Ce n-as da naștere binecuvântării

Să dansez cu tine de mână,

Să spune poveşti sub clar de lună

Să simtim focul iubirii,

Exact cum îţi simt bătăile inimii.

Cu siguranță vreau...

Să despicăm clipele sau timpul rămas,

Împreună să fim într-un cerc de lumină divină,

Ce-i destin și căldură,

Iubire eternă fără trecut,

Începând nu de acum,

Ci de la facerea lumii,

De la primul nostru sărut sau de iubire cuvânt,

Ce ți-l cânt fără sfârsit și acum!

Vreau atâtea lucruri să-ți spun.

Sunt povești cu final fericit.

Doar a noastră poveste de amor

E adusă din Cer,tu zâmbind o asculți iar și iar,

Știind-o fără sfârșit...

Eu iubindu-te infinit,

Te aștept,te doresc absolut!

(7 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

28 ianuarie, dezastrul aranjat

Priviri,zâmbete, atingeri 

Mesaje si un sentiment ciudat.

Erau subtile respingeri?

Convorbirile târzii..

Sau o simpatie spontană

Simțită de ambii...

Eșecul părea să crească, 

Complimente, îmbrățișări, dans,

6 februarie, timpul insista să se oprească

Timizi, l-au ocolit prin vals

Naivitatea încerca să nu o saboteze

 Confuzie,râsete,joacă

Rațiunea începea să cerceteze dar..

19.02, "noapte bună" rostit în soaptă

Ceasul a continuat să bată

Seară, plăcere, fiori

21 mai, ultima dată

Prizoniera dulcei închisori

Iar acum prieten drag, vreau să te întreb

Cum oare as putea...

Din minte să i te sterg?

Prezentul e aici, dar ei nu mai sunt 

Speranta ușor a încetat

lacrimi,suspine, dor

Privirle lor deja s-au uitat..

Uneori îi apari în vise

Dar stie ca asta-i trecator

Flacăra oricum se stinse

Tu veșnic zburător.

Pe lungi alei întunecate,

Stau băncuțele posace,

Și suspină întreaga noapte,

Că de oameni sunt sărace.

Eu mă plimb de-a lungul lor,

Aș pleca, dar aș mai sta,

Că de tine îmi este dor,

De ochii tăi, de gura ta...

Să stăm singuri pe-o băncuță,

Îngânați de glas de greieri,

Să-ți ating mâna călduță,

Ochii mari să ți-i cutreier.

Să plutim în vis pe stele,

Luna să ne fie nună,

S-aud glasul dragei mele,

Cum mă strigă, cum răsună.

Să cădem într-o poveste,

Plini de farmec și iubire,

Apoi să le dăm de veste,

Tu mireasă și eu mire.

Dar nu ești...și singuratic,

Mă cufund în noaptea grea,

Bate-un vânt ușor molatic,

Aș pleca, dar aș mai sta...

Pe când el admira sufletul ei sui-generis

Îl transforma într-o artă de nedescris,

Cu-n fel de iubire greu de ucis,

Prea puțin ușor de descris

Ochii i-a pictat ca un paradis

Iar sufletul, poezie de neatins.

Iar zâmbetul ei rămâne de nedescris

Căci minunea nu poți să o explici, o crezi precis.

Trupul tău gol, o artă divină,

Privirea mea, pensula ce desenează lumină.

Permite-mi, iubire, în tăcere să creez,

Cu ochii mei, tabloul în care te visez.

Le numesc regrete dar le consider amintiri

Primele prietenii și iubiri.

Primele mele sentimente și trăiri,

Rămân niște vechi amintiri.

Regret timpul pierdut și iubirea oferită,

De voi fiind doar irosită și folosită.

Cu ochii plânși ce privesc în mare,

Plutind mari regrete n zare.

Voi oameni meschini,fără niciun destin,

M ați tratat ca pe un om ieftin și străin.

Cu iubire falsa m ați primit,

Și cu ura voastră m ați izgonit.

Noapte când vine și stelele apar,

Regretele cresc în mintea mea bizar,

Cuvintele dansand de dor,

Fara niciun strigat de ajutor.

de preja maria

În nopțile ce-mi plâng pe față tăcerea,

Mă simt un cuvânt pierdut într-o tăcere grea,

Cum luna mă privește cu ochi ce nu cunosc durerea,

Eu, îngropată-n umbre, simt cum se sting chemările mele.

Mă pierd în tăcerea mea, între gânduri răvășite,

Ca un parfum uitat într-un colț de rai pustiit,

Dorințele mele se scurg, o lacrimă prea adâncă,

Iar inima îmi strigă fără ecou, un glas înghețat, pierdut, tăcut.

Când tu mă privești, doar o siluetă se naște,

O umbră ce se furișează în ochii tăi, prea grăbiți,

Nu știi că dorul meu vibrează în fiecare adiere,

Ca o frunză bătută de vânt, căzută dintr-o poveste nerostită.

Aș vrea să fiu mai mult decât o umbră fugară,

Un chip scufundat în doruri, dar în zadar mă frâng,

Căci tu, în goana ta nebună, nici măcar nu mă vezi,

Și mă pierd în gânduri grele, ce în sufletul meu stau rănite.

Iubirea mea este un vânt ce trece neobservat,

Un abis unde marea își rupe valurile în zadar,

Și în loc să fiu o lumină caldă, mângâind o lumină de aur,

Mă fac praful ce se scutură într-o lume fără ecou.

În loc de gânduri roșii, fierbinți ca un cuvânt de dor,

Scriu în colțuri de hârtie, poezii amare și pustii,

Despre o iubire ce nu există decât în fantomele unei nopți,

Și mă frâng, dintr-un vis neîmplinit, în lumina unei luni ce m-a uitat.

Mă uit în gol, acolo unde tu

Erai un far, un cer, un început.

Acum doar umbre-mi râd în ochi, și nu

Mai știu să cred că drumul e știut.

Pentru ce scriu? Cuvintele sunt grele,

Nu-ți ajung ție, doar mă pierd pe mine.

E tot mai frig în casa asta a vieții mele,

De parcă soarta-mi râde, clandestine.

Aș vrea să tac. Dar gândul meu mă-nfruntă,

Mă-ntreabă unde ești, de ce-ai plecat.

Și-n pieptul meu e o durere sfântă,

O rană ce din mine-a înflorat.

De-ai ști că fiecare zi e-o luptă,

Că pasul meu pe margine-i străin,

Că fără tine viața nu mai suflă,

Și tot ce scriu e-un țipăt clandestin.

Dar tu ești dus, și eu mă pierd în mine.

Rămâne doar tăcerea să mă țină.

Nici dacă-aș muri, n-ar simți nimic,

N-ar ști că exist, n-ar căuta vreun drum,

Cuvintele-mi trec, ca vântul pustiu,

Și strigătul meu se pierde-n fum.

Nimeni nu vede durerea din mine,

Nici măcar umbra ce-n lacrimi s-a frânt,

Nimeni nu vrea să audă ce spun,

Sufletu-mi e gol și totu-i tăcând.

Mama nu-mi simte inima grea,

Tatăl e străin, departe-ntr-un colț,

Eu stau între ei ca un strop de nimic,

Când cerul mă lasă să cad fără rost.

Nici dacă-aș muri, n-ar opri privirea,

N-ar plânge o clipă, n-ar rupe tăcerea,

Sunt doar o umbră ce caută alin,

Dar nimeni nu-i pasă că încă respir.

O, lume, de ce m-ai uitat pe pământ?

De ce inima-mi strigă într-un vid adânc?

Când tot ce doream era să m-așez

Într-un loc unde cineva mă iubește întreg.

Dar dacă nici moartea iubire nu-mi dă,

Mai rămâne doar cerul să-mi fie casă,

Căci pe pământ sunt pierdută-n nevoi,

Un suflet zdrobit, singur printre ploi.

Dacă aș arăta ca o zeiță frumoasă,

Cu chipul perfect și trupul de vis,

Poate că nu m-ai mai privi cu ochi goi,

Poate că m-ai iubi, mi-ai da un sens, un abis.

Dar sunt prea urâtă, în oglindă mă văd,

Un chip fără frumusețe, fără dar,

Un suflet ce se rătăcește-n cuvinte,

Căci nu am ce ți-ar plăcea, nu am acel dar.

Mă pierd în umbra ce mă urmează,

În lumea unde frumusețea e lege,

Dar ce se întâmplă când nu ești perfect?

Când nu ai acea lumină, acea magie de eghe.

Mă uit la ele, cum zâmbesc, cum strălucesc,

Și știu că niciodată nu voi fi așa,

Căci eu sunt doar o umbră, o pată pe cer,

Un vis nerealizat, o tristețe ce nu se va șterge.

Dacă aș fi fost altfel, m-ai fi dorit,

Dar sunt doar eu, în fața ta un nimic,

Și mă las înghițită de golul ce-l simt,

Într-o lume unde frumusețea mă judecă ca pe un părinte critic.

Aș vrea să fiu ce vrei să vezi,

Dar realitatea mea mă trădează în fața oglinzii,

Și-n inima mea doar o durere mă ține,

Căci nu voi fi niciodată suficient de frumoasă, doar un vis pierdut, fără urme, fără amintiri.

În trupul meu, dorința e o celulă stem,

plină de potențial, gata să devină orice:

un fior pe piele, un tremur în inimă,

sau un val de chimie care mă inundă.

El este genomul care-mi rescrie codul,

o secvență de ADN descoperită pe pielea mea,

spiralat în șoapte, în atingeri,

într-o evoluție pe care n-o pot controla.

În prezența lui, sinapsele explodează –

neurotransmițători se aruncă în abisuri,

dopamina cântă, iar serotonina dansează

ca o orchestră haotică.

Mâinile lui sunt enzime ce mă descuie,

fiecare atingere accelerează reacția,

iar eu mă transform, mă pliez, mă destram.

Proteinele iubirii se adună pe piele,

un strat fin care pulsează,

de parcă tot ce sunt vrea să fuzioneze cu el.

Ritmul inimii mele devine un tropism,

întoarsă mereu spre el, ca o floare spre lumină.

El este soarele, dar și umbra,

un paradox biologic pe care corpul meu îl acceptă

fără întrebări.

Dacă m-ar săruta, ar fi mutația perfectă.

Lumea întreagă s-ar comprima în nucleul

celulelor mele,

iar genomul nostru s-ar uni,

creând un organism nou,

un ecosistem unde pielea lui e tărâm,

iar respirația mea – vântul ce-l mângâie.

Dar când pleacă, dorința devine o rană deschisă.

Rămân doar resturi de mitocondrii,

energie pierdută într-un metabolism trist,

ca un trup ce caută, zadarnic,

o inimă în care să-și termine simfonia.

Ma întreb oare dacă la sfârșitul vieții vai mai rămâne măcar o pată de iubire sau macar un picur din mine Pământul va fi la fel de crud sau nu a fost îndeajuns cât suferim pe acest pământ, ca măcar la final de război sa ne iubim? Așa morți cum suntem, plini de sângele suferinței de care n-am fost niciunul cruțați Oare ne vom iubim vreodată? Suflete pereche sau vom fi doar doua duhuri ce își caută pacea, umplând pământul de sânge rece și cerul de lacrimi necruțătoare? Ne vom iubim într-un fianl cu foc, dar cu inimile goale și putrede vom fi doar astfel umbră peste umbră, sărutând pământul cu sărutarea ce ne definește, sărutarea despuitoare a morții