-n zori de zi să-mi fii răspuns
c-un zâmbet ce-am furat cândva,
rugând hazardul să mi-l dea.
Va încerca....
Poate n-a știut să te iubească,
N-a fost suficient să te dorească,
Poate că este prost,
Ai vărsat lacrimi fără rost
Din pricina unui prost,
Dar el așa iubește,
Fără tine înebunește,
Iartă-l te rog că greșește.....
Este prost,
Nu crede că se poate schimba,
Chiar dacă poate-i fără rost,
Îți promite că va încerca🥺🥺
Ai întârziat și azi
Ce frumoasa este dragostea de fapt…
si eu ma pierd cu gandul tot la noi
Iar acum cred in minciuni
afectiunea lor mi-a lasat urme
Ce este mai nedrept
decat o inima pura
imbatata acum cu durere
Este atat de just —
doar o naiva fara suflare,
prinsa-n mreje.
Si ma voi fii invatat vreodata?
ma voi fii ars la degete atat de tare,
sa vreau sa ma scufund in lacul cosmosului
inghetat —
Unde stelele ma orbesc,
unde inteapa cu coltii lor…
Si cand intr-un final ma voi opri in loc,
nu voi mai gravita intre douazeci si unu de sentimente
poate voi deveni imuna
la loviturile lor
Si la acelea
ale celor din lume.
Amor,amor, amor
Amor nebun ce vrei tu singuratic trubadur
De la un biet rătăcitor îndrăgostit,
Ce-și cântă trist însă ferice totuși a sa iubire nescrisă încă,
Ce zilnic promite colorate nebunești plăceri,
Cu gingașele săruturi dar și mângâieri,
Și strânse îmbrățișări?
Amor,amor,amor mai bine mor
Făra iubita mea cerească cu aripi ca de înger,
Ce-n zborul ei mă poartă și pe mine la pieptu-i cald precum o mamă-și poartă pruncul...
Amorul este dorul dar și Raiul...
Cum să trăiesc iubito fară tine?
Doar moartea poate șterge suferința despărțirii seci și reci,
Ce n-o concep vreodată!
Amor,amor amor,ești tu blestem ori binecuvântare?
Te cer,te cânt și iar te chem
Fie râzând sau suspinând,
Te rog rămâi la mine!
(5 aprilie 2024 Vasilica dragostea mea)
Aş vrea să fiu o urmă pe nisip
Aş vrea să fiu o urmă pe nisip,
Să mă şteargă apa mării cu-n val,
Apoi să plâng, să râd, şi să strig,
Că tot ce-am trăit a fost în zadar.
Să mă spulbere vântul ca pe un fulg,
Să plutesc peste ruina din mine,
Spini din coroana Domnului să smulg,
Şi c-o plăcere amară să mi-i introduc în vine.
Tu, el sau cei ce mă cunoaşteţi,
Veniţi să mă vedeţi răstignit,
Tristeţi alături de mine să paşteţi,
În clipa din urmă să mă ştiu iubit.
În tihnă apoi să mă îngropaţi,
Şi puneţi-mi în raclă dulci poeme,
Ca-n negru infinit, când voi fi plictisit,
Să mai citesc câte unul din vreme în vreme.
Credeam atunci, mai cred și-acum
Credeam atunci c-ar fi de-ajuns
să-ţi fur un zâmbet pe ascuns,
să-l port în suflet de copil,
să-l ţin prin vremuri juvenil.
Atunci credeam că-n univers
iubirii i se spune vers,
înscris în inimă cu dor
ce-n pragul viselor strecor.
Erai atunci priviri de jad,
lăsate-n vânt pe-al vorbei vad,
şi gene lungi cătau spre cer,
spre cerul prins de-al tău mister.
Când zori zâmbeau de-al zilei gând,
doi sori de mai şi-un râset blând
mi-erau de-ajuns să fiu un zeu,
să mor şi să renasc mereu.
Mai cred şi-acum c-ar fi de-ajuns
ca-n zori de zi să-mi fii răspuns
c-un zâmbet ce-am furat cândva,
rugând hazardul să mi-l dea.
Va încerca....
Poate n-a știut să te iubească,
N-a fost suficient să te dorească,
Poate că este prost,
Ai vărsat lacrimi fără rost
Din pricina unui prost,
Dar el așa iubește,
Fără tine înebunește,
Iartă-l te rog că greșește.....
Este prost,
Nu crede că se poate schimba,
Chiar dacă poate-i fără rost,
Îți promite că va încerca🥺🥺
Ai întârziat și azi
Ce frumoasa este dragostea de fapt…
si eu ma pierd cu gandul tot la noi
Iar acum cred in minciuni
afectiunea lor mi-a lasat urme
Ce este mai nedrept
decat o inima pura
imbatata acum cu durere
Este atat de just —
doar o naiva fara suflare,
prinsa-n mreje.
Si ma voi fii invatat vreodata?
ma voi fii ars la degete atat de tare,
sa vreau sa ma scufund in lacul cosmosului
inghetat —
Unde stelele ma orbesc,
unde inteapa cu coltii lor…
Si cand intr-un final ma voi opri in loc,
nu voi mai gravita intre douazeci si unu de sentimente
poate voi deveni imuna
la loviturile lor
Si la acelea
ale celor din lume.
Amor,amor, amor
Amor nebun ce vrei tu singuratic trubadur
De la un biet rătăcitor îndrăgostit,
Ce-și cântă trist însă ferice totuși a sa iubire nescrisă încă,
Ce zilnic promite colorate nebunești plăceri,
Cu gingașele săruturi dar și mângâieri,
Și strânse îmbrățișări?
Amor,amor,amor mai bine mor
Făra iubita mea cerească cu aripi ca de înger,
Ce-n zborul ei mă poartă și pe mine la pieptu-i cald precum o mamă-și poartă pruncul...
Amorul este dorul dar și Raiul...
Cum să trăiesc iubito fară tine?
Doar moartea poate șterge suferința despărțirii seci și reci,
Ce n-o concep vreodată!
Amor,amor amor,ești tu blestem ori binecuvântare?
Te cer,te cânt și iar te chem
Fie râzând sau suspinând,
Te rog rămâi la mine!
(5 aprilie 2024 Vasilica dragostea mea)
Aş vrea să fiu o urmă pe nisip
Aş vrea să fiu o urmă pe nisip,
Să mă şteargă apa mării cu-n val,
Apoi să plâng, să râd, şi să strig,
Că tot ce-am trăit a fost în zadar.
Să mă spulbere vântul ca pe un fulg,
Să plutesc peste ruina din mine,
Spini din coroana Domnului să smulg,
Şi c-o plăcere amară să mi-i introduc în vine.
Tu, el sau cei ce mă cunoaşteţi,
Veniţi să mă vedeţi răstignit,
Tristeţi alături de mine să paşteţi,
În clipa din urmă să mă ştiu iubit.
În tihnă apoi să mă îngropaţi,
Şi puneţi-mi în raclă dulci poeme,
Ca-n negru infinit, când voi fi plictisit,
Să mai citesc câte unul din vreme în vreme.
Other poems by the author
Migdală și scorțișoară
Călduros adăpost, îți e privirea-i dulce de cașmir înceghată cu mierea dulcelui sărut
Atât de veșnic și pașnic, atât îți este de dulceagă
Și atâta dulceață îți poartă rafinamentul sărutului, ce e ca răsăritul ce se contopește pe buze cu orizontul
Iar în ochii când te privesc îmi tresar ai mei fiori ce înfloresc ca bobocii la mireasma primului sărut de lumină
Oh, două migdale și o esență de scorțișoară îți desfirează privirea-i ce-i plină de sărutări
Lumina ochilor căprui zac bătându-mi la ușile inimii mele
Te chem, te invit ca pe un intrus ce deja s-a sustras spre gândul minții mele plăpânde
Și te suspin să vi, te iau în mână și îți port umil țesăturile cu atât dor și nebunie
Și te port numai pe tine căci ești singura lumină ce mă încălzește
Singura lumină ce răsare prin scrierile mele și mă prevestește cu bucurii
Singura și ultima scrisoare purtată ca un poet adevărat pe suflet și pe praful depus a lacrimilor arteii străvechi
Click-ul amorului
În lumina rece a unui ecran strălucitor,
Iubirea se frânge în mii de bucăți,
Fiecare like, o vorbă nespună,
Fiecare comentariu, o adiere de dorință neîmpărtășită.
Tu ești acolo, o prezență ce așteaptă,
Printre imagini ce se topesc în timp,
Un zâmbet aparent, dar un suflet plin de întrebări,
Unde te afli, în vâltoarea acestui joc nesfârșit?
El te vede doar prin fereastra lumii virtuale,
Un click, un mesaj, dar nu și un sărut,
Privirea-i se pierde în altele, în mângâieri necunoscute,
Iar tu, femeia ta, rămâi neauzită, îngropată în umbrele cuvintelor.
Nu îți vrea privirea, nu îți cere cuvintele,
Dar îți fură inima, ca pe o monedă de schimb.
În lumea aceasta, de nevoi nesatisfăcute,
Iubirea nu are formă, nu are consistență,
Doar un ecou, o reflexie de dorință ce se stinge.
Tu ai devenit o umbră pe ecran,
O piesă într-un joc de imagini și adorație rapidă,
Unde orice sentiment este un click,
Și fiecare speranță se pierde în goana după altceva.
Tu nu ești de ajuns, pentru că nu ești altcineva,
Nu ești doar o poză sau o vorbă de moment,
Ci ești mai mult - o femeie, un univers tăcut,
Ce vrea să fie iubită nu dintr-o fantezie,
Ci dintr-o realitate întreagă, dintr-o alegere adevărată.
Dar cine îți va vedea cu adevărat sufletul,
Dacă privirea se pierde între hashtaguri și profile?
Cine te va simți în toată splendoarea ta,
Dacă iubirea devine doar un trend, un vis de vânt?
Femeia adevărată nu cere promisiuni pe care nu le va trăi,
Nu cere să fie aleasă între imagini și dorințe neînfrânate,
Ci cere respect, cere să fie văzută așa cum este:
Nu doar o umbră, nu doar un nume de pe ecran.
Tu ești un univers viu, nu un obiect de consum,
Iar iubirea ta merită să fie trăită, nu filtrată.
Și poate că, într-o zi, cineva va înțelege
Că nu ești doar o imagine pe care o poți înlocui,
Ci o femeie adevărată, cu un suflet ce merită să fie iubit,
Nu doar în cuvinte sau în semne efemere,
Ci în fiecare bătaie a inimii ce așteaptă să fie întâlnită.
Mama care nu mă vede
Mama mea, de ce nu-ți pasă,
De ce taci când strig la tine?
Eu mă rup în mii de cioburi,
Dar tu treci mereu, străină, pe lângă mine.
Mă lovește lumea-n suflet,
Mă doboară, mă sfărâmă,
Dar tu, mamă, stai departe,
Ca și cum nici n-aș fi pe-o mână.
Când mă doare, tu mă-nchizi,
Când plâng, tu întorci privirea,
De ce m-ai adus în lume,
Dacă n-ai să-mi dai iubirea?
Omul care-mi face rău
E mai drag decât sunt eu,
Îi alegi vorba, taci pentru el,
Dar mie-mi dai doar întuneric greu.
M-am săturat să mă prefac
Că poate mâine vei vedea,
Că poate mâine vei auzi
Cum inima mi-e sfâșiată-n ea.
Dar nu te miști, rămâi departe,
Și nu te doare rana mea,
Nici când cad la pământ, în lacrimi,
Tu n-ai să vii să mă salvezi cândva.
Mamă, de ce sunt un nimic?
De ce n-ai pentru mine glas?
Doar tăcerea ta îmi răspunde,
Și mă sting încet, fără vreun pas.
Monstrul de sub pat
Pe sub pat, în nopți fără veghe,
Se târăște un umbrar de grele leghe.
L-am urât în copilărie, cu suflet curat,
Dar azi, oglinda-mi șoptește: „Ești tu sub pat.”
L-am văzut pe alții, cruzi, sfărâmând,
Cu mâini ca topoarele, lumile frângând.
Îi uram, îi blestemam în tăcere,
Nu știam că monștrii încep cu durere.
M-am schimbat încet, dar ireversibil,
Fără să văd cum devin imposibil.
Inima mea, cândva un altar,
E-acum doar un pustiu funerar.
Am devenit eu fiara pe care o urăsc,
Un prădător care visele pândesc.
Răni adânci am purtat ca pe steag,
Dar le-am întors lumii cu vârf și drag.
Cu vorba mea tăioasă, de gheață sculptată,
Am frânt inimi, am aruncat lumi în ceață.
Și-n ochii lor goi, când plecau sângerând,
Mă vedeam reflectată – un demon arzând.
Monstrul de sub pat și-a schimbat locul,
S-a urcat în mine, a îmbrăcat focul.
Și acum, eu sunt umbra care pândește,
Sunt spaima copilului care greșește.
Dar poate, în adâncuri, mai port o scânteie,
Un rest din lumina ce-odată mă-ncheie.
Poate monstrul sunt eu, dar și altceva,
Un paradox viu ce încă spera.
Mă-ntreb dacă iadul pe care-l creez
E doar un strigăt al rănii ce nu se-ncheie.
Și dacă, iubind, îmblânzesc ce-am pierdut,
Poate monstrul sub pat dispare, tăcut.
Sătulă de umbre
M-am săturat de ziduri ce strigă,
De glasuri ce dor, de mâini ce înving,
De nopți fără pace, de teamă ce plânge,
De timpul ce trece, dar nu mă atinge.
În casă-i tăcere, dar nu e de pace,
Cuvintele-s arme, iar liniștea tace,
Priviri ce rănesc, ca otravă în vene,
Și inima strigă: „Ajunge, destule!”
Vreau soare-n priviri și voci ce m-alină,
Să uit umbrele reci, să-nvăț să revină
O clipă de viață, un zâmbet curat,
O iubire sinceră, ce n-am visat.
Nu vreau să mă tem de pași pe podea,
Să tresar la un glas sau să-mi pierd steaua mea.
Vreau brațe ce țin, nu lovesc fără milă,
Vreau o viață de om, nu o luptă umilă.
Cine sunt eu? Sunt suflet, sunt viață,
Nu un obiect pe-o masă de gheață.
Îmi vreau libertatea, iubirea de sine,
Un colț de lumină doar pentru mine.
Așa că strig azi, cu glasul curat:
Ajunge, e vremea să fiu vindecată!
Nu cer decât dreptul la o zi cu iubire,
Să las în trecut umbrele de mânie.
Amalgam
Ce n-aș da să-mi infuzez aerul ponosit cu aroma ta și adierea anotimpului meu sec cu respirația ta fierbinte și pătrunzătoare
Ce plesnește peisajul naturii cu a sa paradigmat căci tu transpui cu culoare vie și orice șuier cântă vioi sub posesia ta
Ești singura mea dulce mângâiere și sigurul meu gând sfâșietor
Căci dragostea îmi e sădită dintr-un pământ răpitor ce te-a purtat o viață întreagă pe brațe în umbrele timpului predestinate
Ne-am născut nemuritori căci doar oamenii cu suflet bun încă râmn în amintirea perpetuă a paradisului, ei nu se uită niciodată, doar atunci când amintirea lor doare mult prea tare și vor s-o uite
Nu-i așa? Pentru că cel puțin tu ai rămas viu în mintea mea, chiar dacă timpul a dorit să-mi rămâi străin
Cred că el nu a avut totuși intenții rele ci a vrut doar să uităm ce ne doare căci tu pentru prima dată chiar mă dori
Migdală și scorțișoară
Călduros adăpost, îți e privirea-i dulce de cașmir înceghată cu mierea dulcelui sărut
Atât de veșnic și pașnic, atât îți este de dulceagă
Și atâta dulceață îți poartă rafinamentul sărutului, ce e ca răsăritul ce se contopește pe buze cu orizontul
Iar în ochii când te privesc îmi tresar ai mei fiori ce înfloresc ca bobocii la mireasma primului sărut de lumină
Oh, două migdale și o esență de scorțișoară îți desfirează privirea-i ce-i plină de sărutări
Lumina ochilor căprui zac bătându-mi la ușile inimii mele
Te chem, te invit ca pe un intrus ce deja s-a sustras spre gândul minții mele plăpânde
Și te suspin să vi, te iau în mână și îți port umil țesăturile cu atât dor și nebunie
Și te port numai pe tine căci ești singura lumină ce mă încălzește
Singura lumină ce răsare prin scrierile mele și mă prevestește cu bucurii
Singura și ultima scrisoare purtată ca un poet adevărat pe suflet și pe praful depus a lacrimilor arteii străvechi
Click-ul amorului
În lumina rece a unui ecran strălucitor,
Iubirea se frânge în mii de bucăți,
Fiecare like, o vorbă nespună,
Fiecare comentariu, o adiere de dorință neîmpărtășită.
Tu ești acolo, o prezență ce așteaptă,
Printre imagini ce se topesc în timp,
Un zâmbet aparent, dar un suflet plin de întrebări,
Unde te afli, în vâltoarea acestui joc nesfârșit?
El te vede doar prin fereastra lumii virtuale,
Un click, un mesaj, dar nu și un sărut,
Privirea-i se pierde în altele, în mângâieri necunoscute,
Iar tu, femeia ta, rămâi neauzită, îngropată în umbrele cuvintelor.
Nu îți vrea privirea, nu îți cere cuvintele,
Dar îți fură inima, ca pe o monedă de schimb.
În lumea aceasta, de nevoi nesatisfăcute,
Iubirea nu are formă, nu are consistență,
Doar un ecou, o reflexie de dorință ce se stinge.
Tu ai devenit o umbră pe ecran,
O piesă într-un joc de imagini și adorație rapidă,
Unde orice sentiment este un click,
Și fiecare speranță se pierde în goana după altceva.
Tu nu ești de ajuns, pentru că nu ești altcineva,
Nu ești doar o poză sau o vorbă de moment,
Ci ești mai mult - o femeie, un univers tăcut,
Ce vrea să fie iubită nu dintr-o fantezie,
Ci dintr-o realitate întreagă, dintr-o alegere adevărată.
Dar cine îți va vedea cu adevărat sufletul,
Dacă privirea se pierde între hashtaguri și profile?
Cine te va simți în toată splendoarea ta,
Dacă iubirea devine doar un trend, un vis de vânt?
Femeia adevărată nu cere promisiuni pe care nu le va trăi,
Nu cere să fie aleasă între imagini și dorințe neînfrânate,
Ci cere respect, cere să fie văzută așa cum este:
Nu doar o umbră, nu doar un nume de pe ecran.
Tu ești un univers viu, nu un obiect de consum,
Iar iubirea ta merită să fie trăită, nu filtrată.
Și poate că, într-o zi, cineva va înțelege
Că nu ești doar o imagine pe care o poți înlocui,
Ci o femeie adevărată, cu un suflet ce merită să fie iubit,
Nu doar în cuvinte sau în semne efemere,
Ci în fiecare bătaie a inimii ce așteaptă să fie întâlnită.
Mama care nu mă vede
Mama mea, de ce nu-ți pasă,
De ce taci când strig la tine?
Eu mă rup în mii de cioburi,
Dar tu treci mereu, străină, pe lângă mine.
Mă lovește lumea-n suflet,
Mă doboară, mă sfărâmă,
Dar tu, mamă, stai departe,
Ca și cum nici n-aș fi pe-o mână.
Când mă doare, tu mă-nchizi,
Când plâng, tu întorci privirea,
De ce m-ai adus în lume,
Dacă n-ai să-mi dai iubirea?
Omul care-mi face rău
E mai drag decât sunt eu,
Îi alegi vorba, taci pentru el,
Dar mie-mi dai doar întuneric greu.
M-am săturat să mă prefac
Că poate mâine vei vedea,
Că poate mâine vei auzi
Cum inima mi-e sfâșiată-n ea.
Dar nu te miști, rămâi departe,
Și nu te doare rana mea,
Nici când cad la pământ, în lacrimi,
Tu n-ai să vii să mă salvezi cândva.
Mamă, de ce sunt un nimic?
De ce n-ai pentru mine glas?
Doar tăcerea ta îmi răspunde,
Și mă sting încet, fără vreun pas.
Monstrul de sub pat
Pe sub pat, în nopți fără veghe,
Se târăște un umbrar de grele leghe.
L-am urât în copilărie, cu suflet curat,
Dar azi, oglinda-mi șoptește: „Ești tu sub pat.”
L-am văzut pe alții, cruzi, sfărâmând,
Cu mâini ca topoarele, lumile frângând.
Îi uram, îi blestemam în tăcere,
Nu știam că monștrii încep cu durere.
M-am schimbat încet, dar ireversibil,
Fără să văd cum devin imposibil.
Inima mea, cândva un altar,
E-acum doar un pustiu funerar.
Am devenit eu fiara pe care o urăsc,
Un prădător care visele pândesc.
Răni adânci am purtat ca pe steag,
Dar le-am întors lumii cu vârf și drag.
Cu vorba mea tăioasă, de gheață sculptată,
Am frânt inimi, am aruncat lumi în ceață.
Și-n ochii lor goi, când plecau sângerând,
Mă vedeam reflectată – un demon arzând.
Monstrul de sub pat și-a schimbat locul,
S-a urcat în mine, a îmbrăcat focul.
Și acum, eu sunt umbra care pândește,
Sunt spaima copilului care greșește.
Dar poate, în adâncuri, mai port o scânteie,
Un rest din lumina ce-odată mă-ncheie.
Poate monstrul sunt eu, dar și altceva,
Un paradox viu ce încă spera.
Mă-ntreb dacă iadul pe care-l creez
E doar un strigăt al rănii ce nu se-ncheie.
Și dacă, iubind, îmblânzesc ce-am pierdut,
Poate monstrul sub pat dispare, tăcut.
Sătulă de umbre
M-am săturat de ziduri ce strigă,
De glasuri ce dor, de mâini ce înving,
De nopți fără pace, de teamă ce plânge,
De timpul ce trece, dar nu mă atinge.
În casă-i tăcere, dar nu e de pace,
Cuvintele-s arme, iar liniștea tace,
Priviri ce rănesc, ca otravă în vene,
Și inima strigă: „Ajunge, destule!”
Vreau soare-n priviri și voci ce m-alină,
Să uit umbrele reci, să-nvăț să revină
O clipă de viață, un zâmbet curat,
O iubire sinceră, ce n-am visat.
Nu vreau să mă tem de pași pe podea,
Să tresar la un glas sau să-mi pierd steaua mea.
Vreau brațe ce țin, nu lovesc fără milă,
Vreau o viață de om, nu o luptă umilă.
Cine sunt eu? Sunt suflet, sunt viață,
Nu un obiect pe-o masă de gheață.
Îmi vreau libertatea, iubirea de sine,
Un colț de lumină doar pentru mine.
Așa că strig azi, cu glasul curat:
Ajunge, e vremea să fiu vindecată!
Nu cer decât dreptul la o zi cu iubire,
Să las în trecut umbrele de mânie.
Amalgam
Ce n-aș da să-mi infuzez aerul ponosit cu aroma ta și adierea anotimpului meu sec cu respirația ta fierbinte și pătrunzătoare
Ce plesnește peisajul naturii cu a sa paradigmat căci tu transpui cu culoare vie și orice șuier cântă vioi sub posesia ta
Ești singura mea dulce mângâiere și sigurul meu gând sfâșietor
Căci dragostea îmi e sădită dintr-un pământ răpitor ce te-a purtat o viață întreagă pe brațe în umbrele timpului predestinate
Ne-am născut nemuritori căci doar oamenii cu suflet bun încă râmn în amintirea perpetuă a paradisului, ei nu se uită niciodată, doar atunci când amintirea lor doare mult prea tare și vor s-o uite
Nu-i așa? Pentru că cel puțin tu ai rămas viu în mintea mea, chiar dacă timpul a dorit să-mi rămâi străin
Cred că el nu a avut totuși intenții rele ci a vrut doar să uităm ce ne doare căci tu pentru prima dată chiar mă dori