De ce nu mă iubești?

E-un dar să fii iubit de o poetă,

Cuvintele-i se-nalță ca o cometă,

Un foc ce arde ceruri fără milă,

O hartă spre un vis ce nu se-nchide-n filă.

Pe tine te-am ales, cu umbră și cu gheață,

Cu ochii plini de iad, cu inima de ceață.

Satanic suflet, ars în dor străin,

Dar lira mea ți-e templu, iubitul meu divin.

Te port în rime, veșnic, ca pe-o rugă,

Chiar dacă lumea-mi spune: „Nu-l păstra, te frângă.”

Ce știu ei despre focul din privirea ta?

Când mă-nțeapă, tot pe tine te-aș ierta.

Ești un paradox – lumină întunecată,

O muză ce mă pierde, dar niciodată toată.

Și, da, m-ai rănit, dar rana-mi e poetă,

Din ea se naște arta, iubirea nediscretă.

Eu scriu de parcă veacuri ne despart,

Dar știu că-n altă viață vom avea un alt start.

Vom dansa prin ceruri ce nu cunosc sfârșire,

Și iadul tău va fi, în fine, mântuire.

Căci poeții nu iubesc cu jumătate,

Ei prind în cerneala lor eternități uitate.

Și orice-ar spune lumea, orice-ar râde-n cor,

Eu te voi duce-n suflet, ultimul meu decor.

Într-o zi, timpul ne va scrie din nou,

Tu – demonul pierdut, eu – a ta ecou.

Și-n versuri vom renaște, poate, mai senini,

Iubirea mea, păcatul meu divin.

Trăim în țara în care nimeni nu mai strigă,

Doar oftatul trece strada cu pași grei,

Bătrâni cu o pensie cât o frică,

Și ochii lor se uită-n cer, dar... nu mai vrei.

Pe bănci uitate plâng icoane

Cu chipuri stinse, alb, pătate,

Copiii lor sunt duși departe,

În țări ce par mai educate.

În școli, profesori triști, blazați,

Se vând pe-un leu și-un catalog,

Iar tinerii, drogați de vise

Își iau banii din TikTok.

Spitalele-s un teatru vechi,

Cu paturi ruginite, reci,

Și mori nu din boală, ci din așteptare —

La uși ce n-or să se mai deschidă veci.

Credința? S-a vândut pe like-uri,

Popii predică din jeep-uri negre,

Iar săracii pupă icoane

Sperând la pâine caldă și zile integre.

Pe sticlă, ne mint frumos și calm,

Ne spun ce bine ne e nouă,

Dar în cartierele cu gloanțe,

Copiii învață ce-i frica de rouă.

Iubirea? O simt, dar mă doare,

Când te văd, și n-am ce-ți oferi.

În buzunar, doar o scrisoare,

Și-un vis ce-l țin în mână, gri.

Te iubesc în tăcerea lumii

Care urlă-n mine neîncetat.

Aș vrea să fug cu tine, departe,

Dar unde fugi, când nu mai e păcat?

Când nimeni n-are loc de nimeni,

Și toți se bat pentru puțin,

Iar eu — o fată ce scrie poezii

Între suferință și vin.

România-i mamă ce plânge noaptea,

Cu copiii risipiți prin vămi,

Și eu — printre lacrimi și lună,

Încerc s-o strâng în rime și psalmi.

Dar nu mai știu dacă se poate,

Dacă mai avem vreo salvare,

Când sufletele mor cu zile

Și adevărul e o întrebare.

În perpetuă reverie când, cerul se contopea cu stelele ce sărutau plăpând a nopții dar, totul de atunci înviase în mine precum un foc stelar 

Dar rămânând totuși cu regrete aprinse și nemărginite pe acestă lume pasări de foc în amurg tot se răpuneau neîncetat în întreg infinitul minții mele

Și încerc din răsputeri să nu cad pradă amintirilor ce aparțin trecutului căci trăiesc de atât timp prizonieră în cuștile lui

El mă străpunge odată cu liniștea, parcă mă simt abandonată în prezența lor dinamică ce asurzește timpanul devorat de gălăgia interioară a inimii mele 

Și încerc să-mi distrag atenția cu iluzia fericirii, poate părea crud, dar această iluzie mi-a devenit ca și o realitate 

Doar că n-o simt prezenta în sufletul meu deoarece fericirea e un lucru la care nu pot ajunge pentrucă timpul nu mi-ar permite s-o întâlnesc 

Am rămas doar cu valul rece a epifaniei, mintindu-mă cu faptul că dainuiesc în fericire, dar mintea disrusă mi-e conștientă ca această distragerea nu este o rezolvare și singurul lucru de care are nevoie inima mea este alinare

Te visam-n vii taine, te veneram neștiind că sinura ta exprimare este tăcerea

Te-am iubit-n amorul etern căci ambii tăceam, însă când aveam inimile atât de vii, aproape ca nici măcar nu aveam nevoie de cuvinte 

Privirile spuneau tot sau asta a fost de odionara doar propria-mi iluzie naivă

Fiindcă tăcerea ta preasfântă, e de fapt tot ce ai

Cel puțin reprezintă tot ce ai pentru al meu suflet

"Iubirea ta" a fost atât de dureroasă încât te-ai gândit ca, pentru binele meu ar fi sa nu o fi cunoscut niciodată

De ce l-ai ales pe el, în locul meu?

Eu, sângele tău, sufletul tău mereu.

Eram doar un copil, voiam să te am,

Dar tu ți-ai făcut din iubire un ham.

El, cu glasul greu, cu palmele reci,

Eu, cu ochii plânși, sub nopți fără decizii clare,

El, cu furie, cu vorbe de gheață,

Eu, doar un copil, ce voia o viață.

Mă întreb de-atunci, mereu, neîncetat,

Ce-am făcut greșit, de nu m-ai salvat?

Eram prea mică să lupt, să-ți strig durerea,

Dar tu, mamă, de ce mi-ai tăiat puterea?

Nu-l pot numi „tată”, nu știu să-l privesc,

N-a fost decât umbra unui chin grotesc.

Și tu... nici „mamă” nu știu să-ți mai spun,

Când ai ales tăcerea, lăsându-mă-n scrum.

Dar știi ce-am să fac? O să cresc, o să plec,

Din lanțuri de frică o viață-mi refac.

Nu voi fi ca voi, nu voi repeta,

Povara ce voi mi-ați pus pe inima mea.

Și poate, cândva, o să te întreb

Cu glasul puternic, de om ce se-ncheagă-n prezent:

„De ce l-ai ales pe el, nu pe mine?

De ce m-ai lăsat singură, străină de tine?”

Suntem numai valuri ce strivesc suflete, atât ne-a mai rămas 

Căutam sensul vieții, măcar un timp, o trăire, o clipă efemeră, dar te-ai prefăcut în oceanele care înghit doar lacrimile mele

Umbre mute de noaptea care ne învăluia, intr-un soare mort, aproape perfect Iubirea ta? O "minciună făr' de păcat", căci este imposibil să suferi-n taine după ceva ce nici măcar nu a existat 

Perfecțiunea?  Un chip nexistent al dragsotei tale, căci se spune că, când iubești vizualizezi chiar și coșmarul vieții ca și când ar fi un rai infinit, fără minciunile lumii grele

Când iubești dragsotea îți luminează inima, devii doar bunătatea sublimă a cerului fiindcă doar îngerii îți mai recunosc suspinle, când oamenii văd tot ce ar putea distruge la un suflet atât de vioi și plin de viață, care poate ar fi încă supraviețuit-n amurg, deși iubirea-i moare, iar trupul plecat

In the middle of the night,
in the centre of my heart
is you and only you,
you leave, your gone,
it's an empty space and an empty
heart, a broken place, a dead soul and nevera good bye

Încă te iubesc, și asta face ca totul să doară și mai tare

Am sperat că voi fi o prioritate în viața ta

Dar de prea multe ori m-am simțit

lăsată la urmă,

în timp ce tu alegeai altceva, pe altcineva.

Am tăcut, am înțeles, am așteptat.

Dar așteptarea asta m-a golit pe dinăuntru.

Nu-ți port ură, dar nici nu mai pot continua așa.

Nu vreau să te forțez să alegi între mine și persoanele tale dragi.

Vreau doar să fiu aleasă de bunăvoie.

Și dacă nu sunt, atunci e timpul să mă aleg eu pe mine.

Îți mulțumesc pentru toate momentele frumoase.

O parte din mine o să te iubească mereu.

Dar nu mai pot rămâne într-un loc în care mă simt rău mereu.Adio.

Mă uit în oglindă – dar ea nu mă știe.

Ce văd e o mască, o simplă hârtie,

O umbră ce-și poartă conturul străin,

Un trup desenat fără vreun destin.

Orice-aș purta, orice formă-aș sculpta,

Frumusețea rămâne un vis ce nu sta.

O iluzie prinsă în ochi de străini,

Dar în mine? Doar cioburi, doar spini.

Mă îmbrac cu zâmbete – armură ușoară,

Dar pe dinăuntru tot cresc o povară.

Frumusețea-i un cântec pe care-l aud,

Dar vocea-i mă taie, căci nu-mi aparțin nicicând.

Am sădit flori în părul meu,

Am pus soarele drept colier, mereu,

Dar nici lumina, nici floarea de gheață

Nu-mi pot face sufletul să se simtă în viață.

Sunt doar o schiță în mâna tăcerii,

Un portret șters pe coala durerii.

Mă pictez iar și iar, dar tot ce-mi rămâne

E-un chip ce nu știe să-nvețe-a se spune.

Spune-mi, oglindă, ce vezi în mine?

Un haos ascuns sub linii prea fine?

Sau poate un chip ce-i prea greu de văzut,

Frumos într-un mod ce nu s-a născut?

Dar poate frumusețea nu e de găsit,

Poate-i o fantomă ce-și râde grăbit.

Sau poate, chiar eu, ascunsă în piele,

Sunt doar umbra ce vrea să fie stele.

Loc pustiu și tulburat.
De pereți stă atârnat,
Amorul ce-odată...
Pentru Tine a făcut palat.
Amintiri umile umbresc un loc uitat.

Vopsea neagră pe pereți și pe tavan,
Am renovat o cameră, un cadran...
Când degeaba încercam
Să mă arunc în nostalgie.
(Rușine să îmi fie.)

Decojiți sunt acum suporții
Ce susțineau voia sorții.
Și de mucegai acaparați
Firavii suporți neînsemnați.

Rafturi goale ce odată aveau
Speranțe și vise ce zideau
Și lumina dragostei voiau
Mândru Ție să ți-o dau.

Stau în mijloc,
Stau într-un loc,
Doar cu o pală de foc.

Incendiu ar vrea
Să fie pala mea...
Dragostea, Ea.

Dar vântul bate prin obloanele deschise
Alungând micele vise.

Camera goală și înnegrită,
A fost odată fericită.

Pentru Tine, a mea iubită...

Te-am iubit

Dar poate nu a fost destul

Chiar credeam ca îți sunt menit

Dar m-ai făcut sa cred ca nu te merit

Ti-am dat tot ce am avut

Si am făcut tot ce am putut

Dar “te iubesc” au fost doar doua cuvinte pentru tine

Nu ai cum sa iubești fără dragoste de sine

Mi-ai arătat ca pot iubi

Ca ma pot deschide fără dubii

Dar cu ce folos ai făcut-o

Daca dragostea tot tu ai omorât-o

Vindecarea nu exista

Exista doar o viața trista

Fără sens,fără rost,fără iubire,fără tine

Cred ca lumea asta ar fi mai buna fără mine

Poate in alta viata ne vom putea iubi

Acum pot doar inceta din a trai

Cugetez cum, că mintea mea te-a dat în delir etern, însă fragedă inima mea, murmură-n veșnicie pentru o ultimă clipă, odinioară ca inima mea să o învăluiască arzător pe a ta, contopindu-se în mireasma amorului nostru nemărginit 

Oh,pâlpâie inima mea cu stupoare, râzvrătindu-se  în amintirea perpetuă a chipului tău blajin ce-mi compleși privirea fermecată, stârnind în mine azi, însemnând doar chinuitorul dor ce-l jelește inima în eternitatea infernului , nici veacurile temeinice n-au putut da glas uitării, pribeagă-n pustiul inimii mele 

Pribeagă-n pustiul inimii mele, mi-am azvârlit mâinile în furtunile ce plâng, ce se varsă în veacuri cerești ale întunericului ce pătrunde în  cămara inimii mele, în care mă pierd cu firea, realizând de fapt că trăiesc pentru ultima oară, primul meu sfârșit