Goana dintr-un surd amor

Cu suspin îmi mângâi dorul-n amintirea ta

Cu suspin mă stinge umbra ta

Cu suspin te leagăn blând în mintea mea

Cu suspin, căci nici zarea nu se întunecă repezit precum mă întunecă supărarea

 

Graiul tău e apus, căci pieptul-mi dezvelit de lacrimi, nu-l însufleți defel cu a sa tihnă

Nodul din gât mi-e împietrit la gândul meu cumplit 

Te-aș suspina pe brațe, cu toate că dorul mi-a cioplit inima

Pentru că  inima mea suspină un dor însemnat, dar în zadar când pentru tine e doar un grai mut ce-și poarta amar patima  

 

 


Category: Parting poems

All author's poems: jessica_brescan poezii.online Goana dintr-un surd amor

Date of posting: 19 января 2025

Timp de citire: ~2 min.

Views: 790

Log in and comment!

Other poems by the author

Arhitectura unui dor

Te-ai întrebat vreodată cum se construiește un dor?

Din ce fibre invizibile se țese un suflet,

Cum fiecare absență devine mortar,

Iar amintirile – cărămizi din lut ars,

Aruncate la întâmplare într-un labirint?

 

Eu te-am zidit pe tine în mine.

Ai devenit coloana vertebrală a cerului meu,

O catedrală de sunete mute

Unde rugăciunile sunt doar șoapte

Pe care le murmur când toți își întorc privirea.

 

Dar iubirea asta nu e un templu.

E un pod suspendat,

Fragil, arcuit peste haos.

Lemn putred de regrete,

Lanțuri din tăceri ruginite,

Un pod pe care merg desculță

Căutându-te.

 

Mâinile tale erau arhitecți.

Cu ele ai modelat o lume,

Dar ai lăsat zidurile nefinisate,

Ferestrele deschise către un nicăieri,

Și m-ai lăsat să privesc,

De pe marginea golului,

Cum pleci.

 

Acum stau pe dărâmături,

Reconstruind fiecare clipă.

Pereți din dorințe,

Acoperiș din promisiuni frânte,

Și o poartă prin care tu n-ai să treci.

 

Te-ai întrebat vreodată cum se demolează un dor?

Eu nu știu.

Dar fiecare piatră pe care o ating

Mă lovește din nou

Cu absența ta.

 

 

More ...

Fără măști, fără filtre

În lumea aceasta de oglinzi strălucitoare,

unde femeile sunt întotdeauna prea mult sau prea puțin,

se conturează chipuri de fum și oase de lut.

În fiecare colț al lumii, stau siluete cu o masca,

ce nu sunt ale lor,

ci sunt făcute din așteptările altora.

 

Te întrebi în fiecare dimineață:

„Oare îmi pun astăzi frumos părul sau îl las să fie vânt?

Să-l ascund sub o coroană de spume aurii sau să-l las să se frângă în vântul meu propriu?”

Dar, într-o lume unde frumusețea este o haină de mătase prea strâmtă,

nu există răspunsul corect, nici un loc unde să îți găsești libertatea.

 

Ai fost învățată să fii „prea largă”

pentru a te potrivi cu rochiile ce se fac prea mici pentru tine.

Ai fost sfătuită să îți ridici fusta, dar cu o privire fugară

pentru că, dacă arăți prea bine, vei fi un semn al rușinii pentru cei care nu înțeleg.

Te privesc ca pe o pânză goală și cer un tablou fără margini,

unde nu poți fi tu însăți fără să îți pierzi identitatea.

 

Te aranjezi, îți pui un fard de culoare,

dar știi că, dacă o faci, te vei pierde în haina unei iluzii.

Ai fost învățată că „fără machiaj ești nesigură, o floare ofilită în frig”.

Dar dacă te machiezi, ai devenit doar un perete de glet.

Niciodată nu ești tu, dar mereu trebuie să fii „altceva” –

o rochie, o mască, un păr strălucitor, dar niciodată un suflet.

 

Aș vrea să-ți spun că în mijlocul acestor oglinzi

nu este nimic mai frumos decât tu în neființa ta.

Fără haine care să îți strângă trupul,

fără glet sau vopsea pe chip,

fără cuvinte care să te definească sau să te limiteze.

Doar tu și lumina care iese din ochii tăi.

 

Pentru că frumusețea nu se ascunde în părul tău

sau în rochia ce îți strânge pielea.

Ea este în respirația ta,

în fiecare pas pe care îl faci

într-o lume care te vrea îmbrăcată în „nu sunt destul”

și totuși, tu ești tot ce trebuie să fii:

sufletul tău în formă de trup.

 

Fii mai mult decât o mască.

Fii mai mult decât o rochie.

Fii un vis viu, un gând liber.

Nu te ascunde în spatele unei imagini

pe care nimeni nu o va înțelege vreodată complet.

Rămâi așa cum ești – unică, reală, nemărginită.

Și lasă lumea să te vadă așa cum te vede Dumnezeu:

fără filtre, fără trucuri, fără măști.

 

 

More ...

Creștini doar cu numele

Strigă "Amin" cu palmele-ntinse,

Dar scuipă venin pe-oricine e "diferit".

Vorbesc de iubire, dar ură învinse

Orice urmă de har ce-n suflet a fost zidit.

 

Se-nchină la cruce, dar cu vorbe ucid,

Se cred mai presus, judecă orbește,

Ca și cum Dumnezeu le-a dat un vestit

Drept de-a hotărî cine "merită" și cine "greșește".

 

Îi vezi duminica, curați și smeriți,

Cu Biblia-n mână, sfinți de fațadă,

Dar luni sunt la colț, râzând fericiți

De omul căzut, de viața lui "depravă".

 

Nu-ți pasă că suferă, că plânge-n tăcere,

Doar pentru că iubește altfel decât tine?

Că poartă alt nume, alt crez, altă vrere,

Că nu-ți împărtășește dogmele pline?

 

Dumnezeu nu ți-a zis să arunci cu pietre,

Nici să împarți lumea pe calea urii,

Dar ți-e mai ușor să ridici ziduri negre

Decât să-ți vezi propria umbră a minciunii.

 

Hristos a iubit pe cel lepădat,

A stat la masă cu păcătoșii,

Dar tu, creștinule fals, l-ai fi alungat,

Fiindcă nu-ți respecta legile și obiceiurile voastre.

 

Mai bine păcătos, dar cu suflet curat,

Decât sfânt de carton, fără urmă de milă!

Căci Dumnezeu nu-i un zid îngrădit de păcat,

Ci iubire ce spală orice rană umilă.

 

 

More ...

Frigul din mine

Mi-e frig, deși port straturi peste straturi,

De parcă haina ar putea acoperi goluri.

Dar frigul nu-i afară, e-n piept, în gânduri,

În locurile unde cândva erau fluturi.

 

Mă învelesc, dar vântul suflă dinăuntru,

Nu-i ger de iarnă, e ger de suflet.

Căldura-i doar un mit pe care-l uit cu timpul,

Și oricât aș fugi, frigul mă ține-n cuget.

 

Nu tremur de vânt, ci de amintiri,

De oamenii care-au fost, dar nu mai sunt.

De nopțile lungi și zile-n neștire,

De toată căldura ce s-a dus în nimic.

 

Mi-e frig, dar nu de geamuri înghețate,

Mi-e frig de oameni reci și goi.

Mi-e frig de viața asta îngropată-n noapte,

Și nimeni nu știe că tremur și plâng... sub ploi.

 

 

More ...

Fizică a dorului

Dorul e o undă – o oscilație între ieri și acum,

propagându-se prin vidul din piept,

fără un mediu, fără o destinație clară.

Eu sunt punctul fix al pendulului,

iar el, gravitația care mă mișcă înainte și înapoi

pe o axă pe care timpul refuză să o definească.

 

Îmi imaginez atingerile lui ca fotoni,

particule de lumină care refuză să fie prinse,

dar, când lovesc pielea, generează căldură –

radiație pură, o ecuație a pasiunii.

Din distanță, ne privim ca două stele,

legate printr-o forță invizibilă,

un câmp gravitațional care îmi trage sufletul

înspre un orizont al evenimentelor.

 

Ce se întâmplă dacă mă apropii prea mult?

Legile îmi spun că mă voi pierde –

energia mea va deveni a lui,

și tot ce sunt va fi o singularitate

într-o lume care n-a învățat să mărească infinitul.

 

Dar ce e dorul, dacă nu o coliziune?

Două particule care se ciocnesc în vid

și lasă urme în spațiu-timp,

unde amintirile devin traiectorii curbe

pe care sufletele le străbat în tăcere.

 

Aș vrea să-l ating, să simt

cum forțele de contact îmi redau

toate legile pierdute ale fizicii.

Dar, de fiecare dată,

între degetele mele rămâne doar lumina lui,

ca și cum n-ar fi fost niciodată materie,

ci doar o iluzie a mișcării.

 

Și atunci îmi dau seama:

el nu e substanță, ci energie,

o constantă universală care,

oricât m-aș strădui să o prind,

se transformă mereu în altceva.

 

 

More ...

Copilăria voastră, rana noastră

Dorul îmi smulge inima, dorul mă face nod și papură

Si încerc a mai zbura, a mai țintit spre libertate

Spre abisul gol a speranțeii, unde până și vântul e tare tăios, tăindu-mi aripile de existența umană, care este doar un privilegiu

Fiind mort printre vii și existent doar când am de oferit ceva în schimb lumii cerșetoare

Care ei, si-ar vinde sufletul și sufletele a întregul popor doar pentru o vizibilitate în trăirea lor monotonă

 

Unde, carpele te definesc, dar nu e nimic mai important decât să "fi cineva"

Pierdut printre universuri, pierdut în minții  durere și abuz de manipulare

Neștiind ce-i iubirea, mort fără de tata și de mamă

Dar toți până la urmă, suflete nehranite ne hrănim cu iluzia reproducerii

Cu iluzia că avem nevoie de o lume întreagă ca să ne simiți compleți

Și tot aia ne este, chiar dacă avem tot ce ne am putea dori, degeaba dacă nu avem nevoie de totul nefolositor

 

Căci lacrima când s-a zbătut pe a nostru obraz bătrân de amăgiri, cu toți ne-am trezit copii

Copii la clipa în care cei pe care i iubim ne spun că nu suntem competenți

Copii în clipă când tot ce aveam nevoie era iubire și înțelegere 

 

 

More ...

Poems in the same category

Atlasul unui suflet în cădere

Cine sunt eu, dacă nu un atlas al greșelilor,

un munte de umbre care se scurg în jos,

căutând oceanul care nu există?

În piept, port o busolă stricată,

ce arată mereu spre nordul unde te-am pierdut.

Dar poate că nu te-am avut niciodată.

 

Inima mea este un mecanism vechi,

o oră spartă care ticăie în gol,

ca și cum timpul ar fi un secret

pe care trupul meu refuză să-l înțeleagă.

Și totuși, te caut.

În fiecare respirație, în fiecare absență,

în fiecare pas greșit care devine cărare.

 

Mâinile mele sunt continente sfărâmate,

insule care se scufundă sub greutatea dorului.

Ce este pielea mea, dacă nu hârtie veche

pe care universul a scris o poezie,

dar a uitat s-o termine?

 

Am fost cândva lumină, o stea care a uitat

că trebuie să ardă pentru a străluci.

Acum, sunt doar cenușă,

plutind într-un vânt care nu duce nicăieri.

Și tu, tu ești aerul care mă împinge înainte,

dar niciodată destul de aproape.

 

Oare câți pași îmi mai rămân

până la marginea hărții?

Acolo unde toate cuvintele dispar,

iar liniștea devine singurul adevăr?

 

Poate că într-o altă viață

voi fi o planetă fără oameni,

doar valuri și vânt,

doar ecoul unui cântec

pe care nimeni nu-l va cânta vreodată.

 

Dar până atunci, te port cu mine,

o rană ascunsă în geografia ființei.

Un punct mic, un detaliu pe marginea universului,

care mă definește mai mult decât vreau să recunosc.

 

 

More ...

Poezie

Si am decis să nu mai plang după două pahare de vin,

Am simţit în tine acel venin

Te-ai transformat ,nu te mai recunosc

poate îţi povestesc şi eu cum am fost.

More ...

Fată dulce

În mijlocul furtunii

Mi-ai aruncat sufletul când ai plecat,

Fată dulce, suflet amar

De lacrimile tale m-am lăsat înduplecat,

 

Mare greșeală,

Dar, aș greși din nou,

În inima mea goală

Iubirea ta rămâne un ecou,

 

Va răsuna la infinit,

Îmi va aminti mereu de tine,

La fiecare răsărit

Voi adormi gândindu-mă la tine

Fată dulce ce n-ai ochi pentru mine.....

 

Voi aștepta o viață,

Nerăbdător să-ți aud al tău glas,

Voi aștepta o viață,

Cu speranța să reluăm de unde am rămas...

More ...

N-am putut fi

Un dor apăsător

Și lacrimi nu mai cad,

Trăiesc în propriul meu iad

Mă usuc și mor...

 

Mă sting,

Mă doboară durerea

Îți caut mângâierea, 

Dar nu mai pot să te ating.

 

 Din tot ce îmi plăcea odată

Azi nu-mi mai pare a fi nimic

Căci nu mai vreau să mă implic

Și nu o să mai doresc vreodată.

 

Tristețea mea e molipsitoare

Și mă ascund de orișicine

Ca să nu ajungă ca mine.

Să nu se simtă cât mă doare.

 

Sunt vie dar mă simt moartă,

Și-aș da orice ca tu să știi

Că ai putea ca să mă învii

Că ai putea să schimbi o soartă.

 

Dar tu nu știi, 

Ești prea departe 

Ne desparte

Tot ce n-am putut fi.

 

 

 

More ...

Parfumul Tău În Suflet

Ești mirosul ce-n aer rămâne mereu,

O esență ce mă leagă, mă ține de greu.

Te caut în alții, dar nimeni nu poartă,

Aceeași căldură ce-n inima-mi tresaltă.

 

Tu ești amintirea ce nu vrea să plece,

Chiar și în vise, adânc mă stăpânește.

În fiecare clipă, în fiecare drum,

Te simt aproape, chiar și când nu-i un freamăt scrum.

 

Nu pot să te uit, nici să te înlocuiesc,

Tu ești ce simt, ceea ce încă iubesc.

Chiar dacă tu nu ești, rămâi în trecut,

Ești parfumul meu, ce-n suflet e neîntrerupt.

 

More ...

Dorință

Dac-aș vedea o stea căzând

La miez de noapte doar un gând

Va fi ce v-a întruchipa,

Dorința îmi v-a relata.

 

Gând ce mereu e către tine,

Gând ce crede în destine,

Dor doar ție îți revine,

Speranța nu expiră-n mine.

 

Sper căndva te vei întoarce,

Soare îmi vei reîntoarce,

Ce a fost atunci pierdut

Lângă chipul tău tăcut.

 

 (În a șaptea așteptare/ part 3)

More ...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍