Rugăciune

Si persistă în agonia foamei,

Înaintează in euforia poamei

Poama corpului nehrănit

Coastele trupului subnutrit.

Avântul nemâncatului o ia pe neașteptate

Ca într-un uragan de păcate.

Păcatele strămoșilor

Ispășite de urmașii lor.

„Ești grasă!” spunea lumea

Acum leșină la munca lunea

O-ntreabă dacă-i bine

Le spune că e obosită după vineri

Coastele-s ca niște clape de pian

Ieșite din contxtul trupului cotidian.

Fața-i trasă pare  un tablou de mult șters

Iar oglindirea-i înfricoșătoare e-un efetc advers.

Departe de oameni , trepte de tăcere urc ,

Mă atrage nerostitul în depărtarea neştiutului mâine .

Dansez cu patimă pe cadranul timpului ,

Tălpile mele îmbrăţişează ora ruptă pe jumătate .

Pe tâmple mi se prelinge o lacrimă de zeu ,

O iau în palme şi mi-o pun pandantiv 

Legată cu o eşarfă verde la gâtul gândului .

Pe cel mai înalt vârf din mine mă opresc 

Şi mănânc vată de zahăr roz pe un băţ invizibil

Şi mă fac vinovată de câte ori privesc curcubeul 

Ce pe furiş l-am strecurat în sân .

Ce zi este astăzi ? Dar ce mai contează ....

În jocul visului frământ lutul vremii .

E jale sus, acolo-n cer,

Afarǎ plouǎ ne-ncetat

De-atȃta rǎu, de-atȃta chin

Şi ȋngerii s-au mȃniat.

Stropi de sȃnge cad din nori

Şi cȃt pǎcat ȋn jur, pe stradǎ,

Cȃnd viața nu-i decȃt pustiu,

Cȃnd ochiul nu mai vrea sǎ vadǎ.

S-au mȃniat pȃnǎ și sfinții

De-un dor nebun acum cuprinși

Își leapǎdǎ pe veci povara

Şi se declarǎ azi ȋnvinși.

Şi vin din cer, ni se aratǎ,

Nu mai știu unde sǎ mai plece

Cȃnd cerul plȃnge peste noi

Şi-afarǎ-i frig, e tot mai rece.