Rugăciune

A intrat în casă liniștea

Unui nor.

Cerul din nou curat,

Își absoarbe rănile

Usturătoare.

Molatec vânt

Racorește sângele

Zgârie simțul, aripa,

Primăvara.

Seninul este din nou senin

Azurul este din nou

tot mai cert,

Ca și soarele.

Dar rănii îi rămâne

Dorința de veșnicie,

Atârnată într-un cui

Ruginit,

Care zgârie ascuțit

Interior, vesel,

Copilaresc,

Invaluit in ceață fierbinte,

Uitat de natură,

De sine .

Simt că Dumnezeu stă cu ochii pe mine

și mă veghează

prin cer, prin soare,

prin tot ce există în jurul meu.

De aceea, eu, nu pot fi eu...

pentru că nu mă simt în largul meu,

ci în largul Lui...

Nu pot avea taine,

nu mă pot ascunde,

nici măcar să gândesc nu pot...

El știe, El știe tot...

atotștiutorul, atotțiitorul...văzutelor tuturor și nevăzutelor.

Și, atunci, eu...eu ce sunt?

De ce mă faceți pe mine responsabil de toate?

Eu, sunt neatotștiutorul, neatotțiitorul și nevăzătorul!

Totul e de neînțeles!

Ce pot face eu, un biet muritor?

...

Eu, eu pot doar IUBI...

Atât!

În strălucirea feeriei,
Sau în bezna deznădejdii,
Tu să rămâi loial onoarei
Pe tot parcursul vieții!

Și caută mereu să fii,
Abia apoi să ai;
Căci devenirea ta, să știi,
E un țel sfânt!Să nu îl dai!

Iar după a maselor cântare
Să nu dansezi vreodată!
Melosul tău e unic, oare
Vrei să se piardă-n gloată?

Mergi neclintit pe drumul greu
Al demnității neștirbite
Și fii un meșter ce mereu
Zidește versuri osebite.

De vrei tu înțelept să fii,
Ține-te strâns de adevăr!
Nu de mulțimi, nu de opinii;
Ci cercetează-ntr-adevăr!

Pe ceilalți să nu-i silești
Frați de povară să îți fie;
Durerea ta s-o deslușești,
Dar răspândește bucurie!

Cuvântul tău, cuvânt să fie!
Nu înșela vreun semăn, fiindcă
Omul de soi bun și-l ține
De la vlădică la opincă.

De moarte nu te-nspăimânta;
Dar să fii treaz!Fii pregătit!
Și lasă-n urmă un exemplu
Care să fie de dorit.

Crezul tău lege să-ți fie!
Chiar de se varsă sânge!Nu până la un punct!
Am scris aceste rânduri ție;
Cu drag, sinele tău defunct.

Mă apasă amarnic un blestem,

Și anume, veșnicia...

De ce mă tem, de ce mă tem?

Și unde-i vitejia?

Îmi este gestul nefiresc,

Și adulmec răzbunarea,

De ce urăsc, de ce urăsc,

Și unde mi-e iertarea?

Mi-e inima într-un alint,

Şi rumeg amintiri,

De ce mă mint, de ce mă mint,

Cu lacrimi în priviri?

Se adapă mucenici din Christ,

Gustând neprihănirea,

De ce exist, de ce exist?

Și care mi-e menirea?

În mine plânge un poet,

Și-i celebrez durerea,

Și nu regret, și nu regret,

Că îi ascult tăcerea...

Stau si mii dor,mii dor de mor,

As vrea sa pot sa zbor,spre cer sa cer de la Dumnezeu ajutor...

O putere ,sa-mi dea sperante sa sper,

Ca vocea Ta o voi recunoaste ,cind o sa coboare din cer.

Sa cer de la Tine mingiiere,

De care atit de mult am nevoie...

Se spune c-adevarata viata nu-i pe pamint,

De-ar fi adevarat,acum n-as mai sta sa scriu plingind.

As astepta sa mor, sa fiu parte din eternitate,

Sa fiu fata de tine un pic mai aproape.

Te rog,
te rog să mai rămâi
aprinsă doar pe-o clipă
în vaga nălucire,
să nu te uit
cum uită derutat pustiul
de existența sa 
și-a apei.

Te rog,
te rog să n-o învii,
șoptind aceeași vrajă
debusolată-n somn,
să nu mai mor,
albindu-mă-n pelur de rime,
cum noaptea moare
de rugină-n zori.

Te rog,
te rog să nu mai vii, 
mi-e liniștea pătrunsă
cu ochii de smarald 
și sunt ai tăi,
pe veci pierduți în firea mea
spre-a fi găsiți aievea
niciodată.