Ce n-as da naștere binecuvântării
Ce n-as da lumii pe pământ, doar pace și iubire
Un copil ca mine, ce iubește mult prea mult, naiv și cu mintea umil, ca lumea nu-l va lovii si învălui doar într-o umbra a iubirii mimate
Ce n-as da, ca iubirea pe care o port-n suflet s-o împart, nu cu dispretuirea ci cu grația ce mă înconjoară, dar lumea-i critica și te vede doar pentru greșelii
Ei nu înțeleg că binecuvântările sunt minuni dumnezeiești
Pentru ca creatorul vede mai de parte decât un om
Și...poate că-n lume ești om avar, pentru ei ești de nimic lăsat-n drum
Un criminal, un nesăbuit ce păcătuiește ca și cum ar fi ultima zi
Însă el, ne vede și simte sufletele
Vindeca orice rană, ne trimite multe semne ca ne iubește chiar dacă alții pot credea ca el nu exista...
Însă oamenii lui, pentru societate sunt doar niște nimicuri pierdute-n vânt, sunt cei diferiți ce nu vor sa se impună unei societății bolnave-n care iubirea înseamnă batjocură și sexul doar un hobby
Poems in the same category
Te-am iubit
Te-am iubit cu disperare,
Fără glas, fără putere,
Și-acum, în tăcerea mare,
Mi-ești doar dor și mângâiere.
Prea târziu s-a stins lumina,
Drumul tău s-a dus în zare,
Rămân doar cu amintirea,
Și cu inima-ntristată, doare.
,,O clipă de sinceritate" în germană
O clipă de sinceritate
în loc de bun rămas
să dăm un pic de frumuseţe
acestui ultim ceas.
Nu ne-am schimbat,
e doar o părere
Nu lua drept bun un cuvânt
sau un gest neînsemnat.
Nu, nu ne-am schimbat
e doar o-ntâmplare
Oricum am fi
şi orice-am vorbi
nu suntem doi străini,
iubirea mea.
O clipă de sinceritate
ar fi un gest sublim
s-avem curaj să recunoaştem
că ne iubim.
O clipă de sinceritate
ne-ar aminti de noi
de anii noştri buni
ne-ar reaminti în acest ultim ceas
O clipă de sinceritate
în loc de bun rămas.
Nu ne-am schimbat,
e doar o părere
Nu lua drept bun un cuvânt
sau un gest neînsemnat.
Nu, nu ne-am schimbat
e doar o-ntâmplare
Oricum am fi
şi orice-am vorbi
nu suntem doi străini,
iubirea mea.
O clipă de sinceritate
ar fi un gest sublim
s-avem curaj să recunoaştem
că încă ne iubim.
O clipă de sinceritate
ne-ar aminti de noi
de anii noştri buni
ne-ar reaminti în acest ultim ceas
O clipă de sinceritate
în loc de bun rămas.
O clipă de sinceritate
ar fi un gest sublim
s-avem curaj să recunoaştem
că încă ne iubim.
O clipă de sinceritate
ne-ar aminti de noi
de anii noştri buni
ne-ar reaminti în acest ultim ceas
O clipă de sinceritate
în loc de bun rămas.
Ein Moment der Aufrichtigkeit
Ein Moment der Aufrichtigkeit
statt auf Wiedersehen
Geben wir ein wenig Schönheit
diese letzte Stunde.
wir haben uns nicht verändert
es ist nur eine Meinung
Betrachten Sie kein Wort als selbstverständlich
oder eine unbedeutende Geste.
Nein, wir haben uns nicht verändert
es ist nur ein Zufall
Wir wären es sowieso
und was auch immer wir reden
Wir sind keine zwei Fremden
Meine Liebe.
Ein Moment der Aufrichtigkeit
es wäre eine erhabene Geste
Wir haben den Mut, es zuzugeben
dass wir uns lieben.
Ein Moment der Aufrichtigkeit
sie würden sich an uns erinnern
unserer guten Jahre
würde uns in dieser letzten Stunde daran erinnern
Ein Moment der Aufrichtigkeit
statt auf Wiedersehen.
wir haben uns nicht verändert
es ist nur eine Meinung
Betrachten Sie kein Wort als selbstverständlich
oder eine unbedeutende Geste.
Nein, wir haben uns nicht verändert
es ist nur ein Zufall
Wir wären es sowieso
und was auch immer wir reden
Wir sind keine zwei Fremden
Meine Liebe.
Ein Moment der Aufrichtigkeit
es wäre eine erhabene Geste
Wir haben den Mut, es zuzugeben
dass wir uns immer noch lieben
Ein Moment der Aufrichtigkeit
sie würden sich an uns erinnern
unserer guten Jahre
würde uns in dieser letzten Stunde daran erinnern
Ein Moment der Aufrichtigkeit
statt auf Wiedersehen.
Ein Moment der Aufrichtigkeit
es wäre eine erhabene Geste
Wir haben den Mut, es zuzugeben
dass wir uns immer noch lieben
Ein Moment der Aufrichtigkeit
sie würden sich an uns erinnern
unserer guten Jahre
würde uns in dieser letzten Stunde daran erinnern
Ein Moment der Aufrichtigkeit
statt auf Wiedersehen.
Noi doi
Ne am întâlnit noi
Că să fim amândoi,,
Nimic nu e întâmplător
Nici ce a fost, este și va fi în viitor,
Numai vocea ta
Îmi alină inima,
Viața e că o poezie,
Fiecare ar vrea să știe cum să și o scrie,
Văd zâmbetul pe buze,
Sufletul simte bucurie,
M am îndrăgostit de tine
De la prima întâlnire,
Mi a fost frică să cred în iubire
Dar m am lăsat purtata de destin.
O "ne-iubire"
Iubește-mă în altă viață.
Acum ne-am rănit.
Mă întreb uneori dacă
Noi chiar ne-am iubit.
Prea multă sensibilitate în norvegiană
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
For mye følsomhet
Dårlig følsomhet er bra på sin måte. Det er godt å være følsom, å uttrykke vår anger når noen har opplevd mindre hyggelige hendelser, å være sammen med dem, å lytte til dem, å berolige dem, å forstå dem, å lette deres lidelser, å sukke med dem, å gråte med dem. dem, å pakke dem inn når de er kalde, å binde dem når katten klødde dem (at det også var deres feil at den klødde dem, for de vet ikke hvordan de skal leke med den), legge en ispose på dem fra kjøleskapet over en forstuet ankel, tørk tårene deres, gi dem medisin for å få ned feberen, leppepomade for å hindre dem i å bli så sprukne, desinfiser de blødende neglebåndene deres når de ikke visste hvordan de skulle gjøre manikyrene, de ønsket å ha negler lengre enn de hadde naturlig, for det er på moten, og nå har de bare blod på seg, la oss sette myggnetting, slik at de ikke biter dem så mye, suger blodet, ikke overfører malaria eller gulfeber, la oss ta insektmidler, hvis de fortsatt insisterer på å komme inn i huset, la oss også få en vifte til å spre lukten av insektmidler, holde vinduet på gløtt slik at det ikke kommer mygg inn og lukten av insektmiddel kommer ut. La oss justere kjelen til også å gi varmt vann, ikke bare kaldt, for da vil det være behov for enda mer stell. Økonomier tar egentlig ikke hensyn til folks individuelle behov, de er mer et egoistisk behov for én mann.
La oss heller ikke spare på immunforsterkende kosttilskudd, som vitamin C, som smaker deilig sitronaktig og ikke koster for mye, det er rimelig, du kan få det fra en enkel limonade, så har vi ikke grunn til å la være å kjøpe det .
La oss få dem tykke, luftige bluser, bare gode for å være hjemme. La oss ta deres ansiktspleiemaske, maske som forhindrer tidlig opptreden av kråkeføtter og uttrykkslinjer. Vi er for unge til å ha rynker!
Generelt er følsomhet søster til raushet og omsorg, men hva gjør vi når den kommer ut av kontroll, når nye høyder, har ingen grenser? Er det fortsatt en gunstig, sunn, godt forstått følsomhet? Nei selvfølgelig ikke. Allerede er noe i vår måte å være knirkende, og denne følsomheten er hovedsymptomet. Det ville være på sin plass å stille oss selv spørsmål: "Hvorfor er jeg slik?", "Overdriver jeg?", "Hva får meg til å ha så intense reaksjoner på i det vesentlige trivielle ting?"
Du vil finne svaret tapt et sted i fortiden din. Kommer sensitiviteten vi snakker om som et resultat av en traumatisk livsepisode? Tok du ikke så lang tid som du forventet på en eksamen og siden da har du bestemt deg for å gi opp alt, og tenkt at det ikke er noen vits lenger? Fikk du ikke mulighetene du håpet på? Var du på grunn av omstendigheter ikke i stand til å gjøre noe du ville? Hvis svaret er "ja" på minst halvparten av disse, så snakker vi ikke akkurat om sensitivitet, men om en uønsket reaksjon på ting som skjedde, som såret oss et øyeblikk, og som la et uhelt sår helt bak seg.
Hvordan kunne et slikt sår leges? Skraper det mer og mer. Sitter og analyserer, hvor kommer det sinnet akkompagnert av følsomhet fra? Du hadde mot til å gå på, jeg vet ikke hvilken svensk høyskole. Og som 19-åring trenger du virkelig mot, å ta flyturen, forlate foreldrenes hus, fra en provinsby, nettopp til et stort universitetssenter. Og det du skal se, veien til suksess og interessante fakulteter å bestå i CV-en, er ikke bare overstrødd med fredelige øyeblikk, at hun er en som liker å rope, skrike, ydmyke studenter for ikke å uttale dette nordlige språket perfekt - germansk, at jeg ikke kan tidene perfekt, at jeg ikke behersker grammatikken og syntaksen... fortsatt perfekt? Jeg vet ikke engang hva som ville være perfekt, hvor perfekt ville være, og jeg tror ikke at subjektiv perfeksjon burde ha betydning. Hvis det var noen objektive standarder, så ja, det er verdt å følge dem, prøve å nå dem, for på den måten kan fremgang virkelig måles og observeres. Mens, hvis det er mål som bare én person ønsker, resten ikke, gir det ingen mening å sammenligne oss selv, uansett kan vi ikke sette pris på eller veie noe ut fra det vi hører. Det er sikkert at den som ydmyker studenter for ikke å vite perfekt, har hjertet til en skogbruker som hogger trær på et løpende bånd uten å se på det han etterlot seg. Ja, vurderingskriteriene er veldig objektive, hvordan kan du som 58 år gammel kvinne, som bare har omgitt deg med svensk hele livet, vurdere at en 19 år gammel student må være din likemann i mestring, i dyktighet ? Vi er der for å lære, hvis vi ble født klare til å lære, ville vi ikke melde oss på noen spesialisering, og det er det, hva ville vi trenge hvis vi allerede visste det? Var det ikke billigere, ingen husleie, ingen togturer, ingen sovesaler, ingen bibliotekmedlemskap, ingen mat pluss mange andre hjelpemidler? Det er morsomt hva som skjer når 58 år gamle kvinner dømmer deg etter sine egne verdier. Det er som om studenten gir meditasjon til et 8 år gammelt barn. Han kan knapt skrive på sitt eget språk på de årene, enn si på engelsk, fransk... Ville det ikke vært traumatiserende å begynne å skjelle ut hvorfor han ikke hadde tid til å mestre innholdet perfekt? Samtidig som? at den som gir privattimer blir vag i uttrykket? Tid, det vil si, han kunne ha forhandlet med moren sin om å be henne om å føde ham ved 5 måneder, ikke ved 9 måneder, som normalt, for å dukke opp i verden tidligere, for å lære tidligere, bare fordi det er det personen ønsker som gir leksjoner. Det er også et spørsmål om jordtid. Så lenge vi lever på samme planet, har vi alle like mye tid, 24 timer, ikke mer.
Denne subjektive perfeksjon av andre gir opphav til sensitiviteter av alle slag. Det er heller ikke fornuftig å strebe etter å ta på den. Vi vet ikke hva personen som ikke er fornøyd med oss vil. Vi vet ikke hva han tenker, hvordan han tenker, hva han foretrekker, hva han ikke foretrekker, hvor mye, hva, hvordan og i hvilken grad.
Andres subjektive perfeksjon er lammende, både følelsesmessig og faktisk. Hvis eleven blir ydmyket hver gang hun åpner munnen, vil hun fortsatt ha tillit til at hun har en sjanse til å bli en god svensktalende? Vil hun fortsatt finne styrken, i dybden av sin sjel, til å gå videre, til å ønske å øve, å lese, å forbedre seg, til hun oppnår språkets flyt, kadens og musikalitet? Nei, det er ingen måte. Han hadde gode intensjoner som falt fra hverandre underveis.
Andres subjektive perfeksjon bremser ned, fortrenger. Som å la læreren din planlegge hver lyd når den skal si den, hvordan den skal si den. Ville ikke denne læringsteknikken skremme deg? Hvor er lidenskapen, sjarmen, den mest uregelmessige og allsidige skjønnheten i språket? Når vil du ha tid til å fokusere på ordforråd, grammatikk, syntaks og hva hun vil når fokuset alltid er på hvordan du snakker? Blir det ikke et hinder du ikke kan overvinne? Rettet som med flervalgstester. Du har kommet til et spørsmål du ikke vet riktig svar på, selv om du allerede har svart godt på det. Hva gjør du? Går du fast der og går ikke videre, bare fordi du ikke vet der? Det ville vært et stort tap, både for takstmannen og for deg (i første omgang).
Som et svar på andres subjektive perfeksjon, må vi bygge vårt eget sett med verdier, vår egen perfeksjon, som oppmerksomhet, være objektiv, av flere grunner: for ikke å nå den følsomheten som hindrer oss i å gjøre hva vi vil og føler selv at vi utvikler oss, så mye som det er menneskelig mulig, uten å være begrenset av andre, av andre aspekter og av andre omstendigheter.
Iarnă în luna mai
Nu vreau să plec iubito, afară e urgie,
Cu-atâta ură ninge și-i ger cum nu gândești,
Că-n os se face țurțuri, orice celulă vie,
Mai strânge-mă în brațe puțin, să mă-ncălzești.
Te rog, nu face patul, azi nu mai merg la muncă
Și vreau prin așternuturi cu tine să mă pierd,
Decât să-nfrunt troiene ce norii mi le-aruncă,
Mai bine-mi las obrazul pe sân, să ți-l dezmierd.
Azi nu mai vreau să-mi pese și-am să deschid albumul
Cu vise înghețate, ce-n nopți prea reci le-adun
Și dintr-un vârf de munte, spre tine-am să-mi dau drumul,
Pe-o sanie lăptoasă, ca un copil nebun.
Cu mantia ei rece, bătrâna jună-primă,
Ar vrea să ne-nvelească, îmbrățișați și goi,
Ce face iarna asta, e pur și simplu crimă,
Să n-o lăsăm, iubito, să-nghețe ființa-n noi!
Caloriferul arde, Gerar este afară,
Mai adu un pled moale și pune de un ceai,
Să ningă pân' ne-astupă, la noi e primăvară,
Doar viața fără tine e-o iarnă-n luna mai.
Other poems by the author
Veșmânt murdar
În sufletul meu, port veșminte de neliniște și amărăciune, zdrențuite și murdare de gânduri întunecate, ca o haină grea ce îmi apasă fiecare pas
Și încerc sa dezertez de tot ce înseamnă noi, de tot ce ne definește, o iubire neîmplinită a căruia poartă o ființă nepăsătoare și una răscolit de dezordinea sentimentală lăsată în urma lui, iar încercarea ei e în zadar, rămânând doar o călătorie nesfârșită încercând să evadeze din amintirea brațelor lui
Tot în jurul meu s-a zdruncinat, dar nu că ți-ar păsa ție, căci nu degeaba m-ai învăluit la infinitul abisului într-un veșmânt plin de patimi, un veșmânt murdar care îmi sfâșie inima în bucăți rând pe rând
Iar aroma lui îmi sparge ecoul lacrimilor ce le simt adânci în piept, precum miresmele vântului zbuciumate ce stau să zărească cu mare dispreț o mare de furtuni învolburată de un val de neputințe
Eu mă simt... nu că ți-ar păsa ție,dar îmi înec întreaga fiintă în veșmantul acesta , al slăbiciunii, încât mi-aș fi dorit din întregul meu suflet să nu te fi cunoscut în aceea zi
Însă e prea târziu de vreme ceasul pentru regrete ce ne prăbușesc într-o mare de întuneric, pe mine acompaniindu-mă desăvârșit cu suspine, iar pe tine doar cu voie bună și un viciu de a păcătui patându-ți sufletul pentru o aventură
Căci dintotdeauna ție ți-a plăcut viața, să iubești, să se îndure doar soarta de ce suflete lași-n să se prăbușească la podea
Și ce ai mai iubit să-ți culci capul pe pernă uitând totul ca și cum nu ar fi fost, ca și cum eu nu existam...
Iubirea mea ce ți-o purtam era pentru tine inexistentă, tu îmi voiai chiar și ultima respirație, voiai să mă deți, când în ochii tăi eu mă reflectam ca și când nici nu aș fi fost...iar eu aș fi însemnat pentru tine doar un obiect nevaloros
Singurătatea între ziduri
Mă pierd în mulțimea lumii,
dar totul pare mai departe decât mi-aș fi dorit.
Căci mă simt străină chiar și de umbra mea,
într-o lume plină de chipuri,
dar fără glas.
Un zâmbet se naște pe buzele altora,
dar ecoul nu ajunge niciodată până la mine.
Am fost învățată să mă ascund în spatele cuvintelor,
să simt că sunt acolo,
dar să nu fiu cu adevărat.
Singurătatea nu e doar lipsa oamenilor.
E un gol care se adâncește în piept,
un spațiu rece în care nimeni nu poate pătrunde.
E frigul unei zile fără soare,
o noapte fără somn.
Mă simt ca o lună ascunsă după nori,
rătăcind pe cerul meu interior,
plină de dorința de a fi văzută,
dar neînțeleasă,
ca o stea care nu poate străluci.
Nu e vorba de absența ta.
E vorba de absența mea.
O pierdere a mea în fața unui ocean de umbre,
unde încerc să înot fără aer,
să mă regăsesc fără să știu cine sunt.
De câte ori am căutat un loc unde să mă simt întreagă,
unde să nu mă tem de pustiul din mine,
de tăcerea din jurul meu?
Dar mereu găsesc doar colțuri tăcute,
unde ecoul singurătății mă rănește.
Poate că nu e singurătatea care doare,
ci mai mult conștientizarea că,
într-o lume în care toți sunt conectați,
eu încă mă simt ruptă de tot ce e viu.
Rădăcini în Furtună
În noaptea grea, când somnul mă ocolește,
Privesc cum lumea se destramă-n vânt,
Fiecare vis mă frânge, mă apasă,
Și mă întrebi de ce mă pierd în acest tumult?
Boli ce mă sfâșie și gânduri ce mă ard,
Mă duc spre un abis ce nu are sfârșit,
Lăsând în urmă doar umbre și tăcere,
Într-un colț al sufletului, unde nimeni nu mă găsește.
Frumusețea, oarbă, mă privește de departe,
Nu mă întreabă ce iubesc, ce vreau să fiu,
Într-un cer ce își plânge stelele pierdute,
Rămân doar eu, o adiere ce nu se mai înalță.
O lume întreagă îmi trece pe lângă chip,
Cu priviri goale, cu vorbe ce rănesc,
Și mă întrebi cum mă simt în această iarnă
Când inima mea s-a făcut un gând adânc, rece, pustiu.
Aș vrea să pictez, să arăt în culori ce simt,
Să nu fiu doar o fărâmă de trup rătăcind,
Dar mă pierd în fiecare trăsătură ce mă definește,
Într-un portret neterminat, în doruri nespuse.
Mă întrebi de ce nu am un chip ca al lor,
Un trup ce să atragă toate privirile,
Dar sufletul meu nu se măsoară în aparențe,
Ci în bătăi de inimă, în tăceri nemărturisite.
Aș vrea să te întreb: „Ce culoare îmi dai?”
Dar răspunsul tău ar fi doar o pată de lumină,
Ce se pierde-ntr-un colț de noapte,
Într-o lume unde frumusețea mea nu există.
Dar chiar și așa, în mijlocul acestei frânturi,
Rămân, în ciuda durerii, o fărâmă de vis,
Un cuvânt nespus, un ecou rătăcit,
Căci rădăcinile mele, adânci, nu se rup, nu se pierd.
Și chiar dacă nimeni nu mă va întreba vreodată,
Ce doruri port, ce culori mă fac să visez,
Nu rămân eu, căci tot ce am se stinge,
Într-o umbră ce dispare, cu tăcerea de sub piele.
Aș vrea să plec, să mă dizolv în noapte,
Să fiu uitată ca un vis risipit,
Căci în sufletul meu nu mai există loc,
Pentru rădăcini sau speranțe, doar pentru un pustiu infinit.
Îngerul meu
Beatitudinea îmi prelinge dulce în interiorul sufletului meu, iar a mea trăire devine clipa veșnică a fericirii
Căci a ta ființă ma învăluiește în cele mai grațioase roduri a paradisului, vibrațiile inimii tale calde și a ei întruchipare în binecuvântare
Glasul inimii mele întunecoase îmi mărturisește că ar trebui să-mi pun capăt vieții și că nu ar trebui să mai sper, dar divinitatea ta mă călăuzește spre un nou destin, unde până și inimile zboară spre un nou infinit
Și nu, nu spre cerul suferinței ci pe piedestalul credinței
Acolo unde dragostea arde cu foc, inimile iubesc cu rost Într-un rai al nostru care nu e de prisos, unde inimile se înalță mai repede decât deznădejdea
Pe un piedestal viu al iubii eterne, unde doar tu îngerul meu m-ai învățat să iubesc umil și ceresc
Iar acum dăinuiesc în a ta iubire pură, trăind aici pe pământ ca într-un rai ce ne aparține
Copilăria voastră, rana noastră
Dorul îmi smulge inima, dorul mă face nod și papură
Si încerc a mai zbura, a mai țintit spre libertate
Spre abisul gol a speranțeii, unde până și vântul e tare tăios, tăindu-mi aripile de existența umană, care este doar un privilegiu
Fiind mort printre vii și existent doar când am de oferit ceva în schimb lumii cerșetoare
Care ei, si-ar vinde sufletul și sufletele a întregul popor doar pentru o vizibilitate în trăirea lor monotonă
Unde, carpele te definesc, dar nu e nimic mai important decât să "fi cineva"
Pierdut printre universuri, pierdut în minții durere și abuz de manipulare
Neștiind ce-i iubirea, mort fără de tata și de mamă
Dar toți până la urmă, suflete nehranite ne hrănim cu iluzia reproducerii
Cu iluzia că avem nevoie de o lume întreagă ca să ne simiți compleți
Și tot aia ne este, chiar dacă avem tot ce ne am putea dori, degeaba dacă nu avem nevoie de totul nefolositor
Căci lacrima când s-a zbătut pe a nostru obraz bătrân de amăgiri, cu toți ne-am trezit copii
Copii la clipa în care cei pe care i iubim ne spun că nu suntem competenți
Copii în clipă când tot ce aveam nevoie era iubire și înțelegere
Strigătul primei iubiri
Și ceasul bate... dar sper să nu vină
Ziua în care o vei strânge de mână,
Ziua-n care alt nume vei rosti,
Uitând de noi... de tot ce-am fost cândva, copii.
Cum poți să o iubești, când eu te-am crescut
Din băiat rătăcit, în bărbatul pierdut?
Cum poți să-i promiți un viitor străin,
Când eu încă plâng sub al serii suspin?
Nunta voastră e-un blestem pe pământ,
E cântec amar, e lacrima-n vânt.
Să spui "te iubesc" și să nu simți ce spui,
Să calci pe iubirea ce-am fost amândoi.
Cu rochia albă, ea îți va zâmbi,
Dar în sufletul tău eu voi răsări.
Îți voi fi glasul ce tace-n altar,
Amintirea ce mușcă și doare amar.
Cum să uiți? Cum să lași înapoi
Ani de iubire ce au fost doar noi?
Când te va privi, vei înțelege târziu:
Eu sunt femeia ce-ți lipsește din viu.
De ce să-ți faci casă, copii și noroc,
Când trecutul te strânge ca lanțul de foc?
Când prima iubire rămâne altarul,
Iar sufletul tău îi păstrează hotarul?
Te rog, oprește-te, gândește la noi,
La mâinile noastre ce s-au strâns amândoi,
La tot ce-am trăit, la focul nestins,
Nu transforma iubirea-ntr-un ultim cuprins.
Căci nunta ta nu-i decât un regret,
Un legământ fals, un vis incomplet.
Să-ți amintești de mine, în fiecare zi,
Prima iubire nu se va risipi.