Despre un arbore
Din țărâna decadelor frânte,
răsare un trunchi încărcat cu amintiri,
de istorii luptate și învățate pueril.
Cu lăsate și căzute crengi,
el se aseamănă cu un uriaș îmbrăcat în smoală,
gata să se clatine
și să cadă la pământ.
Sorbirea asfințitului aclamă
această ultimă vedere a unui simbol măiastru,
ce a purtat cândva pe coroana sa
povara unui întreg cer,
iar uliii, un soi de îngeri păsărești,
vin să își ridice vechea șezătoare
în locurile de veci.
Iar când cu o ultimă mijire de claritate
piere și galbena zi,
unde a stat el odată
acum parcă se arată, timidă,
o crăiță încununată cu nimburi viorii.
Category: Diverse poems
All author's poems: Rareș Gireadă
Date of posting: 11 августа 2024
Views: 342
Poems in the same category
Protest
Mama ei de viață, mama ei de moarte,
Trupul la picioare zilnic le aștern,
Om cu idealuri, om cu multă carte,
Doarme și se scoală zilnic în infern.
Mama ei de moarte, mama ei de viață,
Muncă de galeră pentr-un blid de ciorbă,
Frigul din odaie inima-mi îngheață,
Și privesc spre ceruri fără nici o vorbă.
Mama ei de soartă, mama ei de toate,
Astăzi guvernanții ne-au luat drept slugă,
Scoală-te fecioare, scoală-te nepoate,
Să-i zdrobim pe aceia care ne subjugă.
Mama mea de mine că stau și suport,
Inima de câine, talpa pe grumaz,
Dau cu semnătură, că mai bine mort,
Decât viu, și zilnic, scuipat în obraz.
Mama ei de moarte, mama ei de viață !
Doamna și toamna
Cad frunzele, moartă e vara!
Ai zice că-i doar veșnica toamnă!
Anotimp singular solitar...
Eternă, calmă ,roșcată galbenă
Lipsită de vlagă....
La noi în ogradă se plimbă o doamnă...
Ce poartă neagră năframă,
Și duce un coș de nuiele,
Cu frunze vorbitoare zic gurile rele..
Eu n-am grădină și nici curte,
Privesc doar trist pe fereastră,
Cum trece și doamna și toamna,
Ținându-se delicat de mână!
Tomnatică e doamna, târzie e toamna,
Se bea must, depinde de gust,
Pe stradă mai sus sfarâie pastrama!
Amorul din gândul apus tresare...
Ar vrea să guste viața acum,
Când dusă-i iubirea,
Trăind doar speranța,
Fată bătrână,uitată fecioară
Prinsă în vrajă sau cântec de cioară...!
Vinul își are vesel refrenul,
Tristețea fuge departe,
Iar cei ce-o urăsc și pe doamna sau toamna,
Nu fac decât să-i sporească misterul!
(30 octombrie 2022 Horia Stănicel)
CASA MEA DE VARĂ
Aș vrea să cred ,
Că mă asteaptă încă
Căsuța mea din luncă .
E tristă și tăcută ,
Cu ușa încuiată ,
Și lacătul pe poartă .
Perdeaua din fereastră
Ascunde-n ea lumina
Ce intra în casă
în zilele de vară .
Am flori ce râd în geam ...
Si fructe dulci in ram .
Zorele și zambile ,
Lalele , trandafiri ,
Iriși , liliac
Crescute cu mult drag ;
Prietenii de-o vară ,
Meri , caiși , gutui ,
Vișini și cireșe coapte .
Seri și nopți cu lună plină
Greieri , licurici prin iarbă
Magia nopții de vară .
Am un cățel și o pisică ,
În căsuța mea cea mică .
T.A.D.
🎤 Chirpici
Suspină pereții în noapte, sufletele ce-au îngropat
Şi vântul hârâie-n pervazuri şi-n geamul crāpat.
Prin crengi, un luminar se zbate-n tenebre,
Despletind din pereți siluete funebre.
În răpăitul de ploaie solemn cadențat,
O cucuvea solitară macabru geme printr-o umbră de sat.
DROGUL
De când Domnul a lăsat,
Adam și Eva a încălcat..
Porunca lui Dumnezeu..
Să nu guste mărul rău.
Șarpele ia îndemnat,
Să facă acest păcat.
Astăzi iar sa repetat..
Șarpele iar a îndemnat,
A adus semința lui ..
Dar al necuratului.
Drogul cu puterea lui..
Pe mulți a acaparat,
Mintea lor a tulburat.
E un iad adevărat,
Ce atrage nencetat,
Acest rău molipsitor,
De care nu scapi ușor.
Domnul ne poate scăpa..
RUGĂCIUNEA e calea..
Nu uita că Dumnezeu,
Orice poate, nu e greu..
Puterea lui este mare,
Ajută pe fiecare.
Bocetul dintâi
Mă sting sub frunze de-nserare,
Cu-o inima de nou-născut,
Şi port în glas un cântec de plecare,
Fără sfârșit, și fără început.
Pe umeri port tăcerea ca pe-o rană,
Ce-mi sângerează-n fiecare gând,
Şi-ascult cum clipe reci, în goană,
Se sting în mine, rând pe rând.
Se frânge-n zori o rugă fără glas,
Pe tâmplă îmi rămâne o pată de cenușă,
Iar pașii mei, pierduți în propriul pas,
Rămân mereu blocați în prag de ușă.
Culeg din aer fumul amintirii,
Și-l strâng în pumni ca pe un legământ,
Dar mi se scurge agale împotriva firii,
Tot trupu-mi palid până la mormânt.
Sub pleoape-mi plouă de pe dricuri ceara,
Iar eu, sfios, îmi plâng la căpătâi,
De gât îmi șade atârnată sfoara,
Și-mi fluier moartea cu bocetul dintâi.
Protest
Mama ei de viață, mama ei de moarte,
Trupul la picioare zilnic le aștern,
Om cu idealuri, om cu multă carte,
Doarme și se scoală zilnic în infern.
Mama ei de moarte, mama ei de viață,
Muncă de galeră pentr-un blid de ciorbă,
Frigul din odaie inima-mi îngheață,
Și privesc spre ceruri fără nici o vorbă.
Mama ei de soartă, mama ei de toate,
Astăzi guvernanții ne-au luat drept slugă,
Scoală-te fecioare, scoală-te nepoate,
Să-i zdrobim pe aceia care ne subjugă.
Mama mea de mine că stau și suport,
Inima de câine, talpa pe grumaz,
Dau cu semnătură, că mai bine mort,
Decât viu, și zilnic, scuipat în obraz.
Mama ei de moarte, mama ei de viață !
Doamna și toamna
Cad frunzele, moartă e vara!
Ai zice că-i doar veșnica toamnă!
Anotimp singular solitar...
Eternă, calmă ,roșcată galbenă
Lipsită de vlagă....
La noi în ogradă se plimbă o doamnă...
Ce poartă neagră năframă,
Și duce un coș de nuiele,
Cu frunze vorbitoare zic gurile rele..
Eu n-am grădină și nici curte,
Privesc doar trist pe fereastră,
Cum trece și doamna și toamna,
Ținându-se delicat de mână!
Tomnatică e doamna, târzie e toamna,
Se bea must, depinde de gust,
Pe stradă mai sus sfarâie pastrama!
Amorul din gândul apus tresare...
Ar vrea să guste viața acum,
Când dusă-i iubirea,
Trăind doar speranța,
Fată bătrână,uitată fecioară
Prinsă în vrajă sau cântec de cioară...!
Vinul își are vesel refrenul,
Tristețea fuge departe,
Iar cei ce-o urăsc și pe doamna sau toamna,
Nu fac decât să-i sporească misterul!
(30 octombrie 2022 Horia Stănicel)
CASA MEA DE VARĂ
Aș vrea să cred ,
Că mă asteaptă încă
Căsuța mea din luncă .
E tristă și tăcută ,
Cu ușa încuiată ,
Și lacătul pe poartă .
Perdeaua din fereastră
Ascunde-n ea lumina
Ce intra în casă
în zilele de vară .
Am flori ce râd în geam ...
Si fructe dulci in ram .
Zorele și zambile ,
Lalele , trandafiri ,
Iriși , liliac
Crescute cu mult drag ;
Prietenii de-o vară ,
Meri , caiși , gutui ,
Vișini și cireșe coapte .
Seri și nopți cu lună plină
Greieri , licurici prin iarbă
Magia nopții de vară .
Am un cățel și o pisică ,
În căsuța mea cea mică .
T.A.D.
🎤 Chirpici
Suspină pereții în noapte, sufletele ce-au îngropat
Şi vântul hârâie-n pervazuri şi-n geamul crāpat.
Prin crengi, un luminar se zbate-n tenebre,
Despletind din pereți siluete funebre.
În răpăitul de ploaie solemn cadențat,
O cucuvea solitară macabru geme printr-o umbră de sat.
DROGUL
De când Domnul a lăsat,
Adam și Eva a încălcat..
Porunca lui Dumnezeu..
Să nu guste mărul rău.
Șarpele ia îndemnat,
Să facă acest păcat.
Astăzi iar sa repetat..
Șarpele iar a îndemnat,
A adus semința lui ..
Dar al necuratului.
Drogul cu puterea lui..
Pe mulți a acaparat,
Mintea lor a tulburat.
E un iad adevărat,
Ce atrage nencetat,
Acest rău molipsitor,
De care nu scapi ușor.
Domnul ne poate scăpa..
RUGĂCIUNEA e calea..
Nu uita că Dumnezeu,
Orice poate, nu e greu..
Puterea lui este mare,
Ajută pe fiecare.
Bocetul dintâi
Mă sting sub frunze de-nserare,
Cu-o inima de nou-născut,
Şi port în glas un cântec de plecare,
Fără sfârșit, și fără început.
Pe umeri port tăcerea ca pe-o rană,
Ce-mi sângerează-n fiecare gând,
Şi-ascult cum clipe reci, în goană,
Se sting în mine, rând pe rând.
Se frânge-n zori o rugă fără glas,
Pe tâmplă îmi rămâne o pată de cenușă,
Iar pașii mei, pierduți în propriul pas,
Rămân mereu blocați în prag de ușă.
Culeg din aer fumul amintirii,
Și-l strâng în pumni ca pe un legământ,
Dar mi se scurge agale împotriva firii,
Tot trupu-mi palid până la mormânt.
Sub pleoape-mi plouă de pe dricuri ceara,
Iar eu, sfios, îmi plâng la căpătâi,
De gât îmi șade atârnată sfoara,
Și-mi fluier moartea cu bocetul dintâi.
Other poems by the author
Arta mea…
Arta mea se rezumă în nimicnicie,
în nopți nedormite, în sticle goale,
șiruri de fumegânde țigarete, în suferințe reprimate,
în gemete nebănuite și cântece de requiem...
Lirica mea șade în morți, în vii supărări,
disfuncții și destine distruse...
Nu știu de unde vine această estetică de nedescris în rău,
din ce somn se scoală coșmarul creației în mine,
de unde izvorăsc febrilele stihuri cernite
precum cearcănele sub ochi șezând.
Miasme în mine se învârt,
curent horific prin mintea mea trece —
elegii pe portativ mi-au încremenit
și în veci nu par să aibă să mai plece...
Rondelul lumii date-n dar
Vă dau o lume-ntreagă-n dar
Și-n schimb vă cer o aplecare,
Cum negustoru-ntr-un bazar
O plată pe obiect își are.
Iar prețul nu-i deloc amar,
Când mintea stă pe-mbelșugare.
Vă dau o lume-ntreagă-n dar
Și-n schimb vă cer o aplecare.
Mă-ncred în orele ce sar
Cu-acea malignă usturare
Alegerea că-i pe cântar
În loc prin talerul mai mare.
Vă dau o lume-ntreagă-n dar!
Simplegade
Părând c-așteaptă-n pace pierdutele fregate,
Răsar în largul undei ca niște pumni stâncoși,
Să le îmbrace-n piatră catargele trădate,
De flamurile sure, plutinzilor coloși.
Acolo știm să fie din timpuri cunoscute
Legendelor din vreme de vechi navigatori,
Cu inima zdrobită în palmele avute
De taina-aceea sumbră a recilor strâmtori.
O, sufletele-n îndurare…
O, sufletele-n pură îndurare…
Ce înaintea hulei stau mereu,
Aflate sub săgeți cu-nveninare
Căzând ca ropotul de ploaie greu…
Oricare josnic gest o armă este,
Prilej un ins de liniște-a priva,
Și-atârnă intrigile ca o veste
Pe care mulți putea-o-ar saluta…
La ieșirea dintr-un tunel
Undeva se albește un capăt de tunel,
iar eu, din tren, îl aștept să vină;
prea multă vreme bezna și-a găsit sălaș în cabina mea
și prea greu mi-a venit să-i spun să plece.
Dar iată că din al ceasului ticăit rece
reiese inevitabilul trai umbrit,
mascat în trecerea prin trupul unui munte,
săpat de mâni, oră de oră să-l spurce,
până la pământ când piatra aveau să i-o culce.
Și din fiecare bucată de macadam încins,
culcată sub șinele ce tremură în drumul gigantului de metal,
se deduce și se simte cu o și mai mare vivicitate
acel moment al părăsirii
obscurității inerente corpului mineral.
Lăsat pe spate, c-o inimă în palmă tot mai mică,
stau cu ochii ațintiți în beznă,
să-i întâmpine panorama pădurii
din care aburul verii tinere se ridică.
Puntea măcelarului
Pe un planșeu încăpător,
urmând drumul scândurii urcătoare,
se adună porci numai buni de tăiat:
scurți la judecată și durdulii.
Fiecare-și etalează șuncile în căldura unei asupritoare toropeli,
fără a lua în seamă înghiontelile stăpânilor grăbiți spre proră,
unde stă, jalnică și decolorată,
polena cândva albă a unei sirene.
Pășirea este apăsată, cu dâre de lături în cale,
pe care burtoșii patrupezi le înfulecă din mers.
Și toată gloata cu neastâmpăr șușotește
apropierea orei de așezare la mese.
Nu e panică, nu-i vreun tablou încărcat de tragism,
cel puțin nu pentru proastele dobitoace,
la gâtul cărora funiile se simt mai degrabă
ca și o încropire de blege ațe.
Guițat absurd, dornic de mai multă îmbuibare,
umple tot văzduhul
și coboară din nou mai josnic și inexpresiv,
pierzându-se în valurile unduitoare.
Când, într-un sfârșit, gurile parcă s-au dat adormite,
undeva din fund se arată o siluetă sdrahonă, cu buzunarele alungite,
cu mustățile fluturând în calea brizei retezate uneori de jocuri de cuțite
și sunet de ascuțis pregătit de înjunghiere.
Se aduce, bălăngănit, un grăsun de-acela dintre cei mai neciopliți,
iubitor mult peste toți de haleală,
ce și copiii și i-a înghițit în zilele mai sărace de iarnă.
Și, pus în fața călăului său,
tinde să rânjească prostește,
intrigat ușor de valăul ce lipsește.
Dar nu mult trece până mustăciosul ridică din brațe,
iar netotul animal își pierde capul,
sângele din el dând șiroaie și făcându-se ca lacul,
împânzit la scurt timp de musculițe.
Și zarea e nepăsătoare,
și vântul nici nu bagă de seamă, cu o naturalețe absentă,
căderea pe lemnele acum înroșite
a unui bolovan de carne:
căpățâna aiuritului decapitat,
ce ar putea servi, înfiptă într-un băț,
drept idol al hrănirii necugetate.
În violetul acestui grotesc crepuscul,
când limbi aprinse se pregătesc de perpelire și de sărare,
din râtul unui copitat mai puțin bondoc dă a se distinge:
„acum vom avea de mâncare”...
Arta mea…
Arta mea se rezumă în nimicnicie,
în nopți nedormite, în sticle goale,
șiruri de fumegânde țigarete, în suferințe reprimate,
în gemete nebănuite și cântece de requiem...
Lirica mea șade în morți, în vii supărări,
disfuncții și destine distruse...
Nu știu de unde vine această estetică de nedescris în rău,
din ce somn se scoală coșmarul creației în mine,
de unde izvorăsc febrilele stihuri cernite
precum cearcănele sub ochi șezând.
Miasme în mine se învârt,
curent horific prin mintea mea trece —
elegii pe portativ mi-au încremenit
și în veci nu par să aibă să mai plece...
Rondelul lumii date-n dar
Vă dau o lume-ntreagă-n dar
Și-n schimb vă cer o aplecare,
Cum negustoru-ntr-un bazar
O plată pe obiect își are.
Iar prețul nu-i deloc amar,
Când mintea stă pe-mbelșugare.
Vă dau o lume-ntreagă-n dar
Și-n schimb vă cer o aplecare.
Mă-ncred în orele ce sar
Cu-acea malignă usturare
Alegerea că-i pe cântar
În loc prin talerul mai mare.
Vă dau o lume-ntreagă-n dar!
Simplegade
Părând c-așteaptă-n pace pierdutele fregate,
Răsar în largul undei ca niște pumni stâncoși,
Să le îmbrace-n piatră catargele trădate,
De flamurile sure, plutinzilor coloși.
Acolo știm să fie din timpuri cunoscute
Legendelor din vreme de vechi navigatori,
Cu inima zdrobită în palmele avute
De taina-aceea sumbră a recilor strâmtori.
O, sufletele-n îndurare…
O, sufletele-n pură îndurare…
Ce înaintea hulei stau mereu,
Aflate sub săgeți cu-nveninare
Căzând ca ropotul de ploaie greu…
Oricare josnic gest o armă este,
Prilej un ins de liniște-a priva,
Și-atârnă intrigile ca o veste
Pe care mulți putea-o-ar saluta…
La ieșirea dintr-un tunel
Undeva se albește un capăt de tunel,
iar eu, din tren, îl aștept să vină;
prea multă vreme bezna și-a găsit sălaș în cabina mea
și prea greu mi-a venit să-i spun să plece.
Dar iată că din al ceasului ticăit rece
reiese inevitabilul trai umbrit,
mascat în trecerea prin trupul unui munte,
săpat de mâni, oră de oră să-l spurce,
până la pământ când piatra aveau să i-o culce.
Și din fiecare bucată de macadam încins,
culcată sub șinele ce tremură în drumul gigantului de metal,
se deduce și se simte cu o și mai mare vivicitate
acel moment al părăsirii
obscurității inerente corpului mineral.
Lăsat pe spate, c-o inimă în palmă tot mai mică,
stau cu ochii ațintiți în beznă,
să-i întâmpine panorama pădurii
din care aburul verii tinere se ridică.
Puntea măcelarului
Pe un planșeu încăpător,
urmând drumul scândurii urcătoare,
se adună porci numai buni de tăiat:
scurți la judecată și durdulii.
Fiecare-și etalează șuncile în căldura unei asupritoare toropeli,
fără a lua în seamă înghiontelile stăpânilor grăbiți spre proră,
unde stă, jalnică și decolorată,
polena cândva albă a unei sirene.
Pășirea este apăsată, cu dâre de lături în cale,
pe care burtoșii patrupezi le înfulecă din mers.
Și toată gloata cu neastâmpăr șușotește
apropierea orei de așezare la mese.
Nu e panică, nu-i vreun tablou încărcat de tragism,
cel puțin nu pentru proastele dobitoace,
la gâtul cărora funiile se simt mai degrabă
ca și o încropire de blege ațe.
Guițat absurd, dornic de mai multă îmbuibare,
umple tot văzduhul
și coboară din nou mai josnic și inexpresiv,
pierzându-se în valurile unduitoare.
Când, într-un sfârșit, gurile parcă s-au dat adormite,
undeva din fund se arată o siluetă sdrahonă, cu buzunarele alungite,
cu mustățile fluturând în calea brizei retezate uneori de jocuri de cuțite
și sunet de ascuțis pregătit de înjunghiere.
Se aduce, bălăngănit, un grăsun de-acela dintre cei mai neciopliți,
iubitor mult peste toți de haleală,
ce și copiii și i-a înghițit în zilele mai sărace de iarnă.
Și, pus în fața călăului său,
tinde să rânjească prostește,
intrigat ușor de valăul ce lipsește.
Dar nu mult trece până mustăciosul ridică din brațe,
iar netotul animal își pierde capul,
sângele din el dând șiroaie și făcându-se ca lacul,
împânzit la scurt timp de musculițe.
Și zarea e nepăsătoare,
și vântul nici nu bagă de seamă, cu o naturalețe absentă,
căderea pe lemnele acum înroșite
a unui bolovan de carne:
căpățâna aiuritului decapitat,
ce ar putea servi, înfiptă într-un băț,
drept idol al hrănirii necugetate.
În violetul acestui grotesc crepuscul,
când limbi aprinse se pregătesc de perpelire și de sărare,
din râtul unui copitat mai puțin bondoc dă a se distinge:
„acum vom avea de mâncare”...