Coincidență

Și ceasul bate... dar sper să nu vină

Ziua în care o vei strânge de mână,

Ziua-n care alt nume vei rosti,

Uitând de noi... de tot ce-am fost cândva, copii.

Cum poți să o iubești, când eu te-am crescut

Din băiat rătăcit, în bărbatul pierdut?

Cum poți să-i promiți un viitor străin,

Când eu încă plâng sub al serii suspin?

Nunta voastră e-un blestem pe pământ,

E cântec amar, e lacrima-n vânt.

Să spui "te iubesc" și să nu simți ce spui,

Să calci pe iubirea ce-am fost amândoi.

Cu rochia albă, ea îți va zâmbi,

Dar în sufletul tău eu voi răsări.

Îți voi fi glasul ce tace-n altar,

Amintirea ce mușcă și doare amar.

Cum să uiți? Cum să lași înapoi

Ani de iubire ce au fost doar noi?

Când te va privi, vei înțelege târziu:

Eu sunt femeia ce-ți lipsește din viu.

De ce să-ți faci casă, copii și noroc,

Când trecutul te strânge ca lanțul de foc?

Când prima iubire rămâne altarul,

Iar sufletul tău îi păstrează hotarul?

Te rog, oprește-te, gândește la noi,

La mâinile noastre ce s-au strâns amândoi,

La tot ce-am trăit, la focul nestins,

Nu transforma iubirea-ntr-un ultim cuprins.

Căci nunta ta nu-i decât un regret,

Un legământ fals, un vis incomplet.

Să-ți amintești de mine, în fiecare zi,

Prima iubire nu se va risipi.

Avem o viață ,numai una

Pornim la drum cu gânduri bune ,

Credeam că mi-am găsit iubirea!...

Ne facem planuri ,cu speranțe-n viitor ,

Dar ma-m trezit ,dintr-un vis amăgitor ;

Ceva s-a rupt ,nu se mai poate repara !...

Ce fac eu ,cu viața mea?

Dar viața celui mic ? ce va urma?

Am multe de recuperat ,îmi spun în gând ,

Înghițindu-mi lacrima!...

Ce a urmat ? O muncă grea !

Dar speranța de mai bine

A fost mereu lângă mine ;

Și am spus mereu : va fi bine !...

Grijile se abat năvalnic 

Într-o eră zbuciumată

Toate relele din lume 

Peste -o vatră întunecată.

Lacrimi nu-s care să plângă 

Prin obidă și prin zloată 

Îmroșcați  cu nepăsare 

Un popor sărman înnoată.

Nu-i  nici vis nici  alinare

Ziua care vine doare

Zile cenușii, zile reci.

Așa e viața, ce să faci,

Eu nu știu ce e cu mine.

Eu aș face ce-ți place,

Dar n-am nici amintire.

Cum te iubeam, te îmbrățișam,

Dar ce-o să fie mai departe?

Eu pe tine te visam,

Dar noi avem diferite soarte.

Iubirea mea, tu ai fost,

Dar ce oare s-a întâmplat?

Că tu ai gândit atât de prost,

Și tu pe mine m-ai lăsat.

Eu nu ți-am vrut nimic rău,

Dar tu așa ai decis.

Am vrut o lecție să-ți dau,

Dar asta e doar în vis.

Eu nu vreau nimănui rău,

Eu vreau doar bine să trăiesc,

Să cred în Dumnezeu,

Și o fată să găsesc.

Să iubesc părinții mei,

Asta-i viața care-o vreau.

Așa trec anii grei,

Lângă ei mereu eu stau.

Să trăiți cu Dumnezeu,

Și o să fie totul bine.

Eu așa o viață vreau,

Iar poezia asta — s-o aveți de amintire.

dacă ma iubești, de ce ma minți?

sau poate doar vrei sa mi simți buzele fierbinți

poate nu vrei sa simți când sunt reci și amare

când veninul curge scufundându si demonii-n a mea suflare

poate cât râuri însângerate șiroiesc din ochii mei,

o sa ți amintești de cand se vedea verdele din ei.

atâtea amintiri și sentimente in suflet gravate

poate pentru tine tușul a fost doar din nopțile agitate

dorința, chinul cel mai dulce, ce te poseda și te seduce

e un drum pavat cu atâta placere doar ca sa te aducă la mai multă durere

suflete goale- n pahare de vin ce încet se îneacă și in brațe se țin,

nu vreau sa fim suflete moarte îngropate n trupuri vii cu mâini reci și inele cu care ne mințim in fiecare zi

pielea mea subtire e descusuta, suna sumbru.

secretele oricum ne mănâncă pe dinăuntru

moliile ne rod organele pe care cu lacrimi le umplu

au fost odată fluturi in stomac, ce au slăbit și speranța au lăsat

umbre din fum de tigari, ce ne sugruma și adânc pătrund in noi

caut cu mâini înghețate in trupuri vii sufletele moarte

zâmbete îmbătate n trecut arse de tigari,

gândul ca îmi dai culoare dar totuși ma omori

dar tot tu ma ridici cu aripi de cenușă,

când aerul ma sufoca, și vocea mi e dusa

el vrea ca ea sa îl consume,

o hrănește cu el însuși

îi mănâncă inima, iubindu-l, dar iubitul vrandu- și

și știi ca înăuntru sunt o pata de culoare

chiar dacă in afara arat ca un cadavru ce tot moare

si stiu ca după valurile astea pe hârtie, pare ca asta e o scrisoare de despărțire

poate pentru ca nu scriu ca un sarut dulce si roșu închis,

poate ca totuși nebunia mea e o fărâma de paradis

poate pentru ca scriu când vreau sa ma eliberez de un monstru

dar e doar un mod de a spune te iubesc,

ce probabil va fi pierdut in iluzia in care halucinez ca o sa am curaj sa ți o citesc.

Marea pare liniștită,

Vântul doarme pe sub stânci,

Tu, cu inima rănită,

Parc-ai vrea să mă mănânci.

Cântă o sirenă-n larg,

Cântec dulce de răpire,

Eu mă-nalț sus pe catarg,

Drept drapel pentru iubire.

Hai să ne-aruncăm în mare,

S-ancorăm în orizont,

Tu, prințesa mea de sare,

Eu, nebunul vagabond,

Să ne batem joc de lună,

Pe pirați să-i atacăm,

Să ne-ascundem pe sub spumă,

Vraja mării s-o gustăm.

Marea încă-i liniștită,

Vântul doarme pe sub stânci,

Hai, tu inima rănită,

Că te las să mă mănânci!